Epaminonda's Blog.....: Mo - M

În data de 25 decembrie 2000 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic un set de monede comemorative (din care prezint aici doar trei) dedicate celebrării unor mănăstiri din Republica Moldova. Aversul monedelor redau în plan central stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripția „2000”, în partea de jos inscripția “50 LEI” și urmărind circumferința monedelor inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedelor redau în plan central în relief imaginea mănăstirii cu porțiuni de peisaj și în partea de sus urmând circumferința monedei inscripția „MĂNĂSTIREA....(denumirea mănăstirii)”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele; valoarea nominală - 50 lei, data emiterii – 25 decembrie 2000, metalul – argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, calitatea – proof, marginea – netedă și tirajul – 1000 exemplare.

Mănăstirea Japca este situată în județul Soroca. Localitatea Japca, aflată la 160 de kilometri nord de Chișinău, este bine cunoscută vizitatorilor prin mănăstirea de maici de aici, care a fost singura functională în perioada sovietica. Nu se știe cu certitudine când a fost întemeiată această mănăstire. Aflată la circa 45 kilometri sud Soroca, pe o stâncă de piatră din apropierea Nistrului, ea a avut la începuturi un stabiliment rupestru. Conform legendei, fondatorul mănăstirii din Japca a fost ieromonahul Izechiil, originar din Lvov, care a călătorit prin Basarabia. Consolându-i pe locuitorii din Japca, care din cauza invaziei tătarilor nu le-au lăsat biserica, călugărul le-a propus să amplaseze biserica în stânca ce se afla în nemijlocita vecinătate a satului. Cu timpul, langă biserică au fost cioplite chilii și astfel a început Jezechil să adune călugari. Prima atestare documentară a mănăstirii datează din anul 1693. Se crede că un călugar de la mănăstirea Deleni (din dreapta Prutului) a venit aici la finele secolului al XVII-lea și în stîncile de pe malul Nistrului, a săpat o biserica cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”, întemeind un schit rupestru, în care a viețuit împreună cu câțiva frați. În anul 1770 ieromonahul Teodosie reface schitul, care fusese dărîmat de un cutremur și pustiit de hoardele tătărești. În anul 1825 se înalță biserica din piatră cu hramul „Înălțarea Domnului”, pe cheltuiala moșierului Constantin Stati. Se construiesc chilii din piatră, terminate pe vremea arhimandritului Onisifor. Tot atunci a început construcția anexelor gospodărești și amenajarea sfântului lăcaș, a fost fondată biblioteca. În anul 1849 Mihail Lobov, un mare funcționar din Chișinău construiește biserica de iarnă cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”. În 1916 biserica „Înălțării Domnului” este lărgită, ajungînd să aibă trei altare. În timpul primului război mondial, călugării sunt transferați la mănăstirea Hîrjauca, aici aducându-se călugărițe ortodoxe refugiate de la mănăstirea Lesna, din Polonia. Mănăstirea Japca este singura mănăstire din Republcia Moldova care a rămas deschisă în toată perioada sovietică. Locașul a fost devastat și era pe cale de a fi închis în anii 1959 și 1964, însă s-a evitat această soartă. Călugărițele, însă au fost obligate să lucreze într-un colhoz. La mănăstirea Japca se păstrează cea mai fidelă copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăț, pictată în anul 1853, pe vremea arhimandritului Ieronim. Pentru a admira din plin panorama mănăstirii şi a Nistrului trebuie să urcaţi pe o cărăruie abruptă prin pădure, în vârful masivului de stânci, unde mai jos este situată biserica săpată în piatră. Apoi urcând și mai sus puteţi admira peisaje cu totul uluitoare, puteți examina în detaliu mănăstirea. Mănăstirea este deschisă pentru vizitatori, care în număr mare vin în primul rînd din Ucraina şi România, precum şi din Rusia. Statutul mănăstirii este unul foarte sever, aici este interzisă folosirea electricităţii, radioului, televiziunii, dar mai ales a internetului.

Mănăstirea Ţigăneşti se găseste în zona de codru a Moldovei, cam la 35 de kilometric nord-vest de Chișinău, în apropierea satului Țigănești, raionul Strășeni. Așezământul se află într-un loc deosebit de pitoresc, în curtea căruia se află un heleșteu cu apă limpede. În anul 1725, aici a fost construit un schit, ctitorit de boierul Lupu Dencu și de către mai mulți răzeși din satele Cobâlca (azi Codreanca) și Țigănesti. Unul dintre călugarii de la mănăstire, părintele Vartnava, a spus că locul de construire a acestui schit a fost ales anume departe de așezămintele oamenilor, deoarece „călugării trebuie să fie departe de cele lumești, pentru a se dedica doar vieții duhovnicești”. În anul 1846, aici a fost ridicată biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în care se află o icoană a Sfântului Pantelimon, inclusiv moaștele acestuia. Prin anii '50, mănăstirea încă mai avea în proprietate 108 hectare de pământ, două mori de apă şi una de vînt şi acolo trăiau 180 de călugări şi fraţi. În 1960, toţi cei 165 de călugări au fost încărcaţi în camioane şi duşi în direcţii necunoscute. Icoanele şi cărţile bisericeşti, sub pretextul că sunt duse la Hârbovăţ, au fost arse. Singura icoană care a fost salvată a fost cea a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, dăruită mănăstirii în 1909 de către episcopul Serafim. Cimitirul mănăstirii a fost ras de pe fața pământului. În incinta mănăstirii a fost deschis un spital de psihiatrie. Bolnavii erau ţinuţi în chiliile călugărilor şi în biserica de iarnă, iar în biserica de vară se afla depozitul. În 1992 mănăstirea a fost redeschisă. Edificiile complexului monastic au fost renovate. Biserica de vară cu hramul „Adormirea Maicii Donmului” a fost construită în stil rusesc, avînd planul dreptunghiular, de dimensiuni mici. Are doua turle în stil gotic, una deasupra pridvorului și alta deasupra naosului. Absidele laterale sînt puțin evidențiate. În 2009 a fost sfințită cea de-a treia biserică, în cinstea icoanei Maicii Domnului „Izvor Tămăduitor”, deoarece e situată deasupra unui izvor. De curînd zona unde se află mănăstirea Țigănești a devenit Parc Național. O atracţie pentru turişti este şi biblioteca impresionantă unde sunt depozitate cărţi vechi de peste o sută de ani.

Mănăstirea Hârjăuca este situată pe malul pârâului Hârjăuca, în vecinătatea satului cu același nume, din județul Ungheni, la o distanță de aproximativ 60 de kilometri de Chișinău. Sfântul lăcaș a fost întemeiat în anul 1740 lângă un izvor din codru ce avea proprietăţi tămăduitoare. Lăcașul de cult a avut parte de o istorie dramatică din cauza năvălirilor repetate ale tătarilor și a autorităților comuniste care au împus asa-numitul "ateism științific". Data de întemeiere a mănăstirii diferă, iar, în privința ctitorilor, nu se cunoaște cu exactitate cine a fost. Circulă legende care spun că întemeietorii mănăstirii ar fi putu fi: călugării Teodosie, Inochentie Sava sau Hîrju. Cert este că pe timpul egumenului Spiridon Filipovici (anii 1818-1846), originar din Muntenegru, mănăstirea cunoaşte o periodă de înflorire. Anume în această periodă se construieşte biserica de vară „Înălţarea Domnului”, biserica de iarnă „Sf. Spiridon” și este amenajat frumosul parc, inclusive lacurile din jur. Mai târziu aici se construieşte biblioteca, trapeza, corpuri de chilii, şoproane, atelier de caramidă, toate amplasate într-un complex unic în armonie cu natura înconjurătoare, astfel încât timp de un secol a fost reşedinţa de vară a mitropolitului Moldovei. De ea este legat tristul episod din istoria bisericii: arderea în sobele mănăstirii a tuturor cărților în limba moldovenească de la locașurile de cult din Basarabia, la porunca Mitropolitului Pavel Lebedev. Între anii 1953 -1993 mănăstirea de la Hârjauca a fost închisă de către autorităţile sovietice, din anul 1954 fiind transformată în casă de odihnă, iar din anul 1958, în sanatoriu. Biserica mare, cu hramul „Înălțarea Domnului” ajunge sală de sport. Mănăstirea a fost redeschisă abia în 1993, atunci începând şi lucrările de restaurare.

***

____________xxx____________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL SIBIU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

(Mihai Eminescu) - Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

1850 - 15 ianuarie 2010 - Sibiu

Insignă realizată de numismatul Ștefan Brânzei - Botoșani

(Mihai Eminescu) - Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

1850 - 15 ianuarie 2010 - Mediaș

Insignă realizată de numismatul Ștefan Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Ghobad Emamifard - Iran

Mihai Cătruna

Guaico - Columbia

Mihai Cătruna

Ivan Kutuzov - Bulgaria

Constanța Abălașei Donosă

Jiri Cermon - Cehia

Grafician român

Julio Ibarra Warnes - Argentina

Grafician român

Grafician spaniol

Mihai Cătruna

Makhmudjon Eshonkulov - Uzbechistan

Mihai Cătruna

Marty Mayo - SUA

Mihai Cătruna

Omar Momani - Iordania

Mihai Cătruna

Riber Hansson - Suedia

Susthanto - Indonezia

Pentru a exemplifica aprecierea de care se bucură Eminescu în lume, am postat mai sus câteva reprezentări grafice stilizate realizate de diferiți artiști graficieni ai lumii.

Insigna - Școala de aplicație pentru unități

sprijin de luptă "General Ieremia Grigorescu"

La data de 1 august 2005, în urma reorganizării învăţământului militar, s-a înfiinţat Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă "General Eremia Grigorescu" din Sibiu. Sediul central al acestei instituții de învățământ este situat în clădirea fostei Şcoli de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană "Ioan Vodă". Până la denumirea sa actuală, Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă "General Eremia Grigorescu"a purtat, pe rând, denumirile de "Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie "Ioan Vodă”, între 1970 şi 1991; "Institutul Militar de Artilerie şi Geodezie "Ioan Vodă”", între 1991 şi 1997; "Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete "Ioan Vodă”, între 1997 şi 2002; "Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană "Ioan Vodă”, între 2002 şi 2005. În 2004, a fost reorganizată în "Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă "Ioan Vodă", urmând ca în acelaşi an, la 24 noiembrie, şcolii să i se acorde denumirea onorifică de "General Eremia Grigorescu".

Eremia Grigorescu, nume complet Eremia Teofil Grigorescu a fost un general de artilerie al armatei române, pentru puțină vreme Ministru de Război și erou național, care s-a născut la data de 28 noiembrie 1863 la Târgu Bujor, județul Galați și a decedat la data de 21 iulie 1919 la București. A fost căsătorit de două ori. A divorţat de prima soţie în anul 1918 şi s-a căsătorit cu Elena Negroponte, cu care a avut o relaţie în timp ce era pe front şi în al cărei conac generalul îşi va instala cartierul general în anul 1917. Fiul său cu Elena Negroponte, Ulyse, s-a născut la Bârlad, la data de 20 noiembrie 1917, în timp ce Eremia Grigorescu era încă însurat cu prima soţie. După ce va divorţa de aceasta, îşi va recunoaşte oficial fiul. A urmat şcoala primară (1870 - 1874) şi gimnaziul Vasile Alecsandri” din Galați (1874 - 1878). Obţine diploma de bacalaureat în anul 1881, la Liceul Naţional din Iași. După absolvirea ciclului inferior, se înscrie la cursurile Facultăţii de Ştiinţă şi Medicină din acelaşi oraş. Urmează doar primul an, după care, în anul 1882, pleacă la Bucureşti şi se dedică carierei militare. Este admis în urma unui examen la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie. După absolvirea acestei în anul 1884, mai urmează încă doi ani la Şcoala de artilerie şi geniu. Pentru că a obţinut rezultate excepţionale a fost ataşat comitetului de artilerie Saint Thomas d'Acquin din Paris, urmând cursurile de matematică la Sorbona (1887 - 1889). După ce s-a întors în ţară a publicat lucrarea Calculul probabilităţilor aplicat la gurile de foc şi a început să predea cursuri de algebră superioară şi de artilerie la şcolile militare din ţară. În anul 1895 a înfiinţat Pulberăria de la Dudeşti, pe care a condus-o mulţi ani. A avansat rapid în ierarhia militară, până la gradul de general de brigadă (28 noiembrie 1915), apoi, în timpul Marelui Război, este avansat la general de divizie (1 aprilie 1917), şi general armată (24 ianuarie 1918). A deținut următoarele funcții; comandant de subunitate în Regimentele 2, 6, 10, 11, 9 şi 1 artilerie, sudirector al Pulberăriei Armatei (1896-1899), director al Pulberăriei Armatei (1899-1903), director al Artileriei în Ministerul de război, comandant al Şcolii de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1907-1910), director al direcţiei de personal din Ministerul de război, comandant al Brigăzii 3 artilerie, comandant al Diviziei 15 infanterie (1915-1917), comandant al Corpului 6 Armată (1917), comandant al Armatei 1 (1917-1918) și ministru de război (24 octombrie-29 noiembrie 1918). În timp ce era director al Pulberăriei Armatei a refuzat în mod repetat să recepţioneze o comandă de fulmicoton (un tip de exploziv), achiziţionat de la firma vieneză Blumau, pentru că acesta nu corespundea caietului de sarcini. Din acest motiv a fost schimbat, din ordinul ministrului de război, Dimitrie Sturdza, din funcţia de director al Pulberăriei. Intrarea României în primului război mondial, în anul 1916, îl găseşte pe post de comandant al Diviziei 15 infanterie. Obţine victoriile de la Mulciova şi Arabagi în Dobrogea. De aici este trimis de urgenţă cu divizia sa la Oituz. Aici va câştiga trei bătălii decisive, reuşind să stabilizeze frontul. Până în iulie 1917 rămâne cu Divizia sa pe poziţii, apoi este trimis la Nămoloasa, în calitate de comandant al Corpului VI armată. De aici este trimis la Mărăşeşti la comanda Armatei I română şi a celei de-a IV-a rusă. În condiţii vitrege, reuşeşte să câştige bătălii extrem de grele împotriva germanilor conduşi de feldmareşalul Mackensen supranumit „spărgătorul de fronturi”. În final a fost pentru prima dată învins la Mărăşeşti de armata germană mult superioară. Eremia Grigorescu este autorul lozincii „Pe aici nu se trece” de la Oituz şi a lozincii „Nici pe aici nu se trece”, de la Mărăşeşti. Este considerat eroul de la Mărăşeşti şi Oituz. În momentul reintrării României în război, Grigorescu a ocupat funcţia de ministru de Război (24 octombrie – 29 noiembrie 1918) în guvernul Coandă. După Marea Unire, a îndeplinit funcţia de inspector general de armată până la moartea sa, survenită la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântat iniţial în cimitirul ostaşilor de la Mărăşeşti, osemintele fiindu-i mutate ulterior la Mausoleul de la Mărășești, în sarcofagul din partea centrală a acestuia.

Baza 2 Logistică teritorială "Șelimbăr"

Serviciul logistic constituie totalitatea activităților planificate și executate în orice situație, care se desfășoară într-o concepție unitară, în scopul asigurării subunităților din structura organizatorică, care nu dispun de structuri de logistică proprie, cu armament, muniții, materiale de geniu, chimic, mijloace speciale de protecție și investigare criminalistică, mijloace de transport, hrană, uniforme, materiale sanitar-veterinare, birotică, imobile și servicii necesare. Pentru asigurarea bunurilor materiale, lucrărilor și a prestărilor de servicii necesare, activitatea serviciului logistic este guvernată de principii de bază, respectiv: specializarea, flexibilitatea, eficiența, economicitatea, calitatea, transparența, continuitatea, sincronizarea, omogenitatea. Deasupra am postat logo-ul și steagul de identificare al acestei structuri militare.

Baza 2 Logistică teritorială "Șelimbăr"

Misiunile specifice serviciului logistic, vizează în principal:

• Stabilirea concepției unitare de realizare a suportului logistic al acțiunilor;
• Planificarea, asigurarea și utilizarea eficientă a resurselor materiale și financiare;
• Organizarea și realizarea hrănirii, echipării și cazării efectivelor;
• Asigurarea mobilității terestre a tututuror formațiunilor militare arondate;
• Realizarea mentenanței specifice fiecărei categorii de mijloace și echipamente și alimentarea cu carburanți- lubrifianți;
• Asigurarea logistică a structurilor care nu dispun de structuri de logistică proprie;

Insignă - 2 (Baza 2 Logistică teritorială "Șelimbăr")

Plachetă - Baza 2 Logistică teritorială "Șelimbăr"

Serviciul Logistic are următoarele atribuții principale:

• Planifică, organizează și desfășoară managementul sistemului logistic și al structurilor care nu dispun de logistică proprie;
• Prioritizează acțiunile pe linia asigurării logistice și le supune aprobării conducerii inspectoratului, elaborează propuneri în funcție de ordinele şi dispoziţiile de linie emise, şi aplică strategia de dotare cu mijloace tehnice şi aparatură modernă, care să asigure creşterea capacităţii de intervenţie a tuturor structurilor arondate precum și compatibilitatea cu structurile statelor membre N.A.T.O. şi U.E.;
• Asigură planificarea și gestionarea resurselor materiale, financiare, precum şi a resurselor umane din cadrul serviciului logistic, în concordanţă cu atribuţiile specifice ce îi revin.
• Fundamentează necesarul de fonduri.
• Organizează, în mod unitar, evidenţa de cadastru, controlează și asigură exploatarea, întreținerea și repararea construcțiilor și funcționarea normală a instalațiilor, pentru toate imobilele aflate în administrare.
• Întocmește şi actualizează documentele privind lucrările de investiții necesare și urmărește modul de derulare a programului anual de investiţii şi intervenţie în construcţii la imobilele aflate în administrare;
• Organizează şi derulează, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, procedurile de achiziţie publică a produselor, lucrărilor şi serviciilor prevăzute în programele anuale aprobate.

• Asigură cu personal specializat folosirea judicioasă a bunurilor materiale, controlează și îndrumă alimentarea cu carburanți și exploatarea corespunzătoare a autovehiculelor și echipamentelor din dotare, și organizează repararea acestora;
• Derulează activităţile privind donaţiile şi sponsorizările oferite de persoane fizice şi juridice structurilor arondate.
• Asigură unitățile arondate cu echipament, hrană, materiale de protecție, gospodărie, întreținere, construcții, cu rechizite, imprimate, scule și utilaje, aparatură și altele, aprobate prin planul de asigurare materială și planul annual al achizițiilor publice;
• Asigură respectarea regulilor de prevenire și stingere a incendiilor în spațiile pe care le administrează.

Insigna - Vtrometan 1929

Fabrica Vitrometan din Mediaș a fost înființată în 1922, având 16 acționari cu interese clare în zona sticlăriei: berari sau producători de vinuri. Primii muncitori au fost adusi in anul 1923 din Polonia si au primit locuinte in apropierea fabricii, inca de atunci si pana in prezent productia fabricii a fost dictata de interesele economice ale actionarilor. A fost naționalizată în 1944 și a rămas în portofoliul societăților de stat până în 1997 când compania germană Deru Glaswarenvertrieb GmbH a cumpărat 44% din acțiuni. In data de 3 ianuarie 1972 la Vitrometan s-a produs prima bucata de cristal din tara noastra. Intreprinderea din Mediaș a fost singura fabrica ce a facut cristal in Romania cu 24 la suta plumb, acest element conferea o calitate deosebita si o luminozitate si o stralucire extraordinara produselor. Au mai existat si alte fabrici in tara dar care au fabricat cristal cu doar 12 la suta plumb. Din pacate in anul 2003, Vitrometan, perla industriei, a fost nevoita sa isi inchida sectia de cristal si sa isi limiteze productia la sticla.

Cu o istorie bogată intreprinderea Vitrometan si-a exportat produsele aproape in toata lumea, dar cele mai grandioase sunt candelabrele de la Casa Poporului. De la Medias au fost vandute la export milioane de obiecte din cristal, in Japonia, SUA si in statele din Europa Centrala. În următorii ani, nemții au contribuit unilateral la mărirea capitalului social, astfel încât după investiții de aproximativ șase milioane de euro au ajuns să dețină 78% din acțiuni. Din 2002 a fost oprită producția de cristale (cu o valoare adăugată ridicată), iar din vara anului trecut nemții s-au retras din acționariat, după ce Vitrometanul a intrat ”sub pragul de rentabilitate” începând din 2007 și a devenit insolvabilă începând cu 2014. În locul germanilor a apărut Namsa Group International SRL, o firmă înființată la Mediaș anul trecut de patru iranieni (dintre care unul are și cetățenie germană), firmă al cărei capital social este de 200 de lei: Seyednader Forghani, Ghassem Aghdaei, Majid Sadeghi și Monibi Max. La această dată, Vitromentanul este deținut de iranieni în proporție de 79,6%, restul fiind împărțit de acționari minoritari.

Prima expoziție de francatură mecanică - Sibiu 17 - 27. 11.1984

Sibiu - 17.11.1984 - AFR Filiala Sibiu Poșta 200 lei

A.F.R. - Filiala Sibiu - 1984

(Asociația filateliștilor români)

Despre francatură („Franking” în limba engleză, „Affranchissement” în limba franceză şi „Frankatur” în limba germană) se poate spune că reprezintă un ansamblu de mărci poştale adezive sau ştampile aplicate mecanic cu ajutorul maşinii de francat pe corespondenţă, pentru achitarea costului transportului acesteia prin intermediul poştei, de la expeditor la destinatar, potrivit tarifului poştal în vigoare. Tipul de francatură mecanică presupune o francatură realizată cu ajutorul maşinii de francat, care imprimă cu tuş (de cele mai multe ori de culoare roşie) un material prin mijloace manuale, chimice, electrice, electronice, fotomecanice, în scopul obţinerii suprafeţei unui clişeu de tipar. Termenul a căpătat şi alte explicaţii adiacente, fiind frecvent utilizat în lumea colecţionarilor de filatelie. Astfel, există termenul de francatură filatelică, care presupune o francatură compusă dintr-un grup de mărci poştale jubiliare, comemorative sau de binefacere, din aceeaşi emisiune sau din emisiuni diferite, aplicate cu răbdare şi mult simţ estetic pe un plic, în scopul colecţionării sau efectării unui schimb filatelic. De asemenea, termenul de francatură obişnuită reprezintă un ansamblu de mărci poştale aplicate pe o corespondenţă conform tarifului, obliterate pe margine astfel încât desenul şi inscripţiile mărcilor poştale să fie vizibile. Aceasta indică plata cu anticipaţie a taxei pentru transportul unui colet.

Prezint mai jos explicarea unor termini din domeniul discutat (francatura):

Francare - 1. Plata anticipata a taxelor necesare transportului corespondentei si al altor trimiteri postale. 2. Timbrarea unei scrisori saufigurina cuprinzand numele tarii respective, cuvantul POSTA, un cadru cu valoarea de francare si – alaturi – o stampila cu localitatea si data, eventual numele institutiei care o foloseste. Francatura se poate face direct pe plic sau pe benzi de hartie care se lipesc ulterior pe acesta. Expeditorul plateste direct administratei postale costul total al trimiterilor efectuate.
Francatura - ansamblul marcilor postale adezive sau al stampilelor aplicate mecanic cu masina de francat pe o corespondenta, pentru achitarea costului transpotului prin posta, de la expeditor la destinatar, potrivit tarifului postal, corespunzator greutatii trimiterii postale, distantei, modului de circulatie (recomandat, prin avion, expes s.a.).
Francatura filatelica - francatura compusa dintr-un grup de marci postale jubiliare, marci postale comemorative, marci postale de binefacere etc. din aceeasi emisiune sau din emisiuni diferite, aplicate cu grija si simt estetic pe un plic. Francatura filatelica poate cupinde: o serie in totalitatea ei, valori diferite sau numai o valoare din cadrul seriei, o serie completa impreuna cu una sau mai multe valori ale altei serii, valori diferite din mai multe serii, un bloc sau o colita.
Francatura mecanica - francatura realizata cu ajutorul masinii de francat care imprima cu tus (de obicei rosu) odaltuire, zgariere etc.) a unui material (lemn, metal, piatra) prin mijloace manuale, chimice, electrice, electronice, fotomecanice, in scopul obtinerii suprafetei active (care tipareste) a unui cliseu de tipar.
Francatura obisnuita - ansamblu de marci postale aplicate pe o corespondenta conform tarifului, obliterate pe margine astfel incat desenul si inscriptiile marcilor postale sa fie vizibile. Indica plata cu anticipatie a taxei pentru transportul unui colet sau al unui bagaj.
Franco - indicatie care arata ca toate cheltuielile de transport ale unei trimiteri postale au fost platite anticipat de catre expeditor. In asemenea situatii, pe trimiterile postale au fost aplicate in diferite epoci stampile sau etichete cu indicatia Franco.

Sibiu, arhaic Sibiiu, popular Sâghii, (în germană Hermannstadt, în maghiară Szeben, Nagyszeben, în latină Cibinium) este reședința de județ și cel mai mare municipiu al județului Sibiu, România. Sibiu este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o populație de aproximativ 155000 de locuitori. În vremea romană, zona Sibiului era cunoscută sub denumirea de Cibiniensis sau Cibinium, de aici derivând numele râului ce trece prin oraș (Cibin) și denumirea românească a orașului. În zona actualului cartier Gușterița a existat o așezare romană numită Cedonia. Sibiul a fost fondat pe locul unei mai vechi așezări, probabil slave, imediat după mijlocul secolului al XII-lea de către coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății este făcută în anul 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic de la Vatican. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1223. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Sibiu, iar jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și câteva trimiteri poștale sibiene, din vremuri diferite.

Clădirea Prefecturii

Clădirea Primăriei

Turnul Sfatului

Biserica romano - catolică

Muzeul Brukenthal

Palatul ASTRA

Sinagoga

Cercul militar

Catedrala mitroplitană

Biserica evanghelică

Muzeul de artă populară - Dumbrava Sibiului

Piața Mică

Pod peste râul Cibin

Spitalul militar

Teatrul orașului

Hotelul Europa

Strada Cisnădie

Strada Hartenech - Turn de fortificație

Palatul Corpului comandanților

Pasajul scărilor

Piața Hermann

Școala Militară

Strada Ocnei

Teatrul de Stat

Piața Mare

Poarta Cisnădie

Poarta Gușteriței

Poarta Ocnei

Poarta Turnului

Cazarma de cavalerie

Comandatura

Fântâna arteziană

Hotelul Împăratul romanilor

Seminarul

Trimiteri poștale

Județul Sibiu este situat în sudul provinciei istorice Transilvania, în podișul cu același nume, la nord de Carpații Meridionali, în România. Reședința de județ este municipiul Sibiu. Județul se întinde pe suprafața de 5432 kilometri pătrați și numără aproximativ 425000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 2 municipii - Sibiu și Mediaș, 9 orașe - Avrig, Agnita, Cisnădie, Dumbrăveni, Ocna Sibiului, Miercurea Sibiului, Săliște, Tălmaciu, Copșa Mică și 53 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală, iar jos câteva dintre monumentele istorice și arhitectonice inconfundabile ale județului Sibiu, câteva trimiteri poștale din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat în acest județ.