Epaminonda's Blog.....: OCEANIA FRANCEZĂ

2 franci 1942

OCEANIA FRANCEZĂ

Din anul 1958 zona face parte din statul lărgit Polinezia franceză care din anul 1977 se auto guvernează, trimiţând în parlamentul Franţei 2 deputaţi şi un senator. Aceste teritorii sunt situate în Sudul Oceanului Pacific, cuprinzând sute de insule, recife şi atoluri grupate în 5 arhipelaguri mari:

Insulele din Vânt
Insulele de sub Vânt (inclusiv Insulele Societăţii)
Insulele Tuamotu (inclusive Insulele Gambier)
Insulele Tubuai
Insulele Marchize

Aceste teritorii au fost vizitate prima dată de către europeni în anul 1595. De-a lungul timpului a deţinut mai multe statute politice:

Teritoriul francez de peste mări
Colectivitatea franceză de peste mări
Ţara franceză de peste mări.

Aceste teritorii se întind pe 3940 kilometri pătrați de uscat, numără aproximativ 217000 de locuitori și au capitala în orașul Papeete, în insula Tahiti.

Stema Polineziei

Steagul Oceaniei

Steagul Polineziei

Steagul Oceaniei sub ocupație japoneză

Mai jos admiri o insignă, o monedă, o acțiune, o obligațiune locale dar și o bancnotă japoneză de ocupație.

Insignă - locală

Monedă locală

Acțiune locală

Obligațiune locală

Bancnotă japoneză de ocupație

Bancnotele japoneze de ocupaţie se recunosc prin faptul că sunt exprimate în pound sau şiling ori prin grupul de 2-3 litere majuscule aplicat pe bancnote, din care prima literă este obligatoriu O. Mai jos admiri două inconfundabile monumente arhitectonice din aceste teritorii.

Primăria - Papeete

Catedrala - Papeete

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

DOUĂ MADRIGALE PROPRII

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI
CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

JETOANELE sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Jeton - C. Iacobovici Boldișor 50 lei - Lines - Good luck

Deasupra admiri un jeton de noroc produs cu patentul 455289 al firmei HAVARD AUT (-tomatic) MACH (- chine) CO (-mpany) din Jamsetown, N.Y./ S.U.A. în anul 1945. Acesta are diametrul de 33,7 milimetri, este confecţionat din aluminiu și eloxat în diferite culori. Faptul că ele au inscripţionate valori nominale pare să ne sugereze că este vorba de jetoane deși sunt îndolieli. Constantin Jacobovici – Boldisor a fost un economist bucureștean despre care se crede că între anii 1960 - 1970 ar fi făcut o vizită în SUA şi aşteptând într-o staţie de autobuz a renumitei firme de transport persoane ,,Greyhound”, emblema (Logo ) a acestei firme fiind un ogar alergând, de la dreapta la stânga şi dedesubt cuvântul LINES, a observat aparatul, a început să se joace, alegând exemplare de diferite culori pe care pe lângă numele lui a bătut şi câte o valoare nominală, diferită faţă de cea anterioară. Aşa ne-am trezit cu nişte piese, care deşi par să îndeplinească toate condiţiile de jeton, nu pot fi considerate jetoane. Din păcate omul nu mai există și nu putem verifica presupunerea.

Matriță - A.G.V.P.S.

(Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Insigna - A.G.I.R. (Asociația Generală a Inginerilor din România)

Primele incercari, in Romania, de organizare a asociatiilor tehnico-ingineresti sunt consemnate in cea de a doua jumatate a sec. 19, cand s-a infiintat "Societatea de Ingineri si Arhitecti" (1876). Cea dintai asociatie profesionala durabila a inginerilor a fost Societatea Politehnica, constituita in 1881, in prezenta Regelui Carol I, cu ocazia inaugurarii caii ferate Buzau-Marasesti, prima cale ferata din romania proiectata si executata de ingineri romani. Asociatia Generala a Inginerilor din Romania (A.G.I.R.) a fost infiintata la Iasi, in anul 1918, anul Marii Uniri, avand ca scop "organizarea si sporirea cunostintelor si puterii de munca a inginerilor(...), pentru a aduce cel mai mare folos in opera de refacere a tarii (...), solidaritatea si sustinerea intereselor profesionale ale acestora". Cele doua asociatii si-au desfasurat activitatea in paralel pana in 1949, cand au fuzionat sub denumirea de Asociatia Stiintifica a Tehnicienilor. Aceasta din urma a purtat, consecutiv, mai multe nume: Asociatia Stiintifica a Inginerilor si Tehnicienilor intre anii 1951-1962 si Consiliul National al Inginerilor si Tehnicienilor pana in decembrie 1989. Prin Hotararea judecatoreasca 4/P.J. 1990 a reaparut pe scena societatii civile romanesti Asociatia Generala a Inginerilor din Romania, continuatoarea de drept a organizatiilor ingineresti care au functionat in Romania pana la acea data. Sus am postat logo-ul A.G.I.R..

Fundația Domnitorul A.I.Cuza

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării.

Cloșca, Horea, Crișan - 2017

Marea Răscoală țărănească de la 1784

Înscriși cu litere de aur în istorie, eroii Ardealului Horea, Cloșca și Crișan au fost, alături de Avram Iancu, emisari de grai și arme ai celor asupriți și prigoniți. Poporul nostru i-a aşezat pe Horea, Cloşca şi Crişan în panteonul naţional al Eroilor-Martiri pentru libertate şi unitate naţională. Năzuințele de veacuri ale românilor din Transilvania de a trăi în unitate și libertate s-au făcut cunoscute lumii prin mișcarea socială declanșată în urmă cu 220 de ani. Răscoala de la 1784 a cristalizat conştiinţa naţională a românilor din Munţii Apuseni, a avut serioase implicaţii în următoarele decenii, contribuind din plin la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918. Monetăria Statului aduce o pioasă aducere-aminte și un cald omagiu celor trei făclii ce ard etern în inima și conștiința poporului român – HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN. Noul produs medalistic comemorativ a fost realizat în două variante de metal-compoziție, este rotund cu diametrul de 6 centimetri și are următoarele carcaterisitici tehnice: material – argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 173 grame, tirajul – 30 exemplare (varinta de argint) și material – cupru, tirajul – 70 exemplare (varianta de cupru).

Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horea, (născut în anul 1731 la Arada, azi Horea şi decedat în anul 1785 la Alba Iulia) a făcut parte grupul de conducători ai Răscoalei de la 1784 din Transilvania, alături de Cloşca şi Crişan, fiind conducătorul acesteia. A fost un ţăran ager la minte, care a făcut serviciul militar în Austria, unde a învăţat limba germană.

Ion Oargă, cunoscut ca și Cloșca, s-a născut in anul 1747 în localitatea Cărpiniș, județul Alba. La izbucnirea răscoalei, Cloșca avea 37 ani și fusese deja la Viena de trei ori, ducând împreună cu Horea petițiile adresate de țărani împăratului Iosif al II-lea. A fost pe toată durata răscoalei cel mai apropiat colaborator și prieten al lui Horea. La data de 27 decembrie 1784 a fost capturat, prin trădare, împreună cu Horea, în pădurile din preajma satului Albac (azi comuna Horea, județul Alba). Dus în cetatea Alba Iulia și încarcerat acolo, va fi supus de către tribunalul militar la șase interogatorii, însă el nu va destăinui nimic anchetatorilor săi. A fost executat prin tragere pe roată la 28 februarie 1785 lângă cetatea Alba Iulia, împreună cu Horea. Execuția sa a oripilat prin barbarismul ei întreaga Europă civilizată, Cloșca fiind zdrobit cu 20 lovituri de roată, iar corpul său dezmembrat și expus în diferite locuri unde s-au răsculat moții, cu scopul de a-i îngrozi pe aceștia și pentru a da un exemplu celor ce ar mai fi dorit pe viitor să se mai împotrivească nobililor maghiari din Transilvania.

Gheorghe Crișan, cunoscut și sub numele Marcu Giurgiu, sau simplu Crișan, a fost unul din capii răscoalei de la 1784 din Transilvania, care s-a născut în anul 1773 în satul Vacul, azi Crișan, din comuna hunedoareană Ribița, și a decedat la data de 3 februarie 1785. A comandat acțiunile țăranilor răsculați din Zarand, activând apoi la Abrud, Câmpeni și Cricău. În data de 30 ianuarei 1785 a fost prins și închis la Alba Iulia, unde s-a sinucis, sugrumându-se cu nojițele de la opinci.

Răscoala din 1784, numită și Răscoala lui Horea Cloșca și Crișan, a fost o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, sași de pe domeniile nobililor și statului, mineri din Munții Apuseni,și ocnele din Maramureș, meșteșugari, preoți etc. Răscoala a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania imperială al românilor, ceea ce i-a conferit și un caracter național. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, județul Hunedoara și s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de către autorități.Trădătorii lui Horia, Cloșca și Crișan au fost români ”homo ardelensis” plătiți de imperiali cu 300 de galbeni și eliberați din iobăgie. Horea, Cloşca şi Crişan au prinşi după ce 20 români au fraternizat cu cătanele austriece. Ca să pună mâna pe conducătorii răscoalei iobagilor români din Transilvania din anii 1784-1785, căpeteniile armatei austriece au apelat la ajutorul ţăranilor români care cunoşteau labrintul Munţilor Gilăului. Ca să fie mai convingători, au pus pe capul lui Horea, Cloşca şi Crişan premii în bani şi au promis eliberarea din iobăgie. Ascunzătoarea căpeteniilor răscoalei era în pădurea Scorucetului, de lângă satele Râul Mare şi Arada (azi, sate componente ale comunei Horea). Planul pentru prinderea lui Horea a fost întocmit de brigadierul silvic Anton Meltzer din oraşul Abrud. Tot el a primit sarcina de a-i depista pe „fraţii de cruce ai lui Horea“. Pentru început în satul natal al lui Horea, aflat la poalele munţilor în care se ascundeau căpitanii răsculaţilor s-a instalat o echipă de cătane austriece pentru a împiedica intrarea sau ieșirea lui Horea din sat. De punerea în practică a planului s-au ocupat ţărani români din comuna Râu Mare, consăteni ai lui Horea, care au ales calea trădării. Oamenii aveau două calităţi importante: cunoşteau bine munţii şi întreg ţinutul şi puteau să se apropie cu mult curaj de Horea, ca prieteni. “Prietenii” lui Horea deghizaţi în vânători a fost formată din fraţii Nutu (50 ani) şi Ion (32 ani), împreună cu Gheorghe, Vasile şi Simion Matieş, cu Simion, Iacob şi Dumitru Neagu şi cu Ştefan Trif. Fiecare a primit câte un paşaport, ca să poată trece nestingheriţi de străjile militare şi promisiunea că vor încasa, la sfârşitul misiunii, 300 de galbeni şi vor scăpa de iobăgie (iobagii nu se bucurau de libertate personală, nici de dreptul de proprietate, şi trăiau ca muncitori agricoli pe pămînturile stăpânilor. Horea şi Cloşca au fost trădaţi şi de natură. În cea dea treia zi de căutări, 27 decembrie 1784, ţăranii plecaţi să-i caute s-au ghidat după urmele pe zăpada căzută de curând. Aşa au ajuns la Cristea Nicolae, straja lui Horea şi Cloşca, pe care l-au silit să mărturisească unde sunt ascunşi căpitanii. „Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni. Îi întrebă dacă nu umblă cumva după vânat. Răspunseră că da şi că sunt siliţi să caute vânat pentru armată, dar nu pot găsi nimic şi sunt pe jumătate îngheţaţi. Atunci Horea îi pofti să sadă lângă foc. Doi se aşezară lungă Horea, ceilalţi doi, lângă Cloşca. Acesta îi întrebă numaidecât ce noutăţi mai sunt în sate. Răspunseră că oamenii peste tot se plâng de mulţimea cea mare a soldaţilor (cătanelor, încât poporul trebuie să fugă. Ştefan Trif şi Nutu Matieş se aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloşca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi îi legară “, descrie scena prinderii istoricul Gheorghe Anghel. „În timp ce îi legau, Horea scoase o mână de hârtii din sân şi le aruncă în flăcări. Ţăranii ocupaţi fiind de legare, nu le-au putut salva. De teamă să nu fie descoperiţi de oamenii lui Horea, căpitanii au fost ascunşi într-o stână de oi, ceva mai îndepărtată, de unde au anunţat trupa de soldaţi“, mai povesteşte istoricul citat. Horea şi Cloşca erau înarmaţi cu puşti şi lănci. Cloşca mai avea în plus şi o pereche de pistoale. „Alte lucruri la dânşii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici scrisori, decât doar la Cloşca 6 florini. Prinderea lui Crişan s-a realizat cu ajutorul unui preot. Totul s-a sfârşit 29 ianuarie 1785 când trupa ajunsese la Şasa Lupşa și auzind de venirea soldaţilor, tot satul ieşise pe dealuri. Ofiţeri se apropiaseră de ţărani ca să-i asigure că se pot întoarce liniştiţi acasă căci n-are să li se întâmple nici un rău. Soldaţii plecară mai departe pentru a da de urmele lui Crişan. Din spusele unor oameni aflară că în urma zgomotului iscat de apropierea soldaţilor. Crişan luase drumul mai departe. Soldaţii porniră în urmărirea lui după indicaţiile unor oameni. Aceştia erau nouă, care făcură jurământ înfricoşător că nu se vor liniştii până când nu vor pune mâna pe el. Se ştia că luase drumul spre Ponor. Dar nu trebuia urmărit cu soldaţii, tocmai pentru a nu-l alarma. Cei nouă, sub conducerea popii din Cărpiniş, merseră tot pe urma lui până când reuşiră să-l prindă şi să-l aducă aici (Abrud). Maine îl va trimite la Zlatna escortat de 50 de soldaţi şi 10 husari sub comanda sublocotenentului Neustadtler. Va trimite tot odată şi pe fiul lui Crişan, prins şi el, pe soţia şi pe servitorul lui”, spune David Prodan în lucrarea „Răscoala lui Horea, volumul II. Numele celor care au luat parte la prinderea lui Crişan sunt, după raportul autorităţilor vremii, următorii: popa Moise, cel care a contribuit mai mult, fiul preotului, Moise cel tânăr, Ion Clisaru din Abrud, Ion, Todor şi gornicul Irimie Soil, Lazăr Latea toţi din Cărpiniş, Todor şi Ion Holobut din Şasa- Lupşa, Todor Momen din Lupşa şi popa Simion din Şasa-Lupşa. Recompensarea tădătorilor lui Horea şi Cloşca s-a făcut în 5 februarie 1785, la Zlatna, într-o zi de târg. Cei şapte ţărani români care i-au prins pe căpitani au primit diplome de eliberare din iobăgie şi suma de 600 ducaţi, iar pădurarul care a pus la cale planul trădării s-a ales cu 100 ducaţi. Vestea prinderii lui Crişan a ajuns la urechile împăratului de la Viena abia în 7 februarie 1785. Ulterior, trădătorii celui de-al treilea cap al Răscoalei, au fost şi ei recompensaţi financiar. Condamnaţi la moarte prin zdrobirea cu roata Ulterior, capii Răcoalei au fost aduşi la Alba Iulia. Horea şi Cloşca au fost încarceraţi la porţile a III-a şi a IV-a a Cetăţii ridicate de austrieci la Alba Iulia pe spatele ţăranilor români. Crişan a fost întemniţat în vechiul corp de gardă, o clădire azi dispărută, până în 13 februarie 1785, când şi-a pus capăt zilelor. Cercetarea căpitanilor Răscoalei a durat aproape o lună. „Scopul cercetărilor şi a procesului era doar pentru stabilirea cauzelor răscoalei şi a implicaţiilor acesteia, precum şi necesitatea de a se regiza o judecată şi aduse dovezi pentru confirmarea sentinţei deja hotărâte de împăratul de la Viena“, crede David Prodan. În final, au fost condamnaţi la moarte prin zdrobirea cu roata,trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în diferite părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni să se răscoale.” Execuția prin tragere pe roată s-a desfășurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloșca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4 lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8 - 9 lovituri și-a dat sufletul. Conform sentinței, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost tratat în aceeași manieră. S-a constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat desfășurarea răscoalei și pe cei trei conducători ai acesteia. Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele pedepse prevăzută de Constitutio Criminalis Theresiana, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuției. Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până în momentul execuției pe preotul Rațiu din Maierii Bălgradului. Procesiunea era încadrată de un escadron de cavalerie de Toscana și aproximativ de 300 de pedestrași și husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduși cu forța între 2500 - 3000 de iobagi români, câte trei tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfășurat principalele evenimente ale răscoalei. Astăzi, temniţa lui Horea poate fi vizitată, aflându-se deasupra porţii a III-a a Cetăţii, în cadrul unui traseu turistic denumit „Eroii neamului românesc”, care mai cuprinde încă o temniţă şi redarea simbolică a eşafodului supliciului celor trei conducători ai răscoalei.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII