Epaminonda's Blog.....: HORST

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură și

arhitectură din localitatea olandeză HORST, municipalitatea

HORST AAN DE MAAS, provincia LIMBURG dar și câteva

trimiteri poștale ilustrate.

Biserica Sfântul Lambert

O intrare în localitate

Trimiteri poștale

xxx

O CARICATURĂ

DE COSTEL PĂTRĂȘCAN

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL TELEORMAN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Muzeul județean Teleorman - Carul solar de la Bujoru

60 de ani de la înființarea muzeului 1 mai 1952 - 1 mai 2012

Secția numismatică - Alexandria

Muzeul Judeţean Teleorman este o instituţie publică de cultură, de interes judeţean, cu personalitate juridică, ce funcţionează în baza Hotărârii nr. 6 din 13 mai 1993 sub autoritatea Consiliului Judeţean Teleorman, fiind situată pe Strada 1848, la nr.1. Fără a avea tradiţia altor instituţii similare din ţară, Muzeul Judeţean Teleorman a căutat să-şi îndeplinească menirea de păstrător al valorilor arheologice, istorice şi etnografice locale şi a urmărit să păstreze, prin activităţile culturale desfăşurate, prin prestigiul său profesional şi al angajaţilor săi, rolul de reper în mediul cultural teleormănean şi naţional. O primă încercare de constituire a unui muzeu în Teleorman datează din anul 1934, în timpul sărbătoririi centenarului oraşului Alexandria, atunci când Consiliul comunal hotărăşte să înfiinţeze un muzeu al oraşului care să expună şi să păstreze documentele găsite în diferite arhive, cât şi unele materiale ce dovedeau existenţa şi cultura populaţiei de pe aceste meleaguri. Muzeul a fost instalat, la început, într-o încăpere din localul Primăriei Alexandria, iar în anul 1936 a fost strămutat într-o încăpere a Palatului Cultural „Victor Antonescu”.La data de 1 mai 1952 s-a deschis, în mod real, un Muzeu de Istorie a Alexandriei, în care erau expuse documente privind întemeierea oraşului, monede, ceramică, dovezi materiale din diferite epoci istorice. Din anul 1974, Muzeul Orăşenesc de Istorie Alexandria devine Muzeul Judeţean de Istorie Teleorman şi, ulterior, Muzeul Judeţean Teleorman. Începuturile timide ale muzeului din Alexandria au fost reflectate şi de lipsa unui spaţiu propice precum şi a unui personal calificat şi asemenea altor muzee din ţară, a fost înfiinţat ca urmare a deciziei politice generată de propaganda comunistă. Sediu al muzeului, între anii 1968-1977, a fost pe str. Dunării, nr. 188, pe locul unde în prezent se află clădirea Administraţiei Finanţelor Publice Teleorman. Aici expoziţia era organizată în cinci săli, dintre care cea mai mare abia atingea 25 metri pătrași. Sediul din str. Dunării, nr. 137, unde muzeul a funcţionat între anii 1977-1997, aparţine în prezent Direcţiei de Protecţie Socială a Primăriei Alexandria. Aici a fost reorganizat muzeul şi expoziţia permanentă, axată doar pe arheologie, după mutarea din precedentul sediu, puternic afectat de cutremurul din 4 martie 1977. După anul 1989 instituţia a trecut într-o altă etapă a existenţei sale. De această dată, principalul obiectiv a fost rezolvarea problemei sediului. Soluţia a fost găsită prin reconversia clădirii fostelor ateliere-şcoală, abandonate după 1985. Actualul sediu al Muzeului judeţean Teleorman din str. 1848, nr.1, inaugurat la 13 noiembrie 1997, oferă un spaţiu adecvat pentru expoziţii permanente şi temporare, spaţii pentru depozitarea patrimoniului, laboratoare de conservare şi restaurare, birouri, bibliotecă. Completarea structurii personalului de specialitate cu arheologi, muzeografi, restauratori şi conservatori, realizarea expoziţiilor permanente şi a unor programe educaţionale, participarea la proiecte expoziţionale şi de cercetare ştiinţifică, au condus la o nouă deschidere a instituţiei către public şi la o mai bună vizibilitate în plan naţional şi internaţional.

Carul solar de la Bujoru este un produs arheologic foarte prețios descoperit întâmplător în anul 1974, cu ocazia unor lucrări agricole pe raza localității Bujoru, din județul Teleorman. Piesa, confecționată din bronz și fier, cântărește 2860 de grame, având următoarele dimensiuni de gabarit: 26 x 15,5 x 16,5 centimetri, diametrul roților fiind de 10,2 centimetri. Specialiștii arheologi au datat acest obiect în perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), secolul al VIII-lea IEN, perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi. Pe locul desoperirii piesei a existat un mormânt tumular de inhumație distrus fără voie de tractoriști. Pe lîngă acest car solar s-au mai descoperit: un car-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys), aparținând, cel mai probabil, carului-recipient , o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate). În anul 1975 carul solar a fost adus pentru prima dată în laboratoarele de specialitate ale Muzeului Național de Istorie a României, pentru lucrări de consolidare preventivă și realizarea unei copii de către restauratorul Dan Ivanovici. De remarcat faptul că, la descoperirea sa, roțile erau detașate de corpul propriu-zis al carului-recipient, inclusiv unele dintre protomele avimorfe care ornamentau aceste componente. Între snii 1975 și 1979 piesa originală a fost expusă la Muzeul Județean de Istorie Teleorman din Alexandria, iar la Muzeul Național de Istorie a României s-a aflat o replică a acestui obiect. Dată fiind degradarea progresivă a stării sale de conservare, piesa a revenit — în vara anului 1979 — la Muzeul Național de Istorie a României, unde a intrat într-un laborios proces de investigare fizico-chimică și restaurare. Piesa originală, restaurată a fost expusă pentru prima dată la Muzeul Național de Istorie a României în mai 1980, putând fi admirată, cu unele întreruperi, în expoziția permanentă a acestuia vreme de două decenii, până la începutul anilor 2000, când au început lucrările de reabilitare și modernizare a muzeului. Carul votiv de la Bujoru constituie una dintre piesele de importanță excepțională din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României. Ulterior piesa a fost prezentată și în cadrul unor expoziții internaționale de renume. Piesa se prezintă sub forma unui car miniatural din bronz, format dintr-un recipient oval (cazan de mici dimensiuni), acoperit cu capac şi susţinut pe două osii (din fier). În partea inferioară a recipientului, dispuse simetric, câte patru perforații (tubulare) prin care trec osiile roților. Pe fiecare dintre osii câte două roţi fixe, cu patru spiţe (în formă de „T”), având obezile supraturnate, pe diametrul interior, cu fier. Pe capac câte o protomă aviformă (pasăre acvatică) la fiecare extremitate, având atașat în partea inferioară a ciocului câte un anou fix (din fier) cu un pandantiv în formă de secure dublă; în partea centrală capacului o apucătoare, formată dintr-o tijă verticală, suprapusă de un anou fix, terminat în partea superioară cu două protome aviforme (păsări acvatice), dispuse antitetic. Pe capac, dispuse simetric, la baza gâtului celor două protome aviforme, câte o perforație circulară având corespondent pe marginea recipientului. La ambele capete ale recipientului câte o pereche de protome aviforme (păsări acvatice), fiecare având în zona gâtului un anou fix (din fier) cu pandantiv. În cazul tuturor celor șase protome aviforme mari, ochii sunt figurați prin mici protuberanțe cilindrice. În partea inferioară a gâtului fiecăreia dintre cele șase protome aviforme mari câte patru caneluri. Cinci din cele șase pandantive în formă de secure-dublă (labrys), atașate printr-un anou fix din fier în zona ciocului (în cazul celor două de pe capacul recipientului) și a gâtului (în cazul celor patru de de la extremitățile recipientului) fiecăreia dintre cele șase protome aviforme mari, sunt reconstituite din rășină sintetică în contextul procesului de restaurare a piesei realizat în laboratoarele de specialitate ale Muzeului Național de Istorie a României la finele anilor ’70 ai secolului XX. Pe fiecare butuc (din fier) al celor patru roţi, câte o figurină avimorfă (pasăre acvatică), în poziție verticală, două dintre acestea fiind desprinse din vechime și repoziționate în contextul procesului de restaurare. Cele patru roți sunt dispuse ușor oblic față de planul vertical. Piesa în discuție are caracter de unicat, dar există o serie de analogii, cel puțin din punct de vedere tipologic. Cea mai apropiată dintre acestea este, cu siguranță, carul-recipient votiv de la Orăștie, foarte probabil, parte a unui depozit de bronzuri, ce poate fi admirat în colecțiile Muzeului de Istorie Naturală din Viena.

Placa stradală - Strada Șistovului - Suburb. S-tu Alexandru

Placa stradală „Strada Şiștovului – Suburb. S‐tu. Alexandru” (Suburbia Sfântu Alexandru) desemna cea mai importantă arteră de circulație din orașul Alexandria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într‐un document din anul 1834, fondatorii oraşului, în majoritate bulgari, dorind să păstreze în memoria urmaşilor efortul lor bănesc pentru cumpărarea moşiei pe suprafața căreia s‐a ridicat urbea, au dat numele celei mai importante străzi a Alexandriei: „Ulița Şiştovului ‐ uliță spre Vedea”. Demersul era justificat astfel: „s‐a făcut numirea ca să fie pe viitorime ştiut că consfătuitorii pentru cumpărarea moşiei şi clădirea oraşului, zimnicenii şi mavrodinenii, au fost toți de la Şiştov veniți la leat 1812 cu întoarcerea slăvitei armii ruseşti”. Astăzi fosta stradă „Şiştov” poartă denumirea „Libertății”. Planul oraşului Alexandria a fost întocmit de inginerul austriac Moritz Von Ott. Acesta a proiectat oraşul în formă dreptunghiulară, împărțit în 98 de cvartale, cu străzi drepte şi perpendiculare. Numărul străzilor la înființarea oraşului au fost: „2 căi, 18 străzi, 6 stradale”. Planul cuprindea şi un număr de 700 de locuri de casă. De asemenea, oraşul era împărțit pe culori: verde, roşu, albastru, galben. După ce au dat numele oraşului şi după recunoaşterea acestuia în 1839, fondatorii au trecut la denumirea piețelor şi străzilor. Cele două piețe s‐au numit Piața Filipescu, după numele hatmanului Mihăiță Filipescu, cel care a dat pământ din moşia lui Mitropoliei şi Piața Sutzu, după numele beizadelei Costache Sutzu. Străzile aveau următoarele denumiri: Ulița Şiştovului, Ulița Vezii, Ulița Hristii, după fondatorul şi primul privighetor al oraşului, Hristea Nedelcu din Zimnicea, Ulița Teodor, după numele lui Teodor Hagi Ioan, starostele comunității bulgăreşti din Mavrodin, Ulița Hristache, după numele primului epitrop al oraşului, Hristache Ilie din Zimnicea, Ulița Lăzărescu, după numele lui Ioana Lazăr, cel care a scris mai multe articole ale Ekstrukției, Ulița Macavei, după numele lui Macavei Dumitru, de asemenea primul epitrop al Alexandriei, Ulița Ghencu, după numele lui Ghencu Pena, Ulița Petre, după numele lui Petre Dumitriu, Ulița Ceacâr, după numele lui Nicolae Ceacâr, cel care a ajutat la întocmirea planului oraşului, Ulița Dumitrului, după numele lui Dumitru Cazosovici, Ulița Stanciului, după numele lui Stanciu Țânțăreanu. Această tăbliță stradală are următoarele caracteristici tehnice:

lungimea – 54,5 centimetri
lățimea – 31 centimetri
grosimea – 1 centimetru

Insigna - S.N.R. Societatea Numismatică Română

Secția Alexandria - XX ani 1988 - 2018

Societatea Numismatică Română - 1903

Era la început veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (SNR). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Numismatica (gr. numisma și lat. nummus, - monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. O ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor. Monedele au apărut din timpuri străvechi, ca obiecte din materiale nemetalice folosite pe rol bani. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit. Pentru lămuriri citește mai jos!
Notafilia este denumirea pasiunii de a colecționa, cerceta și studia bancnotele lumii. Moneda de hârtie a fost, fără îndoială, introdusă de negustorii de ceai chinezesc, la începutul secolului al X-lea, pentru încheierea marilor tranzacții folosind bilete la ordin. Administrația chineză adoptă, în mod oficial, bancnotele în anul 1024. Prima mențiune occidentală a unei forme de bancnotă a fost făcută de către Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima bancă din Europa care a emis bancnote a fost Riksbank din Stockholm, în anul 1658.

Insigna - Roșiorii de Vede 600 ani 1385 - 1985

Roșiorii de Vede este un municipiu din județul Teleorman, din Muntenia, situat în Câmpia Română. Orașul se regăsește în documentele vechi sub numele de Russenart. Prima atestare documentară a târgului Rușii de Vede (numele sub care apare localitatea în documentele din Evul Mediu) datează din anul 1385, când doi cunoscuți călători germani, Peter Sparnau și Urlich von Tennstadt, în drumul de întoarcere de la Ierusalim, au făcut un popas mai îndelungat aici și au scris în jurnalul lor de călătorie că acesta era un oraș vechi. Traducând pluralul de la „Ruși” în limba germană, rezultă cuvântul Russen, la care pelegrinii germani au adăugat sufixul „art”, reprezentând primele litere ale fabuloasei cetăți fortificate Arcinna sau Artina de pe Limesul Transalutanus (Valul lui Traian), menită a apăra orașul.Această cetate s-a păstrat în mare parte până în zilele noastre. Cea dintâi mențiune într-un izvor intern, se găsește în hrisovul dat de Neagoe Basarab Mănăstirii Cutlumuz de la Athos. Sunt menționate așezările Sârbii și Rușii. Prima consemnare a numelui complet sub forma „Rușii de Vede” se află în actul emis de Radu de la Afumați la 18 mai 1526. Străvechiul Russenart a luat ființă în inima Câmpiei Române, în centrul Teleormanului istoric, între coline domoale și pâlcuri rămase din vestita Pădure Nebună (a Teleormanului), ce a dat numele acestui ținut. O așezare urbană campestră, dar cu împrejurimi incredibil de pitorești și cu tradiții seculare, ce dau farmec, lumină și o anumită intimitate acestor locuri, de intensă trăire spirituală. Russenartul multicentenar sau municipiul Roșiorii de Vede (așa cum este denumit oficial în zilele noastre) s-a dezvoltat pe malul drept al râului Vedea și este străbătut de pârâul Bratcov în partea sa de sud și de vest. Municipiul Roșiorii de Vede se află la depărtare egală atât de București cât și de Craiova – 100 kilometri. Orașul este legat în mod direct, prin șosele moderne și magistrale feroviare, de mai toate marile orașe din jumătatea de sud a țării, dar și din Ardeal și Banat. La aproximativ 25 km nord de orașul Roșiorii de Vede, în satul Plopi, comuna Beuca, se află cel mai bătrân stejar din România, mărturie vie a Pădurii Nebune de odinioară. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 27416 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 85,53%, romi – 1,61% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Roșiori de Vede astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 85,97% și restul – nedeclarată sau altă religie. De numele municipiului Roșiorii de Vede se leagă viața și activitatea unor importante personalități culturale românești precum: scriitorii Gala Galaction, Zaharia Stancu și Marin Preda.

Insigna - Colegiul tehnic "General D. Praporgescu" Turnu Măgurele

Școala noastră 30 mai 1959 - 2009 România

Colegiul Tehnic "General David Praporgescu" este o apreciată instituție de învățământ din municipiul Turnu Măgurele, județul Teleorman, ce este situată pe Strada Taberei, la nr.2. Școala are clase pentru trei niveluri diferite:

învățământ liceal: comerț, tehnician în activitatea de comerț, electrician și tehnician în instalații electrice
învățământ profesional: ospătar și vânzător în unități de alimentație
învățământ postliceal: asistent medical generalist, agent vamal. tehnician controlul calității produselor agroalimentare.

Alexandria este un municipiu și reședința județului Teleorman, Muntenia, România. Orașul este așezat în sudul Câmpiei Române, pe partea dreaptă a râului Vedea, la 88 km distanță de capitala României - București. Întemeiat în anul 1834, după planurile urbanistice elaborate de inginerul austriac Otto von Moritz (cel ce lucrase planurile orașelor Brăila și Giurgiu și avea să execute, mai târziu, planul viitorului oraș Turnu Severin), orașul și-a luat numele domnitorului de atunci al Țării Românești, Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842) ale cărui oseminte se găsesc depuse astăzi într-un monumental sarcofag din incinta Catedralei Episcopale "Sfântul Alexandru" din municipiu. Sus am postat stema actuală a municipiului, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Alexandria, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale.

Bulevardul Gheorghe Manu

Cinematograful Patria

Cimitirul eroilor

Catedrala Sfântu Alexandru

Gara

Hanul Alexandria

Liceul de băieți Alexandru Ghica

Judecătoria

Moara Brătescu

Biserica Sfinții Apostoli

Teleorman este un județ din România, provincia istorică Muntenia, cu reședința în orașul Alexandria. Județul se întinde pe 5790 kilometri pătrați și numără aproximativ 360000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ-teritorial județul este compus din 3 municipii (Alexandria, Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele), 2 orașe (Zimnicea și Videle) precum și 92 de comune. Sus am postat stema actuală și harta județului Teleorman, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din timpuri diferite, alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.