Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. Moneda de mai jos a fost bătută în trei monetării din străinătate într-un tiraj total de 60 milioane de exemplare. Monedele bătute la monetăria pariziană (30 milioane exemplare) au semnul monetăriei (cornul abundenţei din care curg monede) în stânga stemei şi o torţă în dreapta ca semne distinctive. Torţa este emblema lui Henry Auguste Jules Patey, gravor şef al monetăriei pariziene. Monedele bătute în Birmingham prin Compania King's Norton Metal (15 milioane exemplare) au în partea de jos a aversului aplicate literele K N iar cele bătute la Compania Heaton tot din Birmingham (alte 15 milioane exemplare) au aplicată litera H în aceeaşi zonă. E interesant de reținut că numărul de dinţi de pe muchia monedei diferă de la monetărie la monetărie. Sunt 114 dinţi la piesele bătute la Heaton în Birmingham, 115 la cele bătute la Paris şi 120 la cele bătute la King's Norton în Birmingham. În centrul aversului monedei se prezintă stema mică a Regatului România, valoarea nominală – 5 LEI, șase stele cu câte cinci, dedesubt semnul monetăriei (în cazul piesei postate aici - H – monetăria engleză Heaton) și cerc perlat la exterior.

Reversul monedei prezintă inscripţia MIHAI I REGELE ROMANIEI, anul 1930, efigia regelui spre stânga și cerc perlat la exterior

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea – 5 lei, anul emiterii – 1930, metalul – aliaj (cupru 79%, zinc 20% și nichel 1%), forma – rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea – 3,5 grame, monetării - diferite, tiraj total – 60 milioane de exemplare și marginea – zimțată.

Regele Mihai I s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea si al Reginei-Mama Elena. A incetat din viata, in ziua de 5 decembrie 2017, la resedinta privata din Elvetia. Din iunie 1930, dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau. A urmat cursurile unei scoli organizate de acesta la palat, alaturi de copii reprezentand toate colturile tarii si toate categoriile sociale. A devenit din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor.

Singurele saptamani fericite erau cele petrecute la Florenta, la mama sa. In adolescenta, Principele Mostenitor a urmat cursuri de sport si a inceput pregatirea militara. La varsta de saisprezece ani a devenit sublocotenent in armata romana. Dupa decesul Regelui Ferdinand din 1927 si ca urmare a faptului ca Principele Carol a renuntat la statutul de Principe Mostenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenta, compusa din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gh. Buzdugan. La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit in tara si a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I. In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii. Nu a fost insa de acord cu depasirea liniei Nistrului. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei alaturi de aliatii sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni. Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatii comuniste. In cele din urma, a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947. Exilul Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit pana la sfarsitul anului 1948 la vila Sparta, locuinta Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956. Pentru a-si castiga existenta, Regele si Regina au construit o ferma de pui si un mic atelier de tamplarie. Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana "Lear Jeats and Co", la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Léman, la cativa kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se afla, pentru moment, casa familiei. In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu "Lear", iar un an mai tarziu, a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu. Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra. Regele Mihai si Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si, in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor au ales sa fie alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta.

2. În data de 20 octombrie 2008 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă comemorativă cu tema Monumente de artă medievală creștină. Aversul monedei redă: în stânga, portretul domnitorului Mircea cel Bătrân, reprezentat ca în tabloul votiv din biserica Mănăstirii Cozia şi inscripţia "MIRCEA CEL BATRAN"; în dreapta, de sus în jos, inscripţia "ROMANIA", anul de emisiune 2008, stema României şi valoarea nominală - 10 LEI, iar reversul monedei redă: în centru, biserica Mănăstirii Cozia; la partea superioară, de la stânga la dreapta, paraclisul de nord, bolniţa şi paraclisul de sud ale mănăstirii; sus şi jos, inscripţiile "MANASTIREA COZIA" şi "MONUMENTE DE ARTA MEDIEVALA CRESTINA".

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; metal: argint; puritate: 99,9%, formă: rotundă; diametru: 37 milimetri; greutate: 31,103 grame; calitate: proof; cant: zimțat și tiraj: 500 exemplare.

Mircea cel Bătrân (născut în anul 1355 şi decedat la data de 31 ianuarie 1418), voievod al Ţării Româneşti între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 sau mai 1935, şi încă odată între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418, a fost un domnitor al Ţării Româneşti. El a fost fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod şi domn....”. În istoriografia română apare şi sub numele Mircea cel Mare.

Mănăstirea Cozia este un complex monahal medieval – monument istoric, situat în orașul Călimănești, pe malul râului Olt. Este o ctitorie a domnului Mircea cel Bătrân Mircea, extinsă și renovată de-a lungul istoriei sale multiseculare. Mănăstirea Cozia a constituit de-a lungul timpului un puternic focar de cultură românească. Prin hrisoavele domnești din 28 martie 1415, 18 martie 1419, 16 iunie 1436 și 17 aprilie 1448 se atestează că aici funcționa o școală mănăstirească încă din anul 1415. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al marelui voievod Mircea cel Bătrân a compus versuri și imnuri religioase, el fiind considerat primul poet român. Mănăstirea a fost construită, conform legendei, în apropierea altei mănăstiri construită de Negru Vodă. Biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost ridicată între anii 1387-1391, ctitor fiind voievodul Mircea cel Bătrân. A fost sfințită la 18 mai 1388, așa cum reiese din hrisovul lui Mircea cel Bătrân, în care se spunea: „...a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimănești, pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.” Hrisovul este totodată și actul de atestare a localității Călimănești din județul Vâlcea. Pictura interioară a fost realizată între anii 1390 – 1391. Mircea cel Bătrân s-a preocupat permanent de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii, prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate și moșii. De-a lungul timpului mănăstirea a fost reparată și renovată de multe ori de domnitori ca Neagoe Basarab, Radu Paisie și Constantin Brâncoveanu. Ultima renovare și consolidare s-a făcut între 1 iulie 1958 – 1 ianuarie 1959 de către guvernul României, la intervenția patriarhului de atunci, Justinian Marina. Mănăstirea a cunoscut și momente neplăcute. Astfel, între anii 1879 – 1893 a fost transformată în pușcărie, ulterior spital și chiar grajd de cai. Ansamblul arhitectonic al mănăstirii se remarcă prin conceptul unitar. El este constituit din trei lăcașe de cult, construite în etape diferite și având ctitori diferiți:

Biserica principală a mănăstirii („Biserica mare”), aflată în centrul incintei mănăstirii are hramul Sfânta Treime, fiind o ctitorie a marelui voievod al Țării Românești Mircea cel Bătrân (1388).
Paraclisul din zid, cu hramul Adormirea Maicii Domnului Adormirea, situat în colțul de sud-est al mănăstirii, datând din anul 1583.
„Paraclisul brâncovenesc”, cu hramul Duminica Tuturor Sfinților, situat în colțul de nord-est al mănăstirii. Este construit din cărămidă, având ca anexe două case boltite și un foișor. Datează din anii 1710-1711.

Tot de Mănăstirea Cozia aparținea și bolnița mănăstirii, aflată de partea cealaltă a drumului ce străbate Valea Oltului. Aceasta are hramul Sfinții Apostoli și a fost zidită între anii 1542-1543 de Radu Paisie (numit și Petru de la Argeș), domn al Țării Românești între 1535-1545. „Biserica mare” a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost construită de meșteri aduși din Moravia, după modelul bisericii sârbești din Crușevaț, din piatră albă, între 1387-1391. Este armonios proporționată, având o ornamentație bogată. Concepută după planul trilobat, ea surprinde prin precizia și perfecțiunea realizării artistice. Partea superioară a chenarelor de la ferestre, rozetele de deasupra lor și pictura din pronaos datează din timpul lui Mircea cel Bătrân. Pictura a fost renovată în 1517, în vremea lui Neagoe Basarab. Catapeteasma originală din lemn, a ars și a fost refăcută în 1794 din cărămidă, fiind zugrăvită în anul 1907. Crucea de pe turlă este din timpul lui Mircea, iar policandrele din naos și pronaos au fost dăruite mânăstirii de voievodul Constantin Brâncoveanu.

3. În data de 18 decembrie 2017 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema Istoria aurului – Coroana reginei Elisabeta a României. Aversul monedei redă coroana din aur a reginei Elisabeta a României, inscripţia în arc de cerc ,,ROMANIA”, anul de emisiune „2017”, stema României și valoarea nominală „10 LEI”, iar reversul monedei redă portretul reginei Elisabeta a României şi inscripţia în arc de cerc „REGINA ELISABETA A ROMANIEI”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; metal: aur; puritate: 99,9%, formă: rotundă; diametru: 13,92 milimetri; greutate: 1,22 grame; calitate: proof; cant: zimțat; tiraj: 500 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA: 405 lei.

Coroana Reginei Elisabeta a fost făcută din aur. Coroana este simplă, pe același model ca și cea a lui Carol I, doar că este mai mică. Coroana a fost fabricată în România și a fost folosită la încoronarea din mai 1881.

Elisabeta de Neuwied (cunoscută ca Regina Elisabeta sau Elisaveta a României, nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, născută în data de 29 decembrie 1843 în Neuwied, Germania şi decedată la 18 februarie 1916 la Curtea de Argeş) a fost întâia regină a României, soţia lui Carol I, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern. A fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Mai este cunoscută și sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor - Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

DOUĂ MADRIGALE DEDICATE

SCRIITORULUI BASARABEAN

EFIM TARLAPAN

____________xxx____________

O INSIGNĂ ȘI CÂTEVA

MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Meritul civic

Liga "Temperanța" civică și antialcoolică

Încă din secolul al XIX-lea au luat naștere primele societăți civile pentru restricționarea consumului de alcool și împotriva alcoolismului ca boală socială. Primele astfel de asociații au apărut în SUA, apoi și în Europa. Încă din anul 1900 și în România s-au Înființat societăți care au publicat jurnale și au organizat congrese având ca obiectiv sensibilizarea populației la riscurile și consecințele nefaste ale consumului de alcool. Medalia “MERITUL CIVIC” a fost bătută de Liga „Temperanța Civică și Antialcoolică” și a fost purtată în perioada anilor 1930 – 1940. Medalia este realizată din alamă emailată, de forma unei cruci cu dimensiunile 41 x 37,2 milimetri și se purta însoțită de o panglică tricoloră. Principalul semn grafic de pe aversul medaliei este o cruce albastră care pe brațul orizontal are aplicată inscripția MERITUL CIVIC. Pe reversul medaliei este aplicată inscripția LIGA “TEMPERANȚA” CIVICĂ ȘI ANTI ALCOOLICĂ. Liga Temperanţa a fost una dintre multele organizații civice care a avut ca obiectiv propaganda împotriva consumului de alcool. Această ligă scoatea revista “România nouă” care se putea procura prin abonament la prețul de 40 lei anual. În cadrul acestor societăţi au activat personalităţi medicale, juridice, teologice ale vremii, întru-cât preocuparea pentru alcoolism se află la interferenţa mai multor profesii: medicină, sociologie, justiţie, teologie. Prima reuniune de temperanţă a luat fiinţă în anul 1847, la Braşov, condusă de Ioan Petricu. În anul 1897 se înfiinţează la Iași prima societate antialcoolică românească. La data de 14 martie 1897 a fost numit Președintele acestei societăți în persoana lui Alexandru Dimitrie Xenopol, care a transmis următorul mesaj; „Fugiţi oameni buni de beţie ca de ciumă! Mai bine decât un pahar de rachiu dimineaţa, cercaţi să beţi un pahar de lapte cald cu o bucată de pâine să vedeţi ce bine are să vă întărească!”. Activitatea Ligii a fost continuată din 1908 și până după al doilea război mondial de către Liga naţională de temperanţă având sediul în București, pentru ca în anul 1927 să se înființeze Liga Temperanţa, cu sediul la Bucureşti.

Stăpânirea de sine, temperanța autentică, reuneşte abstinenţa - adică abţinerea de la cele vătămătoare - şi moderaţia - adică folosirea cu măsură a celor sănătoase. Temperanța este o virtute care se obține printr-o puternică disciplinare de sine. Trebuie stabilite cu exactitate valoriile vieții, prioritățiile ei și instruite principii și reguli personale. Specialiștii spun de părere că temeperanța autentică poate fi cultivată prin cunoaștere, sport, post și rugăciune.

Ștefan voievod - Ștefan cel Mare 2017

560 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei 1457 - 1504

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Insigna - A.G.V.P.S.

(Asociația generală a vânătorilor și pescarilor sportivi)

Începuturile organizării vânătoreşti din România, în asociaţii vânătoreşti locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Prima societate autentică de vânătoare a fost înregistrată în România, la Bucureşti, în anul 1870. A urmat constituirea altor şi altor societăţi locale de vânătoare, după preocupările europene în domeniu, din acea perioadă. Dintre noile societăţi de vânătoare înfiinţate, reamintim doar „Uniunea Vânătorilor din Braşov” şi „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, ambele fondate în acelaşi an, 1883. Chiar dacă începuturile organizării vânătoreşti din ţara noastră au devansat, la acea vreme, multe iniţiative similare din alte ţări europene, constituirea unei Uniuni Naţionale a Vânătorilor din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanţii societăţilor de vânători din fostele provincii româneşti au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate naţională de intervenţie eficientă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii intereselor comune ale tuturor vânătorilor din ţara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătoreşti din România, întru înnobilarea pasiuni vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora şi prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când şi cum permitea legea. De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se constituia, şi la Bucureşti, în 5-7 iunie 1919, „Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum s-a precizat deja, „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein). Constituirea unei singure Uniuni Naţionale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca şi realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de „incidentul Scraba”, care a pus în pericol, pentru moment, realizarea unirii. Totuşi, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegaţi ai societăţilor de vânătoare din întreaga ţară, ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” şi ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârşit, fuziunea.

Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. În anul 1948, cunoscut ca an al unor profunde transformări politice impuse din exterior, Uniunea Generală a Vânătorilor din România a fost desfiinţată, în locul acesteia fiind înfiinţată, prin Decretul 211/1948, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R.), persoană juridică, de utilitate publică. Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a moştenit astfel, prin lege, membrii, patrimoniul privat, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ale fostei Uniuni Generale a Vânătorilor din România, fiind succesoarea de drept a acesteia.

În anul 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.), alipindu-i-se acesteia şi asociaţiile şi societăţile private de pescari sportivi. În concordanţă cu împărţirea teritorială din acea perioadă, membri vânători şi pescari sportiv ai A.G.V.P.S. din România erau organizaţi în filiale regionale cu personalitate juridică, la rândul lor împărţite în filiale raionale. Caracterul asociaţiei şi al patrimoniului acesteia a rămas, în continuare, 100% privat. Aici admiri sigla AGVPS din România. A urmat anul 1968, care, prin noua împărţire administrativ-teritorială a ţării în judeţe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociaţii judeţene (39) şi din municipiul Bucureşti (6) ale vânătorilor şi pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziţii administrative, în condiţiile respectării întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954. Toate reglementările legale, care au urmat cu privire la vânătoare, la pescuitul sportiv şi la portul armelor au nominalizat consecvent şi au instituţionalizat astfel A.G.V.P.S. din România, fiind mai apoi definită cu claritate, prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca „organizaţie obştească, cu personalitate juridică şi cu statut propriu”.

Fazanul (Phasianus colchicus) este una din cele mai mandre si mai maiestre pasari pe care le putem observa la noi. Este greu sa-ti stapanesti reactia de placere si uimire atunci cand il vezi. Fazanul comun este originar din zona Caucazului si din zona de sud-este a Peninsulei Blacanice. Se presupune ca la noi a fost introdus pentru prima data de catre romani. Fazanul comun este mai mic decat fazanul gulerat si cel mongolic si cel mai putin prolific. Are insa o rezistenta la factorii de mediu mult mai buna si de aceea este foarte bine adaptat. Masculul poate ajunge pana la greutatea de 1,5kg iar femela pana la 1kg. Lungimea totala este de 50-90 cm iar deschiderea aripilor de 70-90 cm. Culoarea penajului este pestrita,de un rosu-aramiu cu dungi negre. Pe spate are reflexii verzi albastrui iar pe cap si pe gat este negru cu reflexii albastre. Pe obraji este de un rosu aprins. Coada este lunga mai deschisa la culoare, cu dungi transversale negre si de multe ori bifurcata ca limba unui sarpe. Femela este crem-cenusiu punctata pe cap, spate, aripi si coada cu pete de culoare brun inchis. Fazanul este o pasare poligama unde cocosul paote avea 5 sau chiar mai multe gaini. In luna mai femela depune in jur de 10 oua pe care le cloceste singura. Perioada de incubatie este de 21 de zile.

Învierea lui Isus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar și ritual pentru credința creștină - catolică, ortodoxă și reformată. Este practic temelia bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de apostolii lui Hristos. La început, învierea ca doctrină nu a fost acceptată în Imperiul Roman cu excepția primilor creștini. Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare a mai multor biserici ale lumii, printre care și Biserica ortodoxă română. Învierea domnului este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară și diferă de la un cult la altul. Sus am postat o icoană ortodoxă ce redă Invierea lui Isus. Prezint mai jos unele dintre cele mai frumoase obiceiuri de Pași păstrate în anumite zone ale României;

In Bucovina, fetele se duc in noaptea de Inviere in clopotnita si spala limba clopotului cu apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata in zorii zilei de Pasti, ca sa fie frumoase tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la biserica, asa sa alerge si feciorii la ele.
In zona Campulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa bine-cuvanteze bucatele din cosul pascal. In fata fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa oranduiala stramosilor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei sunt asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina(pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.
La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii sunt crescuti anume pentru implinirea acestei traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.
O foarte frumoasa datina se pastreaza in Maramures, zona Lapusului. Dimineata in prima zi de Pasti, copiii mai mici de 9 ani merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor "Sarbatori fericite!". La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.
În Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Iar daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat "hotii", cat si "pagubasii". Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.
In Moldova, in dimineata urmatoare dupa noaptea Invierii se pune un oua rosu si unul alb intr-un bol cu apa ce trebuie sa contina monezi, copii trebuie sa si clateasca fata cu apa si sa si atinga obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogatii.

Lupul cenușiu - Canis Lupus 2017 - Fauna și flora României

Medalia de mai sus celebrează Lupul Cenușiu, încercând să atragă atenția asupra acestui nobil animal aflat în prag de extincție. Medalia face parte din seria Flora și fauna României și s-a realizat în două variante de metal-compoziție, este patinată, rotundă și are diametrul de 60 milimetri. Medalia prezintă următoarele caracteristici tehnice: material – argint, puritate – 92,5%, greutate – 166 grame, tiraj – 25 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 721 lei (varianta de argint) și material – cupru, tiraj – 75 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 244 lei. “Umbra sură a hăţaşurilor celor mai ascunse şi de nepatruns ale pădurii; călător neostenit, in stare să bată şapte poşte intr-o noapte de căutări; colţi aprigi, sfâşiind şi hăcuind orice; ochi galbeni, înfiorând întunecimile cu sticlirile jăratecului lor. Vara – singuratic – nu-l prea bagă nimeni în seamă; iarna – în haiticuri – răspândeşte groaza prin păduri şi peste câmpuri, stârnind istorisirile şi-nchipuirile de la gura sobei. Hoinar desăvârşit – azi aici, mâine aiurea – îşi schimbă părul, dar năravul ba. Neîncrezător, cu toate simţurile nespuse de agere, grea şi rară dajdie la puşcă” – Eugen Jianu. Misterios și singuratic, lupul cenușiu este o specie amenințată cu dispariția la nivel mondial. Secole la rând, oamenii l-au vânat fără milă, fiind considerat un animal malefic și dăunator. Supranumit ”sanitarul pădurii” deoarece se hrănește cu animale bolnave sau leșuri, lupul este foarte important pentru sănătatea faunei. În prezent, lupii au rămas doar o amintire în majoritatea statelor din Europa. România a rămas singura țară europeană în care mai traiesc circa 3000 de lupi.

Lupul, a cărui denumire științifică este Canis lupus, este un animal sălbatic din familia Canidae. Este un vânător foarte talentat, însă modul lui de trai are un impediment major: este concurentul direct al omului, și pe majoritatea zonei lui de răspândire a pierdut în această luptă inegală. Lupii au fost exterminați din toate țările Europei Centrale și de nord în perioada secolului al XIX-lea și al doilea război mondia, cu excepția unor mici populații care au supraviețuit. Cele mai mari populații sunt întâlnite în Europa de est, România, Polonia și Peninsula Balcanică. Deși circulă nenumărate legende despre oameni mâncați de lupi, nu se cunoaște nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat și mâncat de lupi. Deși s-au înregistrat cazuri de urmărire și schițare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor înghețați. Este un animal robust și suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 și 50 kg, dar depășind în unele cazuri 70 kg. Blana este de o culoare brun-cenușie cu variații multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenușie și un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o „haină” de vară, mai închisă la culoare, și alta de iarnă, mai deschisă, pentru a se putea camufla, fiind astfel mai greu zărit de pradă și putând deci să vâneze mai ușor. După o gestație de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptați vreme de 6 săptămâni. Performanțele fizice ale lupilor sunt cel puțin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăși 60 km/oră. Simțurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar și auzul și văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât și ziua sau în perioadele de amurg și dimineață. Are o mare rezistență la durere și un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanțele fizice, lupul are și o inteligență deosebită. La vânătoare folosește felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbutește să observe și să ocolească capcanele puse pentru el.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE ROMÂNIEI