Mai jos admiri câteva vechi cărți poștale reprezentând inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din municipiul Brașov.
1. Edificiu de secol
XVI, cunoscut initial sub numele de Biserica Sfânta Maria, Biserica Neagra este cel mai
reprezentativ monument de arhitectura gotica din Romania.
Biserica a fost
incendiata anterior anului 1384, iar reconstructia sa a durat pana in 1477. O
inscriptie descoperita in zidul bisericii il atesta ca prim ctitor pe Thomas
despre care aflam ca a murit in anul 1410. Planul utilizat de catre arhitecti a
fost acela de bazilica cu trei nave, egale ca inaltime, inscriindu-se in tipul
de biserica-hala preferate in secolele XV-XVI in spatiul german, de unde
proveneau de altfel unii dintre arhitecti si mesteri.
Biserica Neagra este
cel mai mare edificiu de cult in stil gotic din sud-estul Europei masurand 89
de metri lungime, 38 de metri latime, 21 metri inaltime in interior si 40 metri
inaltime in exterior. In aceasta biserica incapeau circa 5000 de persoane, cam
cat era populatia orasului in epoca.
Grav avariata dupa incendiul din 1689,
Biserica Neagra este refacuta cu ajutorul unor mesteri veniti din Gdansk,
pentru ca mesterii locali nu stiau sa inchida bolti de dimensiuni atat mari.
Noile bolti sunt executate in stil baroc si nu in stil gotic. Biserica
Neagra este celebra nu doar datorita dimensiunilor sale impresionante. Astfel,
clopotnita sa adaposteste cel mai mare clopot din spatiul romanesc, un clopot
din bronz care cantareste 6 tone.
Biserica Neagra este cunoscuta si pentru
marea sa orga (cea mai mare din sud-estul Europei) avand peste 4000 de tuburi.
Corul sustinut de contraforti exteriori decorati cu edicole care adapostesc
statui de sfinti reprezinta unul din putinele exemple de acest tip din
Transilvania. Colectia de covoare orientale a Bisericii Negre constituie cea
mai bogata colectie de acest fel din Romania. Daca sunteti in Brasov nu ratati
concertele saptamanale de orga sustinute aici pe cea mai mare orga (marti, joi
si vineri) din sud-estul Europei.
Cu excepția muzeului Topkapi din
Istanbul, Biserica Neagră posedă cea mai mare colecție de covoare orientale din
Europa, datând din secolele XV-XVI. Interiorul Bisericii Negre este dominat de
spledoarea de culori a celor aproximativ 110 covoare orientale expuse. Chiar și
un necunoscător ar fi impresionat de mulțimea de nuanțe și modele a acestui
decor neobișnuit, în vreme ce expertul va fi fascinat.În toate țările din răsărit, covoarele erau folosite în scop
decorativ sau ca simbol al statului în primărie și în biserici, unde se decorau
stranele și locurile patricienilor și ale conducătorilor breslelor. Ca să
încapă în stranele înguste ele se tăiau adesea pe lungime, ceea ce demosntra că
nu erau apreciate în mod deosebit. Se
presupune că după Reforma care se împotrivea picturilor iconografice, covoarele
au fost cele ce împodobeau pereții bisericii reformatoare, în locul icoanelor
cu sfinți și al altarelor îndepărtate. Pe unele dintre ele se găsesc inscripții
care menționează faptul că au fost dăruite bisericii.Într-un raport de inventar
al Bisericii Negre din anii 1830 erau menționate doar 39 de covoare, dar la
sfârșitul secolului erau peste 110. Pentru că nu există documente scrise, acest
fapt s-ar putea explica doar prin trecerea neconsemnată a covoarelor din
posesia persoanelor private și a breslelor după dizolvarea acestora (în 1876)
în posesia bisericii.
La sfârșitul sec. al XIX-lea,
Prezbiteriul (Consiliul Bisericesc) al Bisericii Negre îl însărcină pe
profesorul de arte E. Kühlbrandt cu inventarierea obiectelor de artă ale
bisericii, printre care și a covoarelor. Kühlbrandt intră în legătură cu cel
mai renumit expert în covoare al vremii, Prof. A. Riedl din Viena, care
recunoscu valoarea colecției și îndemnă spre o depozitare propice și
specializată. În tot acest timp, în alte locații, covoarele erau depozitate și
scoase la licitații publice. Marea expoziție de meșteșug din Budapesta, 1914,
unde au fost trimise și 39 de covoare din Brașov, a contribuit la creșterea
interesului pentru produsele de artă exotice. Cu această ocazie, covoarele au
fost spălate pentru prima oară și restaurate parțial. Astăzi colecția cuprinde
156 de exemplare, printre care și unele fragmente. Nici astăzi specialiștii nu sunt mereu siguri în privința
tipurilor de covoare și a datării lor.
Majoritatea covoarelor din Biserica
Neagră sunt categorisite ca „transilvănene“, pentru că s-au păstrat în număr
mare și în multe variante pe teritoriul Transilvaniei. Această grupă este
formată în pricipal din așa-numitele covoare cu nișă dublă, apoi mai sunt
covoarele cu nișă și covoarele de rugăciune care de diferențiază doar prin
decorațiile centrale, covoarele „albe“, printe care se numără covoarele
„Cintamani“, „Pasăre“ și „Scorpion“, al căror nume derivează din motivele
evidente, covoarele-coloană cu motive arhitectonice. Cele mai multe covoare
sunt in stare bună până la excelentă. Acest lucru se datorează în primul rând
fostului atelier bisericesc de covoare de stat, aflat sub conducerea lui Era
Nussbächer, și care a contribut în mod esențial la această acțiune.
Altarul principal (1866): Până la reformă, biserica a purtat hramul Sf.
Maria. Din acest motiv se presupune că altarul medieval care s-a pierdut ar fi
avut o tematică mariologică. Pictura principală a actualului altar are ca temă
o imagine a predicii de pe munte, ce ocupă un loc central în credința în harul
lui Dumnezeu și în doctrina evanghelică. Altarul neogotic formează împreună cu
stranele corului o unitate conceptuală.
Cristelnița (Bronz, 1472): Unul dintre puținele obiecte rămase din
perioada de dinainte de incendiu și în același timp un exemplu valoros al artei
de turnătorie medievală. Scrierea gotică minusculă destăinuie numele
dănuitorului: Parohul Johannes Reudel. În protuberanța boltită din piciorul
cristelniței se pune mangal pentru încălzirea apei de botez.
Amvonul (1696): Predecesorul acestuia s-a pierdut în marele
incendiu. Maistrul măcelar Laurenz Bomches a susținut ridicarea celui nou,
iar monograma lui se află pe coroana ornamentală, pe una dintre
laturile-oglindă ale amvonului.
Altarul din Feldioara (sec. 15): Un fragment din retablul altarului
transilvănean care s-a păstrat. Din Feldioara el a ajuns in posesia
Muzeului Săsesc al Țării Bârsei, iar de acolo în Biserica Neagră. Pe tablă sunt
pictate scene din viața lui Hristos.
Portalurile gotice (1477): Pe aripile portalului sudic, decorate cu
motive vegetale gotice, este inscripționat anul 1477 alături de personaje
fantastice. Dacă aceasta este data acceptată a lucrării atunci cele cinci
portaluri sunt – alături de cristelniță – un alt element original al bisericii,
care a supraviețuit incendiului din 1689.
Fresca Mariei deasupra celui de-al doilea lintou al portalului
sudic: Pictura înfățișează pe Maria și pe pruncul Isus alături de Sf. Katharina
și Sf. Barbara. Poziționarea unui motiv meditativ deasupra intrării corespunde
cu tematicile timpanelor bisericești. În cazul celor două blazoane este vorba
despre cel al Regelui Matthias și al soției sale, Beatrix de Aragon. Prezența
lor în pictură ar putea indica faptul că Regele Matthias Corvinus ar fi fost
dănuitorul picturii pentru asigurarea relației bună dintre orașul Brașov și
Rege.
Statuia Honterus de Harro Magnussen (1898): Statuia este o reprezentare idealistă a
reformatorului, umanistului, tipografului și pionierului sistemului școlar,
Johannes Honterus (1498-1549). Poziția sa și cartea pe care o ține în mână
sunt în perfectă concordanță cu împrejurimile: cu o carte în mână, savantul
indică spre liceul brașovean cu tradiție. Honterus coresponda cu Melanchton,
reprezentantul umanismului în învățământ, și încuraja reorganizarea sistemului
școlar. În același timp era și fondatorul primei tipografii în care au fost
editate materiale reformatoare, materiale didactice și volume ale clasicilor
antici ai reformei educației din Transilvania. În perioada reformei, vechile
școli teologice latine au fost transformate în școli protestante. Cele doua
reliefuri din bronz de pe soclu îl reprezintă pe Honterus în tipografie și la
împărtășanie. Printre acestea se mai numără și stranele din secolele XVIII-XIX
care atestă activitatea intensă a breslelor brașovene, alături de multe alte
piese din aur și pietre funerare ale personalităților brașovene. În partea din
spate a bisericii se află două expoziții deschise permanent, care povestesc
despre istoria Bisericii Negre și despre viața reformatorului Johannes Honterus.
Până de curând tezaurul de parament al locașului a fost în
mare măsură trecut cu vederea, până când, în 2002, specialiștii i-au descoperit
valoarea. Cuprinzând piese vestimentare din perioada Evului Mediu, el nu este
cu nimic mai prejos decât marile colecții din Danzig, Halberstadt, Brandenburg și Stralsund. Biserica Neagră din Brașov adăpostește și un număr
mare de veșminte liturgice din materiale textile medievale și baroce de lux.
Printre ele se află și veșmintele preoțești de slujbă și pluvialele purtate în
Biserica Catolică în ceremoniile de sfințire sau în timpul procesiunilor. După
Reformă, ele au fost purtate în slujbele evanghelice din Brașov până în sec.
XIX, motivul fiind legătura cu moștenirea bogată și ca o mărturisire a
Luteranismului. În sec. XIX au fost întocmite și paramente noi care au fost date
uitării doar în ultima perioadă. Materialele, adesea mătăsuri brodate, provin
de cele mai multe ori din țesătorii italiene, iar unele sunt de producție
turcească. Broderiile valoroase din fir de aur sau mătase, sunt moldovenești,
italiene, central-europene sau chiar locale.
2. Banca Națională
Săsească Brașov
este o clădire-monument istoric situată la intersecţia străzilor Republicii și
Michael Weiss. Construită în 1906 Edificiul este una din puţinele clădiri
construite în stil Art Nouveau la Braşov, în anul 1906, după planurile
arhitectului Albert Scheller. Clădirea are
subsol, două etaje şi mansardă. Din
anul 1929, până la naţionalizarea din anul 1948, aici a funcţionat sediul Casei
Generale de Economii. Odată cu sosirea la putere a comuniştilor, clădirea a
trecut în patrimoniul statului şi a fost utilizată mai întâi drept sediu al
Societăţii Naţionale de Electricitate, iar din 1950 a trecut în administrarea
Ministerului Finanţelor. După Revoluţia din 1989, imobilul a fost sediu
Bancorex până acum câţiva ani, când banca a dispărut. Imobilul a fost preluat
în proprietate şi administrare de către municipalitate, care a încercat de mai
multe ori să-l reabiliteze şi să-l consolideze. Municipalitatea a primit, la
sfârşitul anului 2011 avizele necesare lucrărilor de restaurare a clădirii,
lucrări estimate a costa 4,65 milioane de euro. Oficialitățile brașovene
declară că noua destinație a clădirii va fi de; centru commercial, centru de
afaceri sau centru de informare turistică. Restaurarea clădirii se va face conform
planurilor originale, inclusiv fresca de pe faţadă cu portretul Apolloniei
Hirscher. Dar cine era Apollonia Hirscher? Apollonia
Hirscher a fost o figură aparte în istoria Braşovului. Era soţia lui Lucas
Hirscher, negustor şi jude sas, castelan al cetăţii Branului. Rămasă văduvă,
săsoaica a preluat cu mînă de fier afacerile soţului, întinse pînă în Austria
şi Turcia, chiar dacă negoţul şi politica erau la acea vreme treburi
bărbăteşti. A întemeiat mai multe fundaţii şi a donat o mare parte din averea
ei braşovenilor. Printre donaţii se numără şi „Casa Negustorilor“ sau „Podul
Bătuşilor“, situată la colţul Străzii Hirscher cu Piaţa Sfatului. Era cea mai
lungă construcţie din Braşov la acea vreme (60 metri) şi adăpostea standurile
meşteşugarilor şi cântarul oraşului, iar pivniţa era destinată negoţului cu
vinuri. Construcţia mai păstrează blazonul familiei Hirscher, datat 1545.
Legenda spune că fiica Apolloniei s-a îmbolnăvit şi a murit, fiind înmormîntată
cu multe bijuterii. Peste noapte, nişte hoţi au jefuit mormîntul şi, vrând să-i
taie degetul ca să scoată şi inelul, fata s-a trezit din moarte. Ieşirea din
moarte clinică nu era cunoscută pe atunci, iar oamenii au văzut trezirea ca pe
un miracol. În cinstea acestei minuni, Apollonia a construit casa din Piaţa
Sfatului. Tot în amintirea acestei întâmplări miraculoase, Apollonia Hirscher
şi fiica sa sunt reprezentate într-o frescă pe frontonul clădirii despre care
vorbim.
3. Bancă
austro-ungară din municipiul Brașov este un vechi și inconfundabil monument
arhitectonic situat pe Strada Republicii, la nr. 45, astăzi adăpostind
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov.
Aș fi bucuros să aflu și alte
informații despre această frumoasă clădire.
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
UN DUEL EPIGRAMATIC
____________xxx____________
O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE
ROMÂNEȘTI
ȘI CÂTEVA INSIGNE
ROMÂNEȘTI
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane
la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și
apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate
comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de
identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la
manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Insigna - (Partidul România Mare)
Medalia de mai sus
reprezintă sigla Partidului România Mare.
Ea s-a bătut în anul 2006 în două variante de metal-compoziție (argint și aliaj
cupru-nichel), de formă rotundă cu diametrul de 14 milimetri.
Insigna - Cupa Davis - Finala 1972 - România
Cupa Davis, cunoscută și
sub numele de „Salatiera de argint”,
este un trofeu sportiv acordat în tenisul de câmp. Competiția în urma căreia se
acordă Cupa Davis se desfășoară între echipe naționale. Poartă numele lui
Dwight Felley Davis, fost tenisman, visul său fiind un meci internațional, în
locul unuia interamerican. „Cupa Davis”, ca trofeu sportiv, a fost înscrisă
legal la data de 21 februarie 1900. Ea
este asigurată la Banca West din New York, astăzi valoarea ei afectivă fiind
inestimabilă. Una din prețioasele tradiții ale cupei este aceea de a grava,
după fiecare finală, numele jucătorilor din echipa învingătoare și din cea
învinsă. Ion Țiriac și Ilie Năstatse se numară printre marii performeri ai
"Cupei Davis", cu peste 100 de meciuri susținute. La 19 iulie 1922 echipa României joacă primul meci în "Cupa
Davis", cu India, pierzând cu 0-5. Echipa României obține prima
victorie în anul 1928 la București, împotriva Belgiei cu 5-0 și prima
victorie în deplasare în anul 1959 la Cairo, învingând Egiptul cu
3-2. România a disputat trei finale ale Cupei Davis, toate împotriva SUA și
toate pierdute astfel: Cleveland 1969 (5-0), Charlotte 1971 (3-2) și
București 1972 (2-3).
Cotidianul
american The New York Times publică povestea nespusă a
finalei Cupei Davis din 1972, desfăşurată la Bucureşti, între România şi SUA,
şi câştigată de americani cu 3-2. „Finala din 1972 a fost cu adevărat dramatică,
istoricii tenisului o consideră una dintre cele mai frumoase finale din istorie”, scrie New York Times. Sursa notează
că finala a avut loc la numai şase săptămâni după ce 11 membri ai echipei
olimpice israeliene au fost ucişi de palestinieni, iar, în acea perioadă,
România era o ţară „prietenă cu palestinienii”. Pericolul era cu atât mai mare
cu cât doi dintre componenţii echipei naţionale de tenis a SUA erau evrei. „Un
avion Air France a ajuns la Bucureşti, la începutul lui octombrie 1972. 24 de
oameni aşteptau la scară, aveau jachete de piele, mitraliere pe umăr, iar unii
aveau cuţite la glezne”, scrie New York Times. De altfel, jucătorul american
Harold Solomon a fost ţinut pe bară în finala Cupei Davis, tocmai fiindcă era
evreu. New York Times
scrie că antrenorul americanilor, Dennis Ralston, a fost avertizat de
antrenorul echipei de Cupa Davis a Australiei, Neale Fraser, să nu vină în
România. Fraser a jucat la Bucureşti în primăvara lui 1972 şi susţine că a
pierdut după ce a fost „furat” de arbitri. „Nu poţi câştiga, pentru că nu te
vor lăsa. Nu ai idee în ce te bagi”, a declarat atunci Fraser. Până la urmă,
SUA au venit la Bucureşti, dar numai după o intervenţie a preşedintelui Richard
Nixon, care îl aprecia pe Nicolae Ceauşescu, deoarece acesta a refuzat să se
alieze cu sovieticii, în ruperea relaţiilor cu Israelul, şi să participe la
invadarea Cehoslovaciei. De altfel, Ceauşescu i-ar fi promis lui Nixon că
meciul se va desfăşura în condiţii bune, astfel că Departamentul de Stat al SUA
a acceptat ca echipa să meargă în România. În acea finală, România a folosit
doar doi jucători, pe Ilie Năstase, numit de New York Times „un playboy de 26
de ani, campion en-titre la US Open”, şi pe Ion Ţiriac, numit „scandalagiu
viclean”.Motivul pentru care Ţiriac i-a enervat pe americani este faptul că
acesta ar fi trişat în meciul cu Tom Gorman. „Ţiriac era condus cu 2-0 la
seturi, moment în care a început să aplice strategiile sale: s-a dat bine pe
lângă arbitrii de tuşă, pentru ca deciziile controversate să fie luate în
favoarea sa, s-a aşezat într-un scaun în timpul jocului, pentru a rupe ritmul
lui Gorman, şi, când servea Gorman, Ţiriac privea în pământ, pentru a-l obliga
pe Gorman să se oprească”, scrie New York Times. În acea partidă, Ţiriac a
revenit şi a câştigat cu 3-2. Arbitrul Enrique Morea a declarat că nu a mai
văzut niciodată atâtea înşelătorii într-un singur meci. „Arbitrii de tuşă
vedeau numai ce voia Ţiriac”, declara Morea. New York Times scrie că, în timpul
partidei respective, unii dintre jucătorii americani au vrut să plece acasă.
„Dacă plecăm acum şi îi lăsăm să câştige, e ca şi cum ar câştiga de două ori”,
le-a spus atunci jucătorul de origine evreiască Harold Solomon. În final, SUA au învins România cu 3-2:
Stan Smith a câştigat ambele meciuri la simplu cu Ţiriac şi Năstase, dar şi
meciul de dublu, în care a făcut pereche cu Erik van Dillen. De partea
cealaltă, Ţiriac şi Năstase l-au bătut pe Tom Gorman, în celelalte două
partide. „Din păcate, finala Cupei Davis din 1972 a fost doar o altă finală pierdută”,
a fost singurul comentariu al lui Ion Ţiriac.
