Epaminonda's Blog.....: MONEDE COROANE CEHE DE COLECȚIE

1. Moneda coroană cehă de colecţie de mai jos celebrează Castelul Rabi. Pe aversul monedei este reprezentat castelul Rabi și inscripțiile HRADA RABI (Castelul Rabi) și 2018 (anul emiterii monedei). Pe reversul monedei se prezintă în detaliu sistemul de fortificații al castelului, precum și cele trei animale heraldice din stema statului ceh (leul ceh, vulturul Moraviei și vulturul Sileziei. Aversul mai prezintă și înscrisurie foarte vizibile „REPUBLICA CEHĂ“, 5000 Kc (valoarea nominală în coroane) și numele seriei „Castele“.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 5000 coroane, data emiterii – 2018 , seria – castele, forma - rotundă, diametrul – 28 milimetri, greutatea – 15,55 grame, metalul – aur, puritatea – 99,9%, calitatea – BU și proof.

Rabí este un castel ruinat situat în sud-vestul Boemiei (regiunea Plzeň), pe un deal proeminent pe cursul central al râului Otava, la poalele regiunii Šumava, la 130 de kilometri depărtare de Praga. În anul 1978 castelul a fost declarat monument cultural național. Prima mențiune a castelului Rábí datează din anul 1380, deși sunt suficiente motive să se creadă că el a existat și mai devreme. Se crede că fortăreața a fost construită de lorzii Velhartice pentru protejarea căilor comerciale de-a lungul Otavei și, de asemenea, pentru a ține sub control zăcămintele de aur din zonă. Următorii proprietari, familia Švihovský din Rýzmburk, au continuat lucrările de construcție și au construit secția exterioară și două turnuri pătrate. În anul 1479, guvernatorul provinciei Půta Švihovský din Rýzmberk a devenit proprietarul acestei proprietăți, care a procedat la o renovare atentă a castelului sub îndrumarea faimosului maestru Benedict Rejt. Au fost construite noi locuințe și clădiri de serviciu, castelul a fost mărit și fortificațiile s-au întărit. Castelul Rabí a fost, încă de la început, imaginat ca un castel tip donjon. A fost construit sub forma a trei secțiuni separate, construite pe nivele suprapuse. Castelul a fost asigurat cu valuri de pământ late de 6 metri, bastioane, fortificații și șanțuri cu apă. Cu toate acestea, activitatea de construcție a epuizat finanțele familiei Švihovský și fortificațiile au rămas incomplete. În anul 1570 castelul a fost cumpărat de familia nobiliară Chanov, din Dlouhá Ves. Castelul se degradează în timp și apoi este aproape complet distrus în timpul războiului de treizeci de ani. Împăratul Ferdinand III a ordonat la 1650 ca fortăreața să fie demolată complet. În cele din urmă a fost salvat, dar cu condiția să nu fie reparat. În timp a devenit o sursă de material de construcție pentru țăranii locali. Ultimii proprietari, familia Lamberk, anul 1708, au donat castelul Societatii Horažďovice pentru conservarea monumentelor artistice, culturale si naturale la un pret simbolic de 1 coroană din din 1920, iar dupa 1945 a fost preluat de statul cehoslovac.

2. Moneda coroană cehă de colecţie de mai jos celebrează trecerea Mileniului 2. Pe aversul monedei este reprezentat simbolic un cadran de ceasornic cu cele două limbi ale sale și inscripțiile 20 Kc (valoarea nominală a monedei) și circular pe marginea monedei ROK 2000, de mai multe ori. Pe reversul monedei se prezintă în detaliu leul ceh și inscripțiile, foarte vizibile „REPUBLICA CEHĂ“, 2000 (anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 20 coroane, data emiterii – 2000, forma – poliedrică, diametrul – 26 milimetri, metalul – aliaj special și calitatea – UNC.

3. Moneda coroană cehă de colecţie de mai jos celebrează personalitatea lui Thomas Garrigue Masarik. Pe aversul monedei este reprezentat chipul lui Thomas Garrigue Masarik și sunt aplicate circular periferic următoarele inscripții: T.G.MASARIK, 1850 (anul nasterii), 1937 (anul mortii) si 20 Kc (valoarea nominala a monedei). Pe reversul monedei se prezintă în detaliu leul ceh și inscripțiile, foarte vizibile „REPUBLICA CEHĂ“, 2018 (anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 20 coroane, data emiterii – 28.10. 2018, forma – poliedrică, diametrul – 26 milimetri, metalul – aliaj special, calitatea – UNC si designer – Vladimir Oppol.

