Epaminonda's Blog.....: INFO - NUMIS - MONDO

1. China comunistă a emis prin anii 1970 - 1980 cupoane pentru raţionalizarea unor bunuri de larg consum pentru populaţie. Aceste cupoane au o oarecare valoare numsmatică fiind căutate pe piaţa numismatică internaţională. Mai jos admiri câteva astfel de cupoane chinezeşti.

5 raţii cereale

1 raţie electrictate

0,1 raţii motorină

2. Autorităţile monetare ale statelor lumii au emis mai multe schiţe de bancnote din care unele au rămas în stadiu de proiect, nemaifiind puse în circulaţie. Alte state propun mai multe modele de bancnote, lansând o dezbatere publică pentru a vedea care plac mai mult cetăţenilor, pentru a le scoate apoi in circulaţie. Iată mai jos câteva astfel de bancnote.

Elveţia - 20 franci

Franţa - 200 de franci - Fraţii Lumiere

Fraţii Auguste și Louis Lumière sunt copiii industriașului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine de aparate de fotografiat. Cei doi erau fotografi de meserie. August Lumière s-a născut la 19 octombrie 1862 şi a murit la 10 aprilie 1954. Louis Lumière s-a născut la 5 octombrie 1864 și a murit la 6 iunie 1948. Cei doi sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat şi a primului aparat de proiecţie. De fapt, primul aparat era folosit atât la filmare, cât și la proiecție prin adaptarea unei surse de lumină. Pentru atragerea unui număr mai mare de spectatori, se ajunge la concluzia că aceștia ar veni în sala de cinema dacă filmele ar fi în culori. Alternativa este de a colora imagine cu imagine filmele făcute până atunci, lucru posibil relativ ușor dat fiind lungimea lor mică. Realizează acest lucru cu muncitorii uzinei lor. Rezultatul sunt niște filme colorate, diferit de cea ce se va numi peste ani film color. La 17 decembrie 1903, pun la punct un sistem de film color numit “Autochrome”, sistem pe care la aplicat și fotografiei. În anul 1933 ei realizează proiecţia primului film în relief.

România - 2000 de lei - Regele Ferdinand I

Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 24 august 1865 la Sigmaringen şi decedat 20 iulie 1927 la Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

3. Statele lumii nu s-a sfiit să folosească bancnotele ori reprezentările de pe acestea şi în scop de reclamă comercială. Mai jos admiri câteva astfel de pseudo bancnote.

Statele Unite ale Americii

Franţa

România

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAŞI

Aristotel, filozof grec (384 - 322 Î.E.N.)

“Omul înţelept nu spune tot ce gândeşte, dar ce spune gândeşte.”

Soren Kirkegaard, scriitor şi filozof danez (1813 - 1855)

“Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.”

Charles Chaplin, actor şi regizor englez (1889 - 1977)

“O zi în care nu ai râs este o zi pierdută.”

__________xxXxx___________

CÂTEVA

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică

şi subiectul ei de studiu, medalia,

poţi citi în articolul

LE HAVRE - FRANŢA

Hariclea Hartulary Darclee

150 de ani de la naştere

Primul concurs internaţional de canto

"Hariclea Hartulary Darclee"

Brăila * 20 - 27 august 1995

Această medalie are diametrul de 70 mm

şi grosimea de 5 mm.

Hariclea Darclée (nume de familie original: Hariclea Haricli, născută la 10 iunie 1860 în Brăila şi decedată la 12 ianuarie 1939 în Bucureşti) a fost o soprană româncă, mare personalitate a muzicii clasice.Debutează într-un recital de canto în 1881 pe scena teatrului din Brăila, orașul său natal. Pleacă la Paris unde este remarcată de Charles Gounod, care îi încredințează rolul Margaretei din opera sa Faust, rol cu care își face debutul pe scena Operei, în anul 1888. Se pare că tot Gounod a fost acela care i-a sugerat luarea numelui Darclée. În scurt timp, Hariclea Darclée cucerește publicul și devine preferata multor compozitori. Astfel, Giacomo Puccini compune pentru vocea ei Tosca, Pietro Mascagni Iris iar Alfredo Catalani La Wally. Hariclea Darclée s-a impus ca primadonna în marile teatre de operă de la Paris, Berlin, Florența, Milano, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Barcelona, Madrid, Monte Carlo, Moscova și Sankt Petersburg. La Scala din Milano, scena consacrării sale mondiale, Hariclea Darclée a debutat pe 26 decembrie 1890, cu rolul Chimène din Le Cid de Massenet, aplaudată chiar de Giuseppe Verdi, succesul aducându-i imediat contracte la cele mai mari teatre din Italia. Între 1893 și 1910 a cunoscut gloria pe marile scene ale lumii, revenind adeseori la Scala din Milano. A cântat până în 1918 încă în deplinătatea mijloacelor sale vocale. Dorința ei de a cânta în România era mare. Românii o iubeau, spectacolele ei erau adevărate sărbători. “Trăiască privighetoarea Carpaților”, îi striga publicul. Regele Carol i-a oferit ordinul “Bene Merente clasa I”, iar poeții îi compuneau versuri. Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini a văzut în ea soprana care putea să redea cel mai bine rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclée a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire). Toată faima pe care și-o câștigase nu i-a alterat caracterul deosebit și, înainte să urce pe scenă obișnuia să aprindă o lumânare la icoana Maicii Domnului. Regele Carlos al Portugaliei, care-i trimetea adesea scrisori de dragoste, îi scria: “Dacă aș putea, te-aș păstra pentru mine și ți-aș cere mereu, mereu să cânți” sau “Admir artista, iubesc însă femeia”. Hariclea Darclée a susținut crearea Operei Române din București în 1921. La finele vieții, artista care fusese atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani, Puccini, care cântase cu Enrico Caruso, Titta Ruffo, Francesco Tamagno și care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în țară într-un trist anonimat. Funeraliile din anul 1939, i-au fost finanțate de către ambasada Italiei, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Alexandru Ioan Cuza

Înalt Ordin de zi nr. 83 din 12 noiembrie 1859

Direcţia Topografică Militară

150 * 1859 - 2009

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.

Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

IUPS Suceava - Tehnoiups - 1988

Societatea "Tinerimea română" - Tg.- Jiu

Fondată 1896

Anul 1877 a avut în viata tarii o însemnatate imensa, a adus independenta naţională a României. Evenimentul a produs o înviorare a neamului, o redesteptare a spiritului de jertfa, un entuziasm de nedescris. În legatura directa cu aceasta atmosfera a vremii, o mâna de elevi interni ai Liceului bucurestean Matei Basarab printre care: Aurel Seicaru, Dumitru Soreanu, fratii Olanesti, Alexandru Ionescu, Petre Popovici, Alimanescu si Nanu-Muscel, s-au înteles între ei ca sa formeze o societate literara si stiintifica sub directa îndrumare a scolii, care sa se preocupe de cresterea tineretului român în spiritul patriotic, cultural si crestin. Si … pentru ca trebuia sa aiba un nume, i-au spus „TINERIMEA ROMÂNA”. Absolvind liceul si intrând la Universitate membrii Societatii lasau în urma copilaria si intrau în adolescenta urmând un drum frumos, dar animati de aceleasi dorinte. Un rol hotarâtor în destinele „Tinerimii române” l-a avut prof. Nae S. Dumitrescu – un iluminat, un om energic si de un entuziasm debordant, care o data devenit Presedintele ei a condus-o cu dragoste si îndârjire timp de decenii. Obiectivul principal al Societatii a fost stimularea elevilor merituosi. Pentru reliefarea calitatilor acestora s-au initiat concursuri pe diferite ramuri de activitate acordându-se premii si medalii. Înca din 1895 concursurile pur culturale se completeaza cu acelea de lucru manual, iar din 1901 cu acelea sportive. Concursurile anuale – adevarate „Olimpiade scolare ale României” – aveau un scop bine definit. Ele nu erau o simpla verificare a cunostintelor asimilate în scoala, ci cautau sa puna în valoare însusirile intelectuale sau artistice ale elevilor, înclinarile lor firesti spre cultivarea a tot ce-i românesc. În anul 1897 are loc primul concurs de limba româna din tara. O atentie deosebita se acorda lecturii. În sprijinul stimularii ei societatea oferea carti cu ajutorul unor edituri sau oameni de bine. Un alt obiectiv al sau erau excursiile la care participau atât cadrele didactice, cât si elevii. Premiantii beneficiau de o excursie la locurile istorice ale patriei. Memorabila ramâne excursia facuta în anul 1928 la Calugareni – loc ce evoca vitejia ostasilor români împotriva ostirii otomane de la 23 august 1595. Un mod de expresie esential era organizarea de conferinte la care luau parte si tineau prelegeri mari personalitati ale culturii si stiintei din acea vreme.

____________ooOoo____________