Presa românească a
scris: “Meciul s-a jucat la jumătatea lui octombrie 1972. O
vreme mohorâtă şi o armată de reprezentanţi ai partidului şi de securişti au
întâmpinat echipa Statelor Unite pe aeroportul din Otopeni. Americanii au
ezitat mult până să accepte disputarea partidei la Bucureşti, considerând că
regula alternanţei statutului de echipă gazdă nu trebuie aplicată, pentru că în
acel an se modificase sistemul de organizare a Cupei Davis. Federaţia
Internaţională de Tenis nu le-a făcut pe plac şi, cum ultima partidă SUA –
România se disputase în America, era rândul ţării noastre să o organizeze. Mai
mult decât acest pretext de ordin regulamentar, americanii se temeau de un
atentat asupra tenismenilor cu origini evreişti. Meciul se juca la şase
săptămâni după Masacrul de la Munchen, cu 11 sportivi israelieni ucişi de
palestinieni în timpul Olimpiadei de vară. Cum Ceauşescu era cunoscut ca un
apropiat al Palestinei, antrenorul americanilor, Dennis Ralston, a decis să-l
scoată din echipă pe Harold Solomon, în parte pentru că era evreu, susţine New
York Times într-un articol publicat în 2013. Acelaşi material spune că
oficialii federaţiei americane de tenis au venit în România abia după ce
Departamentul de Stat i-a asigurat că nu vor fi probleme, iar preşedintele
Richard Nixon ar fi avut o convorbire prin telefon cu Nicolae Ceauşescu.
„Trimite-i încoace fără grijă”, i-ar fi spus Ceauşescu lui Nixon. Scenariul
acestei discuţii telefonice este plauzibil, de vreme ce dictatorul român încă
se bucura de simpatia occidentală, pentru reacţia sa la evenimentele de la
Praga, din 1968. Salatiera de Argint, la Sala Dalles Pentru regimul comunist
din România, câştigarea dreptului de a organiza finala Cupei Davis, premieră
pentru o ţară din Europa de Est, a fost un motiv de mândrie naţională. Într-un
articol din revista Historia (2011) se spune că arena de la Club Sportiv
Progresul a fost modernizată, au fost reparate gradenele, s-au vopsit pereţii
incintei, s-au schimbat instalaţiile sanitare din vestiare, s-a amenajat o sală
pentru presă, iar capacitatea tribunelor a crescut de la 2.500 la 6.500
de locuri. Salatiera de Argint a ajuns în România încă din 29 septembrie şi a
fost expusă la Sala Dalles din Capitală, unde mii de români s-au înghesuit să o
vadă de aproape. În ciuda asigurărilor primite din partea lui Richard Nixon şi
a Departamentului de Stat, antrenorul Ralston şi-a menţinut decizia de a nu-l
folosi pe Harold Salomon, tenismenul cu origini evreieşti. “Nu puteam să risc
folosind un jucător care se teme pentru viaţa sa. Alegerea celui de-al doilea
tenismen a fost cea mai grea decizie din viaţa mea”, a explica tehnicianul
pentru New York Times. A doua opţiune a Statelor Unite, pe lângă liderul
incontestabil Stan Smith, a fost până la urmă Tom Gorman, un tenismen care
n-avea rezultate strălucite pe zgură şi care pierduse opt meciuri la rând în
faţa lui Ilie Năstase. Harold Solomon, pe de altă parte, susţine că era
pregătit să joace şi că nu s-ar fi temut de un eventual atentat: “Sunt sigur că
i-aş fi făcut clipe grele în meciul de simplu lui Ion Ţiriac”. Dennis Ralston
avea să îi arunce în luptă la simplu pe Stan Smith şi pe Tom Gorman, iar la
dublu Stan Smith urma să facă pereche cu Erik van Dillen, un alt tenismen cu
rezultate modeste, care făcuse un meci slab în finala precedentă. România miza
doar pe Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, şi la simplu, şi la dublu, aşa cum
procedase şi în 1969 sau 1971. Cu câteva luni înaintea partidei de la
Bucureşti, Năstase pierduse dramatic finala de la Wimbledon cu Stan Smith, un
meci decis pe muchie de cuţit. Însă, teoretic, România pornea cu prima şansă
pentru că ar fi luat ambele puncte cu Tom Gorman şi ar fi câştigat şi la dublu.
Tragerea la sorţi: Năstase şi Stan din primul meci Efectuată la Casa Centrală a
Armatei, de o tânără, necunoscută atunci, Virginia Ruzici, campioana de mai
apoi de la Roland Garros, tragerea la sorţi i-a adus faţă-n-faţă, în primul
meci, pe cei doi mari rivali, Năstase şi Smith. Ilie i-ar fi aruncat atunci o
privire cu subînţeles lui Stan Smith şi ar fi îndreptat arătătorul către el,
ceva de genul: „Lasă că vezi tu.” În cea de-a doua partidă, normal, Ion Ţiriac,
urma să joace cu Tom Gorman. Cu mult înaintea meciului dintre Ilie Năstase şi
Stan Smith arena Progresul dădea pe afară de oameni. Miile de suporteri români
înghesuiţi în tribune au făcut tot posibilul pentru a-i intimida pe americani
şi s-au manifestat ca la meciurile de fotbal. Însă Smith n-a avut milă de Nasty
şi l-a bătut cu trei seturi la zero, un meci în care doar primul set a stat în
cumpănă. Toma Ovici, fost membru în stafful naţionalei României de Cupa Davis,
spune că lumea era furioasă după acest meci şi că unii dintre spectatori căutau
maşina lui Năstase să-i dea foc. Spiritele s-au mai liniştit după cel de-al
doilea meci, în care Ţiriac l-a întâlnit pe Tom Gorman. A fost un joc dramatic,
întins pe cinci seturi, în care Ţiriac a recurs la toate strategiile posibile.
A întârziat cât a putut servicile oponentului său, ţintuindu-şi privirea în
pământ, şi chiar a adus un scaun la fileu pentru a-l enerva şi a-l scoate din
ritm pe Gorman. În plus, arbitri români de linie i-au furat cât de mult au
putut pe americani, al căror singur aliat a fost arbitrul de centru,
argentinianul Enrique Morea. Peste ani, acesta avea să declare că în viaţa lui
nu a văzut atâta „trişare” din partea arbitrilor de linie, care decideau după
cum le dicta Ţiriac “Mustăciosul” a revenit de la 0-2 la seturi, a câştigat
meciul în aplauzele furibunde ale spectatorilor şi a egalat situaţia între SUA
şi România. Americanii au vrut să plece acasă Tertipurile sale puteau chiar să
ne aducă Salatiera de Argint pentru că, furioşi la culme, americanii au vrut să
abandoneze finala după meciul câştigat de Ţiriac. În vestiarul de la Progresul,
jucătorul de dublu Erik van Dillen i-a îndemnat pe copechipierii săi să plece
acasă de îndată. “Nu putem să facem asta. E ca şi cum i-am lăsa pe români să
câştige de două ori”, ar fi intervenit Harold Solomon, jucătorul evreu lăsat în
afara lotului. Şi, întocmai ca în în fimele americane cu happy-end, tenismenii
din SUA şi-au dus misiunea până la capăt.
Mai întâi, echipa de dublu format din
Smith şi Van Dillen i-a bătut pe Ţiriac şi pe Năstase în trei seturi scurte, în
ceea ce a fost cea mai bună partidă din cariera lui Van Dillen. Pentru ca Stan
Smith să aducă punctul decisiv în meciul cu Ion Ţiriac, un nou meci de cinci
seturi în care românul a recurs la toate strategiile posibile. Epuizat peste
măsură, Ţiriac a tras de timp cât a putut şi a avut din nou arbitri de linie de
partea sa. Smith îşi aminteşte în acelaşi articol din New York Times: “Ţiriac a
servit la un moment dat în afară, iar eu am returnat în teren. Arbitri au decis
că serviciul a fost bun şi au dat out la mingea mea. Am fost furat de două ori
în acelaşi punct”. Însă Ţiriac n-a mai avut energie şi pentru setul al cincilea
pe care Smith l-a câştigat cu 6-0, cu lovituri câştigătoare incontestabile.
Elena Ceauşescu l-a apărat pe Năstase Americanii câştigaseră aşadar a treia
finală de Cupă Davis în faţa României. Imediat după meciul fără miză dintre
Năstase şi Gorman, povesteşte antrenorul Dennis Ralston, doi securişti le-au
spus că au găsit doi arabi în apropierea arenei şi efectiv i-au aruncat în
maşini. Românii, pe de altă parte, erau revoltaţi şi apăruseră zvonuri că Ilie
Năstase ar fi trântit meciul. Într-o declaraţie acordată recent pentru
Sportnews.ro, Năstase susţine că însăşi Elena Ceauşescu i-ar fi spus să nu-şi
facă grij. “S-a lansat ideea că eu aş fi vândut meciul. Vă daţi seama la
ce nebunie se ajunsese După meci, Ceauşescu a primit ambele delegaţii la
Comitetul Central. Eu, în ziua imediat următoare, trebuia să plec la Barcelona,
aveam un turneu acolo, aşa că am stat destul de puţin la întâlnirea de la
Comitetul Central, dar şocul cel mare l-am avut la plecare. Chiar la ieşirea
din clădire, de zid, stătea rezemată o doamnă. Nu mi-am dat seama cine este. Eu
mă îndreptam spre maşină. Mă pregăteam să plec. Când, la un moment dat am
auzit: «Tovarăşu′ Năstase, putem sta puţin de vorbă?». Când m-am întors, am
îngheţat. Era chiar Elena Ceauşescu. Mi-a spus doar atât: «Copile, poţi merge
liniştit. Eu şi Nicu ştim că nu ai vândut meciul. Ştim că eşti patriot şi eşti
cu sufletul pentru ţară». Vă daţi seama cât de diabolici puteau fi unii oameni.
Acele rapoarte ajunseseră, probabil, pe masa celor doi. Iar eu eram total
nevinovat”, a încheiat Ilie Năstase. Chiar dacă imaginea cu Elena Ceauşescu
rezemată de zidul Comitetului Central pare decupată din alt film, să-i dăm
totuşi crezare lui Năstase. Cristian Tudor
Popescu a fost copil de mingi la meciul dintre Ion Ţiriac şi Stan Smith.
Reputatul jurnalişt îşi aminteşte că Ţiriac îi cerea să-i arunce mingile cât
mai departe, pentru a trage de timp. “Mi-e greu să uit cum îmi şuiera printre
dinţi: «Dă-o, bă, dracului, mingea, nu vezi că nu mai am aer?!». Şi eu îi
aruncam mingea aiurea, pe lângă rachetă, ca s-o culeagă alt copil de mingi din
mijlocul terenului şi «Bunicul» să se mai poată odihni câteva secunde. Reuşise,
folosind toate trucurile lui tactice de vulpoi bătrân, să-l scoată din sărite
pe Smith, vestit pentru calmul său «englezesc», în aşa hal încât americanul a
ajuns să dea cu mingea după el!, a scris undeva Cristian Tudor Popescu într-un
editorial.
Brigada 2 Tancuri "Mureș" - 80 ani
Primul
batalion de tancuri sau "care
de luptă" al Armatei Române a fost înfiinţat la 1 August 1919. Această unitate
militară a fost constituită din tancuri de fabricaţie franceză, aduse în
decembrie 1919 lângă Giurgiu. Încă din
primăvara anului 1919, Ministerul de Război din România îşi propusese să
înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit
prin contractul încheiat de către guvernul român cu cel francez. La 1 ianuarie
1921, prin Înaltul Decret nr. 5488 din 25 decembrie, ia fiinţă primul regiment
de care de luptă (tancuri) din Armata Română, cu sediul, pentru început, în
zona Arsenalului Armatei (mai târziu, Întreprinderea de Utilaj Petrolier – UPET.
Regimentul era înzestrat cu 79 de tancuri „Renault FT-17”, 40 autocamioane, 2
autoturisme, 3 cisterne, şi 4 bucătării. Este prima unitate de tancuri
organizată îndependent din Europa. În luna mai 1929 i se înmânează
drapelul de luptă. La 1 noiembrie 1939, prin decret regal, regimentul va fi
transformat în două unităţi de blindate: Regimentul 1 Care de Luptă, dotat cu 125 care
de luptă uşoare, Škoda R2; cazarma se afla la IUP Târgovişte, în clădirile
fostului Arsenal al Armatei și Regimentul 2 Care de Luptă, dotat cu 125 care de
luptă uşoare; cazarma se afla la Teiş pentru scurt timp. Cazarma Regimentului 2
Care de Luptã (devenit Brigada 2 tancuri Mureș) se mută la Târgu-Mureş. După cedarea
Transilvaniei de Nord, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940,
garnizoana revine la Teiş, pentru o scurtă perioadp de timp, după care se va
stabili la Bucureşti-Malmasion. 
Tancurile sunt vehicule blindate de atac
cu tracțiune pe şenile, concepute pentru a combate forțele inamice
folosind focul direct. Un tanc de luptă se caracterizează prin armele şi
blindajul greu, o mare mobilitate care îi permite să traverseze terenuri
dificile la viteze relativ mari. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru
ratificarea Tratatului cu privire la forţele armate
convenţionale stipulează că: Termenul tanc de luptă înseamnă un
vehicul blindat de luptă autopropulsat, cu mare capacitate de foc, dispunând de
un tun principal pentru foc direct cu viteză inițială ridicată, necesar pentru
a angaja ținte blindate sau alte obiective, cu o mare mobilitate în orice
teren, asigurând un nivel ridicat de protecție, care nu este conceput și nici
echipat în mod special pentru transportul de efective de luptă. Astfel de vehicule
blindate reprezintă principalele sisteme de arme pentru formațiunile de tancuri
și alte formațiuni blindate ale trupelor de uscat. Tancurile de luptă sunt
vehicule blindate de luptă pe șenile, cântărind cel putin 16,5 tone, care sunt
înarmate cu un tun de calibru de cel puțin 75 mm, ce se poate roti 360 grade.
În plus, vor fi considerate tancuri de luptă oricare vehicule de luptă
blindate, pe roți, ce vor intra în serviciu și care vor îndeplini toate
celelalte criterii arătate mai sus. Tancurile sunt arme care au nevoie
de logistică, sunt eficiente și agile pe câmpul de luptă modern, atât prin
capacitatea de a ataca obiective terestre cât și prin prezența lor ce
poate crea panică în rândurile infanteriei inamice. Deși tancurile sunt maşini de
atac puternice, ele rareori operează independent în acțiuni de atac. De obicei
sunt organizate în unități de blindate, în forțe combinate. Fără acest sprijin,
tancurile, chiar cu blindajul și mobilitatea lor, sunt vulnerabile în fața
infanteriei, minelor, artileriei şi aviaţieie militare inamice. Tancurile sunt
dezavantajate în teren împădurit și în zone urbane, deoarece în
aceste condiții capacitatea de foc la mare distanță a vehiculului
este limitată, mobilitatea lui devine mai mică, iar posibilitatea echipajului
de a detecta potențialele pericole este îngrădită.
Insigna - Cultul aeronautic Aurel Vlaicu
Asociația
„Cultul Aeronautic” a luat ființă la București în anul 1933, având filiale la Găești, Lugoj, Deta și
Fălticeni. În anul 1934 această asociație a deschis o școală de zbor fără
motor cu planoare de fabricație proprie pe terenul actualului complex sportiv
din șoseaua Ștefan cel Mare, București. Această asociație, alte aerocluburi și
Liga Aviatorilor Români s-au afiliat Asociației Române pentru Propaganda
Aviației (ARPA). ARPA a fost o asociație civilă fondată în anul 1926 și care activat
în perioada interbelică, având ca scop sprijinirea dezvoltării aviației.
Ea avea în dotare peste 40 de avioane șe activa pe majoritatea aerodromurilor
românești.
Aurel Vlaicu (născut la data
de 19 noiembrei 1882 în localitatea Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara
şi decedat la data de 13 septembrie 1913 în localitatea Băneşti, lângă Câmpina)
a fost un inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale.
În cinstea lui, comuna Binţinţi se numeşte astăzi Aurel Vlaicu. A terminat
Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie, care din 1919 încoace a fost
numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-şi bacalaureatul la Sibiu în 1902. Şi-a
continuat studiile inginereşti la Universitatea din Budapesta şi la Ludwig
Maximilians Universitat din Munchen, Germania, obţinând diploma de inginer
în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel din
Russelsheim. În anul 1908 se întoarce la Binţinţi unde construieşte un
planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna lui 1909 se
mută în Bucureşti şi începe construcţia primului său avion, Vlaicu I, la
Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru
începuturile aviaţiei mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construieşte un al
doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii memorabile (1
premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. La 13
septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi, cu
avionul său Vlaicu II, s-a prăbuşit în apropiere de Câmpina, se pare din cauza
unui atac de cord.
Octav Băncilă * 1872 - 1944
Produsul
medalistic omagiază personalitatea lui Octav Băncilă, dorind să atragă atenția asupra
operei de o incontestabilă valoare înfăptuită de ”pictorul răscoalelor de la 1907”. Medalia s-a realizat în două
variante de metal – compoziție, este patinată și are forma rotundă, cu diametrul
de 60 milimetri. Caracteristici
tehnice ale medaliei sunt:
material – argint, puritate – 92,5%, greutate – 178 grame, tiraj – 50 exemplare
și preț unitar de achiziție cu
TVA inclus – 765 lei (varianta de argint) și material – cupru, tiraj – 50
exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 250 lei (varianta de
cupru).
Octav
Băncilă a
fost un pictor realist român, care s-a născut la data de 4 februarie 1872 la
Botoșani și a decedat la data de 3 aprilie 1944 în București. A studiat la
Școala de arte frumoase din Iași și apoi Academia de arte frumoase din Munchen.
Octav Băncilă este
artistul atașat celor mulți și exploatați, opera acestuia fiind alcătuită din
patru mari tematici care au îmbogățit pictura românească: tematica țărănească,
tematica proletariatului, tematica țigănească și tematica evreiască. Prin
ilustrarea Răscoalei țărănești din 1907, artistul Băncilă a modificat total
iconografia țăranului existentă până atunci. Momentul 1907 s-a constituit
într-o sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, rezultatul
obținut fiind un melanj între duritatea artistică a lui Băncilă și idilicul
reprezentării lui Nicolae Grigorescu. În plus față de tematicile care l-au
consacrat în arta plastică românească, Octav Băncilă a creat numeroase
portrete, naturi statice, tablouri cu flori și peisaje, toate aceste făcând
deliciul caselor de licitații contemporane. Pictura lui Băncilă se înscrie în
tradiția militantă a culturii românești, tradiție pe care a ilustrat-o cu opere
de o valoroasă ținută artistică.
___________ooOoo___________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Omar El Mukhtar, erou, lider al rezistenței naționale
libiene, a trăit între anii 1862 - 1931
Detaliu vignetă de pe un notgeld austriac
(bancnotă locală de necesitate)
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni italienești
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 31.05.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu