Epaminonda's Blog.....: SIAM

20 baht 1942

SIAM

(actualul stat Thailanda)

A fost o monarhie până în anul 1939 și apoi

în perioada anilor 1945 – 1949.

Era și este situată în sud-estul Asiei,

în Peninsula Indochina.

Statul a avut capitala la Bangkok și

nu a avut o deviză națională.

Siam se întindea pe 514000 kilometri pătrați

și număra aproximativ 66,4 milioane locuitori.

Moneda națională a statului a fost bahtul

cu subdiviziunea satangul.

Stema oficială:

Evoluţia stemei:

Steagul oficial adoptat la data de 28 septembrie 1917:

Alte steaguri oficiale:

Rama al VIII-lea, rege thailandez, nume real Phra Bat Somdet Phra Poramentharamaha Ananda Mahidol Phra Atthama Ramathibodindara, a trăit în perioada anilor 1925 – 1946 şi a condus în perioada anilor 1935 -1946.

Palatul Regal Bang Pa-In cunoscut și sub numele de Palatul de Vară, este un complex de clădiri folosit anterior de regii thailandezi, ce este situat pe râul Chao Phraya în districtul Bang Pa-in, provincia Phra Nakhon și Ayutthaya din Thailanda. Inițial palatul a fost construit în anul 211 de regele Prast Thong pentru ca ulterior să cadă în ruină. Majoritatea clădirilor actuale au fost construite între 1872 și 1889 de regele Chulalongkorn.

Certificat de acțiuni

Bond 7%

Acțiune financiară

Filă cec

Marcă poștală

Emblemă coifură aviația civilă

Jeton

Insignă

Monedă

Medalie

Deasupra am postat câteva piese de medalistică, numismatică și filatelie, iar dedesubt pozele unor monumente de cultură și arhitectură reprezentative din capitala statului Siam (Bangkok).

Templul Emerald Buddha

Palatul Regal

Marele Palat

Aeroportul internațional

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Bastionul Apor - Tușnad

Înainte de anii 1900, destul de timid, în teritoriile româneşti au început să-şi facă apariţia asociaţii şi cluburi de turism, ce s-au dedicat în activitatea pentru drumeţiile şi ascensiunile montane. Între ele se remarcă: Clubul Alpin al Transivaniei, fondat la Braşov în 1873; Erdély Kárpáti Egyésület (EKE), (Societatea Carpatină Ardeleană), fondată la Cluj în 1891; Asociaţia Carpatică a Transilvaniei, fondată în 1880 la Sibiu; Societatea Carpatină Sinaia, fondată în 1893; Societatea Turiştilor din România, fondată la Bucureşti în 1903. După primul Război Mondial, numărul iubitorilor de drumeţii montane creşte, apărând noi asociaţii, create în sprijinul acestora: Societatea Hanul Drumeţilor, fondată în 1920; Touring-Clubul României, fondat în 1926; Asociaţia Drumeţilor din Munţii României, fondată în 1929; Clubul Alpin Român, fondat în 1936, etc. Pe lângă organizarea de excursii în munţii Carpaţi, organizaţiile şi asociaţiile montane au avut ca scop amenajarea de trasee montane, dar şi construirea de cabane şi refugii montane, atât pentru membri cât şi pentru iubitorii de munte. În perioada interbelică, unele asociaţii, preluând tradiţia de la cluburile de turism din Europa centrală (Austria, Elveţia, Germania), au început să ofere membrilor însemne –mărturii ale locurilor pe unde aceştia au ajuns. Însemnele sunt sub forma unei insigne metalice, ce se ataşa cu ajutorul unor cuişoare la obiectul de sprijin al călătorului – bastonul. În general, aceste insigne, erau ornamentate cu imagini simbol ale locului sau evenimentului pentru care au fost create. Produsul medalistic de mai sus este o insignă de formă ovală, având dimensiunile de 46 x 32 milimetri. Ea este confecţionată din zinc iar ca sistem de prindere, are două orificii, situate câte două pe părţile laterale. În imagine este reprezentat Bastionul Apor. În partea superioară, apare numele în limba maghiară al localităţii – TUSNÁD-FŰRDŐ, iar în partea inferioară numele bastionului - APOR BÁSTYA.

Bastionul Apor din stațiunea Băile Tușnad, județul Harghita, a fost construit în anul 1883, din inițiativa contelui Apor Károly, în partea de jos a vârfului Surduc. Bastionul este un punct panoramic și de odihnă, niciodată obiectiv strategic, situat la cota 761 metri. Din bastion se dezvăluie o priveliște excelentă asupra orașului Băile Tușnad din Defileul Tușnad, asupra râului Olt și a Rezervației Naturale Piatra Șoimilor. Edificiul a suferit mai multe renovări de-a lungul anilor, dar în fiecare caz s-a conservat clădirea conform stilului și scopului acestuia. Chiar mai mult, acum poate fi vizualizat din oraș chiar dacă este întuneric. Pe parcursul renovării din 2017 s-a amenajat un spațiu de expoziție în incinta basionului prin amplasarea unor panouri cu imagini de arhivă și cu o scurtă prezentare a trecutului acestuia.Ca să se ajungă la bastion se urmează traseul din centrul orașului, pe lângă izvoarele Mikeș și Apor, ajungându-se la marginea pădurii. Aici se termină strada pavată, traseul continuă pe o potecă bine bătătorită. După cam 10 minute de mers, traseele marcate cu cruce roşie şi punct roşu se despart. Traseul marcat cu punct roșu, se întoarce spre stânga şi continuă pe versantul Muntelui Surduc aproape pe orizontală. După cca. 10 minute de mers, la o altitudine de 701 m, se ajunge la Bastionul Apor. Traseul de 1,5 kilometri, diferență de nivel de 68 de metri poate fi parcurs lejer în maximum o oră de mers într-un peisaj de vis.

România - Onoare - Forțele aeriene - Patrie

România - Jur credință patriei mele, România!

Medalia de colecție – Forțele Aeriene Române a fost creată pentru toți cei care vor să aibă în colecția personală de articole specifice, o medalie care are pe o față Stema României și pe cealaltă Emblema Forțelor Aeriene Române. Deasemenea medalia este des folosită ca schimb între participanții diferitelor activități comune de specialitate. Medalia este confecționată de o firmă privată și are următoarele caracteristic tehnice:

material compoziție – aliaj de zinc
forma – rotundă
diametrul – 4,6 centimetri
grosimea – 5 milimetri
ambalaj – cutie transparentă
preț unitar de vânzare – 59,99 lei

În anul 1993 a luat ființă Statul Major al Aviației și Apărării Antiaeriene, devenit în anul 2000 Statul Major al Forţelor Aeriene. Acest organism are menirea de a coordona apărarea spaţiului aerian al României. Misiunea forțelor aeriene române este apărarea spatiului aerian national cu mijloace aer-aer si sol-aer, sprijinul celorlalte categorii de forte si al autoritatilor locale in situatii de urgenta. Forțele Aeriene Române reprezintă aviația militară a Armatei Române. Înființată oficial la 1 aprilie 1913, prin aprobarea Legii privind Organizarea Aeronauticii Militare de către Parlamentul României, istoria aviației militare române începe odată cu Ordinul nr. 7925/5 noiembrie 1909 prin care se ordona Arsenalului de Construcții al Armatei din București construirea unui avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. În prezent, Forțele Aeriene Române au un efectiv de 9700 de persoane și 158 de aeronave, fiind într-un proces de modernizare și reorganizare. Structura actuală a forțelor aeriene române, astăzi se prezintă aproximativ astfel:

Structuri operaționale

Baza 57 Aeriană “Mihail Kogălniceanu” – Mihail Kogălniceanu
Baza 71 Aeriană “General Emanoil Ionescu”– Câmpia Turzii
Baza 86 Aeriană “Locotenent aviator Gheorghe Mociorniță” – Fetești
Baza 95 Aeriană “Erou căpitan aviator Alexandru Șerbănescu”– Bacău
Baza 90 Transport Aerian “Comandor aviator Gheorghe Bănciulescu” – Otopeni
Baza 91 Logistică – București
Brigada 76 CSR “Dacia” (Cercetare, Supraveghere şi Recunoaştere)
Brigada 1 Rachete Sol-Aer “General Nicolae Dăscălescu”

Structuri ajutătoare

Centrul 85 Comunicații Aero și Informatică „General Doroftei Ghermănescu", București
Centrul 70 Geniu “General-maior Gheorghe Teodorescu” - Pantelimon
Colegiul Național Militar “Mihai Viteazu” – Alba Iulia
Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Aeriene “Traian Vuia” - Boboc
Baza Aeriană de Instruire și Formare a Personalului Aeronautic “Aurel Vlaicu” - Boboc
Centrul Național de Instrucție pentru Apărare Antiaeriană “General de brigadă Ion Bungescu” – Capul Midia
Academia Forțelor Aeriene “Henri Coandă” – Brașov
Muzeul Național al Aviației Române – București

Stema României, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o acvilă pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce, pe cap coroana de oțel a României, iar în gheare o sabie și un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice:

Stema Țării Românești, cu capul conturnat, având în cioc o cruce, la dreapta un soare, la stânga o lună crai nou. Prima versiune este atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I.
Stema Olteniei. În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturul Munteniei și bourului moldovenesc și simbolul Olteniei, pe un fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de azi, în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).
Stema Moldovei în varianta de pe stema României, capului de bour îi este asociată, pe lângă luna crai-nou și roza, o stea în locul soarelui atestat pe hrisovul din 30 martie 1392, dat de domnul Roman I.
Stema Transilvaniei, scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de numele german al Transilvaniei, Siebenburger („Șapte cetăți”), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este atestată din secolul al XVI-lea.
Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe data de 23 iunie 1921 s-a stabilit ca stema Olteniei să fie atribuită și Banatului, iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.
Stema Dobrogei constă din doi delfini afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos. Simbolul a fost introdus pe stemă în 1872, și reprezenta inițial „Ținuturile Mării”, întrucât la acea dată România nu deținea și nu revendica Dobrogea, având însă ieșire la Marea Neagră prin fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail. După 1878, când România a schimbat acest teritoriu cu Dobrogea de Nord, însemnul heraldic se referă la aceasta din urmă.

La baza stemei actuale stă stema României interbelice, care a fost proiectată în anul 1921 de heraldistul clujean Jozsef Sebestyen, a cererea regelui Ferdinand al României. Stemei actuale îi lipsește, față de stema interbelică, scutul mic, argintiu-negru din interior (simbolul heraldic al Casei de Hohenzollern). Crucea de deasupra coroanei nu era o cruce simplă, ci era crucea decorației “Trecerea Dunării”. Un proiect de lege, care pune Coroana de Oțel, simbolul suveranității (independenței) României, pe capul acvilei din stemă (unde nu a fost niciodată), a fost adoptat de camerele Parlamentului în prima jumătate a lui 2016. Legea a fost promulgată la 11 iulie 2016 de către președintele Klaus Iohannis. Deși proiectul a fost bine primit de public, ca un prim pas spre îndelung-așteptata recuperare a simbolurilor heraldice românești normale, care au semnificație istorică, el a primit și critici pentru că nu reașează Coroana de Oțel în locul ei firesc, deasupra scutului albastru: în Stema Regală, Coroana de Oțel timbra scutul mare, având o dimensiune generoasă, iar acvila romană purta pe cap o coroană de aur mică (numită „coroană regală de aur” în Legea din 1921), de forma celei din decorația “Trecerea Dunării”.

Set 2 insigne - În amintirea războiului sfânt

Produsele medalistice de mai sus sunt două insigne emise “În amintirea războiului sfânt” în anul 1941 la comanda Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române. Ele sunt confecționate din alamă patinată fiind gravate de Ioana Basarab și au dimensiunile de 21 x 22,2 milimetri. Pe reversul lor este aplicată în relief inscripția: “SOC. ORT. NAȚIONALĂ / FEMEILOR ROMÂNE / ++ // CRĂCIUN 1941”.

În paralel cu activitatea surorilor infirmiere voluntare ale Societăţii Naţionale de Cruce Roşie a României, încă din timpul războiului balcanic dar mai ales în timpul primului război mondial, au activat în spitalele militare sau ale Crucii Roşii voluntare unel asociaţii feministe ce au servit acţiunilor patriotice şi umanitare. Mărturii ale existenţei şi activităţii acestor asociaţii sunt insignele, brăţările textile, legitimaţiile şi diplomele ce s-au păstrat în colecţii. Activitatea instituției surorilor de caritate din țara noastră s-a desfășurat prin Societatea națională de Cruce roșie. Între anii 1888 și 1892, societatea și-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În anul 1891, s-a înființat școala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înființat un spital școala cu 10 paturi. Profitând de o perioadă de pace, Crucea Roșie Română a continuat să se organizeze și să se pregătească, atât din punct de vedere material, cât și din punctul de vedere al personalului, pentru a putea fi în măsură să acționeze cât mai eficient în cazuri de necesitate. Prin Statulul Crucii Roșii, adoptat în anul 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societății. De aceea, în anul 1906, s-au pus bazele “Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România”, prima președintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea activa în paralel cu cea înființată în anul 1876 și se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război și calamități, pregătea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate orașele țării. În anul 1915, Adunarea Generală a Societății Naționale de Cruce Roșie a aprobat fuziunea celor doua entități. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: „Crucea Roșie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în război, nu trebuie să piară. Cu toții, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însuflețire, cu nesfârșita dragoste”. Cu sprijinul unui număr impresionant de voluntari, Crucea Roșie Română a trecut proba de foc a primului război mondial. Misiunea sa era aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în București și în țară. La chemarea Societății Naționale de Cruce Roșie, femei aparținând celor mai diverse categorii sociale s-au oferit voluntar să activeze în spitalele și în cantinele administrate de organizație.

Însăși Regina Maria s-a implicat în operațiunile desfășurate în sprijinul răniților. În acei ani grei pentru țară, Crucea Roșie Română a asistat în spitalele proprii peste 150000 de răniți, a asigurat hrana pentru militari, refugiați și populația afectată de conflict, a facilitat schimbul de corespondența între prizonierii de război și familiile acestora, a sprijinit cu hrană și îmbrăcăminte prizonierii romani din lagărele inamice. Fondurile pentru aceste operațiuni au fost mobilizate de Crucea Roșie din donații publice, provenite de la populație și de la surse externe. În poza aplicată este Regina Maria a României în mijlocul surorilor de caritate.

Echipajul Pui de lei - Liceul industrial nr.2 Brașov

Insigna „Echipajul Pui de lei” are formă rotundă, cu diametrul de 3,7 centimetri. În centrul său, pe fond alb, este redat un munte cu trei vârfuri, la poalele căruia sunt desenaţi trei brazi verzi şi o pajişte. În dreapta muntelui este desenat un rucsac cu un piolet şi o floare de colţ. Deasupra munţilor, central, este redată emblema Organizaţiei Pionierilor model 1966-1989 şi textul ECHIPAJUL / „PUI LEI” scris cu majuscule pe două rânduri. În partea inferioară a insignei este scris pe două rânduri cu majuscule LICEUL NR. 2 / BRAŞOV. Sistemul de prindere constă într-un ac de siguranţă prins pe revers în plastic. Insigna a fost realizată pentru membrii unei echipe pioniereşti a Liceului nr. 2 din Braşov (în prezent Grupul Şcolar de Turism şi Alimentaţie Publică) înscrisă la competiţie Expediţiile „Cutezătorii”.

Set 2 insigne - Membru al Organizației de Pionieri

De-a lungul existenţei sale ca organizaţie de masă a şcolarilor (1949-1989), Organizaţia Pionierilor a acordat o atenţie deosebită activităţilor în aer liber şi turistice. Această importanţă rezultă şi din faptul că până în 1966 (perioadă care se suprapune RPR-ului) Organizaţia nu a emis nicio insignă dedicată exclusiv sportului, în schimb a emis două pentru activităţi turistice: „Tânăr turist” şi „Micul turist” (a doua apare în trei variante). Ulterior, în intervalul 1966-1989 au mai fost emise alte două insigne: „Tot înainte pentru activităţi turistice” (apare în trei variante) şi „Roza vânturilor” (apare în 6 variante). Pentru a le putea primi pionierii trebuiau să participe la drumeţii şi să aibă cunoştinţe de orientare turistică şi de acordare a primului ajutor medical. După vârsta de 7 ani, copiii înscrişi în sistemul de învăţământ deveneau pionieri, scopul organizaţiei fiind: educarea noii generaţii în spirit comunist. Organizaţia ”Pionierii României” a luat naştere la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1947, pionierii au fost încadraţi în UAER - Uniunea Asociaţiilor de Elevi din Romania. Doi ani mai târziu, pe 30 aprilie 1949, în cadrul unei şedinţe festive la care a participat toată conducerea PCR, s-a decis înfiinţarea primelor detaşamente de pionieri, luând naştere astfel Organizaţia Naţională a Pionierilor. De la înfiinţare şi până în 1966, organizaţia pionierească era subordonata Uniunii Tineretului Comunist. Pionierii lui Ceauşescu participau la ”activităţi obsteşti” precum creşterea viermilor de mătase sau creşterea iepurilor. Prima conferinţă naţională a Organizaţiei Naţionale a Pionierilor a avut loc în 1966. Atunci s-au aprobat primele regulamente pioniereşti precum ”Statutul unitatilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România şi Regulamentul Consiliilor Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România”. În Statutul Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România organizaţia pionierească se prezenta drept ”o organizaţie revoluţionară de masă a copiilor”: "Organizaţia Pionierilor educă şcolarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei şi devotamentului nemărginit faţă de poporul nostru, faţă de Republica Socialistă România, faţă de Partidul Comunist Român, ajută pe toţi copiii să cunoască tradiţiile şi trecutul glorios de luptă ale poporului şi ale clasei muncitoare pentru eliberare naţională şi socială, să îndrăgească frumuseţile şi bogăţiile ţării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obţinute în construcţia socialismului”. Numărul elevilor înregimentaţi în organizaţia pionierească a crescut în fiecare an. Statisticile oficiale arată că, în 1984, în România existau 2.690.000 de pionieri. Pionier devenea, odată intrat în sistemul de învăţământ, orice elev care trecea în clasa a doua. Foştii şomi ai patriei transformaţi în pionieri primeau botezul cu surle şi trâmbiţe în ceremonii festiviste din care nu lipseau cântecele şi poeziile dedicate conducătorului iubit. În cadrul ceremoniei, elevilor le era înmânată de colegii mai mari din clasa a IV-a cravata roşie de pionier. Ceremonia implica şi depunerea jurământului. La 8 ani, elevii jurau cu mâna pe steagul RSR: "Eu, (numele si prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor. Pionierii erau ierarhizaţi în funcţie de rezultatele la învăţătură şi disciplină. Cei buni erau făcuţi ”comandanţi” şi primeau şnururi colorate în funcţie de grad: şnur roşu pentru comandatul de grupă, şnur galben pentru comandat de detaşament ceea ce însemna comandat de clasă, şnur albastru pentru comandat de unitate, adică cel care conducea toată şcoală. Uniforma de pionier pe care elevii o îmbrăcau la toate ceremoniile festive cuprindea nu doar cravată, ci şi o serie de accesorii precum inelul de plastic pentru cravată, curea, pe a cărei cataramă se regăsea stema ţării, trese şi semne matricole. Pionierii aveau nu doar jurământ, ci şi legământ şi deviză aşa cum prevedea Statutul unităţilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România. “Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti”, era legământul pe care îl rosteau în cadrul ceremoniilor elevii intraţi în rândurile organizaţiilor. ”Propăşirea societăţii socialiste”, ”înflorirea României socialiste” şi ”cauza partidului” erau termeni familiari copiilor de 8 ani, în timpul regimului ceauşist. “Pentru gloria poporului şi înflorirea Romaniei socialiste, pentru cauza partidului - inainte! Tot înainte”, suna deviza pionierilor români. Aproape în toate reşedinţele de judeţ şi oraşele mari s-au constituit începând cu 1949 case ale pionierilor. Acestea erau locurile în care se desfăşurau ceremoniile de primire în rândurile organizaţiei, dar şi alte evenimente festive. Organizaţia Pionierilor acorda atât distincţii individuale, cât şi colective elevilor fruntaşi la învăţătură. Meritele erau recunoscute prin trese, insigne sau titluri precum „Pionier de frunte”, „Pionier fruntaş în munca patriotică”. Unităţile şcolare cu merite deosebite primeau distincţii colective care constau în diplome precum „Unitate fruntaşă” sau „Detaşament fruntaş”. Anul 1989 a marcat aniversarea a 40 de ani de la crearea Organizaţiei Pionierilor. A fost anul în care comuniştii au dorit intensificarea activităţii ”de educare şi formare a copiilor în spiritul valorilor şi normelor moral-politice specifice omului nou al societăţii noastre socialiste, gata oricând să slujească cu devotament patria, partidul şi poporul, cauza socialismului şi comunismului pe pământul scump al patriei”. Cu prilejul anului aniversar la nivelul organizaţiei s-au luat în 1989 o serie de măsuri: ”La nivelul tuturor detaşamentelor şi unităţilor de pionieri vor fi intensificate acţiunile politico-educative pentru cunoaşterea temeinică, aprofundată de toţi elevii, a politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, a măreţelor realizări obţinute prin muncă eroică de poporul nostru, sub conducerea înţeleaptă a PCR, în anii socialismului, şi, cu deosebire, în perioada inaugurată de istoricul Congres al IX-lea al partidului, perioadă pe care întreaga noastră naţiune, într-o deplină unitate de gând şi faptă o numeşte cu dragoste, profund respect, aleasă preţuire şi vibrantă mândrie patriotică Epoca Nicolae Ceauşescu”. Organizaţia s-a desfiinţat în anul căderii comunismului. SURSA – NET: http://historia.ro/sectiune/general/organizatiile-de-pionieri-botezul-comunist-pe-2275850.html

Liceul Industrial nr. 2 din municipiul Brașov a fost o apreciată instituție de învățământ liceal tehnic situată pe Strada Zizinului, la nr. 144. Ulterior edificiul, acum în renovare, a găzduit pentru o vreme Grupul Școlar de Turism și Alimentație Publică. După renovarea clădirii se are în vedere mutarea aici a Liceului Sportiv brașovean.

Intalnita in Romania pe stancile aproape inaccesibile omului din Muntii Vrancei, Muntii Bucegi, Muntii Fagarasului, Muntii Maramuresului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlau, Retezat, Godeanu, Floarea de colt este o planta deosebit de rara. Din acest motiv ea a fost declarata monument al naturii si este ocrotita prin lege inca din 1931. Floarea de colt este protejata in rezervatii naturale cum ar fi cele din Piatra Craiului, Muntii Bucegi, Ciucas, judetul Alba etc. Leontopodium alpinum (dupa denumirea sa stiintifica), este o planta perena, de o frumusete aparte si totodata cea mai rara din intreaga flora montana. Tulpina este dreapta si poate ajunge pana la 20 - 30 cm inaltime. Aceasta este imbracata in partea de jos cu frunze catifelate, de dimensiuni diferite asezate de jur imprejurul tulpinei, in forma de cerc. Numeroasele si micutele flori, compuse din petale de un alb imaculat sunt dispuse in asa fel incat lasa impresia unei singure flori de forma unei stelute. Intalnita de cele mai multe ori pe culmile stancoase si tot mai rar pe platourile montane, floarea de colt are radacina fixata in putinul pamant ramas intre scobiturile sapate in stancile calcaroase. Intreaga planta este acoperita de peri catifelati de culoare argintie, ce protejeaza frunzele si florile de vant. La noi in tara, floarea de colt poate fi vazuta inflorita in lunile iulie si august. Se pare ca floarea de colt provine din tinuturile Asiei, acolo crescand la fel de deasa ca si iarba. In diferite locuri din lume unde mai poate fi intalnita, floarea de colt poate atinge inaltimea de pana la 80 cm. Numita in popor si floarea reginei, floarea doamnei, steluta sau albumita, floarea de colt are in traditia romaneasca o semnificatie aparte, ea fiind un simbol al dragostei. Se spune ca, pentru a-si dovedi dragostea si curajul, tinerii colindau zonele stancoase ale muntilor pentru a culege flori de colt si a le oferi iubitelor. In limbajul florilor ea inseamna puritate si curatenie.

Olimpiade 1896 - 1996 Colecția Ioan Dogaru

Colecţionarul este un om curios, dar mai ales un om sensibil. El îşi creează propriul univers material bazat pe lucruri atent selectate. Însă el nu poate crea acest edificiu fără o puternică legătură afectivă cu alţi colegi de pasiune. Deşi sunt mulţi cei veniţi în această breaslă, puţini sunt cei aleşi de colecţionar a-i fi prieteni. Aceştia îi asigură informaţiile necesare, protecţie dar şi afecţiune. Deşi relativ recentă, a devenit deja celebră istoria unui coleg care, pe patul de spital, după câteva zile de profundă suferinţă şi tăcere, a revenit brusc către familie, întrebând dacă a primit coletul de la un alt coleg, după care, la câteva momente, a căzut în tăcerea eternă. Pornind de la pasiunea unor colecţionari care atinge paroxismul când este vorba de propria colecţie şi continuând cu cei care doresc să-şi exprime admiraţia faţă de alţii cu ocazia unor aniversări, vă propunem un material în care prezentăm o serie de insigne cu efigia sau numele unor colecţionari. Materialul nu se doreşte a fi exhaustiv, ci un exemplu de urmat în emiterea unor astfel de însemne , fie de către împătimiţi, fie de către prieteni sau chiar de către marea comunitate a colecţionarilor de insigne. Insigna Colecţia Ioan Dogaru s-a realizat în anul 1986 cu ocazia Olimpiadei de la Atlanta, la împlinirea unui centenar de oplimpism, este realizată din tombac emailat la cald la Monetăria Monetăria Statului. Ea se prezintă sub forma unui dreptunghi cu colțurile rotunjite, având dimensiunile de gabarit de 40 x 22 de milimetri. Insigna s-a realizat după proiectului lui Ioan Dogaru, în 70 de exemplare și nu are variante de culoare.