Thomáš Garrigue Masaryk a fost un filozof, sociolog și om politic cehoslovac care a militat pentru independența Cehoslovaciei în timpul primului război mondial și a devenit fondatorul și primul presedinte al Cehoslovaciei, din acest motiv fiind numit „Președintele eliberator”. De 17 ori a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. O vreme a fost deputat in parlamentul austriac (1891-1893 si 1907-1914). Dupa izbucnirea primului razboi mondial a realizat ca cel mai potrivit era să lupte pentru crearea unei țări independente pentru cehi și slovaci și că tratativele pentru obținerea independenței puteau fi realizate numai din exteriorul Austro-Ungariei. În 1918 el a călătorit în Statele Unite ale Americii unde, in mai multe discursuri, a sustinut cauza independentei cehoslovacilor dar si a altor popoare asuprite din Europa. Odată cu căderea Imperiului Austro-Ungar în 1918, aliatii l-au recunoscut pe Masaryk în calitate de șef al guvernului cehoslovac provizoriu (pe 14 octombrie), iar pe 14 noiembrie 1918 el a fost ales președinte al Republicii Cehoslovace de către Adunarea Națională din Praga (Masaryk se afla la New York în acel moment). El a venit înapoi la Castelul din Praga în 21 decembrie 1918. Masaryk a fost reales în funcția de președinte de trei ori: în mai 1920, în 1927 și în 1934. O dispoziție inclusă în Constituția Cehoslovaciei din 1920 l-a scutit de limita de două mandate în funcția de președinte al țării. Masaryk a oferit considerabilă stabilitate în fața schimbărilor frecvente de guvern (au fost zece guverne conduse de nouă prim-miniștri în timpul mandatelor sale). Datorită acestei stabilități și al marelui prestigiu de care se bucura în interiorul și în afara țării, Masaryk s-a bucurat de o autoritate aproape legendară în rândul poporului cehoslovac. El a folosit această autoritate pentru a crea o amplă rețea politică informală numită Hrad (Castelul). Sub conducerea sa, Cehoslovacia a devenit democrația cea mai puternică din Europa Centrală.Masaryk a murit la mai puțin de doi ani după încetarea mandatului („marțea cenușie”, 14 septembrie), la vârsta de 87 de ani, în localitatea Lány din districtul Kladno (Cehoslovacia), acum în Republica Cehă. El a fost cunoscut sub numele de „Marele bătrân al Europei”. Instituțiile de stat și societățile democratice ale țării îl comemorează anual pe Masaryk în cimitirul din Lány pe 7 martie și 14 septembrie.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

(Ștefan) Luchian - Pictor român

Medalia de mai sus marchează trecerea a 150 de ani de la nașterea lui Ștefan Luchian, înscriindu-se în seria “Aniversări – personalități și evenimente istorice”. Medalia s-a realizat în două variante de metal-compoziție, are forma rotundă și diametrul de 60 milimetri.Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt următoarele: material – argint, puritate – 92,5%, greutate – 164 grame, calitate – patinată, tiraj – 40 exemplare și prețul unitar de achiziție inclusiv TVA – 724 lei (varianta de argint), material – cupru, tiraj – 60 exemplare și prețul unitar de achiziție inclusiv TVA – 250 lei (varianta de cupru).

“Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realitaţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit.” (Tudor Vianu) Pentru arta și cultura românească, Ştefan Luchian este – alături de Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu – unul dintre cei trei fondatori ai picturii române moderne; pentru tineri, este un model de sacrificiu şi pasiune în meseria aleasă. Pe ultimii șapte ani din viața sa, încheiată prematur la doar 48 de ani, i-a trăit într-un purgatoriu permanent. În acest purgatoriu s-au plăsmuit cele mai sublime pasteluri care dăinuie în pictura românească și unele dintre cele mai superbe din pictura lumii. Boala îl împiedica să mai iasă din casă și să picteze peisajele pe care atât de mult le iubea însă, stând în fotoliu și cu pensula legată de mâna inertă, Luchian picta flori până la extenuare, singura lui rază de lumină în bezna în care trăia. Așai s-au zămislit splendidele lui naturi moarte cu flori… splendidele lui Anemone. Întâlnirea emoționantă dintre Luchian și George Enescu, venit la marele pictor să-i cânte la vioară pentru a-i alina suferința, este redată de Tudor Arghezi, în toată strălucirea ei: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi, umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”

Ştefan Luchian a fost un pictor român, supranumit “poetul plastic al florilor”, care s-a născut la data de 1/13 februarie 1868 la Ștefănești, județul Botoșani (pe Prut), ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu, și a decedat la data de 28 iunie/11 iulie 1916 la București. Tatăl său a fost comandantul Batalionului nr. 3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. În aprilie 1873, Ştefan Luchian împreună cu familia sa s-au mutat la București într-o casă, pe care au cumpărat-o pe strada Popa Soare nr.15, în vechea şi pitoreasca mahala a Mântulesei. Vocaţia viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. Artistul a început să picteze încă din vremea în care a urmat cursurile primare la Şcoala din Tabaci. Mai apoi a continuat ca elev al Liceului Sfântul Sava, unde a făcut trei clase gimnaziale. Ştefan Luchian a rezistat cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară, astfel că s–a înscris în septembrie 1885 la clasa de pictură a Școlii Nașionale de Arte Frumoase (Şcoala de belle-arte), pe care a absolvit-o în anul 1889. Aici a obţinut medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Profesorii săi au fost Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman și Constantin I. Stăncescu. Paralel cu Şcoala de Arte Frumoase a urmat şi cursurile clasei de flaut a Conservatorului bucureștean. Luchian a dorit toată viaţa să cânte la vioară şi aşa cum a declarat el însuşi, a suferit toată viaţa că nu putea să execute tremurătura coardei. În toamna anului 1889 a plecat la Munchen şi a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase, unde i-a avut profesori pe Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich. A revenit în ţară în 1890 unde a participat la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic.Anul următor a plecat la Paris la Academia Julian, unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau. Din cauza morţii mamei sale petrecută pe data de 9 februarie 1892, Ştefan Luchian a revenit la Bucureşti şi s-a dedicat picturii. În anul 1893 s-a mutat pe strada Aristide Briand unde şi-a amenajat un atelier, iar în octombrie a expus pentru a doua oară la Cercul Artistic. În 1896 s-a produs o mişcare de secesiune, împotriva preşedintelui „Salonului Oficial”, C. Stăncescu, intitulată „ Salonul artiștilor independenți”, după modelul salonului parizian. Luchian a fost principalul iniţiator al „Expoziţiei artiştilor independenţi”, care s-a deschis chiar în faţa Salonului Oficial. În această perioadă starea materială a artistului s-a degradat, cu toate că averea (modestă de altfel) pe care o moştenise de la părinţii săi, i-a permis ca timp de câţiva ani să trăiască fără griji. Tot în acest timp, devenit un obişnuit al cercurilor literare şi artistice bucureştene, Luchian a reuşit să fie apreciat pentru discuţiile pline de combativitate şi duh la care a participat. A fost un obişnuit al cercului poetului Al. Macedonski şi a frecventat cafenelele artistice şi literare “La Fialkopvski” şi "Kũbler". Curând din păcate, a fost victima unor şarlatani care l-au lăsat pe drumuri. Pentru a-şi întregi veniturile, în perioada 1897 – 1990 s-a asociat cu alţi pictori şi a pictat biserici (Catedrala Sf. Nicolae din Tulcea, Catedrala Sf. Alexandru din Alexandria și Biserica Brezoianu din București. A decorat de asemenea salonul unui vapor fluvial, precum şi saloanele lui V. Antonescu, ministru de justiţie din Bucureşti, cu panouri pictate cu marchize şi peisaje de „stil”. Semnificativ de menţionat este că Antonescu i-a plătit doar o parte din bani, iar pentru restul sumei datorate i-a trimis nişte pantaloni uzaţi pe care Luchian i-a refuzat indignat. S-a înscris la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Şcolii de Belle-Arte din Iași, de la care s-a retras însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise. În 1901, măcinat de mizerie, a făcut o expoziţie de grup la Ateneu împreună cu o serie de pictori cu care nu avea nimic în comun. După un periplu de schimburi de locuinţă, s-a internat grav bolnav la Spitalul Pantelimon. A continuat totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 a expus neîntrerupt la diverse expoziţii. Deşi o prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu a cunoscut pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905 singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu şi pentru a putea plăti chiria, Luchian a cedat Ateneului lucrarea Vechiul meu atelier. Un grup restrâns de admiratori şi prieteni totuşi l-au aclamat, dar condiţia sa materială a continuat să fie dintre cele mai precare. Între anii 1905 - 1909, creaţia artistică a lui Ştefan Luchian a atins apogeul, operele sale fiind expuse în marea majoritate a expoziţiilor din această peioadă. A fost perioada în care Luchian a realizat cele mai de seamă picturi ale sale, atât în ceea ce priveşte compoziţiile, precum şi în ceea ce priveşte portretele, florile şi peisajele. Suferinţa cauzată de boală s-a contopit cu cea a omenilor împilaţi şi umili, cu iubirea pentru frumuseţile României, cu dragostea de om şi de natură. În anii care au urmat, boala s-a agravat şi de la sfârşitul anului 1909 şi până la sfârşitul vieţii a fost ţintuit în fotoliu. A fixat însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian i-a alăturat, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor şi delicateţea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din el şi-a concentrat în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce „florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menţionăm Anemonele - adevărate capodopere. Pe măsură însă ce boala a avansat şi incapacitatea fizică a artistului a devenit notorie, s-a răspândit zvonul că Luchian a permis altora să picteze în numele său. Scandalul declanşat a dus la arestarea lui Luchian sub acuzaţia de fraudă, dar acesta a fost eliberat în scurt timp. Arghezi a fost mândru să fie unul dintre puţinii săi apărători, în acest caz. Luchian este înmormântat la Cimitirul Bellu. Către sfârşitul vieţii nu a mai putut ţine penelul cu degetele paralizate, astfel că ajunsese să pună pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii.

Insigna - C.T.A. orientare

(Cercul tehnico aplicativ)

Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) erau forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România sea doptî Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adesori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente. Mai jos prezint câteva insigne cunoscute ale cercurilor tehnico-aplicative din acea vreme.

Insigna prezentată aici reprezintă Cercul tehnico-aplicativ de Orientare. Ea este confecționată din tombac, are o formă aproximativ rotundă cu diametrul de 13 milimetri, de culoare albastru închis, pe care în poziție centrală se află un cerc galben peste care este reprezentată roza vânturilor. Deasupra cercului este plasat un semicerc dispus excentric față de centrul insignei ce este împărțit în două sectoare. Pe sectorul drept este aplicată inscripția CTA (Cerc tehnico- aplicativ), iar pe sectorul stâng sunt redate separat culorile drapelului național.

În pregătirea militară a tineretului noțiunea de orientare are conotații de topografie generală cum ar fi; citirea unei hărți, orientarea în teren cu și fără hartă, folosirea aparatelor simple de orientare, observare (busola, binoclu, luneta), aprecierea distanțelor și unghiurilor în teren, deplasarea după azimut, etc).

Insigna - A.G.V.P.S.

(Asociația generală a vânătorilor și pescarilor)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Cerbul, denumirea științifică Cervus elaphus L., este un mamifer erbivor din categoria rumegătoare, parcaopitate. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată. Cerbii masculi sunt mai mari decât ciutele (femelele) și, spre deosebire de acestea, prezintă coarne caduce. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180 – 300 kg, iar ciutele între 80 – 150 kg. Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La iezi , atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20–30 cm, fără rozete. Longevitatea cerbului este apreciată în libertate la circa 18-20 ani, însă în natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturii. În perioada împerecherii masculul mugește, bocănește sau boncăluiește. Speriat, are un brăhnit nazal, ca de altfel și femela. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun insa văzul este slab. Cerbul poate observa mai mult mișcarea decât figura omului. Se poate apropia de om la aproximativ 15 metri. Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse de hrană. Este întâlnit și la câmpie, destul de des, acoperind, cel puțin teoretic, întreg arealul dintre zona alpină și malul mării. Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porțiune de tulpină subțire la plantele erbacee și ramură tânără de 1-2 ani la plantele lemnoase), muguri și uneori scoarță de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diferite frunze și ierburi uscate, precum și plante verzi din terenurile cultivate agricol. Ghinda și jirul constituie hrana de bază. Acceptă și reacționează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca așternut sau nutreț pentru vite), suculente (nutrețuri provenite din plante cu tuberculi și din rădăcinoase) și concentrate. Cei mai aprigi dușmani ai sunt: lupul, râsul și ursul.

Serviciul de ambulanță al României

Serviciul de Ambulanță din România a luat ființă la data de 28 iulie 1906, când din inițiativa medicului profesor Nicolae Minovici, a apărut prima „Salvare” în Bucuresti. Primul echipaj era format din vizitiu si sergent de oras, care utilizau o trasura trasa de cai, avand drept sediu o cladire veche situata pe cheiul Dambovitei. In 1907, dr. Minovici a inceput pregatirea practica in salvare a studentilor din anii terminali ai Facultatii de Medicina, astfel ca, in 1908, echipajul ambulantei era format din medici interni si sanitari.

Incepand din 1907, Salvarea functioneaza regulat, Romania devenind, astfel, al treilea stat din Europa, dupa Olanda si Austria, cu un astfel de serviciu. In 1912 au fost aduse in Bucuresti, de la Paris, primele ambulante de tip auto. In anul 1931, profesorul Nicolae Minovici a teoretizat, pentru prima data in lume „impingerea actului medical calificat la locul accidentului”. Spitalul de Urgenta a fost infiintat in 1943, in localul salvarii din Bucuresti, moment ce a marcat aparitia primului sistem integrat de asistenta medicala de urgenta: Salvarea si Spitalul de Urgenta. In 1992 s-a infiintat, in cadrul Serviciului de Ambulanta al Municipiului Bucuresti, prima scoala de Ambulantieri si Operatori Registratori de Urgenta din Romania, iar in 1995 au aparut Serviciile Judetene de Ambulanta si Serviciul de Ambulanta al Municipiului Bucuresti, in subordinea Ministerului Sanatatii Publice, prin Directiile Judetene de Sanatate Publica. Accesarea serviciilor de urgenta se realiza prin apelarea numarului gratuit 961.

In anul 2001, a inceput dotarea cu ambulante moderne, printr-un program al Bancii Mondiale, iar in 2003-2005, a fost introdus in Romania sistemul de apel unic de urgenta 112, care a facut posibila interconectarea tuturor tipurilor de agentii de interventie, respectiv ambulanta, pompieri, politie, jandarmi etc. In perioada 2006-2007, s-a facut trecerea la sistemul integrat de astazi, iar in 2012, a inceput infiintarea, la nivel national, a dispeceratelor integrate ISU-SAJ si demararea managementului integrat al situatiilor de urgenta. „Ziua Nationala a Ambulantei” din Romania este marcata, incepand cu anul 2015, la data de 28 iulie. Proiectul de lege privind instituirea acestei zile a fost adoptat de Camera Deputatilor, for decizional, la 11 februarie 2015, iar la 6 martie 2015, presedintele statului a semnat decretul pentru promulgarea Legii nr. 22/2015, care a fost publicata in Monitorul Oficial la 10 martie 2015. Sloganul dupa care isi fac datoria lucrătorii de pe ambulnțe, clipa de clipa, pe orice vreme si in orice conditii este „Totodeauna si tuturor, gata pentru ajutor!”În serviciile de Ambulanta din Romania lucreaza 10362 de persoane, dintre care 596 de medici. Dintre acestia, 507 medici au atestat de medicia de urgenta, 89 sunt medici de medicina generala, iar 95 sunt medici rezidenti cu post in serviciile de ambulanta. De asemenea, sunt angajati 3617 asistenti medicali 4325 de ambulantieri. Parcul de autospeciale al serviciului român de ambulanță este de 2090 mașini, cu grade diferite de uzură, iar unele aproape de nefolosit, din care zilnic ies în teren în medie câte 750 de echipaje.

