Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - EPISCOPI MARTIRI ÎN CINUL SFINȚILOR, PAPA FRANCISC ÎN ROMÂNIA ȘI ISTORIE TRĂITĂ

1. Romfilatelia a introdus în circuitul mondial filatelic emisiunea de mărci poștale intitulată „Episcopi martiri în cinul sfinților”, dedicată beatificării a șapte episcopi greco-catolici români martiri, de către Sanctitatea Sa Papa Francisc, cu ocazia vizitei sale la Blaj, la data de 2 iunie 2019.

Începând din anul 1948, regimul comunist a scos în afara legii Biserica Greco-Catolică. În consecință, episcopii, preoții sau credincioșii greco-catolici români, care nu și-au schimbat confesiunea, au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare. Între ei se înscriu cei șapte episcopi, morți în închisori sau ca urmare a torturilor suferite în detenție. Episcopii martiri care au fost beatificați sunt Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu. Numele lor sunt ilustrate lângă imaginile portret ale coliței dantelate cu valoarea nominală de 28,50 lei, unde sunt reprezentați ca un simbol al jertfei și al trecerii spre lumină a sufletelor celor morți, înfățișat de coroana de șapte stele din vecinătatea crucii.

Deasupra am postat alte două efecte filatelice Prima zi a emisiunii dedicate acelorași personalități.

Episcopul Valeriu Traian Frențiu s-a născut la data de 25 aprilie 1875, la Reșița, județul Caraș Severin. După absolvirea cursurilor liceale și promovarea examenului de maturitate (1894), a fost la Seminarul Central din Budapesta și a fost hirotonit la Lugoj (1898), obținând doctoratul în teologie în Viena, la Augustineum (1902). Episcop de Oradea și decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a murit la 11 iulie 1952, la închisoarea din Sighet, la vârsta de 77 de ani. A reprezentat Biserica Română Unită în fața autorităților, conducând rezistența Bisericii în fața ostilității cu care se confrunta din partea guvernării comuniste.

Al doilea episcop beatificat este Vasile Aftenie, născut la 14 iulie 1899 la Lodroman, în județul Alba. Aflat în permisie în timpul Primului Război Mondial, a promovat examenul de maturitate (1918), a intrat în Seminarul de la Blaj (1919) și a fost trimis la Colegiul Pontifical Grec din Roma, unde a obținut titlul de doctor în teologie la Ateneul De Propaganda Fide (1925). Episcop vicar pentru București și Vechiul Regat, a fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, a fost încarcerat în lagărul de la mănăstirea ortodoxă Căldărușani, apoi la București, în subsolul Ministerului de Interne. Violențele fizice și psihice suferite în timpul „anchetei”, i-au deteriorat sănătatea, iar la 10 mai 1950 a trecut la cele veșnice, la vârsta de 51 de ani.

Al treilea episcop beatificat este Ioan Suciu, care s-a născut la Blaj, județul Alba, la 3 decembrie 1907. După examenul de maturitate (1925), a urmat cursurile Colegiului Pontifical Grec din Roma, devenind doctor în filosofie la Ateneul De Propaganda Fide (1927) și doctor în teologie la Ateneul Angelicum (1932). În anul 1947, s-a întors la Blaj ca administrator al Arhieparhiei de la Alba-Iulia și Făgăraș. A fost arestat la 27 octombrie 1948, fiind mutat de la mănăstirea ortodoxă Căldărușani, la Sighet, loc în care avea să treacă la cele veșnice la 27 iunie 1953, la vârsta de 46 de ani.

Al patrulea episcop este Tit Liviu Chinezu, care s-a născut la 22 decembrie 1904 la Iernuțeni (Reghin) în județul Mureș. După promovarea examenului de maturitate (1925), a absolvit cursurile Colegiului Pontifical Grec din Roma, unde a obținut doctoratul în filosofie la Ateneul De Propaganda Fide (1927) și licența în teologie la Ateneul Angelicum (1931). A fost arestat la 28/29 octombrie 1948 și dus în lagărul înființat la mănăstirea Căldărușani, unde a fost consacrat în secret episcop la 25 aprilie 1949, prin mandat de la Nunțiatura Apostolică. A murit la închisoarea din Sighet la 15 ianuarie 1955, în lipsa oricărui tratament medical, la vârsta de 51 de ani.

Al cincilea episcop care va fi beatificat este Ioan Bălan. S-a născut la Teiuș, în județul Alba, la 12 decembrie 1880, iar după promovarea examenului de maturitate din anul 1899, a fost seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș de la Seminarul Central din Budapesta (1899-1906), a obținut o bursă de studii la Institutul Augustineum din Viena (1904-1906) și a obținut titlul de doctor în teologie (1906). Episcop de Lugoj, a murit la 4 august 1959 la 79 de ani, la mănăstirea Ciorogârla, unde a fost închis cu domiciliu obligatoriu.

Al șaselea episcop beatificat este Alexandru Rusu, născut la 22 noiembrie1884 la Șăulia de Câmpie (azi jud. Mureș). După examenul de maturitate (1903), a fost seminarist al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, la Seminarul Central din Budapesta, unde a devenit doctor în teologie (1910). Episcop de Maramureș, a fost arestat în dimineața zilei de 29 octombrie 1948, iar între anii 1950-1954 a fost încarcerat la închisoarea de la Sighet, iar din 1955 a fost plasat în domiciliu obligatoriu la mănăstirile ortodoxe Curtea de Argeș, Ciorogârla și Cocoș. A fost ulterior condamnat de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare din Cluj la „temniță grea pe viață”, fiind acuzat de înaltă trădare. A săvârșit pedepse la închisorile Pitești, Dej și Gherla, unde a murit fără nicio îngrijire medicală la 9 mai 1963, la 79 de ani.

Al șaptelea episcop care va fi beatificat este Iuliu Hossu, care s-a născut la 31 ianuarie 1885 la Milașu Mare (azi Milaș, jud. Bistrița Năsăud). După promovarea examenului de maturitate (1904), a urmat cursurile Colegiului Urban de la Roma, unde a obținut doctoratul în filosofie (1906) și în teologie (1910) la Ateneul De Propaganda Fide, urmând a fi încadrat la Lugoj. Hirotonit preot la Roma în anul 1910, după diverse funcții la Curia de Lugoj, a fost episcop de Gherla (1917), iar după 1930, episcop de Cluj-Gherla. A fost una din figurile emblematice ale Unirii Transilvaniei cu Regatul României, citind Rezoluția de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918. Arestat și închis, a supraviețuit temniței de la Sighet. A fost până la sfârșitul vieții închis cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldărușani. Papa Paul al VI-lea l-a numit cardinal in pectore (adică știut numai de papă). A murit la 28 mai 1970, la vârsta de 85 de ani.

2. Romfilatelia, în parteneriat cu Oficiul Poștal al Statului Vatican, a introdus în circulație vineri, 31 mai 2019, emisiunea comună de mărci poștale România-Vatican 2019. Vizita Apostolică a Papei Francisc în România. Emisiunea este alcătuită dintr-o coliță dantelată a cărei valoare nominală este de 11,50 lei.

După două decenii de la ultima vizită a unui Suveran Pontif în România, un nou Papă a vizitat țara noastră în perioada 31 mai – 2 iunie. Papa Francisc a fost prezent pentru prima dată în „Grădina Maicii Domnului”, așa cum a fost numită România de către Papa Ioan Paul al II-lea în Vizita Apostolică din luna mai a anului 1999. La vremea aceea, România nu era membră a Uniunii Europene, dar vizita Papei s-a desfășurat sub semnul unității, plasând România în atenția mass-mediei internaționale. În fața Catedralei Patriarhale, Patriarhul Teoctist îi mărturisea Suveranului Pontif că îl primește „pe această vatră de lumină a neamului românesc, martori având, alături de noi, ierarhii, clerul și poporul de față. În persoana Sanctității Voastre, primim și cinstim Biserica lui Hristos”. Vizita s-a încheiat într-o comuniune, o fraternitate adevărată, o apropiere unică în istoria Bisericilor Ortodoxă și Catolică, manifestată puternic în zona Parcului Izvor din Capitală, unde mii de ortodocși și catolici scandau cu o vibrantă emoție: „Unitate, unitate!”. Referindu-se la acest moment, Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Robu amintește: „Ecoul «unitate» rămâne. Deși la suprafață nu vedem mare lucru, totuși rămâne în inimile și în mințile oamenilor această chemare la unitate, exprimată într-un fel sau altul. Dar este o realitate: vrem acest lucru.” Despre vizita Papei Francisc se poate spune cert că nu a fost o repetiție a ceea ce am trait în urmă cu două decenii. Este un nou Papă și am participat la un eveniment deosebit cu un puternic ecou în țară și în afara ei. Numele Suveranului Pontif vine de la Sfântul Francisc de Assisi. Așa cum a explicat Papa însuși, a ales acest nume din trei motive: pentru că Sfântul Francisc îi prețuia foarte mult pe săraci, era un om al păcii și nutrea un profund respect față de întreaga creație. Și, într-adevăr, săracii, pacea și grija pentru creație sunt o prioritate pentru Papa Francisc. Locașurile de cult catolice înscrise în programul de vizită al Papei Francisc au fost Catedrala Sfântul Iosif din București și așezămintele de cult catolic din Iași, Blaj și Șumuleu-Ciuc. În spațiul sfințit al Catedralei Naționale a fost rostită rugăciunea „Tatăl nostru”. Sloganul acestei vizite „Să mergem împreună!” este un îndemn la comuniune și la cooperarea tuturor, indiferent de apartenență religioasă sau etnie, pentru urmărirea binelui comun, a păcii și bunei înțelegeri. Pe 2 iunie, pe Câmpia Libertății de la Blaj, Suveranul Pontif a oficiat beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici martiri: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. „Este o mare bucurie nu numai pentru Biserica Greco-Catolică” – a mărturisit PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de București -, „ci și pentru orice om de bună voință care înțelege că jertfa lor a fost jertfa unei Românii demne care trebuie întotdeauna recunoscută”.

Papa Francisc, născut Jorge Mario Bergoglio, este al 266-lea episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice, ales la data de 13 martie 2013. Este născut la data de 17 decembrie 1936 la Flores, în Argentina, într-o familie de emigranți italieni. Este primul papă neeuropean după papa Grigore al III-lea (731-741) și de asemenea primul papă originar de pe continentul american și primul papă iezuit. A studiat chimia, apoi filozofia, a predat pentru o vreme ca profesor și abia în anul 1969 decembrie 13 a fost hirotonit preot. În anul 1992 a fost numit episcop auziliar de Buenos Aires și în 1998 arhiepiscop de Buenos Aires. La 21 februarie 2001 Papa Ioan Paul al II-lea la ridicat la demnitatea de cardinal. Papa Francisc vorbește cursiv următoarele limbi: spaniolă, limba oficială a Argentinei, italiana - limba maternă a părinților -, engleza, franceza, latina, germana, limbă în care și-a redactat teza de filosofie. La data de 24 noiembrie 2017 papa Francisc a fost ales membru de onoare al Academiei Române. În perioada 31 mai - 2 iunie 2019, Papa Francisc a efectuat o călătorie apostolică în România, sub genericul „Să mergem împreună!”.

Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif" a fost construită între anii 1875 – 1883 după planurile arhitecților Friedrich Schmidt din Viena și Carol Benesch. Stilul construcției aparține istorismului și împrumută mai ales caracteristici ale stilului romanic, cu unele elemente gotice. Clădirea are 40 de metri în lungime și 22 metri pe lățime. Catedrala a fost consacrată de arhiepiscopul Ignatius Paoli, la data de 15 februarie 1884; au fost prezenți „toți preoții Arhidiecezei, toți seminariștii, întregul corp diplomatic acreditat la București, președintele Consiliului de Miniștri, președintele Senatului, primarul Capitalei și mulți alții. Mihail Kogălniceanu, impresionat de măreția lăcașului de cult catolic avea să declare în același an, de la tribuna Parlamentului, că „este cel mai frumos edificiu religios care există în România. Hramul catedralei a fost ales în cinstea Sfântului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria. Sărbătoarea hramului catedralei este anual în ziua de 19 martie. Piatra folosită la construcție a fost adusă din carierele de la Rusciuc (Bulgaria), iar cărămizile au fost achiziționate din București și localitățile învecinate. Lucrările de construcție au început în zona absidei altarului, cu ample amenajări pentru consolidarea terenului și ridicarea nivelului acestuia. Lipsa de fonduri și izbucnirea războiului pentru independență din 1877, a făcut ca lucrările să înainteze foarte greu, în etape, până în anul 1883. În toamna târzie a acestui an construcția a fost încheiată. La ridicarea palatului arhiepiscopal, în anul 1925, s-a construit un turn în care au fost montate cele șase clopote ale catedralei. Structura de rezistență a catedralei este pusă însă în pericol de construirea, începând cu finalul anilor '90 ai secolului XX, la mai puțin de zece metri de clădire a unui bloc de birouri, denumit Cathedral Plaza, clădire a cărei construcție a fost declarată ilegală în justiție. Altarul principal al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara, după planurile arhitecților Friedrich Schmidt și Carol Benesch, și apoi montat la București de specialistul Niccolo Orassi. Tâmplăria tavanului aparent a fost executată la Brașov. Firma Mayer din Munchen a executat vitraliile originale, distruse la bombardamentele din data de 4 aprilie 1944, cele opt tablouri mari dintre ferestrele absidei cu scene din viața Sfântului Iosif și a Sfintei Familii, cele șapte medalioane de pe pereții navei centrale, mozaicul „Maica Domnului” și cei doi îngeri de deasupra portalului exterior al Catedralei, ca și sculpturile din lemn ale amvonului și ale băncii pentru Sfânta Împărtășanie. Pictura decorativă a navei centrale a Catedralei a fost executată de către Georg Roder din München, iar pictorul Fr. Elsner a executat pictura decorativă din capela baptisteriului și din navele laterale ale Catedralei. Îmbrăcarea în stucatură a colonadelor, stâlpilor și a pereților este opera atelierului italian al fraților Aterio. Vitraliile actuale sunt concepute și executate de cuplul Natalia și Ion Brodeală în 1980. Rozeta mare de deasupra orgii, vitraliul corului și cel al baptisteriului sunt executate în anul 1985 de artistul Dorin Dănilă. Policandrele de deasupra altarului principal și sfeșnicul pentru lumânarea pascală au fost cumpărate de la Paris. Orga catedralei este una dintre cele mai bune orgi de concert din România. Ea este acționată de un sistem electropneumatic, are 3 claviaturi, 3375 de fluiere, 54 registre principale și 36 registre auxiliare, cu posibilitățile ample de combinații necesare practicii concertante. Orga a fost construită și montată de firma L. Wegenstein din Timișoara, în anul 1930, înlocuind orga montată în 1892 de firma Merklin din Paris. Între octombrie 2009 și aprilie 2010 a fost restaurată de către constructorul de orgi elvețian Ferdinand Stemmer de la atelierul de orgi din Hărman (jud. Brașov). Catedrala este situată în Bucureşti, sectorul 1, strada General Berthelot la nr. 19.

Catedrala Sfânta Treime din Blaj este un valoros edificiu baroc, construit între anii 1741 – 1749 după planurile arhitecților vienezi Anton și Johann Martinelli. Aceștia au folosit ca sursă de inspirație Biserica Iezuiților din Cluj, prima biserică catolică ridicată în Transilvania după Reformă. Lăcașul de cult este catedrală arhiepiscopală majoră a Bisericii Române Unite cu Roma și monument istoric clasat în grupa „A” „monumentele istorice de valoare națională și universală”. Episcopul Ioan Inocențiu Micu Klein a încheiat pe 30 martie 1738 un contract cu Johann Martinelli, arhitectul curții imperiale din Viena, pentru realizarea catedralei, a școlilor și Mănăstirii Sfintei Treimi, contra sumei de 61.000 de florini austrieci. În anul 1748 construcția a fost terminată, rămânând de executat finisajele. Catedrala a fost sfințită de episcopul Petru Pavel Aron, succesorul fondatorului său, în anul 1756. Construcția a fost extinsă în anul 1838, când i-au fost adăugate cele două turnuri monumentale. Alături de Academia Teologică domină piața centrală a municipiului Blaj. Pictura cupolei datează din anii 1748-1749 și este realizată în patru registre, în stil bizantin cu accente realiste. În primul registru este reprezentat Isus ca mare arhiereu, înconjurat de papii Silvestru I. Grigore cel Mare, Clement I, Martin I, Ipolit, Leon cel Mare, Anastasie I și Ioan al VIII-lea. Portretele celor opt papi au fost pictate de Iacob Zugravul, după modelul realizat de Grigore Ranite în Biserica Sf. Paraschiva din Rășinari. Semnătura lui Iacob Zugravul („Iacov Zugraf”), fiul preotului unit Radu din Rășinari, se află în lanternou, sub picioarele apostolului Simon. În registrul al doilea este reprezentată Liturghia Îngerească. Registrul al treilea redă ciclul praznicelor: Nașterea Fecioarei Maria, Intrarea în Biserică a Fecioarei Maria, Buna Vestire, Nașterea lui Isus, Botezul lui Isus, Întâmpinarea Domnului, Duminica Floriilor, Învierea Domnului, Înălțarea la Cer, Sfânta Treime, Schimbarea la Față și Adormirea Maicii Domnului. Registrul al patrulea evocă de asemenea scene din viața Mântuitorului. Iconostasul a fost realizat în perioada următoare. A fost sculptat în lemn de tei la Târgu Mureș de către tâmplarul Aldea. Iconostasul a fost adus la Blaj pe bucăți, cu carul, și așezat în catedrală. Icoanele au fost pictate de meșterul Ștefan Tenețchi din Arad, în anul 1765. Nicolae Iorga a apreciat acest iconostas (catapeteasmă) ca fiind „desigur cea mai impunătoare prin întindere și bogăție din toată românimea”. În altar se găsesc trei picturi executate de Raicu: Coborârea Sfântului Spirit, în absidă: Botezul lui Isus în Iordan, în partea dreaptă, iar în stânga, la masa proscomidiei, Punerea lui Isus în mormânt. Pe pereții exteriori ai scării amvonului se află picturi pe lemn, realizate tot de Raicu, reprezentând pe Vasile cel Mare arhiepiscopul Cezareei Capadociei; Sfântul Grigore Dialogul, papă al Romei și Ioan Gură de aur, arhiepiscopul Constantinopolului, iar pe exteriorul amvonului propriu-zis se află icoanele celor patru evangheliști. Masa altarului și iconostasul au fost sfințite la 14 septembrie 1765 de episcopul Atanasie Rednic.

Catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" din Iași este o biserică romano-catolică construită în perioada 1992 – 2005, cu rolul de a servi drept catedrală episcopală. Ea se află situată pe Bulevardul Ștefan cel Mare nr. 26. Având în vedere că vechea catedrală episcopală devenise neîncăpătoare s-a dec is construirea uneia mai mari.Până în decembrie 1989 acest deziderat nu s-a putut realiza din cauza opoziției regimului comunist față de biserică. Abia la 15 august 1990, în mijlocul curții actuale a Episcopiei, înspre sud, a fost pusă piatra de temelie a noului lăcaș de către episcopul Petru Gherghel. Prefectura județului Iași a dispus sistarea lucrărilor după câteva luni argumentând că biserica este prea aproape de Bulevardul Ștefan cel Mare și afectează astfel vizibilitatea clădirilor existente în perimetrul respectiv. Episcopia a stabilit o nouă locație pentru catedrală, tot în interiorul curții, dar mai în spate. Noul proiect a fost realizat de arhitectul Gheorghe Hereș. În august 1992 s-a început turnarea fundației, iar în octombrie 1993 construcția ajunsese deja la cota zero. Începând de atunci, a fost amenajat subsolul clădirii pentru a se oficia liturghii. Prima liturghie a fost celebrată la Crăciunul anului 1993 în subsolul catedralei. Înălțarea lăcașului de cult a fost finalizată în iunie 1998, aici fiind celebrată prima liturghie la 24 iunie 1998, prilej cu care PS Petru Gherghel a hirotonit 12 preoți. În anii următori, s-au realizat lucrări la acoperiș, la finisarea bisericii pe exterior și interior și la mobilare.La data de 1 noiembrie 2005 a avut loc slujba solemnă de consacrare a altarului și de sfințire a Catedralei "Sfânta Fecioară Maria, Regină" de către PS Petru Gherghel. La această liturghie solemnă au concelebrat 23 de episcopi (ÎPS Jean-Claude Perisset, nunțiu apostolic în România și Republica Moldova; toți episcopii romano-catolici și greco-catolici din România, episcopi din Italia, Polonia, Elveția, Norvegia, Germania, Austria, precum și ÎPS Daniel Ciobotea, mitropolit ortodox al Moldovei și Bucovinei) și au participat peste 200 de preoți din dieceză și din afara acesteia și peste 3.500 de persoane. Cu acest prilej, au fost așezate relicve ale sfinților la piciorul altarului construit în formă de potir. De asemenea, au fost conferite diplome de onoare sau de merit celor care au contribuit la construirea catedralei.Catedrala Sfânta Maria Regină din Iași are o formă circulară, cu 24 de ogive și cu o cruce înaltă de 10 metri în vârf, în partea centrală a cupolei. Dimensiunile sale sunt următoarele: diametrul exterior - 38 metri, diametrul cupolei centrale - 24 metri, înălțime interioară la perimetru cu tot cu balcoane - 11 metri, înălțimea până la cornișă - 12.8 metri, înălțimea interioară până sub cupolă - 16 metri, înălțimea până la baza crucii - 26 metri și înălțimea până la vârful crucii - 36 metri. După construirea catedralei, a fost reamenajată curtea interioară a Episcopiei. S-a amenajat intrarea dinspre Str. Colonel Langa, curtea fiind împrejmuită de un gard din metal sau din piatră; a fost amenajat un spațiu verde central de forma unui pește, restul spațiului fiind din beton amprentat sau din pavele. Catedrala are o cupolă de tip calotă, cu 24 de ferestre de tip ogival, ce se sprijină pe patru stâlpi. Biserica are vitralii așezate pe trei registre reprezentând teme legate de creație, alianță, sacramente, misterele Rozariului. Intrarea în lăcașul de cult se face prin partea de est, dar mai există și o intrare secundară în partea de vest. În ambele părți ale intrării, se află săli "Mama și copilul". În interior, biserica are un spațiu central înconjurat de un hol semicircular. În spațiul central de la parter sunt dispuse 76 de bănci și patru confesionale din stejar, un baptisteriu pe partea dreaptă, la mijloc, și un tabernacol pe stânga, la mijloc. Pe balustrada balconului semircular de la etaj sunt amplasate mozaicuri cu cele 15 opriri ale Căii Sfintei Cruci. Pe peretele altarului se află o icoană din mozaic care o reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria, Regină, încadrată de câte două mozaicuri care reprezintă scene din viața Sfintei Fecioare Maria. La baza mozaicului central se află tabernacolul principal. De o parte și de alta a altarului sunt dispuse pupitre de unde se citesc lecturile din Evanghelie. La etaj se află balcoane pe întreg conturul, mai puțin pe conturul altarului. În fața altarului se află o orgă clasică (adusă din Germania (Rietberg),cu trei manuale, un pedalier, 3882 de tuburi și 43 de registre. Biserica are și un demisol, folosit ca sală de conferințe; câteva săli de cateheză și grupuri sanitare pe contur, în partea de sus a demisolului.

Mănăstirea franciscană de la Şumuleu Ciuc (cartier al municpiului Miercurea Ciuc), adăposteşte o statuie făcătoare de minuni a Maicii Domnului și de peste 450 de ani este centrul unuia dintre cele mai mari pelerinaje catolice din Europa. Sute de mii de credincioși vin în sâmbăta Rusaliilor să se roage la statuia Sfintei Fecioare în cel mai mare pelerinaj catolic din Europa Centrală şi de Est. Mănăstirea de la Sumuleu Ciuc aparţine franciscanilor observanţi, iar hramul este cel al Sfintei Fecioare Maria. Lăcașul datează din prima jumătate a secolului al XV-lea, când călugării franciscani au construit o biserică în stil gotic, care, în următoarele patru secole, a fost transformată, completată şi reconstruită de mai multe ori. Prima mențiune a mănăstirii a fost făcută în 1440, prin bula papei Eugen al IV-lea, care spunea că „se permit şapte ani de indulgenţă tuturor celor care sprijină cu orice donaţie biserica aflată în construcţie la Şumuleu Ciuc sau o vizitează în săptămâna sărbătorii vizitei Fecioarei la Elisabeta (2 iulie). Biserica gotică nouă avea inscripţionată pe faţada principală anul 1448, ca data terminării construcţiei”. Cu toate că vechea mănăstire a trecut prin multe, inclusiv incendierea de către tătari, statuia Fecioarei şi altarul Sfântului Anton au rămas neatinse de flăcări. Statuii îi sunt atribuite puteri tămăduitoare şi tot mai multe persoane vin la Şumuleu pentru a-i cere ajutorul. Cu această ocazie a apărut și pelerinajul de Rusalii, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea apare ideea construirii unei biserici de dimensiuni mai mari care să facă față numărului mare de pelerini. Piatra de temelie a actualei mănăstiri franciscane de la Șumuleu Ciuc a fost pusă în 1804 şi, din cauza lipsei de fonduri, evoluţia execuţiei a fost sporadică şi a fost influenţată de diverse evenimente, cum ar fi foametea, o furtună care a afectat lucrările sau decesul maistrului zidar. Biserica ridicată în stil baroc este sfinţită abia în data de 20 august 1876. Statuia făcătoare de minuni a Maicii Domnului, sculptată în lemn de tei, este cea mai mare de acest fel din lume. În centrul altarului bisericii şi este primul lucru care-ţi atrage atenţia atunci când păşeşti în lăcaşul de cult. Statuia o reprezintă pe Fecioara Maria învăluită în razele soarelui, având sub picioare globul pământesc şi luna şi purtând în jurul capului o coroană formată din 12 stele. Sculptura are o înălțime de 2,27 metri, fiind cea mai mare de acest fel din lume. În mâna dreaptă a Mariei se află sceptrul împărătesc, iar pe braţul stâng îl poartă pe Pruncul Iisus, amândoi au capetele încoronate. Adresa de corespondență a edificiului este: Mănăstirea Franciscană, strada Szék, numărul 148, Miercurea Ciuc, județul Harghita.

3. Regele Mihai I s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea si al Reginei-Mama Elena.

A incetat din viata, in ziua de 5 decembrie 2017, la resedinta privata din Elvetia. Din iunie 1930, dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau. A urmat cursurile unei scoli organizate de acesta la palat, alaturi de copii reprezentand toate colturile tarii si toate categoriile sociale. A devenit din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor.

Singurele saptamani fericite erau cele petrecute la Florenta, la mama sa. In adolescenta, Principele Mostenitor a urmat cursuri de sport si a inceput pregatirea militara. La varsta de saisprezece ani a devenit sublocotenent in armata romana. Dupa decesul Regelui Ferdinand din 1927 si ca urmare a faptului ca Principele Carol a renuntat la statutul de Principe Mostenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenta, compusa din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gh. Buzdugan. La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit in tara si a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I. In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii. Nu a fost insa de acord cu depasirea liniei Nistrului. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei alaturi de aliatii sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni. Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatii comuniste. In cele din urma, a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947. Exilul Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit pana la sfarsitul anului 1948 la vila Sparta, locuinta Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956. Pentru a-si castiga existenta, Regele si Regina au construit o ferma de pui si un mic atelier de tamplarie. Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana "Lear Jeats and Co", la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Léman, la cativa kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se afla, pentru moment, casa familiei. In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu "Lear", iar un an mai tarziu, a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu. Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra. Regele Mihai si Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si, in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor au ales sa fie alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta.

Principesa Ana de Bourbon-Parma (cunoscută și sub apelativul Regina

Ana, prenume complet Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite, soția regelui Mihai I al României, s-a născut la data de 18 septembrie 1923 la Paris și a decedat la data de 1 august 2016 la Morges, în Elveția. În timpul celui de-al doilea război mondial s-a înrolat în Forțele Franceze Libere (sub comanda generalului Charles de Gaule), participând ca șofer și infirmieră la campaniile din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania, motiv pentru care a fost decorată cu “Crucea de Război a Franței”. Împreună cu regele Mihai au dat naștere la cinci fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. Principesa Ana este înmormântată la Curtea de Argeș.

Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt. Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

O PLACHETĂ, O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Curtea constituțională a României

Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei. Ea este compusă din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani. Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din trei în trei ani. Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia. Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;

Plachetă - C.I.T. 1 iulie 1942 - 1984

(Comandamnentul Infanteriei și Tancurilor)

Pentru scumpa noastră patrie - Republica Socialistă România

Dimensiunea istorică a Forţelor Terestre, altă denumire Comandamnetul Infanteriei și Tancurilor, şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc.Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial.Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860. Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători. Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fiecare pe câte patru escadroane de lancieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit. Artileria, deşi era o armă în plin proces de afirmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la infiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă. La 15 februarie 1865, s-a decretat înfiinţarea comitetelor consultative pentru diferite arme, care trebuiau să examineze toate chestiunile privitoare la constituirea, organizarea, disciplina, instruirea, armamentul şi să dezbată regulamentele, proiectele şi planurile corespunzătoare fiecarei arme. În lumina Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au definit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie. Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată. După executarea mobilizării, armata a fost structurată în două entităţi constitutive, bine delimitate şi cu misiuni precise: armata de operaţii, cu două corpuri de armată, care subordonau patru divizii; şi armata teritorială, cu patru divizii teritoriale, 13 regimente de miliţii, patru escadroane miliţii şi garda oraşenească. Saltul semnificativ în conturarea şi afirmarea Forţelor Terestre s-a produs într-o perioadă scurtă de timp, până către sfârşitul secolului a XIX- lea. Eşalonul armată a apărut în structura sistemului militar românesc la intrarea ţării în primul război mondial. Noi mutaţii au cunoscut Forţele Terestre după primul război mondial când, în compunerea de luptă a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme, în special tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. O importantă măsura adoptată pe linie organizatorică a constituit-o înfiinţarea, în anul 1936, respectiv 1938, a încă două departamente pe lângă Ministerul Apărării Naţionale. Este vorba de Ministerul Aerului şi Marinei şi de Ministerul Înzestrării Armatei.În momentul intrării în cel de-al doilea război mondial, România avea un organism militar structurat şi înzestrat corespunzător vremii, cu un potenţial uman de 1.170.000 militari, reprezentând 8,5% din populaţia ţării. Infanteria, arma de bază a Forţelor Terestre, era cuprinsă în 19 divizii, ca mari unităţi tactice ale armei, structurate fiecare pe câte trei regimente de infanterie, două de artilerie, ambele categorii constituind, fiecare, câte o brigadă de infanterie şi, respectiv, de artilerie, precum şi pe elemente indivizionate (subunităţi de pionieri, transmisiuni, artilerie anticar şi artilerie antiaeriană). Vânătorii de munte erau organizaţi în patru divizii de munte, însumând 24 batalioane de vânători de munte, patru grupuri de artilerie de munte, opt divizioane de obuziere de munte. În structura trupelor acestei arme mai intrau patru comandamente de munte, cu opt batalioane. Artileria de câmp era structurată în regimente, divizioane, baterii, secţii şi piese. Unitatea de bază a organizării acestei arme era regimentul, afectat de regula diviziilor de infanterie şi cavalerie, precum şi direct corpurilor de armată şi armatelor (îndeosebi regimentele de artilerie grea, anticar şi antiaeriană).Cavaleria cuprindea cinci divizii, iar trupele motomecanizate şi de tancuri doar o divizie blindată, iar acestea, ulterior, au fost subordonate Comandamentului Trupelor Motomecanizate, nou infiinţat. Reorganizarea Armatei Române din anul 1947, legiferată de Instrucţiunile speciale nr. 41 900 din 15.08.1947 au vizat şi Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atribuţiile acestuia fiind preluate de cele patru regiuni militare înfiinţate cu acest prilej de comandamentele de armată şi de direcţiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major (Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Direcţia Înzestrării Auto şi Blindate). Nevoia unui organ care să-şi asume conducerea centralizată a Forţelor Terestre a determinat înfiinţarea Direcţiei Pregătirii de Luptă a Armatei de Uscat, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 46 839 din 09.08.1949. Analizând activitatea Direcţiei Pregătire de Luptă a Armatei de Uscat, s-a desprins concluzia că numai o parte a Forţelor Terestre era controlată de acest organism, multe compartimente intrând în competenţa altor structuri. Această stare este confirmată de existenţa Comandamentului Trupelor de Tancuri şi Mecanizate, înfiinţat prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 00123254 din 16.10 1950, care era direcţional pentru toate unităţile de tancuri, autotunuri şi mecanizate şi subordonat nemijlocit Ministerului Forţelor Armatei. Celelalte arme de uscat aveau comandamente proprii. În septembrie 1956, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. C.L. 004402 din 07.09.1956, Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Mecanizate îşi înceteaza activitatea, luând fiinţă Direcţia Tancuri şi Auto, care, din 15.09.1960, se va numi Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Auto.

Conducerea bicefală a celei mai mari părţi a armatei a fost eliminată în anul 1969, când din cele două organe centrale s-a structurat Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor, prescurtat CIT. Au urmat multe alte restructurări care au culminat cu constituirea conglomeratului - Forţele Terestre ale Armatei României – organism militar modern, cu o capacitate operaţională similară forţelor terestre din armatele ţărilor europene avansate din punct de vedere militar, flexibile, suple şi dinamice, apte să dea o ripostă eficace oricărei agresiuni armate la adresa securităţii României şi de a-şi îndeplini cu profesionalism misiunile ce le revin din obligaţiile militare internaţionale asumate de către ţara noastră.

Insigna - Campion județean - ciclism

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - C.T.A. - patrula școlară (Cercul tehnico aplicativ)

În data de 15 noiembrie 1968 s-a emis Legea 53 privind pregătirea tineretului pentru apărarea patriei care stabilea că apărarea patriei, a cuceririlor revoluționare ale poporului muncitor, este îndatorirea supremă a tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România. Activitatea de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei cuprindea instruirea militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și protecția împotriva lor, apărarea locală antiaeriană, pregătirea sanitară și de prim ajutor, precum și pregătirea de specialitate în cadrul unor cercuri tehnico-aplicative. Deci cercul tehnico-aplicativ era forma prin care se asigura pregătirea militară a tineretului în diferite specialități.

Insigna - Pază aeroport 1081

Insigna Paza aeroport este purtată de personalul destinat a asigura paza aeroporturilor. Această categorie de personal este responsabilă de paza și securitatea aeroporturilor. Celorlalți oameni (pasagerilor) le revine obligația de a se conforma numaidecât celor care poartă acest semn distinctiv la vedere, cu referire la comportament, acces, deplasare sau staționare în raza aeroporturilor.

U.S.P.B. - Uniunea sportivă a Polițiilor din Balcani

Prima ediție a Jocurilor polițiștilor balcanici - România - București - 1992

Uniunea Sportivă a Polițiilor din Balcani (U.S.P.B.) este un for (organism) internațional care înglobează cluburi, asociații, organizații sportive aparținând structurilor polițienești din Peninsula Balcanică care a luat ființă în anul 1991. Din această uniune fac parte structurile sportive polițienești din următoarele state: Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania, Turcia, Grecia și România. În cei 28 de ani de existență uniunea și-a propus nu doar organizarea de competiții sportive ci și intarirea cooperarii dintre politii, ca instituții. Prima ediție a jocurilor polițienești balcanice a avut loc în anul 1992 la București, ocazie cu care s-a bătut medalia de mai sus.

_________ooOoo________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

CU CUPOANE DETAȘABILE