Epaminonda's Blog.....: ALMUNIA DE CINCA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ALMUNIA DE CINCA,

(de San Jose), provincia HUESCA, comunitatea autonomă ARAGON.

Biserica Sfântu Apostol Petru

Intrare în localitate

Arhitectură locală

Vedere generală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL IALOMIȚA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Viitorul - Axintele

Asociația Sportivă Viitorul Axintele, cunoscută în mod obișnuit ca Viitorul Axintele, sau pur și simplu ca Axintele este un club de fotbal românesc cu sediul în localitatea Axintele, județul Ialomița, care joacă în prezent în Liga a IV-a. Clubul a terminat pe locul 5 din 16 în sezonul 2009–10 al Ligii IV – județul Ialomița și a câștigat faza județeană a Cupei României, scor 3–1 cu Recolta Gheorghe Lazăr. Viitorul a promovat în Liga a III-a pentru prima dată în istoria sa la sfârșitul sezonului 2010–2011 câștigând barajul de promovare împotriva învingătoarei Ligii a IV-a – județul Buzău, Luceafărul C.A. Rosetti, cu 2–0 pe teren neutru la Ianca. În primul său sezon în Liga a III-a, Viitorul și-a asigurat un respectabil locul cinci, dar a pierdut în primul tur al Cupei României cu 0–1 în fața Viitorului Chirnogi. Sezonul 2012–13 a văzut echipa antrenată de Ion Nica luptând pentru promovarea în Liga a II-a. Viitorul a terminat cu 9 puncte în fața principalului concurent, Gloria Buzău. Cu toate acestea, o anchetă a Federației Române de Fotbal a dovedit că Viitorul nu a avut trei echipe de tineret în competiția la nivel județean, așa cum prevede regulamentul Ligii III, și i-a acordat Viitorului o penalizare de 9 puncte care a condus-o pe Gloria Buzău pe primul loc. În sezonul 2013-2014 echipa s-a calificat în turul IV al Cupei României, dar a pierdut cu 1–3 în fața echipei Farul Constanța. După câteva probleme interne de organizare, în sezonul 2014–2015 retrogradează în liga a IV-a. Viitorul a petrecut următorii ani în Liga a IV-a – județul Ialomița clasându-se adesea la mijlocul tabelului - locul 5 (2015–16), 10 (2016–17), 3 (2017–18), 7 (2018–19), 6 (2019–20) după ce sezonul a fost suspendat în martie 2020 din cauza pandemiei de COVID-19.

Axintele este o comună din județul Ialomița care include și satele: Bărbătescu și Horia, fiind situată în sudul județului, pe malul drept al râului Ialomița. Comuna este străbătută de șoseaua județeană DJ201 care merge paralel cu DN2A pe malul opus al râului, de la Coșereni spre slobozia și apoi Țăndărei. La recensământul din anul 2021 comuna număra 2218 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 2657 locuitori) dintre care: 88,1% - români și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei ialomițene Axintele astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,05% și restul – nedeclarată sau lată religie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Câmpul a județului Ialomița și număra 1317 locuitori. În 1925, Anuarul Socec consemnează comuna Axintele cu satele Axintele și Bărbătescu în plasa Lehliu a aceluiași județ, și cu o populație de 1903 locuitori. În 1950 comuna au fost transferată raionului Lehliu din regiunea Ialomița și apoi (după 1952) din regiunea București. În 1968, la renunțarea la organizarea pe regiuni, ele au devenit parte a județului Ilfov pentru ca din 1981 să fie arondată județului Ialomița. Pe raza acestei comune sunt următoarele monumente:

situl arheologic de interes național “La Cetate” – satul Axintele
situl arheologic de interes local “La Vie” – satul Axintele
monument funerar sau memorial compus din cinci cruci de hotar (casa Petrache Lucian - 2, casa Cană Elena – 2 și casa Matache Alexandru - 1).

Semimaraton Fetești 2023

Piesa de mai sus este o insignă aparte realizată de firma privată orădeană Alex Sztankowits pentru a fi conferită participanșilor și /sau câștigătorilor competiției sportive – Semimaratonul Fetești. Semimaratonul Fetești este organizat anual de către Asociația Sportivă Feteștiul Aleargă, ce a fost fondată de un grup de alergători din Fetești cu scopul de a promova alergarea și mișcarea în scopuri caritabile.

Fetești este un municipiu din județul Ialomița, care mai include localitățile Buliga, Vlașca și Fetești-Gară. Orașul se află în sud-estul extrem al județului, pe malul stâng al brațului Borcea al Dunării. Orașul are ieșire curentă la autostrada București – Constanța, având astfel legături cu toată țara. Prin Fetești trece și calea ferată București-Constanța, dealtfel în oraș este unul din capetele podului de peste de Dunăre (Cernavodă). Din această magistrală se bifurcă altă linie pe direcția Țăndărei – Făurei. Localitatea a fost menționată pentru prima dată în anul 1528 într-un document emis de domnul Țării Românești, Radu de la Afumați. În decursul timpului orașul a fosat reședință de raion în cadrul regiunii Ialomița (începând cu anul 1950), în cadrul regiunii Constanța (din anul 1952), regiunea București (după anul 1956), pentru ca din anul 1968 să revină în județul Ialomița, reînființat. Din anul 1995 orașul are statut de municipiu. La recensământul din anul 2021 orașul număra 27465 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 - 30217), dintre care: români – 83,62%, romi – 5,4% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,09% și restul – nedeclarată sau altă religie. Aici pot fi admirate următoarele monumente de interes național:

podul Regele Carol I, peste Dunăre, proiectat de Anghel Saligny
gara
depoul CFR
și încă opt monumente de interes local:
situl arheologic “La Scursoare”
biserica “Adormirea Maicii Domnului” din str. Brâncoveanu – 1882
două case cu prăvălie din str.Călărași – 1905 și 1923
școala generală nr.2 – 1873
spitalul – 1908
moara țărănească din str. Borcea – secolul al XX-lea
biserica “Sfântu Dumitru” din cartierul Dudești - 1884

Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora pe Anghel Saligny, proiectantul şi executantul podului) a fost construit între anii 1890 şi 1895 pentru a asigura legătura feroviară între Bucureşti şi Constanţa. Inaugurarea podului a avut loc în data de 14 septembrie 1895 la ora 15.00, când regele Carol I a bătut ultimul nit de argint la podul care urma să îi poarte numele peste timpuri. La acea dată erau de față toate oficialitățile timpului în frunte cu regele Carol I. Jos, pe fluviu, într-o barcă oprită sub pod, inginerul Anghel Saligny și echipa sa de constructori așteptau trecerea primei garnituri de tren. "Măria Ta! Cu ostașii țării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meșterii țării ai îngenuncheat măreața Dunăre", a exclamat primul-ministru. În uralele mulțimii strânse pe maluri, suveranul României a rostit vorbele memorabile: "Săvârșirea Podului peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de Mine, este astăzi un fapt îndeplinit și uriașă se ridică înaintea noastră această falnică operă ca o mărturie vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se răsfrâng progresul și avântul puternic al României, a învins toate greutățile, a înlăturat toate piedicile, spre a executa această trainică și nepieritoare lucrare, care trebuie să arate lumii că vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării și porțile Orientului". La un semnal, trenul de încercare format din 15 locomotive grele a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, însoțit de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre și de muzicile fanfarelor. După acest tren a trecut un al doilea rezervat oaspeților, cu o viteză de 80 km/h. Trenurile au parcurs toată lungimea platformei feroviare de 4087,95 metri. Pe toată perioada traversării podului, sub edificiu a stat, neclintită, barca în care se afla Saligny, inginerul care a proiectat și a realizat grandioasa operă tehnică. Gestul a fost mai mult decât grăitor. Creatorul podului garanta cu viața lui, dar și cu viața principalilor colaboratori și responsabili de lucrare, rezistența podului construit. Convoiul a trecut în siguranță podul, în strigătele entuziaste ale asistenței. Trecuseră doar 5 ani de când Statul român decisese începerea lucrărilor la podul care avea să unească Dobrogea revenită la sânul țării de restul României. Podul Carol I de la Cernavodă a intrat astfel în istorie ca o capodoperă a tehnicii, realizare legendară a vizionarului Anghel Saligny. Guvernul român a iniţiat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şi executarea podului. Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată de Gustave Eiffel a cărui firmă de antrepriză executase recent podurile metalice ale căii ferate de pe valea Prahovei. Neajungându-se însă la un acord, guvernul român a întrerupt tratativele cu firmele de antrepriză a lui Gustave Eiffel şi a încredinţat proiectarea şi realizarea podului Direcţiei Generale a C.F.R.. Începerea lucrărilor de execuţie a avut loc la data de 26 noiembrie 1890 în prezenţa regelui Carol I. Colectivul de proiectare şi de execuţie a fost condus de inginerul român Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă. Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 metri peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 kilometri al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală. Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur. La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independenţă, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanţi. Dorobanţii şi stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), o parte din contravaloarea lor fiind suportată de ambasada franceză de la Bucureşti, ca un dar în cinstea regelui Carol I. Pilet a realizat mai întâi cinci modele diferite în miniatură, iar regele însuşi a ales modelul care a fost realizat pentru pod. Statuile au fost turnate în trei bucăţi la Lyon şi mai apoi îmbinate la faţa locului. Dorobanţul de pe partea nordică poartă semnătura autorului, alături de anul realizării (1895).Într-un moment de stralucită inspiraţie, comisia îi propune lui Anghel Saligny să prezinte un proiect. În decembrie 1887, guvernul, prin Ministerul Lucrărilor Publice, îl însărcinează oficial pe Saligny cu elaborarea proiectului liniei Feteşti – Cernavodă. E o decizie surprinzătoare, ţinând seama de faptul că numai cu câţiva ani în urmă acelaşi minister refuzase să ia asupra să răspunderea executării unor tabliere mici, lucrarea fiind preluată de firme particulare. Înainte de a începe proiectarea, Anghel Saligny îşi formează o echipă de ingineri specialişti de la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, printre care Ion Băiulescu, N. Herjeu, Şt. Gheorghiu, Alex. Bădescu, V. Christescu, Gr. Cazimir, P. Zahariade şi alţii, aduşi mai tarziu. O data rezolvate toate problemele de ordin tehnic şi economic, echipa de specialişti îşi începe practic activitatea de proiectare, reuşind, după o munca intensă, să termine, la 1 decembrie 1889, elaborarea formei finale a proiectului. După numai un an (la 9 octombrie 1890), timp în care au fost repartizate şi demarate lucrările de pregătire, a început şi lupta pentru învingerea greutăţilor apărute în execuţie. Un lucru care nu trebuie omis ar fi faptul că terasamentele liniei ferate Feteşti – Cernavodă, care leagă între ele podurile lui Anghel Saligny, au constituit la vremea lor cea mai mare şi cea mai importantă lucrare de terasamente realizată în ţara noastră. Una peste alta, lucrările la podurile dunărene au durat cinci ani. Ziarul Times scria: “o realizare surprinzatoare la Cerna-voda”, iar Ilustrazione Italia afirma: “e o lucrare care poate fi luată ca model chiar şi de alte ţări, cu mijloace tehnice mai înaintate”.

Fotbal club Unirea 1954

Unirea Urziceni a fost un club de fotbal din municipiul Urziceni, județul Ialomia. De la înființare din 1954, și până în 2002, echipa a evoluat cu precădere în eșalonul trei, purtând de-a lungul timpului mai multe denumiri: Aurora, Avântul, Ferom, Agricultorul, FC Unirea Valahorum Urziceni și în final Unirea. După preluarea echipei de către un potent om de afaceri, Dumitru Bucșaru, clubul și-a început ascensiunea în fotbalul românesc promovând în Liga a II-a și mai apoi în Liga I. Cooptarea în sânul echipei a managerului Mihai Stoica și a antrenorului Dan Petrescu a avut ca rezultate disputarea finalei Cupei României în sezonul 2007-2008 și câștigarea titlului de campioană a României în sezonul următor. Stadionul folosit de club pentru disputarea meciurilor de acasă se numește Tineretului și se află la ieșirea din orașul Urziceni. Culorile echipei sunt alb-albastru, iar porecla ei este Chelsea de Ialomița. La finalul sezonului 2010 – 2011 echipa a retrogradat în Liga a II-a. Într-un comunicat din data de 6 iulie 2011 s-a anunțat „retragerea clubului din toate competițiile organizate de FRF”. În prezent, există echipa de fotbal FC Urziceni, înființată de primărie în anul 2016, care evoluează pe Stadionul Tineretului, în Liga 4 Ialomița.

Urziceni este un municipiu al județului Ialomița, oraș de mărime mijlocie ale cărui principale activități sunt agricultura,industria și serviciile. Municipiul Urziceni este situat în sectorul estic al Câmpiei Române, la confluența dintre râurile Ialomița și Sărata. Orașul se află, aproximativ, la jumătatea distanței dintre București, Ploiești, Buzău și Slobozia, la intersecția unor importante căi de comunicație rutieră (drumurile naționale 1 și 2) și feroviară (magistralele feroviare 700 și 701). Urziceni a fost într-o vreme reședința județului Ialomița, fiind numit căpitănia Scaunului, până în 1832, când reședința județului s-a mutat la Călărași. În anul 1950, orașul a devenit reședința raionului Urziceni, din regiunea Ialomița, apoi (după anul 1952) din regiunea Ploiești și în final (după anul 1956) din regiunea București. În anul 1968, orașul a pierdut statutul de centru administrativ regional, fiind subordonat județului Ilfov. În 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea orașului înapoi la județul Ialomița, iar în anul 1995 a primit statut de municipiu. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 15308 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 88,07%, romi – 2,88% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura actuală confesională a populației municipiului Urziceni se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,46% și restul – nedeclarată sau altă religie. Mai jos enumăr câteva dintre atracțiile turistice ale localității: Conacul Ion Ionescu (1905), conacul Gălățeanu (1931), biserica catolică (1916) și Casa Mihai Hovaghinian din strada Panduri (1926).

A.F.C. Slobozia (Asociația Fotbal Club)

A.F.C. Slobozia, denumire oficială - Asociația Fotbal Club Unirea 04 Slobozia, colocvial - Unirea Slobozia, sau pe scurt Unirea, este un club de fotbal din municipiul Slobozia, județul Ialomița, care evoluează în Liga a II-a. Unirea a fost fondată în 1955, apoi reînființată în 2004, fiind pentru aproape toată istoria sa o echipă clasică de Liga a III-a. Unirea a avut șapte sezoane petrecute în al doilea eșalon, la începutul anilor 1990 și între 2012 și 2015, când „galben-albaștrii” au obținut un loc 3, chiar în spatele a două cluburi de top din Liga I – Poli Iași și Rapid București. Pe 24 aprilie 2024 Unirea Slobozia a promovat în Liga 1, după ce a învins cu 1-0 în deplasare la CS Mioveni. Clubul din Slobozia s-a mai numit: Avântul, Voința, Energia și Unirea 04. Echipa de seniori a Unirii 04 Slobozia, recent preluată de CSM Unirea Slobozia (proprietar – Primăria Slobozia), joacă pe un stadion renovat, „1 Mai”, cu 6000 de locuri pe scaune. După câteva sezoane în liga a 2-a ,in sezonul 2023/24, Unirea Slobozia a reușit să promoveze în Superliga. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei au fost: acasă - complet galben și în deplasare – complet albastru.

F.C.Abatorul

Fotbal Club Abatorul (F.C. Abatorul sau C.F. Abatorul), este o mică echipă de fotbal din municipiul Slobozia, care activează în liga a IV-a – județul Ialomița. Echipa a fost fondată în anul 2005 fiind sponsorizată de abatorul din localitate. Echipamentul tradițional de joc al echipei este colorat în roșu, albastru și alb. Echipa își joacă meciurile de pe teren propriu pe stadionul abatorul din localitate. Sus am postat două dintre logo-urile echipei FC Abatorul Slobozia.

Slobozia este reședința de județ și cel mai mare oraș al judeţului Ialomiţa, Muntenia, România. Orașul a fost construit pe rămășițele vechii cetăți romane Netindava. Potrivit recensământului din 2002, are o populație de 57320 de locuitori. Numele actual al municipiului vine de la cuvântul românesc, de origine slavonă, „slobozie” care desemna o localitate nou înființată care era scutită de anumite dări. Orașul, așezat în mijlocul Câmpiei Bărăganului, era foarte vulnerabil la atacurile turcilor și tătarilor; pentru a încuraja oamenii să se așeze aici, ei erau scutiți de aceste dări, de aici și numele. Sus am postat drapelul, stema veche și actuală a oraşului Slobozia și mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură dar și o trimitere poștală ilustrată din acest oraș.

Primăria

Mănăstirea Sfinții Voivozi

Școala primară de fete

Gara

Școala primară de băieți

Cimitirul eroilor

Spitalul Județean

Monumentul eroilor

Piața

Fabrica de făină a fraților Georgescu Fuerea

Ialomița este un județ în provincia istorică Muntenia, România cu reședința în municipiul Slobozia. Numele județului provine de la râul Ialomița, care îl străbate. Acest județ numără aproximativ 258500 locuitori și se întinde pe suprafața de 4453 kilometri pătrați. Ca subunități județul se compune din; 3 municipii – Slobozia, Urziceni și Fetești, 4 orașe – Țăndărei, Fierbinți-Târg, Amara și Căzănești precum și 57 de comune. Sus am postat stema și harta județului iar mai jos fotografiile câtorva monumente de arhitectură și cultură, alte locuri de vizitat și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest județ.