Fundația România de Mâine

Universitatea Spiru Haret 25 ani 1991 - 2016

Fundația România de Mâine - Universitatea Spiru Haret

Învățământ - Știință - Cultură

Fundatia Romania de Maine, este o institutie social-umanista de cultura, stiinta si invatamant, care a luat fiinta in data de 12 februarie 1991, ca persoana juridica de drept privat, fara scop patrimonial (nonprofit). Potrivit art. 5 din Statutul sau, Fundatia Romania de Maine are, ca scop si obiective fundamentale, "de a cultiva si promova, in Romania, valorile culturii nationale si universale, de a contribui la dezvoltarea invatamantului, stiintei si culturii". Avand in vedere realizarea acestor obiective, Fundatia a infiintat, in cadrul ei, 15 institutii si unitati de profil, care functioneaza legal, raspunzand in acest fel, concret, scopului stabilit prin Statut. Prin infiintarea Universitatii Spiru Haret, a 4 institute de cercetare stiintifica, a Academiei de Cultura Nationala Dimitrie Gusti, a postului propriu de televiziune Romania de Maine, a editurii, tipografiei, revistei Opinia nationala etc., prin constituirea unor unitati cu caracter economic, social si cultural-sportiv, s-au pus bazele realizarii unei veritabile comunitati sociale de viata si de conceptie. Data de 14 februarie 2000 înseamnă pentru Universitatea „Spiru Haret”, primirea acreditării Consiliului Național de Evaluare Academică și Acreditare. Înființarea Universității „Spiru Haret” a fost confirmată prin Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, lege încă în vigoare.

Universitatea “Spiru Haret” din București este o universitate privată, integrată în sistemul național de învățământ superior din România. Această instituție de învățământ superior are sediul central în strada Ion Ghica, nr.13. Conform datelor publicate în prezentarea universității din iulie 2010, aceasta are 30 de facultăți, cu 49 de specializări și 64 de programe de masterat, fiind conform ziarului Financiarul cea mai mare din România. În anul 2011 Universitatea Spiru Haret a fost evaluată oficial drept „universitate centrată pe educație”, a treia și cea din urmă categorie de universități românești în privința calității procesului instructiv educativ. În ultima perioadă instituția a intrat într-un con de umbră din cauza unui diferend cu Ministerul Educației și Învățământului și Consiliul Național de Acreditare Universitară.

Spiru C. Haret a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, care s-a născut la data de 15 februarie 1851 la Iași și a decedat la data de 17 decembrie 1851 la București. A învățat la Dorohoi, Iași, apoi, în septembrie 1862 a intrat ca bursier la Colegiul Sfântul Sava din București. A predat diferite discipline la Universitatea din București, Școala de Poduri și Șosele și Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu din București. Din anul 1879 se face cunoscut drept "om al școlii", urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea. A deținut în trei rânduri portofoliul guvernamental de Ministru al Educației fiind ales și membru titular al Academiei României.

Coloana infinită, cunoscută în mod greșit și sub denumirea "Coloana infinitului" este opera sculptorului român Constantin Brâncuşi, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu , compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului şi Masa tăcerii. Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15 moduli octaedrici suprapuşi, respectiv având la extremităţile inferioară şi superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiţi „mărgele” de către autorul lor. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana recunoştinţei fără sfârşit” şi a fost dedicată soldaţilor români din primul război mondial, căzuţi în 1916 în luptele de pe malul Jiului. Privitor la geneza coloanei între celelalte sculpturi brâncuşiene, există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Se pare că încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat"trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn", iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată "Proiect arhitectural", datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea "un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească". Coloana a fost turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroşani. Şeful proiectului a fost inginerul Ştefan Georgescu Gorjan, proiectul de executie şi calculele au fost făcute de inginerul Nicolae Hasnas , execuţia stâlpului central a fost coordonată de maistrul-şef Ion Romoşan iar execuţia modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută de maistrul tâmplar Carol Flisec în colaborare directă cu Brâncuşi, care sosise de la Paris special pentru a supraveghea turnarea coloanei. Elementele componente ale coloanei sunt următoarele: Nucleul metalic din ţeavă pătrată cu latura de 42 cm, asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m şi 9,4 m; Fundația din beton, care ajunge la adâncimea de 5 m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de 4,5 , orientată în jos; "Mărgelele" (cum le numea Brâncuşi) din fontă, "înşirate" pe nucleu, în număr de 17: Un semielement de bază, cu înălţimea de 136 cm; 15 moduli octaedrici, cu înălțimea de 180 cm fiecare; Un semielement la vârf cu înălţimea de 90 cm. Alămirea coloanei s-a făcut la faţa locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România şi a fost adusă special din Elveţia. Greutatea totală a Coloanei (nucleu + "mărgele") este de 29173 kg. Cea care a comandat lucrarea a fost Aretia Tătărescu (prin Societatea "Liga Nașională Femeilor Gorjene"), care i-a acordat lui Brâncuşi deplină libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar necesar. În anii '50, guvernul român, sub influenţa sovieticilor a plănuit să demoleze coloana, considerând că sculptura lui Brâncuşi ar fi un exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost pus niciodată pus în aplicare.

________ooOoo_________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII