xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
ALEGERI PREZIDENȚIALE 2014
__________xxx_________
Meniul servit cu această ocazie e interesant: Aperitive, Şalău a la russe, Sos mayoneză, Vol-au-veant cu ciuperci, Mazăre franceză în unt, Piept de Curcan, Salate de seson, Pepene, Îngheţate, Asortiment de fructe, Cafe, Vin Drăgăşani vechi, Champagne Rhein, Ape Minerale (document reprodus din cartea dlui Nicolae Şt. Noica). În continuarea Palatului A.I.S.C.I. iniţial, pe actuala str. Căderea Bastiliei, s-au ridicat încă două corpuri de clădire: unul în 1935 (numit „Clădirea Bibliotecii”), altul în 1940. Între 2005-2009 au avut loc lucrări de restaurare, consolidare şi modernizare a Palatului şi a celorlalte corpuri de clădire. Chiar şi Aula Magna a fost restaurată (în 2002 şi 2008); totul a căpătat strălucire şi au fost puse în valoare elemente decorative importante. Cine are o clipă de zăbavă poate păşi în interiorul Palatului A.S.E. şi parcurge culoarele şi scările vechi de 100 de ani. Sunt superbe scările monumentale ce urcă şerpuind până la etajul 2. Luminatorul central, din sticlă colorată, aruncă lumini şi umbre pe mozaicul şi marmura aşternută la picioare. Un mozaic rozetă cu 6 raze străjuieşte podeaua chiar după uşile rotative de la intrare. Altul sub formă de romb, reprezentând sigla AISCI încadrată de doi şerpi, se află chiar în faţa scărilor monumentale. Deasupra intrării în Aula Magna o placă mare de marmură aminteşte destinaţia acestei săli: AULA. Această Aulă a Academiei Comerciale ascunde o capodoperă a picturii româneşti. Este vorba despre pictura murală intitulată Istoria comerţului românesc (ori Istoria negoţului românesc) executată de Cecilia Cuţescu-Storck. Pictura în ulei, ce are 100 metri pătrați, a fost inaugurată în anul 1933, cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţarea A.I.S.C.I.. Pictura murală prezintă, în spirală, de sus în jos, istoria comerţului românesc începând din cele mai vechi timpuri, până în anii interbelici. Multiplele elemente decorative (se remarcă medalionul A.I.S.C.I. înconjurat de cornurile abundenţei) fac din această Aulă festivă un punct central al Palatului. Luminatorul central e o adevărată operă de feronerie şi sticlă colorată. În nişele din Aulă sunt două busturi ale lui Virgil Madgearu şi Ion N. Angelescu, executate în marmură albă de Adrian Pîrvu. Holul central şi scara monumentală sunt impresionante. Începând de la parter şi până la etajul 2 pe pereţi se desfăşoară Galeria Rectorilor, o salbă de portrete ale tuturor rectorilor ce i-a avut A.S.E.-ul de-a lungul existenţei sale, realizate de Nicolae Aurel Alexi. De altfel, A.S.E.-ul deţine mai multe opere de artă (pictură, sculptură, mozaic), puţin ştiute. În Pinacoteca A.S.E. se găsesc tablouri de Henri Catargi, Margareta Sterian, Costin Petrescu, Ion Musceleanu, Eugen Crăciun, şi mai actualii Ion Sălişteanu, Dan-Cristian Popescu, Gheo-Vlad Boţan, Valentin Tănase. Întâlnim şi mozaicuri de Zoe Băicoianu (clădirea Cibernetică) şi Constantin Berdilă (clădirea Eminescu), precum şi sculpturi în lemn de Radu Aftenie (la intrarea din str. Căderea Bastiliei).De câţiva ani, începând cu mandatul de rector al regretatului profesor Ion Gh. Roşca, holurile din faţa Bibliotecii A.S.E. (etajul 1 şi 2) găzduiesc periodic expoziţii de artă. Sălile de lectură ale Bibliotecii adăpostesc de asemenea opere de artă. În sala de lectură Victor Slăvescu se află controversatele fresce ale lui Sabin Bălaşa, realizate în anul 2006 şi intitulate Feerie şi Geneză. Pe alte holuri se află tablouri ale diverşilor profesori ai Academiei Comerciale, precum şi diplome internaţionale obţinute de aceştia. Întâlnim în interior un alt bust al lui Nicolae Xenopol (realizat de acelaşi Ioan Ladea) şi un bust în ciment al lui Nicolae Iorga realizat de sculptorul Iosif Constantin. În anul 2013, la centenar, a fost inaugurat şi un mic muzeu al A.S.E., aflat în Palat la etajul 2. Se poate vizita gratuit, de luni până joi între orele 09-16.00, iar vineri de la 09-14.00. Conţine cărţi vechi din Biblioteca A.S.E., diverse documente privind istoria A.S.E., documente despre Nicolae Xenopol, despre profesorii celebri ai Academiei, diverse reproduceri foto, medalii şi distincţii.
Pe malul lacului Herăstrău, chiar în mijlocul capitalei României, vizitatorul de pretutindeni are bucuria de a întâlni un „sat” adevărat, cu monumente şi artefacte din sec. al XVII-lea, până la începutul sec. XX; construcţii reprezentative provenite din importante zone etnografie au recăpătat o a doua viaţă la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Ideea unui muzeu în aer liber în România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867 Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Ţzigara Samurcaş avea sa preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a unor "gospodarii autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români", proiectul concretizându-se în 1909, prin expunerea în acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj. În anii `30 ai secolului al XX-lea , în Europa, existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) şi Muzeul Bygdøy din Lillehamer (Norvegia ). În ţara noastră, la vremea respectivă, îşi avea deschise porţile, pentru public, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul "Hoia", de la Cluj, fondat în 1929 de către profesorul Romulus Vuia, cu specific regional şi Muzeul Satului Românesc (astăzi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”) din Bucureşti, din 1936, cu caracter naţional. Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Ca şef al catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Gusti organizează între 1925-1935, cu specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi, statisticieni, medici ) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr relativ mare de sate (Fundu Moldovei - jud. Suceava, Nereju - jud. Vrancea, Drăguş - jud. Braşov, Dragomireşti - jud. Maramureş, Clopotiva - jud. Hunedoara, Runcu - jud. Gorj , Ruşeţu - jud. Buzău etc.). Pe baza acestor experienţe, a unei munci asidue de concepţie şi a sprijinului moral şi material al Fundaţiei Regale "Principele Carol", din martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi o opera muzeografică de excepţie. În acest scurt interval de timp, echipele de specialişti şi studenţi (aceiaşi care participaseră la campanile de teren), conduse de profesorii D. Gusti şi H. H. Stahl, au achiziţionat din satele cercetate construcţii ţărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice) şi obiecte de interior (mobilier, ceramica, ţesături, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine. În conformitate cu criteriul autenticităţii, al respectării tradiţiilor locale de construcţie, în vigoare şi astăzi, la remontarea construcţiilor în muzeu au lucrat, sub supravegherea atentă a specialiştilor, în primul rând a lui Henry H. Stahl şi Victor Ion Popa, meşteri aduşi din satele de provenienţă a monumentelor . Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămâna mai târziu, 17 mai 1936. În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940, Muzeul Satului dispunea de 4.5 ha de teren. Pe acest teren au fast amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troiţe, instalaţii tehnice, fântâni şi un scrânciob. Dispunerea lor s-a făcut după un plan elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa. Concepând Muzeul Satului Românesc ca un muzeu sociologic, profesorul D. Gusti şi colaboratorii săi au considerat că misiunea acestuia era de a înfăţişa vizitatorilor realitatea, viaţa satului, aşa cum era ea trăită de ţăranul român. De aceea, periodic, vor locui, în casele din muzeu, familii de ţărani din satele de origine a monumentelor, la început chiar pe foştii proprietari. Aceşti "locuitori" au venit la Bucureşti cu tot ceea ce era necesar traiului, inclusiv cu pasări şi animale. Marile merite ale Şcolii Sociologice condusă de savantul Dimitrie Gusti nu vor putea fi vreodată contestate, dar tot aşa de adevărate sunt situaţiile care au dus la degradarea monumentelor şi a obiectelor muzeale, prin utilizarea lor intensă în condiţiile în care, la vremea respectivă, nu existau tratamente corespunzătoare de conservare şi restaurare a patrimoniului. În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureştiului a hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Faptul că, ulterior, nu au putut fi găsite alte soluţii, a făcut ca aceştia să rămână în muzeu până în 1948. În aceste condiţii, muzeul a fost pus în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea. În plus, utilizarea improprie a monumentelor, prin locuirea lor, a dus la distrugerea unui număr însemnat de inventar de uz casnic. La capitolul pierderi trebuie menţionate şi monumentele dezafectate în 1937 ( şase mori de vânt din Basarabia, o casă de macedoneni, o locuinţă din Caliacra, o moară plutitoare şi o cherhana), ca urmare a deschiderii şantierului pentru ridicarea Palatului Elisabeta. Anul 1948, când Muzeul Satului îşi redeschide porţile pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focşa, fost student al profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, marchează începutul unei a doua etape în evoluţia instituţiei. Prima sarcină pe care Gheorghe Focşa şi-a asumat-o, la începutul directoratului său, a fost de a-i evacua pe locatarii care mai rămăseseră în muzeu, pentru a stopa procesul de degradare a patrimoniului. În acelaşi timp, eforturile sale s-au îndreptat şi în direcţia dotării muzeului cu o schemă proprie de specialişti, înainte de război instituţia având ca angajat numai un administrator. Dincolo de vicisitudinile proprii regimului comunist, prin care ţara noastră a trecut şi pe care muzeul le-a resimţit din plin, datorită capacitaţii profesionale a directorului Gheorghe Focşa şi a refuzului său de a face concesii constrângerilor şi presiunilor vechiului regim, muzeul a reuşit nu numai să supravieţuiască, ci şi să înregistreze realizări importante.
Au fost fundamentate direcţiile de dezvoltare a muzeului, pe baza unor criterii multiple: istoric (reprezentarea habitatului tradiţional - şi implicit a culturii populare - în dezvoltarea sa spaţială, între secolele XVII - XX), social (astăzi discutabil, datorită modului în care a fast abordat, preconizându-se ca expoziţia să reflecte şi situaţia ţăranului exploatat), geografic (gruparea monumentelor pe provincii istorice) - acest plan, care în buna măsura este valabil şi astăzi, tinde sa reproducă harta României, prin gruparea monumentelor de arhitectură şi de tehnică populară după criteriul vecinătăţii geografice a localităţilor de provenienţa, în sectoare reprezentând marile provincii istorice ale ţării, economic (tipologia gospodăriei în funcţie de ocupaţii şi meşteşuguri), artistic (prezenta esteticului ca valoare implicită sau explicită), al autenticităţii şi tipicităţii. Pe baza acestor criterii, care au dus implicit şi la efectuarea unor campanii sistematice de cercetare şi de achiziţii, şi prin eliminarea componentei sociologice, a prezenţei ţăranului, alături de exponatele - obiecte, expoziţia în aer liber îşi schimbă profilul, transformându-se din "rezervaţie sociologică", în muzeu etnografic. Prin expoziţia sa de arhitectură şi tehnică populară, şi implicit, prin inventarul specific de obiecte etnografice, precum şi prin noua concepţie muzeografică de organizare, muzeul reuşeşte să prezinte publicului, într-un mod mai sistematic decât în trecut, imaginea unui sat - sinteză a României, în originalitatea, reprezentativitatea, unitatea şi diversitatea sa. Totodată, respectarea şi aplicarea cu consecvenţă a principiului unităţii în diversitate, a permis să fie surprinse şi diferenţierile de ordin etnic precum şi interferenţele dintre cultura populară românească şi a altor naţionalităţi din România, în muzeu fiind transferate o gospodărie de secui din Bancu, jud. Harghita, şi o alta de ruşi-lipoveni din Jurilovca, jud. Tulcea. Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare a patrimoniului, coroborată cu necesitatea măririi spaţiului de expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafeţei destinată prezentării monumentelor, de la 4.5 ha, cât deţinea în 1936, la 9 ha, la creşterea şi diversificarea colecţiilor. Patrimoniul din expoziţia în aer liber se îmbogăţeşte, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17.000 obiecte. Între monumentele achiziţionate din teren se număra gospodării şi case din zonele Suceava, Vaslui, Vâlcea, Constanţa, Alba, Hunedoara, Maramureş etc. Alte obiective, pe care specialiştii muzeului şi le-au asumat în această perioadă, au vizat diversificarea activităţilor instituţiei, valorificarea ştiinţifică a patrimoniului şi a rezultatelor cercetărilor (de teren şi în colecţii), precum şi a experimentelor muzeografice, concretizată prin editarea unor publicaţii cu caracter periodic, ca şi cea cultural - formativă, axată pe dialogul cu diferite categorii de vizitatori (expoziţii temporare, spectacole şi festivaluri folclorice, prezentări de costume tradiţionale, cenacluri, cataloage, pliante, ghiduri, cărţi poştale, diapozitive etc.). Îmbătrânirea monumentelor, problemele de conservare şi restaurare, rezultate din atacurile microbiene şi degradările naturale inerente, au determinat constituirea unui serviciu specializat în tratarea bunurilor de patrimoniu: "Laboratorul de conservare-restaurare". În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului şi de Artă Populară. El va funcţiona ca atare până în martie 1990. În perioada de până la Revoluţia din 1989, muzeul a fost de mai multe ori ameninţat cu strămutarea pe un alt amplasament, în afara Bucureştiului, pe locul sau fiind preconizată extinderea zonei rezidenţiale a conducerii comuniste. El scapă de acest dezastru, dar, la fel ca toate celelalte muzee, va avea de suportat, în special la finele celui de al 8-lea deceniu, consecinţele nefaste ale lipsei de fonduri pentru cercetare, achiziţii şi restaurări de monumente, şi ale aplicării politicii de "autofinanţare". În pofida acestor condiţii vitrege, specialiştii muzeului au reuşit să găsească "linii" de finanţare din contractele de cercetare etnografică realizate în parteneriat cu diverse instituţii cultural ştiinţifice din ţară. Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului îşi recapătă individualitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român. Sunt regândite şi reconfigurate toate activităţile muzeului. În acest sens, a fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atât de dezvoltarea patrimoniului şi acoperirea unor segmente tematice nereprezentate în expoziţia permanentă în aer liber şi în colecţii cât şi de o nouă orientare şi fundamentare a cercetării, care să asigure o bază ştiinţifică tuturor celorlalte activităţi ale muzeului, de iniţierea şi aplicarea unor proiecte coerente de pedagogie muzeală şi a unor forme interactive de comunicare cu publicul. Exigenţele impuse de revigorarea imaginii muzeului şi de redarea unor aspecte neilustrate în expoziţia permanentă că şi imposibilitatea dezvoltării acesteia în spaţiul existent, au stat la baza solicitărilor muzeului de obţinere, de la municipalitate, a terenului situat între Arcul de Triumf şi Palatul Elisabeta, teren aflat în prezent în curs de amenajare. În vederea organizării lui expoziţionale a fost elaborat un plan tematic şi au fost transferate din teren primele monumente. Aceste monumente, alături de alte construcţii, în curs de achiziţionare, vor permite amenajarea pe acest nou teren, de 3,5 ha, a unui centru civic de sat şi a "aleii" minorităţilor naţionale din România, ce va întregi patrimoniul de acest gen ilustrat în sectorul vechi al muzeului. Totodată, în acest nou sector se vor realiza spaţii pentru activităţile cu publicul şi pentru recreerea activă a acestuia. Campaniile de cercetare şi achiziţii din ultimii ani au dus la creşterea patrimoniului din expoziţia în aer liber şi din colecţii. În prezent, expoziţia permanentă cuprinde 123 de complexe distincte, totalizând 363 de monumente, iar patrimoniul mobil însumează peste 50 000 obiecte. Aceasta a însemnat nu numai o creştere a patrimoniului, ci şi o diversificare a lui. Între monumentele recent transferate în muzeu, respectiv la începutul anului 2003, se afla biserica din Timişeni (jud. Gorj): monument de o deosebită valoare pentru arhitectura rurală religioasă veche (1773) şi pentru arta execuţiei picturii. O altă achiziţie, ce merită menţionată, este din anul 2010, o gospodărie cu ocol întărit specifică huţulilor din Bucovina.
Pe lângă patrimoniul din expoziţia în aer liber şi din colecţii , muzeul deţine şi un bogat fond documentar de o inestimabilă valoare istorico-etnografică. Acest fond este alcătuit din colecţii de manuscrise, studii, schiţe, desene, relevee, planşe, clişee pe sticlă, filme, negative alb-negru şi color, fotografii, ce provin atât din cercetările pe teren ale echipelor de monografişti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului cât şi din investigaţiile ulterioare. O clădire multifuncţională, inaugurată în luna noiembrie 2002, a constituit soluţia pentru rezolvarea, în mod corespunzător, a problemei spaţiilor destinate adăpostirii colecţiilor de obiecte de patrimoniu, a bibliotecii, a fondurilor documentare şi desfăşurării activităţilor specifice muzeului. Au fost create spaţii, cu dotări moderne, pentru laboratoarele de conservare-restaurare şi cele pentru activităţile cultural-formative: expoziţii tematice şi diverse forme de "animare" a patrimoniului sau de utilizare a tezaurelor vii ale satului românesc. Cerinţele actuale legate de dezvoltarea colecţiilor, de acoperirea unor segmente patrimoniale insuficient sau nesistematic tratate, de problemele create de schimbările ce au loc în societatea rurală contemporană, de necesitatea investigării tradiţiilor din perspectivă unei abordări identitare, de stabilire a asemănărilor şi diferenţelor la nivel regional, naţional, european ca şi al zonelor de coabitare etnică, interconfesională etc., au impus noi direcţii în cercetare şi au dus la reevaluarea obiectivelor etnologiei de urgentă. De aici, programele de cercetare consacrate studiului relaţiilor interetnice din zonele în care comunităţile rurale româneşti coabitează cu alte etnii (în cadrul arealului ţării şi înafara lui), al spaţiilor de interculturalitate etc. Un număr însemnat de proiecte de cercetare s-au finalizat sau sunt în curs de desfăşurare în cadrul unor finanţări sau parteneriate cu instituţii de profil sau ministere. Anual, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" editează publicaţii cu caracter ştiinţific. Activitatea editorială a muzeului s-a îndreptat în direcţia publicării unor cărţi de specialitate şi a fondurilor de arhivă ale instituţiei. Programele de pedagogie muzeală şi toate activităţile cu publicul certifică împlinirea şi exercitarea vocaţiei Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”de "museum vivum", de muzeu ce valorifică într-o manieră dinamică tot ceea ce este autentic şi reprezentativ în cultura noastră populară. Intrate în tradiţia muzeului, Târgul meşterilor populari, Tabăra de creaţie "Vara pe uliţă", Festivalul obiceiurilor de iarnă "Florile dalbe", Zilele zonelor etnografice, a Zilelor Culturii diferitelor popoare, susţinute de Ambasadele ţărilor respective etc. atrag un număr mare de vizitatori şi contribuie, cu fiecare an, la creşterea publicului Muzeului Naţional al Satului. Printr-o diversitate de publicaţii, difuzate prin librăria muzeului: ghiduri, pliante, albume, cărţi poştale, diapozitive, CD-uri, casete video şi audio etc., publicul este invitat să descopere muzeul şi valorile sale şi, implicit, pe cele ale creaţiei populare, să le cunoască şi să le preţuiască. Obiectele de artă populară, creaţii ale meşterilor contemporani, puse la dispoziţia vizitatorilor prin magazinul muzeului, au nu numai semnificaţia de obiecte-amintiri, ci şi rolul de a contribui la educarea publicului pe linia bunului gust, a discernerii valorilor, de non-valori, a ceea ce este autentic de ceea ce este kitsch. Mai puţin prezent înainte de 1989 în viaţa ştiinţifică şi muzeală internaţională, muzeul a reuşit, în ultimii ani, să fie un partener activ în relaţia cu diferite instituţii cu vocaţie similară cu a sa, din Europa şi din alte colţuri ale lumii. Dovadă o constituie atât prezenta specialiştilor străini la colocviile cu caracter internaţional organizate de Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", la sesiunile Asociaţiei Muzeelor în Aer Liber , cât şi participarea cercetătorilor şi muzeografilor instituţiei la manifestările ştiinţifice realizate de instituţiile de profil din alte ţări, ca şi colaborările pe linie de cercetare cu diferiţi parteneri europeni. De asemenea, nu putem trece cu vederea nici faptul că, de-a lungul anilor, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" a acordat sprijin pentru organizarea unor noi muzee şi secţii de etnografie din ţară (Secţia de etnografie a Muzeului din Alexandria, a Muzeului Unirii din Alba Iulia etc.). El a avut un rol fundamental şi în dezvoltarea reţelei muzeelor în aer liber din România precum şi în realizarea primului muzeu de acelaşi profil din Republica Moldova (Chişinău). Din păcate, istoria recentă a muzeului a înregistrat şi două evenimente dramatice: incendiile din 5 septembrie 1997 (sectorul Transilvania) şi 20 februarie 2002 (sectorul Moldova şi Dobrogea), care au afectat o serie de monumente şi obiecte de inventar aferente. Prin eforturile întregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din ţară şi prin susţinerea financiară a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, precum şi a unor sponsori, lucrările de restaurare, efectuate la construcţiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate într-un termen relativ scurt, iar monumente au fost redate circuitului de vizitare. Recentele schimbări în structura organizatorică a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, prin crearea unor noi direcţii şi compartimente, asigură un echilibru între toate activităţile instituţiei şi o eficientizare a acestora. Sursa – NET: https://www.muzeul-satului.ro/muzeul/6/istoric
***
Dimitrie Gusti a fost un filozof, sociolog și estetician român, care s-a născut la data de 13 februarie 1880 în Iași și a decedat la data de 30 octombrie 1955. A fost membru al Academiei Române din anul 1919, președintele muzeului, care astăzi îi poartă numele, între anii 1944 - 1946, ministru al învățământului între anii 1932 - 1933, profesor la Universitățile din orașele Iași și București, membru al unei loji masonice din Iași.
Produsul de mai sus este o medalie realizată în anul 2023 la Monetăria Statului, care celebrează Centenarul Muzeului Militar Național “Regele Ferdinand I”. Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” reprezintă instituția din cadrul Armatei Române care oferă cunoscătorilor și publicului larg atât din țară, cât și din străinătate, o imagine obiectivă și complexă asupra evoluției în timp a principalelor sale componente: infanteria, cavaleria, artileria, aviația, marina, etc., precum și asupra faptelor de arme ale înaintașilor și a istoriei militare a țării noastre in genere. Această imagine se concretizează prin obiecte de patrimoniu de o valoare inestimabilă, care se regăsesc în colecțiile sale, unde au ajuns prin grija și cu sprijinul unor personalități de marcă ale istoriei și culturii române, precum Regele Ferdinand, Regina Maria, familia Brătienilor, Radu R. Rosetti, Alexandru Tell, Alexandru Averescu, Constantin Presan etc. Astăzi, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, prin activitatea sa, prin valorificarea patrimoniului său deosebit prin intermediul expozițiilor permanente sau temporare, prin maniera de abordare inedită a unor evenimente istorice, cu ajutorul grupurilor de reconstituire istorice militare, prin colaborarea în cadrul unor proiecte culturale cu instituții similare din țară, constituie un spațiu cultural în care tradiția istorică și trecutul nostru militar sunt evidențiate, cunoscute și transmise mai departe generațiilor viitoare. Medalia s-a realizat ]n două variante de metal compoziție: argint și aliaj de cupru. Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt:
· anul emiterii – 2023
· emitent – Monetăria Statului
· tema – Centenarul Muzeului Militar Național “Regele Ferdinand I”
· material compoziție – argint cu titlul de 99,9% sau aliaj cupru
· forma – rotundă
· diametrul 50 milimetri
· greutatea – 47 grame cea de argint și necunoscută cea din aliaj
· calitatea – proof
· tiraj – 60 exemplare cea din argint și 40 exemplare cea din aliaj
· preț unitar de vânzare din magazinele bucureștene ale Monetăriei Statului, cu TVA inclus – 563 lei cea de argint și 257 lei cea din aliaj cupru
***
Muzeul Militar Național din București a fost înființat în data de 18 decembrie 1923 prin Înaltul Decret nr. 6064, semnat de regele Ferdinand I al României. Premergător constituirii acestui muzeu a fost înființat în anul 1893 un muzeu al artileriei. Clădirea care apare în vechile cărți poștale este fostul Palat al Artelor, edificiu construit pe dealul Trocadero (Dealul Filaretului) pentru Expozițiunea Generală București 1906, în locul în care se află în prezent Parcul Carol I. Palatul, cu o suprafață de 2413 metri pătrați, a fost proiectat de arhitecții Victor Ștefănescu și Ștefan Burcuș și apoi, realizat de inginerul Robert Effingham Grant, directorul general al Societății Române de Construcții și Lucrări Publice. Lucrările de construcție a Expoziției au demarat la 15 mai 1905, iar fundațiile pentru Palatul Artelor au fost așezate la 16 august 1905. Palatul Artelor adăpostea „Muzeul trecutului nostru”, destinat a conserva „tot ce privește neamul românesc, de la constituirea sa și până în prezent” (1906. În anul 1919, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a cedat Ministerului de Război clădirea Palatului Artelor din Parcul Carol, împreună cu alte două clădiri din apropiere, pentru a adăposti expozițiile și patrimoniul viitorului muzeu militar. În anul 1923, în fața Palatului Artelor (Muzeul Militar) a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, ce avea să devină locul național de pelerinaj și de reculegere în memoria celor 225000 de români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului. Tot în scop memorial, în holul de onoare circular al muzeului a fost așezat grupul statuar „Pe aici nu se trece”, înfățișându-i pe Regele Ferdinand I al României și zeița Nike, zeița victoriei din mitologia greacă, operă realizată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu, iar pe pereți, au fost gravate numele ofițerilor morți în război. Activitatea muzeului a fost temporar suspendată în urma puternicului incendiu din vara anului 1938 și a încetat definitv după cutremurul din anul 1940.Palatul a fost demolat în anul 1943, pentru ca în locul său să se amenajeze un complex memorial. În prezent, pe locul ocupat odinioară de Palatul Artelor este amplasat Mausoleul din Parcul Carol. La 9 mai 1957, muzeul a fost redeschis sub titulatura de Muzeul Militar Central, întâi în imobilul din Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 5-7, apoi a fost mutat în clădirea fostei Școli de infanterie și cavalerie din strada Izvor nr. 137. În perioada 1975-1987, director al muzeului a fost istoricul militar general-maior Constantin Antip. În timpul directoratului său, în 1985, instituția s-a mutat în actualul sediu din strada Mircea Vulcănescu nr. 125-127. Clădirea a fost în trecut cazarma Regimentului de infanterie IV Ilfov nr. 21 și, ulterior, sediul Comandamentului trupelor de grăniceri. Din 1990 instituția a revenit la titulatura de Muzeul Militar Național. În sălile sale, muzeul găzduiește o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete (fortificații și tehnică militară), o bibliotecă cu carte și reviste pe teme militare. În curtea muzeului sunt expuse piese de artilerie și diverse tipuri de tehnică militară de infanterie și de aviație. La intrarea în curte se află Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, operă a sculptorului Spiridon Georgescu. Muzeul Militar Național are filiale locale și în alte orașe ale României: Oradea (1971), Constanța (1985) Bacău (1997) și Buzău (2023).
xxx
Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).
Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de firma privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la școala și competiția de dans Rhytmic Beat România.
Rhytmic Beat România este o școală particulară cu taxă și competiție de dans ce se desfășoară sub egida UDSR (Uniunea Dansurilor Sociale din România).
În școală sunt cursuri pentru următoarele categorii de dansuri: balet clasic, neoclasic, dans de caracter, folclor, contemporan, dans liric, jazz, acro dance, aeo dance, estetic dance, ballroom & latin, dansuri caraibiene, dans internațional, dans tematic, fantezie coregrafică, dans modern, majorete, musical, show dance, MTV commercial, street dance. Cursanții sunt împărțiți pe categorii de vârstă și nivele de pregătire, băieți și fete.
xxx
Până la instaurarea comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V.– Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta. În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și Birou național de turism pentru tineret (B.T.T.).
xxx
În cadrul amplei acțiuni de propagandă (promovarea mărețelor realizări ale socialismului românesc) conducerea de partid și de stat a RPR a decis organizarea unei grandioase Expozitii a Realizarilor Economiei Nationale în anul 1964. În acest scop s-a edificat un ansamblu de constructii, al carui nucleu il constituie Pavilionul Central din Piața Scânteii, București după planurile unui colectiv de arhitecți condus de arhitectul Ascanio Damian. Edificiul se compune din doua parti importante, constructia perimetrala si cupola. Prin cele trei galerii situate la cote diferite, legate intre ele prin scari libere, dispuse ritmic si radial, se realizeaza un interesant echilibru arhitectural interior. Accesul publicului se face dinspre esplanada la nivelul primei galerii, prin intermediul unei rampe care formeaza trena edificiului. Aria construita este de aproximativ 10.000 mp, pavilionul inscriindu-se intr-un diametru de aproape 180 de metri. Inaltimea totala este de 42 de metri, iar diametrul cupolei este de 93 de metri. Edificiul a fost dat în folosință în anul 1962 Camerei de Comerț a municipiului București, in calitate de beneficiar. Inca de la inceput a existat o fireasca preocupare pentru folosirea in cea mai mare masura a constructiei. In principal, au fost avute in vedere trei directii: organizarea de expozitii romanesti, de expozitii straine si de manifestari culturale. In ceea ce priveste expozitiile romanesti, s-a optat pentru organizarea targului anual numit „Pavilionul de mostre”, manifestare expozitionala care insotea contractarea centralizata a „fondului pietei“ pentru marfuri metalochimice, textile-confectii- incaltaminte si agroalimentare. Au avut loc și trei expoziții străine oragnizate de Franța, Germania și Austria. Grandioasa Expozitie a Realizarilor Economiei Nationale (EREN ‘64) a fost organizata pe un teren de peste 100 de hectare, intins de la malul Lacului Herastrau pana dincolo de Pavilionul Central si de la Casa Scanteii pana catre Strandul Herastrau (numit in epoca Strandul Tineretului). Parterul Pavilionului Central a fost destinat prezentarii realizarilor din industria metalurgica si a constructiilor de masini.Inelul al doilea a fost dedicat energiei si industriei extractive. Pe inelul al treilea au expus unitatile din silvicultura, economia forestiera si prelucrarea lemnului. Agricultura a avut parte de o prezentare deosebita. In afara de produsele industriale destinate agriculturii, de la celebrele tractoare universale U-650 si U-651 fabricate la Brasov pana la combinele produse la Semanatoarea, au fost amenajate, pe terenuri aflate in zona in care se gasesc astazi hotelurile Parc si Flora, culturi demonstrative agricole (cereale, plante tehnice etc.), dar si forestiere.Pe platforma exterioara a sectorului transporturilor au fost expuse locomotivele Diesel electrice realizate la Electroputere, vagoanele de cale ferata produse la Arad, autocamioanele Carpati si Bucegi fabricate la Brasov. Unul dintre cele mai spectaculoase exponate (mai cu seama din cauza iluminarii sale pe timp de noapte) a fost instalatia de foraj de mare adancime 3DH-200A produsa la Uzina 1 Mai din Ploiesti, amplasata pe platforma de prezentare a sectorului petrolier. Sectorului constructiilor i-au fost destinate pavilionul de pe malul Lacului Herastrau si platformele exterioare din preajma. Au fost prezentate noile tehnologii si elementele tipizate folosite in constructii. Expozitia Realizarilor Economiei Nationale a fost completata cu doua noi pavilioane, unul social-cultural si altul de arta populara, dar si cu un cinematograf in aer liber, in care au fost organizate simpozioane si conferinte de specialitate, prezentari de filme documentare, spectacole artistice, manifestari folclorice si altele. Inaugurarea oficiala a EREN a avut loc vineri, 21 august 1964. Fata de interesul de care s-a bucurat EREN ‘64, s-a luat hotararea ca o noua editie sa aiba loc in 1969. Manifestarea a continuat si dupa aceea, in ritm de una la cinci ani, dar sub numele adaptat de EDES, adica Expozitia Dezvoltarii Economico-Sociale. Ideea organizarii unui targ comercial international cu caracter industrial la Bucuresti precede, fireste, organizarea primei editii a TIB.Ideea organizarii unui targ industrial a venit firesc, cu atat mai mult cu cat practica desfasurarii targurilor in strainatate era cunoscuta in Romania. Si de la idee la materializare n-a mai fost decat un pas…In ziua de 31 mai 1968, in presa a aparut informatia avand urmatorul cuprins: „Potrivit unei hotarari a Consiliului de Ministri, cu incepere din anul 1970, in Capitala se va organiza, la fiecare doi ani, in luna octombrie, Targul International – Bucuresti. Prima editie a Targului International Bucuresti a fost programata pentru perioada 13-24 octombrie 1970. Desfasurarea primelor sase editii ale Targului International Bucuresti, in deceniul 1970-1980, a cunoscut un mare succes, cu mult peste asteptari. Cateva cifre sunt semnificative. Recordul numarului de firme expozante: 1.100 in 1972. Recordul numarului de pavilioane nationale: 22 in 1972. Recordul numarului de tari participante: 34 in 1974. Recordul suprafetei de expunere: 70.000 de metri patrati in 1974. Efectul esential asupra economiei romanesti l-a constituit, in principal, faptul ca, in imprejurarile epocii, s-a realizat o deschidere catre importuri si exporturi semnificative. In deceniul 1970-1980, volumul comertului exterior al Romaniei a sporit de 4,6 ori (exportul de 4,5 ori, importul de 5 ori). Succesul repurtat de TIB n-a trecut fara efecte pe plan expozitional. S-a hotarat sa se organizeze si alte manifestari comerciale. In acest fel au aparut TIBCO, Salonul international al chimiei si Tehno-Expo. Cele trei noi manifestari au fost, pe buna dreptate, considerate ca „frati mai mici“, adevarate mladite dezvoltate din trunchiul viguros al TIB. TIBCO, manifestare comerciala internationala special dedicata bunurilor de consum, a debutat in 1974, desfasurandu-se cu o frecventa mai mare, in fiecare an, primavara. Salonul international al chimiei, manifestare menita sa promoveze produsele industriei chimice si petrochimice, aflata in epoca intr-un proces de intensa (chiar fortata) dezvoltare, a debutat tot in 1974 si avea loc in corelare si concomitent cu TIBCO. In sfarsit, Tehno-Expo, expozitie internationala specializata in produse tehnice, un fel de „mini-TIB“, a fost organizata, incepand cu 1977, alternativ cu TIB si a fost menita sa suplineasca, dupa parerea factorilor de decizie politica in domeniu, faptul ca TIB se tinea doar o data la doi ani. Certificatul de nastere al TIBCO a fost semnat la 12 mai 1974. In acea zi s-a inaugurat prima editie, orientata catre textile si confectii, incaltaminte, articole de sticlarie, portelan si faianta, mobila, produse cosmetice, detergenti, coloranti, fibre sintetice, produse din materiale plastice, produse ale industriei electrotehnice si electronice, artizanat. Din editia urmatoare, profilul s-a largit cu marfurile agroalimentare. TIBCO s-a afirmat ca o manifestare economica statornica, cu o participare de prestigiu, care a generat un urias interes in randurile publicului larg. In anul 1973, odata cu adoptarea Decretului 623/1973 privind reorganizarea Camerei de Comert si Industrie a Romaniei, conducerea Camerei decide, potrivit atributiilor si competentelor ce i-au fost stabilite, infiintarea Intreprinderii de Targuri si Expozitii. In legatura cu activitatea Intreprinderii de Targuri si Expozitii, precursorul societatii comerciale Romexpo s.a., este important de subliniat un aspect interesant. Intreprinderea de Targuri si Expozitii a fost infiintata pentru a prezenta realizarile economiei nationale, in special la targul intern. Includerea in structura sa a fostului Oficiu de expozitii se explica prin nevoia folosirii in comun a unor elemente de infrastructura. In deceniul al IX-lea al secolului trecut, Intreprinderea de Targuri si Expozitii a ajuns sa desfasoare o extrem de intensa activitate externa, de cateva zeci de participari la targuri comerciale internationale pe an. Intreprinderea de Targuri si Expozitii si Camera de Comert si Industrie a Romaniei realizau astfel prezentarea economiei romanesti si peste hotare, pentru marirea volumului exporturilor, pentru identificarea, patrunderea si pastrarea de noi piete de desfacere pentru productia autohtona si pentru achitarea datoriei externe a tarii.
Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.
Casa L. Berkowitz - Str. Lipscani 12
Banca Chrissoveloni
Banca Marmorosch - Blank & Co
Sediul al V-lea, Str. Lipscani 8
Biserica Sfântu Gheorghe Nou
Biserica Sfântul Nicolae Vlădica
_____________ooOoo_____________
.jpg)
%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy.png)
