Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză –Martinica. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2010” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii și câteva detalii de pe stema regiunii. Periferic circular în partea stângă-jos este marcată inscripția: “MARTINIQUE” (denumirea regiunii în limba franceză). Aproximativ central sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 2010
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 125000 exemplare

Martinica este o insulă în partea estică a Caraibelor, arhipelagul Antilele Mici. Este un DOM (departament francez de peste mări) și se se constituie într-una dintre cele 26 de regiuni al Franței și totodată o parte integrantă a republicii și Uniunii Europene. Insula are o suprafață totală de 1.128 km² și este orientată pe o axă nord-vest - sud-est pe o lungime maximă de aproximativ 60 km și o lățime maximă de 20 km. Relieful este accidentat, insula fiind de origine vulcanică. Partea din nordul insulei este o zonă umedă cu o vegetație luxuriantă și cu un relief abrupt, Muntele Pelee, punctul culminant al insulei cu o altitudine de 1.397 m, fiind situat în mijlocul acestei zone. Acesta este un vulcan activ, ultima erupție având loc în data de 8 mai 1902 când a distrus complet orașul Saint Pierre, ucigând aproape 30000 de oameni. Temperatura medie este de 26 °C, lunile cele mai calde fiind între martie și aprilie, iar cele mai răcoroase fiind decembrie și ianuarie.Vegetația este bogată, insula fiind numită și "insula florilor". Partea nordică este ocupată de o vegetație luxuriantă formată din păduri de acaj, mahon și altele, vegetația mai mică fiind formată din ferigi arborescente, unele de 2 m înălțime, și alte ierburi și liane. În partea de sud, există plante xerofile, și ierburi înalte. Palmierii, importați din America de Sud sau din regiunea Oceanului Indian sunt des întâlniți pe insulă și fac parte din peisaj acum. Din 2003, în urma unei reforme constituționale, Martinica a devenit o regiune, cu aceleași puteri cu ale unei regiuni franceze, formată dintr-un singur departament, condusă de un consiliu regional. Insula are 6 locuri în Parlamentul Franței, 4 de deputat și 2 de senator, fiind subdivizată în 4 arondismente, 45 cantoane și 34 comune. La recensământul din 1999, populația Martinicăi era de 381427 de locuitori, ceea ce înseamnă o densitate a populației de 338 loc/km², spre deosebire de o densitate de 106 la nivel național a Franței. Majoritatea populației este de originea neagră, urmași ai sclavilor africani, aproximativ 45%. Economia Martinicăi se bazează pe agricultură, turism, industria ușoară și servicii. Fiind un departament de peste mări al Franței, cultura Martinicăi este un amestec de influențe europene și caraibiene. Limba oficială este limba franceză, dar limba creolă, ce încorporează multe elemente de spaniolă, engleză, portugheză și limbi africane, este vorbită de mulți locuitori. Capitala regiunii este orașul Fort de France (aproximativ 94000 de locuitori).

2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză –Mayotte. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2010” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii și câteva detalii de pe stema regiunii. Periferic circular în partea dreaptă-jos este marcată inscripția: “MAYOTTE” (denumirea regiunii în limba franceză). Aproximativ central sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 2010
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 50000 exemplare

Mayotte este un departament insular de peste mări al Republicii Franceze din Africa, situat între nordul Madagascarului și nordul Mozambicului (arhipelagul Comore). Insula este cea mai dens populată dintre toate celelalte teritorii franceze de peste mări și are în plus particularitatea de a avea peste 90% din populație de religie musulmană. În jurul anului 1500 sultanatul Maore sau Mawutia fost în ființat pe insulă. În 1503 insula a fost observată de exploratori portughezi, dar aceștia nu au colonizat-o. În 1832, Mayotte a fost cucerită de Andriantsoly, fostul rege din Iboina din insula Madagascar; în 1833 a fost cucerită de sultanatul vecin Mwali; în 19 noiembrie 1835 a fost iar cucerită de sultanatul Ndzuwani, iar în 1836 și-a recâștigat independența sub conducerea unui sultan local. Mayotte a fost cedată Franței odată cu celelalte insule din arhipelagul Comore în anul 1843. După cel de-al doilea război mondila, odată cu procesul de decolonizare, insula a fost singura din arhipelag care a votat în favoarea rămânerii în cadrul Franței în urma referendumurilor din 1974 și 1976. La 31 martie 2011Mayotte a devenit cel de-al 101-lea departament francez și al cincilea în Franța de peste Mări, împreună cu Guadelupa, guiana Francezp, Martinica și La Reunion. Mayotte numără 17 comune, fiecărei comune corespunzându-i un canton, cu excepția capitalei, Mamoudzou, care este împărțită și ea în trei cantoane, ceea ce duce la 19 numărul total al cantoanelor.

3. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză –Midi-Pyrenees. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2010” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii și câteva detalii de pe stema regiunii. Periferic circular în partea dreaptă-jos este marcată inscripția: “MIDI-PYRENEES” (denumirea regiunii în limba franceză). Aproximativ central sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 2010
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 200000 exemplare

Midi-Pyrénées a fost una dintre cele 26 regiuni ale Franței de până la reforma administrativ-teritorială din 2014. Capitala regiunii era orașul Toulouse (440000 locuitori), iar regiunea cuprindea 8 departamente, 22 arondismente, 293 cantoane și 3020 de comune. La 1 ianuarie 2016 a fost creată regiunea Occitania, prin comasarea regiunii Midi-Pirinei cu Languedoc-Roussillon. Regiunea este o entitate administrativă artificială ce ocupă zona de existență a mai multor foste provincii franceze, fiecare cu propria-i identitate culturală și istorică. Este regiunea franceză cel mai puternic influențată de cultura și civilizația romană care a lăsat aici foarte multe urme. În Evul Mediu zona a cunoscut o fărâmițare accentuată, în special în văile Pirineilor, unde regiunile fiind protejate de mediul natural, și-au dezvoltat fiecare diverse particularități. Actuala regiune cuprinde teritorii din mai multe foste provincii. Datorită acestui lucru, numele ei nu are legătură cu nici una dintre acestea, ci este bazat doar pe geografie "Sud" (poziția față de restul Franței). În plus, regiunea face parte din două zone de influență ale limbilor regionale franceze – limba gasconă și limba occitană, Toulouse fiind la limita dintre cele două arii. Totuși, influența acestor limbi este actualmente limitată datorită numărului mic de vorbitori. Regiunea este cea mai mare regiune franceză metropolitană, mai mare decât Olanda sau Danemarca, fiind situată în sud, învecinându-se cu Spania și micul principat Andorra. Relieful este dominat în partea sudică de Munții Pirinei, iar în partea nordică de Masivul Central. Principalul râu este Garonne, cu cei patru afluenți ai săi: Gers, Ariege, Lot și Tarn. Orașul Toulouse este unul dintre cele mai dezvoltate orașe franceze, aici aflându-se un număr mare de facilități de producție în domenii de vârf: Airbus și EADS în aeronautică zboruri cosmice fiind două dintre reprezentantele de marcă. De asemenea sunt dezvoltate și electronica, domeniul IT și biotehnologia. Cu peste 110.000 de studenți orașul este al doilea după Paris, fiind astfel un centru important de cercetare. De asemenea, nu putem neglija agricultura, în regiune producându-se celebra brânză Roquefort, și nici turismul, în văile și stațiunile din Pirinei.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BRĂILA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

C.S Micul Prinț (Clubul Sportiv)

Cupa Brăilei - șah clasic Ed I - 25-26.11.2017

Primăria Brăila

Scopul acestui club este de a cultiva plăcerea și motivația de a juca șah în sufletul copiilor. Conform studiilor, practicarea șahului îmbunătățește performanțele școlare ale elevilor. Cu o vastă experiență în pregătirea copiilor, coordonatorul Preda Iulian vă așteaptă să descoperiți frumusețea jocului de șah. Clubul a fost înființat în anul 2009 la inițiativa unui prieten din Galați, scriitor și moderator la TV Galați în acea perioadă – Cristian Biru, chiar în timpul unei emisiuni la care am fost invitat împreună cu un elev al meu. Tot el a venit și cu denumirea clubului “Micul Prinț”, idee pe care am îmbrățișat-o pe loc. Până în acel moment activitatea o desfășuram la Centrul Militar Brăila dar toți membrii clubului eram legitimați la CSO Ianca. După momentul înființării clubului în 2009, au urmat sesiuni de antrenament cu grupe noi de copii, juniori, organizări de concursuri zonale, naționale și internaționale. CS Micul Prinț Brăila este club pepinieră la care și-au făcut “ucenicia” foarte mulți copii de valoare, unii dintre ei devenind Campioni Naționali, printre care: Coticeru Dragoș și Nedelcu Teodor-Cosmin. Astăzi clubul numără peste 200 de jucători repartizați pe grupe de: începători, intermediari și avansați. Adresa actuală a clubului este Bariera, Calea Călărașilor, nr. 1.

Șahul (de la cuvântul persan shah=rege) este un joc de strategie între doi jucători. Forma curentă a jocului a apărut în sudul Europei, în a doua jumătate a secolului al 15-lea, după ce a evoluat de la un joc similar mult mai vechi din India. În ziua de azi șahul este cel mai popular joc ce se poate juca acasă, în cluburi, pe internet, prin corespondență sau în turnee. Regulile oficiale ale jocului sunt întreținute de Federația Internațională de Șah (F.I.D.E.). Jocul se desfășoară pe tabla de șah. Aceasta are o formă pătrată și este împărțită în 8 linii și 8 coloane ce formează 64 de pătrate cu suprafețe egale, numite câmpuri colorate alternativ în alb și negru. La început fiecare jucător are 16 piese: 8 pioni, 2 turnuri (ture), 2 cai, 2 nebuni, un rege și o regină. Unul dintre jucători controlează piesele albe iar celălalt piesele negre. Jucătorii mută pe rând, respectând anumite reguli; prima mutare (începutul partidei) revine jucătorului cu piese albe. Scopul jocului este obținerea matului. Acesta survine atunci când un rege este atacat și nu poate evita capturarea. O victorie se consideră a fi un punct, existând și situația de pat, atunci când punctul se împarte la cei doi jucători, când partida se prelungește și nimeni nu poate bloca regele advers.

Grupul școlar "Gh K.Constantinescu" Brăila

Liceul Tehnologic “Gheorghe K. Constantinescu” Brăila este o şcoală care are uşile deschise pentru toţi cei care au nevoie de educaţie (tineri şi adulţi), necesară pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii. Sediul acestei instituții de învățământ este situat pe Șoseaua Râmnicu Sărat, la nr. 127. Şcoala noastră îşi propune să ofere educaţie şi instruire de calitate, în acord cu cerinţele derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi în cea viitoare. Formarea continuă a adulţilor, astfel încât aceştia să posede competenţe la nivelul standardelor europene, având abilităţile necesare pentru integrarea cu succes în societate alături de asigurarea egalităţii şanselor, reprezintă o altă prioritate a activităţii noastre. În anul 1948 a luat fiinţă şcoala cu profil agricol. Profilurile şi specializările, de-a lungul timpului, au suferit modificări, în funcţie de căutările de noi dimensiuni ale judeţului. În cei peste 74 de ani de existenţă, Liceul Tehnologic “Gheorghe K. Constantinescu” a găsit mereu capacitatea şi mijloacele prin care să fie furnizor de forţă de muncă calificată pentru tot judeţul, dar şi pentru judeţele învecinate (Buzău, Galaţi, Tulcea). Liceul Tehnologic “Gheorghe K.Constantinescu” este o unitate de învăţământ în care se dezvoltă următoarele profiluri:

Prin învățământ profesional de 3 ani:

Agricultură/Agricultor culturi de câmp;
Estetica și igiena corpului omenesc/Frizer, coafor, manichiurist, pedichiurist;
Turism și alimentație/Ospătar/Bucătar;

Prin liceu tehnologic:

Resurse naturale şi protecţia mediului/Agricultură/Tehnician agronom, Tehnician veterinar;
Servicii/Turism si alimentație/Tehnician în gastronomie
Servicii/Estetica și igiena corpului omenesc/Coafor-stilist

Prin şcoală postliceală:

Servicii/Turism si alimentație/Asistent de gestiune în unităţi de cazare şi alimentaţie
Servicii/Estetica și igiena corpului omenesc/Cosmetician

Prin şcoală de maiştri:

Agricultură/ Maistru agronom

Gheorghe K. Constantinescu s-a născut la Brăila în data de 24 aprilie 1888, pentru ca în 1907 să termine Liceul “Nicolae Bălcescu”. În toamna aceluiaşi an, a intrat ca bursier la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1913, după susţinerea lucrării de diplomă cu subiectul „Cercetări asupra frecvenţei bacilului tuberculozei în laptele comercial din Bucureşti”, lucrare premiată de Consiliul profesoral. După susţinerea tezei, a fost numit Şef de lucrări la catedra de Anatomie, unde a funcţionat până în noiembrie 1914, când a plecat pentru un stagiu de practică la Bazargic. Aici l-a găsit războiul din 1916-1918, în timpul căruia a fost mobilizat ca şef al serviciului veterinar la Divizia 14. În februarie 1920, a fost trimis în Germania, cu bursă, pentru specializare în zootehnie. Rezultatele cercetărilor sale s-au concretizat într-o lucrare privind sterilitatea iepelor. În urma susţinerii acestei lucrări, a obţinut titlul de Doctor în Medicina Veterinară cu distincţie, al Universităţii din Berlin. În acelaşi timp, a urmat cursurile teoretice şi practice ale Prof. Erwin Baur (Berlin) şi tot în această perioadă şi-a tipărit lucrarea „Ereditatea experimentală”- un studiu biologic de genetică aplicată la plante şi animale. După ce a studiat şi interpretat legile eredităţii ale lui Mendel, a ajuns la concluzia că fără cunoaşterea principiilor geneticii, nu se poate concepe o ştiinţă zootehnică avansată. Revenit în ţară, a fost numit Profesor la catedra de Zootehnie a Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, în urma concursului susţinut în anul 1923. Posesor al unei bogate experienţe câştigate în perioada specializării în străinătate şi animat de un pronunţat spirit novator, s-a străduit să ridice învăţământul zootehnic românesc la nivelul celui din ţările avansate. Profesor cu o înaltă ţinută academică, prelegerile lui erau expuse cu o gândire logică şi urmărite cu interes şi admiraţie, nu numai de studenţi ci, de multe ori, şi de diferite personalităţi ale ştiinţelor biologice de la acea vreme. Pentru a veni în ajutorul studenţilor, a editat cursuri de zootehnie generală şi specială şi în final a scos un monumental tratat de zootehnie generală, tipărit în două volume, în 1931 şi 1938. În ultimii ani ai vieţii a comasat ambele volume într-unul singur, procedând la revizuirea textului, la adăugarea de noi capitole şi la introducerea noutăţilor ştiinţifice apărute pe parcurs.Ca om de ştiinţă, Gh.K. Constantinescu s-a ocupat cu cele mai variate probleme din domeniul biologiei generale. L-au atras însă cu deosebire problemele de genetică, ştiinţă care era de dată recentă la vremea lui, dar care avea să devină cu timpul capitolul de preocupare centrală a ştiinţei zootehnice. Activitatea lui în cercetare se oglindeşte în numeroasele-i lucrări apărute în publicaţii ştiinţifice din ţară şi străinătate. Ideea care l-a călăuzit de-a lungul întregii sale activităţi a fost „zootehnicizarea agriculturii”, dezvoltarea cu precădere a creşterii animalelor şi transformarea acestei preocupări în ramura de bază a sectorului agricol. Institutul Naţional Zootehnic (INZ), ctitoria sa principală, a fost construit în perioada 1926-1930 şi a funcţionat ulterior după planurile elaborate de Gh.K. Constantinescu. Pe lângă INZ, de numele său se leagă înfiinţarea diferitelor instituţii şi secţii zootehnice din ţară, prin care ştiinţa şi metodele zootehnice au pătruns treptat în lumea satelor. A organizat, pentru prima dată în România, reţeaua de centre pentru colectarea, transportul şi distribuirea laptelui şi derivatelor lactate în condiţii igienice, în jurul oraşelor şi în zonele industriale. A iniţiat demonstraţii practice pentru prepararea şi folosirea nutreţului murat în alimentaţia animalelor, apoi metoda însămânţărilor artificiale la animale. A înfiinţat staţiuni pentru prepararea şi fermentarea diferitelor brânzeturi în vederea exportului, crescătorii speciale pentru înmulţirea păstrăvului în apele de munte şi a organizat asociaţii cinegetice pentru ocrotirea vânatului şi valorificarea acestuia în condiţii rentabile ş.a. La toate acestea se adaugă iniţierea şi susţinerea unei intense acţiuni de publicitate privind, pe de-o parte activitatea ştiinţifică a INZ, pe de altă parte propagarea cunoştinţelor zootehnice în rândul crescătorilor de animale. Activitatea şi înfăptuirile realizate de Prof. Gh.K. Constantinescu în prea scurta sa viaţă (a decedat la 18 iulie 1950), îl aşează printre figurile de mare prestigiu ale neamului românesc.

Insigna - Dacia Unirea Brăila

Asociația Fotbal Club 1919 Dacia Unirea Brăila, cunoscut sub numele de Dacia Unirea Brăila, este un club de fotbal profesionist, ce astăzi (2023) evoluează în Liga a III-a. Clubul fost înființat în martie 1919 și își dispută meciurile de acasă pe Stadionul Municipal, cu o capacitate de 20.000 de locuri, inaugurat în 1974. Prima prezență a echipei în competițiile naționale a fost înregistrată pe 18 mai 1930 - meci împotriva echipei Juventus București, atunci în urma câștigării campionatului regional, Dacia Unirea Brăila marchează prima sa evoluție în Divizia A. Dacia Brăila a luat ființă în 1919 aproximativ în același timp cu o altă echipă, Unirea. Pană în 1928 când se realizează fuziunea între cele două colective și apare Dacia Unirea Brăila fiecare a participat separat, în campionatul regional. În perioada interbelică echiapa a avut șapte prezențe în Divizia B și două în Divizia A, numele echipei și al clubului schimbându-se de câteva ori: DUIG (Dacia Unirea Ignatz Goldenberg) în 1937, Dacia Unirea în 1938 și FC Brăila în 1940. În anii războiului a activat în "Cupa Eroilor", iar după război, cu numele inițial Dacia Unirea, a participat la o singură ediție a fostei Divizii C (1946 - 1947), după care a dispărut din nomenclatorul divizionar. În Divizia B sezonul 1960-1961 își face apariția CSM Brăila, o primă încercare de concentrare a forțelor pe plan local (locul 7 în 1960-61, și 8 în 1961-62). În anul următor devine Progresul care ocupând locul 11, retrogradează în Divizia C, fiind retrogradată de FRF pentru întrebuințarea de mijloace nepermise pentru câștigarea unor jocuri. În 1963 își schimbă numele în Laminorul, câștigă una dintre seriile Diviziei C și revine în Divizia B. Din păcate nu se menține decât patru sezoane, de fiecare dată având altă denumire: Laminorul locul 6,

Constructorul locul 6 și Progresul locul 6 și locul 13, la sfârșitul sezonului 1966-1967, retrogradând în Divizia C, unde după numai un sezon se întoarce în eșalonul secund, unde va evolua pentru următoarele 22 de sezoane. În această vreme echipa sau mai numit FC Brăila și FCM Brăila. Începând de la data de 21 august 1974 echipa se mută de pe stadionul Progresul pe Stadionul Municipal. În sezonul Cupei României (1970 - 1971) elimină divizionarele A Jiul Petrosani și SC Bacău, fiind eliminată de Dinamo București în sferturi de finală. Și în sezonul 1977 – 78 prinde sferturile cupei eliminând pe FCM Targoviște și Poli Timișoară dar este eliminata de Poli Iași. În anul 1990 după o luptă în trei cu Gloria Buzău și Oțelul Galați revine în Liga I. După patru sezoane de A echipa revine în B. În sezonul (1997-98) echipa cade în Liga a III-a pentru ca in 2001 să revină în B. După altă serie de promovări și retrogradări din anul anul 2018 echipa evoluează constant în Liga a III-a. Cele mai bune performanțe ale echipei sunt:

28 martie 1940 – semifinală Cupa României, pierdută cu Rapid București (0-2)
26 iunie 1993 – finala Cupa României, pierdută cu Universitatea Craiova (0-2)
1992 – 1993 – semi finală Cupa Balcanică

Jeton - Fabrica de ciment "J.G.Cantacuzino" Brăila - 1 leu

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Industria națională de ciment din România s-a născut în anii 1889 – 1900 prin înființarea Fabricii de ciment Portland, din Brăila, de către eminentul inginer Ioan G. Cantacuzino, om de afaceri școlit la Ecole Centrale de Paris. Sediul central al firmei era la București, dar fabrica s-a construit la Brăila din rațiuni economice pure – transportul pe apă, fluviul Dunărea, fiind un enorm avantaj. Fabrica a fost singura ce deservea teritoriul românesc cu ciment după reţeta englezească a cimentului Portland, considerat cel mai bun.

Dacă la începuturi fabrica a fost o societate în comandită simplă, în anul 1910, s-a transformat în societate anonimă pe acţiuni. A fost una din cele mai atractive firme de gen, se spune chiar că ar fi fost cea mai importantă din sud-estul Europei. Se producea foarte mult și pentru export. Necesitatea înființării fabricii a venit pe fondul creșterii nevoii de ciment, generată de noile construcții ce se ridicau în țară pe fondul dezvoltării economice. Lucrările la fabrica brăileană au început în anul 1899, iar primul ciment s-a produs în anul 1890. De la început fabrica a fost dotată cu cele mai moderne utilaje de producție, producția din anul 1938 ajungând la 28 vagoane de ciment pe zi, cu doar 98 de lucrători. Suprafaţa totală a fabricii brăilene era, la 1900, de 52123 metri pătrați, având la Dunăre o deschidere de 326 de metri, iar suprafaţa construită era de 11773 metri pătrați. De-a lungul Dunării, fusese construit un cheu cu o lărgime de 30 de metri, care permitea ca vapoarele mari să poată acosta aici fără probleme. Terenul pe care era construită fabrica se afla la 7 metri deasupra nivelului cheiului. Căi ferate industriale permiteau încărcarea materialelor în vagonete, printr-un elevator dublu electric. De la 1901, exista o cale ferată permanentă între fabrica de ciment şi Gara Brăila, ale cărei urme s-au putut vedea până de curând. Calcarul era extras din cariera fabricii, situată în Dobrogea (Topalu, jud. Constanţa) pe o suprafaţă de 100 de hectare, iar încărcarea se făcea direct în ceamurile (şlepurile) fabricii, putând încărca, fiecare, 300 metri cubi de piatră. Iniţial, argila necesară în procesul de producţie era luată de pe malul Dunării, apoi din Ialomiţa. În primii ani de existenţă a fabricii, aburul necesar era dat de trei cazane. Două dintre ele erau furnizate de Sachsische Maschinenfabrik, Chemnitz, Germania, iar al treilea de Babcock & Wilcox Ltd. Presiunea aburului era de 7 atm. Cazanele, încălzite cu păcură, aveau un coş de 40 de metri înălţime. Demn de remarcat este faptul că „maşina principală” avea 373 CP fiind, la acea vreme, cea mai mare maşină cu abur din România.

Deși la început cimentul românesc era primit cu reticență, în scurt timp clienții convingându-se de calitatea lui. Rezultatele remarcabile obținute au fost răsplătite de statul român, fabrica primind Diploma de Onoare în cadrul Expoziției de la București (anul 1894). Chiar și la Expoziția de la Paris, din anul 1900, fabrica a primit medalia de argint. Ulterior au apărut și alte fabrici dar cu capital străin (Brașov, Gurahonț, Putna). Alte fabrici cu capital românesc au apărut la Azuga și apoi la Cernavodă. Cimentul brăilean s-a vândut din ce în ce mai bine (1899 – 3171 tone, 1891 – 11259 tone, 1899 – 22015 tone, 1942 – în plin război – 33759 tone, cu doar 149 salariați). Până în 1945 fabrica a produs și a vândut ciment sub marca proprie Traian, reprezentată de bustul împăratului Traian.

Fabrica dispunea de o “cazarmă”, ce permitea găzduirea a 36 de oameni, un magazin și o cantină unde personalul putea servi masa. Pentru plata alimentelor și meniurilor cumpăra se putea plăti cu jetoanele (înlocuitorii de monede) prezentate aici, oferite muncitorilor și anticipat. Jetoanele emise de această fabrică sunt confecționate din materiale diferite (cupru – cele de 5 și 10, alamă – cele de 50 și 100) sunt rotunde și au diametre diferite (20 – 25 milimetri), toate fiind opera gravorului M. GERSCOVICI. Pe reversul lor atrage atenția monograma întemeietorului fabricii (I.G.C. – Ioan G. Cantacuzino). Se crede că aceste jetoane au fost folosite începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, până la începutul primului război mondial. După naționalizare fabrica a purtat numele “Stânca”. După 1948 producția fabricii a crescut de la an la an ajungând la 204000 tone în anul 1965.

În anul 1981 Stânca a luat numele“Fabrica de materiale refractare” iar în anul 1992 a dat faliment. În anul 2006 totul s-a demolat, s-a nivelat, și pe locul renumitei fabrici de ciment a apărut supermarketul “Pic”. (Sursa-Dorel Bălăiță – Arheologie industrială cu ajutorul jetoanelor).

Set 2 insigne - Consiliul Județean Brăila - Consilier local

Consiliu județean (CJ) este autoritatea administrației publice locale din România, constituită la nivel județean, pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul județean este compus din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Printre atribuțiile consiliului județean se regăsesc stabilirea impozitelor și taxelor județene, elaborarea programelor de dezvoltare economico-socială și de administrare a teritoriului. Șeful unui consiliu județean are nevoie de aprobarea consilierilor pentru a iniția negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emisiuni de titluri de valoare în numele județului. Instituțiile consiliului județean și a prefectului au fost înființate în anul 1864.

Stema județului Brăila a fost aprobată prin HG nr 539 din 30 mai 2002 și a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 10 iunie 2002. Ea se compune dintr-un scut cu baza curbata, având fond de azur, încărcat cu o corabie neagra cu doua catarge de aceiaşi culoare şi cu pânze din argint, dotată la pupa şi în vârful catargului cu fanioane din acelaşi metal şi plutind pe valuri, de asemenea din argint. Semnificatia elementelor însumate ale stemei este următoarea:

Păstrează traditia şi specificul judeţului Brăila;
Reprezintă activitatea desfăşurată pe teritoriul acestui judeţ şi comerţul fluvial.

Insigna - Înainte - Brăila

Despre produsul medalistic de mai sus nu am găsit niciun fel de informații lămuritoare. Aș putea presupune că este vorba despre o insignă comunistă mobilizatoare din domeniile: știință, cultură, educație. Am în vedere reprezentările grafice de pe insignă: tocul de scris și cele două cărți deschise, care îl încadrează.

Brăila este un municipiu în sud-estul României și reședința județului cu același nume. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării. Conform ultimelor estimări oficiale ale Institutului Național de Statistică, populatia orașului era, în anul 2009, de 211884 de locuitori, fiind al 10-lea oraș din țară după numărul de locuitori. Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Sus am postat stemele 1865 - 1918, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură brăilene, din vremuri diferite.

Spitalul comunal

Școala de băieți nr.8 (azi Ion Băncilă)

Strada Victoria

Școlile Comunale

Strada Călărași

Strada Galați

Strada Misitiilor

Strada Împăratul Traian

Strada Regală

Teatrul Passalaqua

Brăila este un județ din provincia Muntenia, partea de est a României, care își are reședința în orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 4766 kilometri pătrați și numără aproximativ 373000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune dintr-un municipiu - Brăila, 3 orașe - Însurăței, Ianca, Făurei și 40 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și alte frumoase locuri de vizitat, din vremuri diferite.