Epaminonda's Blog.....: LUGO

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea italiană LUGO, provincia RAVENNA,

regiunea EMILIA ROMAGNA, din vremuri diferite și două vechi

trimiteri poștale ilustrate.

Castelul

Piața 13 Iunie

Ospiciul Sassoli

Pavaglione - latura externă sud

Piața Calderoni

Piața Garibaldi

Piața Pavaglione

Pavaglione

Piața F. Baracca

Piața 20 Septembrie

Piața Martirilor

Monumentul Francesco Baracca

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

xxx

O CARICATURĂ

DE COSTEL PĂTRĂȘCAN

O HEXAGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Ștefan cel Mare - Voievod al Moldovei - 1457

Întemeierea Mănăstirii Putna - 1466

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la data de 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în anul 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în anul 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-1517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-1566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Mănăstirea din localitatea Putna, județul Suceava, asezata la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun este prima si cea mai importanta ctitorie a lui Stefan cel Mare, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar al Bucovinei. Manastirea a fost ridicata de Stefan cel Mare pentru biruinta obtinuta in batalia de la Chilia, din 25 ianuarie 1465, la indemnul si cu staruinta sihastrului Daniil. Lucrarile de constructie ale manastirii au fost terminate in 1469, dar sfintirea ei a avut loc la data de 3 septembrie 1470. Ridicarea zidurilor de imprejmuire ale incintei si a turnurilor aferente lor a fost terminata dupa un deceniu de la sfintire, in 1481. Dupa 3 ani insa, manastirea a fost lovita de un puternic incediu care a afectat in mod grav constructia. Stefan cel Mare nu s-a lasat insa si desi avea pe cap bataliile cu Baiazid al II-lea, a refacut manastirea la fel de frumoasa cum fusese si inainte. In anul 1504 Stefan cel Mare a fost inmormantat in incinta manastirii, dupa 47 de ani de domnie. In 1536 manastirea a fost cuprinsa de un nou incediu, in care au ars casele domnesti, amandoua trapezele, bucataria, spitalul si camara cu toate alimentele din interior. Dupa doua decenii cladirile afectate de incediu au fost refacute, constructia casei domnesti fiind chiar amplificata. In urmatorul secol Putna a cunoscut o stare de inflorire. Monumentul a fost din nou devastat in anul 1653 de un incendiu pus de ostile conduse de Timus Hmelnitki, amestecat in luptele pentru tronul Moldovei dintre socrul sau Vasile Lupu si viitorul domn Gheorghe Stefan. Totusi aceasta informatie nu este foarte sigura si unele cercetari au aratat ca in acea perioada au avut loc alunecari de teren grave care au afectat fundatii bisericii, motiv pentru care a trebuit demolata. Vasile Lupu a inceput reconstructia manastirii, lucrari care au fost continuate de urmatorul domnitor, Gheorghe Stefan si finalizate de abia in 1662 de catre Eustatie Dabija, domnul de atunci al Moldovei. Lucrarile realizate in aceasta perioada nu au avut in vedere doar biserica, ci intregul complex manastiresc, constituind un moment important in istoria ansamblului monumental al Putnei. Intre 1854 si 1856, zidurile fostei case domnesti au fost demolate pana la nivelul solului iar in locul lor au fost construite un corp de cladiri care exista si in prezent. In aceeasi perioada zona de nord a fost largita si s-a construit un zid de 23 de metri, langa care s-au construit un nou corp de chilii. In partea de nord-vest s-a ridicat o masiva cladire cu parter si etaj destinata staretiei. In anul 1859 au fost facute modificari la forma acoperisului iar in anul 1882, pe locul turnului-clopotnita din lemn s-a construit un turn inalt din zidarie, in care s-au instalat clopotele. In urmatoarea perioada au mai urmat lucrari incheiate in 1902, prilej cu care a fost refacut acoperisul bisericii dupa forma vechilor acoperisuri ale monumentelor moldovenesti.

Mihail Kogălniceanu

Festivalul literar internațional "Mihai Eminescu"

Dumbrăveni - Suceava - Ediția a XII-a 15 iunie 2019

Mihail Kogălniceanu - om politic, avocat, istoric și publicist român,

Prim-ministru al României la 11 octombrie 1863,

după Unirea din 1859 a Principatelor Unite.

A servit ca Ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I,

ori ministru de Interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol I

N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu. În anul 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugându-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva românească", Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor", colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Mihail Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română. Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova", M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese". El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului". În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române . Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu". La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi". Ghidat de aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit". Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu? Pe bună dreptate, marele istoric român, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României", că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859". Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României. Mihail Kogâlniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891 și a fost înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iași. A decedat la vârsta de 74 de ani după ce în viața sa a suportat 11 intervenții chirurgicale. A fost căsătorit, a avut mulți copii dar a avut și relații exterioare căsătoriei cu peste 1000 de femei, pe care le-a cucerit cu farmecul său, faima sa și banul său. Se zice că există și un carnet cu femeile ce i-au căzut la pat.

De 11 ani în localitatea Dumbrăveni de lângă Suceava se desfăşoară Festivalul de literatură „Mihai Eminescu”, în iunie, dar şi în decembrie, într-o variantă mai redusă datorită vremii (şi nu vremurilor). Este, de fapt, un festival internaţional, prin participarea unor personalităţi de marcă din România, R. Moldova, Ucraina, Franţa, Turcia. De ce la Dumbrăveni? Pentru că o legendă spune că poetul nostru naţional aici s-ar fi născut, tatăl său fiind o perioadă, căminar. Legenda nu se confirmă în totalitate, dar este o legendă lucrătoare, dovadă emulaţia de spirit eminescian care se simte. Apoi, la Dumbrăveni, Eminescu este respectat şi aniversat / comemorat cum se cuvine sau cum i-ar fi plăcut lui însuşi. Trebuie să subliniem rolul imens al primarului comunei Dumbrăveni, Ioan Pavăl, al secretarului primăriei, Mihai Chiriac, al consilierilor locali, care au reuşit să facă din Eminescu o sărbătoare naţională cu reverberaţii europene. După Academia Română, comuna suceveană Dumbrăveni a realizat / realizează / va realiza cea mai distinsă şi pertinentă manifestare cultural-ştiinţifică din Ţară. Este aproape incredibil cum edilii dumbrăveneni ştiu să atragă nu numai marile personalităţi culturale şi ştiinţifice, dar mai ales sponsorii. Şi au mai avut o mare înţelepciune: să apeleze la Academia Română, acad. Eugen Simion fiind preşedintele de onoare al Festivalului literar „Mihai Eminescu”, precum şi la Academia de Ştiinţe din Chişinău. Şi mai e ceva de spus apăsat. S-au cheltuit mulţi bani, de la sponzori în special, şi nu în zadar. Pe lângă diplome, medalii, insigne, însemne etc., Primăria comunei Dumbrăveni a înţeles că trebuie să facă ceva care să dăinuie peste vremuri: tipărirea unor cărţi de mare valoare şi necesitate.

Dumbrăveni este comună din județul Suceava care include și satul Sălăgeni. Teritoriul comunei este situat în partea de nord-est a României, la limita administrativă a județului Suceava, la granița cu județul Botoșani. Teritoriul comunei este situat pe malul drept al râului Siret, la contactul podișului Dragomirnei (Podișul Sucevei) cu lunca Siretului. Prima atestare scrisă se află în cartea lui M. Costachescu ,,Documentele moldovenești înaintea lui Ștefan cel Mare’’, care spunea: "… identific satul din 1430 Dvoriștea, unde au fost curțile lui Dumbravă cu Dumbrăvenii din județul Botoșani. El este în fața Mândreștilor peste Sirete. Era și în veacul al XIV-lea. Își are numele de la un Dumbravă." Anul 1865, este anul în care, ca urmare a aplicării noii Legi comunale, este înființată comuna Dumbrăveni, compusă din cătunele Dumbrăveni, Sălăgeni, Văratec și Verești. Comuna Dumbrăveni este traversată de la vest la est de drumul național DN 29 Suceava-Botoșani, arteră de maximă importanță în structura rutieră a județului Suceava. Comuna beneficiază și de accesul la cale ferată prin halta Bursuceni, integrată într-un sistem de tranzit național și transfrontalier. La recensământul din anul 2011 comuna număra 7480 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 95,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Dumbrăveni, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 58,98%, penticostali – 31,24%, adventiști de ziua a șaptea – 2,54%, creștini după evanghelie – 1,52% și restul – nedeclarată sau altă religie. Din cei 8000 de locuitori ai comunei, din anul 2007, un sfert erau plecați la muncă în diferite țări europene.

Insigna - Liceul "Ștefan cel Mare" Promoția 1991

Întâlnirea de XX ani

Liceul (Colegiul Național) „Ștefan cel Mare” este cea mai veche instituție de învățământ liceal din municipiul Suceava, având statut de monument istoric. Liceul a fost înființat în anul 1860 ca urmare a eforturilor și solicitărilor românilor bucovineni de a avea școli în limba română. În 1895, liceul a fost mutat în locația în care funcționează și în prezent, adică în clădirea cu arhitectură în stil baroc, situată pe Strada Vasile Alecsandri nr. 3, în centrul orașului. La data de 4 septembrie 1860, ca urmare a eforturilor și solicitărilor românilor bucovineni de a avea școli în limba română, se inaugurează la Suceava, prin Ordinul nr. 14805 al Ministerului Învățământului din Austria, „Gimnaziul superior greco-oriental”, precursorul Colegiului Național „Ștefan cel Mare” de astăzi. Inițial, instituția de învățământ este găzduită de actuala clădire a Colegiului de Artă “ciprian Porumbescu”, construită în 1859 și situată pe Strada Curtea Domnească, în imediata vecinătate a Bisericii Sfântu Dumitru. Începând cu anul școlar 1881 – 1882 ia ființă prima clasă cu predare integrală în limba română. Odată cu creșterea numărului elevilor, spațiul în care funcționează școala se dovedește a fi insuficient, nesatisfăcând necesitățile desfășurării normale a procesului de învățământ. În urma numeroaselor cereri ale direcțiunii liceului, se hotărăște începerea construcției unui nou local pentru gimnaziu. În noiembrie 1895 este inaugurată noua clădire a școlii, situată lângă Biserica armenească Sfânta Cruce. La data de 2 ianuarie 1919, instituția de învățământ își schimbă denumirea în Liceul „Ștefan cel Mare”. De la înființare și până la 1918, în perioada în care Suceava se afla sub stăpânire austro-ungară, școala s-a impus prin rolul deosebit pe care l-a jucat în menținerea și dezvoltarea în rândul elevilor și al populației românești a cultului pentru limba și istoria națională. În perioada dintre cele două războaie mondiale liceul funcționează, de data aceasta, sub noua stăpânire românească. Mulți dintre elevii Liceului „Ștefan cel Mare” au devenit ulterior profesori, fie în această instituție, fie în alte centre de învățământ. O parte dintre ei s-au remarcat, totodată, ca animatori ai vieții cultural-artistice din comunitatea suceveană. După al doilea război mondial liceul își continuă activitatea, în general, cu aceiași profesori din perioada interbelică. Liceul „Ștefan cel Mare” își păstrează caracteristicile învățământului teoretic, iar valorile promovate în această adevărată alma mater constituie inclusiv forme de rezistență la ideologizarea comunistă. Începând cu anul 1991, prin Ordinul Ministerului Educației Naționale, liceului, ca o recunoaștere a performanțelor instituționale, i se atribuie titlul de Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Suceava. Calitatea procesului de învățământ a instituției este dovedită atât de rezultatele examenelor de bacalaureat și de admitere în învățământul superior (cuprinse în procente medii între 80-100% pentru fiecare promoție), dar și de rezultatele obținute de elevi la olimpiadele școlare, la nivel național și internațional. Elevii liceului au obținut, în perioada 1972-2007, un număr de 20 medalii la olimpiadele internaționale de fizică, matematică, informatică, chimie și biologie. De pe băncile acestui liceu, de-a lungul timpului, s-au ridicat personalități de marcă ale culturii românești, precum:

folcloristul Simion Florea Marian
compozitorul Ciprian Porumbescu
scriitorul Mircea Radu Iacoban
academicianul Cristofor I. Simionescu
profesor doctor docent Nicanor Mînecan
scriitorul și profesorul Norman Manea (recent candidat la Premiul Nobel)
scriitor Eusebiu Camilar

Clădirea care găzduiește Colegiul Național „Ștefan cel Mare” a fost construită în perioada anilor 1893 – 1895 pe un teren cu suprafața de 3588 de metri pătrați din centrul orașului Suceava, unde înainte se găsea piața de lemne. Construcția, realizată în stil baroc, a fost inaugurată la data de 19 noiembrie 1895, reprezentând al doilea cel mai vechi imobil din Suceava în care în momentul de față funcționează o unitate de învățământ (după corpul A al Colegiului de Artă Ciprian Porumbescu). Edificiul se impune în peisajul zonei prin soliditate, având două etaje, cu frontonul spre actuala Stradă Vasile Alecsandri. În prezent, în imediata vecinătate a clădirii monument istoric a liceului se află Biserica Sfântu Nicolae, Biserica Sfânta Cruce, cinematograful Modern și Autogara Suceava. Prin darea în exploatare, la începutul secolului al XX-lea, a liniei ferate Ițcani-Suceava, trasată chiar prin fața liceului, localul a avut mult de suferit din cauza vibrațiilor produse de trecerea garniturilor de tren. Ca urmare, în anul 1906 o comisie tehnică verifică crăpăturile apărute la ziduri și dispune consolidarea edificiului. După primul război mondial, din cauza distrugerilor suferite în timpul luptelor, linia Ițcani–Suceava este dezafectată. Clădirea masivă a Liceului „Ștefan cel Mare” se impune prin sobrietate, echilibru și simplitate. Ea prezintă pe mijlocul laturii stradale o intrare boltită, care se continuă la etaj cu ferestre înalte boltite, mărginite de pilaștri ce dau o notă pronunțată de verticalitate. Edificiul are ca elemente de decorație exterioară paramente de bosaje de tip rustic ce înconjoară ancadramentele ferestrelor de la parter și colțurile clădirii. Două brâie de piatră, ce înconjoară clădirea, delimitează parterul și cele două etaje. În interior, în dreptul intrării principale există un hol larg ce se deschide către o scară monumentală prin care se realizează accesul către etajele superioare. De asemenea, două scări laterale conduc de la parter la etajele superioare. Trei coridoare largi în care se deschid sălile de clasă, laboratoarele, cancelariile profesorilor și diferite cabinete străbat clădirea atât la parter, cât și la etaje. Extinderile executate în anii 1960-1970, soldate cu construirea unor aripi laterale, au determinat ca în prezent edificiul să aibă forma literei „U”. Clădirea a beneficiat de-a lungul timpului de mai multe lucrări de restaurare și de finisare a interioarelor, precum și, mai ales, a fațadelor, lucrate în praf de piatră și mozaic. În interior, în holul din dreptul intrării principale, se află bustul lui Ștefan cel Mare, realizat în anul 1937 de către sculptorul Gheorghe Bilan. Bustul din holul Colegiului „Ștefan cel Mare” este realizat din bronz și are o înălțime de 0,77 metri. Se află pe un soclu din piatră, de culoare albă, cu înălțimea de 1,58 metri. În soclu este încastrată o placă, tot de culoare albă, cu următoarea inscripție: „Foștii elevi ai Liceului «Ștefan cel Mare» din vechea Cetate de scaun a Moldovei hărăzesc Școalei ce le-a dat lumină drept veșnic semn de recunoștință acest chip al nemuritorului ei Patron în amintirea serbării de 75 de ani dela întemeiere 12 Oct. 1935. Sculptor Gh. Bilan. Pe postamentul în plan înclinat din fața soclului, în data de 2 iulie 2004, a fost montată o placă memorială pentru a marca 500 de ani de la trecerea în neființă a lui Ștefan cel Mare. Placa conține următorul text: „In Memoriam Domnului Ștefan cel Mare și Sfânt - 2 iulie 2004”.

Insigna turistică - Vatra Dornei

Vatra Dornei (în germană - Dorna Watra, în maghiară - Dornavátra) este un municipiu din județul Suceava, care mai include și localitățile Argestru, Roșu și Todireni. La recensământul din anul 2011, municipiul Vatra Dornei avea o populație de 14429 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002) dintre care: români – 92,77%, și restul – necunoscută sau altă etnie. Astăzi structura confesională a municipiul se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,95%, romano catolici – 2,19% și restul – nedeclarată sau altă religie. Vatra Dornei este cunoscută încă din secolul al XIX-lea, ca stațiune balneară și pentru practicarea sporturilor de iarnă. Prima atestare documentară a orașului este din anul 1592. În oraș pot fi vizitate multe obiective istorice, turistice și culturale. Enumăr doar câteva dintre acestea; Casa de cultură “Platon Pardău”, Muzeul Cinegetic ,Muzeul de Etnografie, Biserica Nașterea Maicii Domnului – construită 1905, Biserica Romano Catolică – construită tă în 1905, Biserica Sf. Ilie - construită în 1908, Cazinoul - construit în 1898, Izvorul Sentinela - construită în 1896, Izvorul Unirea, azi Restaurantul Maestro – clădire monument istoric construită în 1896, Clădirea băilor – construită în 1898, Hotelul Carol, fosta Vilă nr. 1 – clădire monument istoric, construită în 1896, Primăria – clădire monument istoric - construită în 1897, Biblioteca orășenească – construită în 1901, Gara Vatra Dornei - construită în 1902, Gara Vatra Dornei Băi - construită în 1910, Templul Mare - construit în perioada 1898-1902, etc.

Insigna - Fii satului Fundu Moldovei 1989

Fundu Moldovei este comună din județul Suceava care include și satele: Botuș, Botușel, Braniștea, Colacu, Delnița, Deluț, Obcina, Plai și Smida Ungurenilor. Fundu Moldovei este o comună reprezentativă pentru zona de munte a Bucovinei, ca vatră etnofolclorică deosebit de interesantă, consemnată ca atare încă de la începutul secolului, când a fost aleasă, la îndemnul istoricului Ion Nistor, ca una din cele patru puncte de reper pentru cercetările sociologice întreprinse de Dimitrie Gusti - primele de gen din România. Fundu Moldovei este o regiune conservatoare, locuită de munteni, creatori și păstrători ai unor forme proprii de viață materială și spirituală; comuna atrage prin elemente de arhitectură tradițională și de civilizație a lemnului, prin viața păstorească și prin celelalte ocupații, prin meșteșuguri, costum popular, obiceiuri, ceremeonialuri, prin diversitatea coregrafică a jocurilor populare, repertoriul muzical, viața culturală în general. Fundu Moldovei este locul unde se mai pot întâlni obiceiuri și tradiții, așa cum în unele părți le mai povestesc doar bătrânii: la momentele importante din viața omului - naștere, nuntă, înmormântare - și la diferite date din calendar, în special la cele două mari sărbători: Paștele - impistritul ouălor, binecuvântarea bucatelor de la Slujba de Înviere - și cele de iarnă, respectiv de Crăciun și de Anul Nou - colinda; clopoțelul; buhaiul; jocurile cu măști; capra și cerbul; ursul; moșul și baba; mirele și mireasa; semănatul; teatrul popular; steaua, multe din acestea, datorită acurateții filonului de folclor autentic, înregistrate și aflate de ani buni în arhivele unor televiziuni din țară și străinătate. Localitatea Fundu Moldovei este atestată documentar pentru prima dată în anul 1761, într-un hrisov al lui Ioan Grigore Calimah, prin care dăruiește Mariei jitniceroaia mai mulți munți din ținutul Câmpulung Moldovenesc. Dacă în anul 1930 comuna a numărat 4288 locuitori, la recensământul din anul 2011 comuna număra 3594 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români – 98,38% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională actuală a populației comunei se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,81%, adventiști de ziua a șaptea – 5,89% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură sucevene, din vremuri diferite.

Biserica Sfântu Nicolai

Vechea Casă poloneză

Biserica Mirăuți

Ruinele cetății

Casa Națională

Biserica Adormirea Maicii Domnului

Biserica Sfântu Ilie

Strada Burdujeni, cartierul Ițcani

Hanul domnesc

Biserica romano-catolică

Vechea Mitropolie

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură ale județului Suceava, din vremuri diferite.