Născut în noiembrie 1922, în satul Galbeni, comuna Nicolae Bălcescu, județul Bacău, Ioan Dogaru a ales cariera militară. A avansat până la gradul de colonel, dar hobby-ul său a fost dintotdeauna medalistica, domeniu în care a activat ca un fin și pasionat colecționar, dar și în calitate de creator de medalii. Membru al Societății Numismatice Române (din anul 1965) și, apoi, în comitetul de conducere al Societății mai sus-menționate (1980), pune bazele Secției de Numismatică a Cercului Militar Național, fiind ales președinte al acesteia între anii 1976 - 1998. Organizarea numeroaselor expoziții, susținerea de comunicări științifice, publicarea a peste 20 de cataloage și lucrări de specialitate, a zecilor de articole privind istoria și cultura româneascã oglindite în medalisticã, dar și impresionanta și valoroasa colecție donată Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău în anul 1996 – toate au dus la conferirea titlului de cetățean de onoare al municipiului de pe malurile Bistriței, în același an. Începând cu anul 1997, colecția donată de Ioan Dogaru a fost etalată în cadrul unei expoziþii permanente pentru publicul vizitator, într-o salã specialã, care a luat numele donatorului. Inițial, expoziția cuprindea un număr de 205 medalii și plachete (cu teme din domeniile istoriei, literaturii, culturii, învățămâîntului, religiei și sănătății), lucrări de artă (tablouri personale sau semnate de V. Atanasiu și graficã de Marcel Olinescu) sau lucrãri de specialitate al căror autor era însuși Ioan Dogaru. Completările succesive ale colecției au dus la expunerea a peste 400 de obiecte, dintre care peste 330 sunt piese medalistice și numismatice contemporane (medalii, plachete, aplice, insigne, medalioane, distincții, ordine, decorații sau monede), alături de alte lucrări de artă, machete, ceramică, miniaturi, echipament militar, piese de orfevrărie, fotografii sau documente personale. Mai bine de jumătate dintre medalii și plachete sunt dedicate comemorării poetului național Mihai Eminescu. Dintre cele mai importante lucrări ale fostului colonel Ioan Dogaru, enumăr câteva: Emisiuni de monede și bancnote românești din perioada 1853 - 1984, Ștefan cel Mare în medalistica româneascã, Eminescu în documente de metal, Mihai Eminescu în medalistica universalã, Mărturii de botez ortodox la români, Mihai Eminescu (1889-2000), 111 ani în medalisticã, Ștefan cel Mare și Sfânt în medalistica româneascã (1871 - 2004). Întrebat acum câțiva ani de ce a donat Muzeului din Bacãu toate piesele componente ale colecției sale, piese adunate într-o viață de om, colonelul Dogaru a dat urmãtorul răspuns: „În primul rând, pentru că am copilãrit chiar în casa de peste drum de Muzeu, în stânga Bisericii Precista. În al doilea rând, pentru că Bacăul a rămas și va rămâne mereu orașul meu de suflet, iar în al treilea rând, pentru că nepoții mei nu au veleități de colecþionar [...] și am considerat că e mult mai bine ca toate colecțiile mele să rămână într-un muzeu, să bucure ochiul și sufletul a sute, poate chiar mii de oameni, peste anii care vor să vină. Și m-a bucurat foarte mult să aflu că aici, în aceastã sală care mi-a fost pusă cu generozitate la dispoziție de conducerea Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, profesorii de istorie și cei de limba românã vor veni cu elevii lor pentru adevărate lecții practice. Pentru copii, pentru tineri sunt gata de orice...”. Un gest pe care puțini îl pot face și înțelege în vremurile actuale, dar ar putea fi un exemplu de urmat pentru oricare semen al nostru... În prezent sunt puțini colecționari doritori să-și doneze integral sau parțial din propriile colecții instituțiilor statului.

Jocurile Olimpice reprezintă un eveniment sportiv care, în antichitate, se desfășurau odată la patru ani, în Olympia. Primele Jocuri Olimpice s-au desfășurat în 776 Î.Hr. Jocurile durau cinci zile. Probele sportive erau: alergarea, luptele, întrecerile de care (trase de 2 sau 4 cai), pentatlonul (întrecere care combina cinci probe: aruncarea discului, săritura în lungime, aruncarea suliței, alergarea, luptele) și pancrațiul. Femeile nu aveau voie să practice sau să asiste la întreceri. Copiii aveau jocurile lor. Jocurile Olimpice Antice s-au desfășurat fără întrerupere timp de aproape 1200 de ani, dar au fost desființate în anul 393 la porunca împăratului roman Teodosiu I. Jocurile Olimpice au fost reluate în epoca modernă, în anul 1893, la propunerea baronului Pierre de Coubertin. Un rol important în reînvierea Jocurilor Olimpice l-a jucat și Evanghelie Zappa. Numărul sportivilor participanți la Jocurile Olimpice a crescut de la 241 (din 14 țări) la Olimpiada din 1896 la 11.100 (din 202 țări) la Jocurile Olimpice de la Atena. Numărul participanților la Jocurile de iarnă este mult mai mic; la Olimpiada de iarnă din anul 2006 numărul sportivilor a fost de 2.633 din 80 de țări.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII