1.
Îmi este dor de dorul dor
de apa sfântă de izvor,
îmi este vis în visul stins
de gând uitat în necuprins,
îmi este zbor în zborul frânt
de taina-nchisă în cuvânt,
îmi este timp în timpul mort
de clipele ţesute-n tort,
îmi este dincolo de stele
poteca lacrimilor mele
topite dintr-un strop de gheaţă
când mă plimbam tăcut prin viaţă.
Îmi este pasăre şi flori
iubirea soarelui în zori,
îmi este fluier dintr-un mac
ce-adoarme în adânc de lac,
îmi este strigăt către ieri
venit în azi de nicăieri,
îmi este scară către cer,
lumină albă şi mister...
2.
În noapte se deschide cerul
să ne dezvăluie misterul
iubirilor pierdute-n zori
în ascunziş de reci culori.
Şi-ncet coboară cu fiori
învăluite-n dalbe flori
crăiese mândre, minunate:
sunt sânzienele visate
de orice fată, fată mare,
ori de-o femeie iubitoare;
sunt sânzienele dorite
în clipele neadormite
şi răvăşite de-o chemare
3.
Îmi ninge noapte pe cuvânt,
îmi plouă stele într-un cânt,
îmi este chin în dimineaţă
iar lacrima mă plânge-n ceaţă
când rătăcită sunt în dor
şi-mi caut viaţa într-un nor.
Îmi strig durerea în ecou,
în gândul vechi, în visul nou
şi mă ascund în ierburi moi
crescute-anume pentru noi.
Şi somnul cade peste gene
cu amintiri de sânziene.
4.
Îmi este visul apă moartă,
îmi este apa ruptă-n toartă,
îmi e plecarea prin grădină
şi zorile într-o sulfină.
Îmi e urciorul adunat
din gând sărac, înverşunat,
din lacrima pământului,
din chinurile vântului.
Şi mă adorm lângă copac
să-mi fac din frunza lui colac,
colac de vis şi amăgire,
colac de dor şi pomenire.
5.
Îmi tremur frunzele-ntr-o seară
pe-alei de viaţă milenară.
Şi-am obosit tot căutând
liniştea vieţii într-un gând.
6.
Îmi este lacrima sărată,
iubirea nopţii descântată
de vrăjitoare şi de iele,
de mătrăgună în surcele.
Îmi este lacrimă şi plâns
în focul dorului nestins,
îmi este strop de ploaie rece
în pasul vieţii care trece.
În gândul nucului, venin,
îmi este ochiul un suspin.
Îmi este dor de veşnicie
îmi sunt în ora mea pustie.
Îmi este gând de foaie lată,
îmi este viaţa colorată
de cântece fără de rost,
de negrul zilelor de post
şi-albastru clipelor senine
pe care le-am visat cu tine
în trecerea din gând în dor
în albul nopţilor fior.
Îmi este gând negru catran,
îmi este galben de şofran,
îmi este roşu în cuvânt,
îmi este moartea legământ.
Îmi este marea gând de ducă,
îmi este noaptea o nălucă,
îmi este sufletul în vânt,
îmi este dorul în cuvânt.
Sunt piatră sfântă la hotar,
sunt lacrimă într-un pahar
căzută dintr-un gând de nor
pe suflet dor şi pe ponor.
10.
Îmi sunt aripă pentru joc
cu flăcări prinsă la mijloc
şi-mi ard suspinul în cuvânt
şi zâmbetul mi-l pierd în vânt.
Îmi este clipa rătăcită
în somn de lună adormită,
în cânt de greier din fuior
şi tors din caierul de dor.
Îmi este ora murdărită
de vorba roasă, înnegrită,
de colţii lupului fugar,
de florile fără nectar
şi agăţate la ureche
în cântecul fără pereche.
Îmi este timpul vechi duşman
se-ncolăceşte an de an
pe inelarul de la mână
şi rupe file din cunună
pe care le striveşte-n vis
şi-n lacrima din paradis.
Îmi este viaţa, nu mai este!
A fost demult într-o poveste
pe care timpu-a-ncălecat
şi zorile mi le-a furat.
Mi-ascund iubirea-n mănăstire
să-mi fie veşnic pomenire
în lumea drepţilor plecaţi,
pentru femei, pentru bărbaţi.
Mi-e gândul gând pierdut în gând,
în zbor de păsări rând pe rând,
de păsări albe călătoare,
de vise negre trecătoare.
Mi-e gând de lacrimă târzie,
de dorul apei în pustie
când verdele dispare-n zori
şi sufletul se-nalţă-n nori.
Mi-e gând cuprins în fericire,
în firul de nisip, iubire,
mi-e gând şi stele de plecare,
mi-e somnul gând într-o uitare
de clipe vechi şi părăsite
pe margini de chemări ştirbite.
Mi-e gând de gând pală de vânt
o clipă-nchisă în cuvânt
şi ferecată cu zăvoare
în apa rece de izvoare.
Îmi este visul orb rănit
când moare pasul în zenit,
îmi este sufletul aripă
în răsucirea dintr-o clipă
cât pasul a durat în viaţă
şi noaptea a pierit în ceaţă.
Mi-e visul suflet în iubire,
mi-e dorul zbor în rătăcire.
15.
Îmi este frică-n gândul serii,
îmi este zbor în dorul verii,
îmi este noapte-n întuneric,
şi pasăre în timp himeric.
Îmi este coborârea-n frică
pe scara tristă de arnică.
Îţi sunt spirală-n timp etern,
îmi eşti cădere într-un lemn.
spirala vieţii fără moarte,
lemnul suspinului în şoapte.
Îmi este vis în părul nins,
îmi este floarea de cais
în primăvara stelelor
uitată-n geana ielelor.
Îmi este vis de visul tău
somn zbuciumat de pasul rău
călcat de-un zburător în noapte
pe visul-vis de calde şoapte.
Îmi e căderea în abis
dorinţa de a-ţi fi în vis
şi de-a visa cu tine zbor
pe aripi albe de cocor.
Îmi este vis în dor nestins,
îmi este vis de necuprins.
Coboară liniştea cu rouă
peste cuvântul-vers şi-l plouă
cu florile de pe câmpii,
cu frunze ruginii din vii.
Şi dragostea o risipeşte
în soarele ce clocoteşte
chemarea de-nceput de lume
din adâncimi de albe spume;
în luna rece întristată
de gândul speriat de fată
rănită de un nor-condor
şi părăsită la izvor.
Găseşte ascunziş în timp
cu zeii-naltului Olimp
pentru-a privi spre omenire
cu înţeleaptă amăgire.
Şi liniştea se pierde-n gând
când zbuciumată, când mai blând
în cântece şi-n strigături,
în vorbe dulci şi-njurături,
în fiecare cuvântare
rostită-n fugă la plecare.
E-o linişte ce mi-a cuprins
cuvântu-mbătrânit şi nins
ascuns de lume într-un zbor
în ţipătul unui cocor.
Sunt suflet-gând într-un cuvânt,
sunt mângâiere şi descânt,
sunt căutare şi durere.
Mai sunt trecutul care piere
şi piere într-un cânt de nai
în orele ascunse-n rai
sau poate-n floarea de cireş,
în spinii vitregi de măceş.
Sunt suflet-gând în zbor căzut
când lacrimile le-am pierdut
în văgăuna unui dor,
în fluierul de la picior,
scâncind, mototolind în jar
o ştire răscolită-n ziar
şi-adusă-acolo de-un actor
care-a uitat să joace-n rol
iubirea unui suflet-gând
când stelele-i mureau pe rând.
Sunt suflet-gând şi m-am spălat
în apa vieţii de păcat!
20.
Îmi vine gândul pe cărare,
un gând pierdut, de fată mare,
în noaptea rătăcirii ei
în iarba verde de sub tei.
Îmi vine gândul din izvor
să-mi răcorească dor din dor
strivit în templul părăsit
pe-altarul visului cernit.
Îmi vine gând în răsărit,
adoarme-apoi în asfinţit
în cimitiru-ngenuncheat
de moşteniri şi de păcat.
Mai vine gândul, mai şi pleacă,
l-ajută negura oleacă
să se trezească din juneţe
să moară chin la bătrâneţe.
Mă sparg în ţipătul crispat,
în vocea gravă de bărbat
ce-n mângâierea lui perversă
îmi ţine dragostea în lesă.
Mă sfâşii în cuprinsul zării,
mă-nchid în adâncimea mării
să-mi dorm în peştele tăcut
orice prezent, orice trecut.
Mă regăsesc în mine - dor -
cu aripi frânte de actor.
Şi-n prăbuşirea mea senină
îmi cânt iubirea de ondină.
22.
în visul meu făcut surcele,
în gândul îngropat în stâncă
şi-n apa care nu cuvântă.
Îmi dorm obârşia din gene
ascunsă-n ochi şi în sprâncene;
îmi dorm strămoşii la hotar
în alb nisip de nenufar
şi răscolesc în timp adânc
să regăsesc plânsul de prunc
rotindu-se pe la răscruci,
pe ţărmuri şi-nnegrite cruci.
Mă cuibăresc în ieri, în azi,
în amăgirile din brazi,
în trupul meu, o grea povară,
în umbra morţilor uşoară.
23.
Mă pierd în linii, printre linii,
m-ascund în dorurile stânii
să-mi cânte fluierul pe viaţă
şi naiul vechi în dimineaţă,
să mă iubească mândra lună,
pe cap să-mi pună o cunună
de timp pierdut şi de uitare,
de vis trecut şi de plecare.
Mă pierd pe-o cale, printre căi,
îmi strig norocul peste văi,
norocul meu de altădată
pe care l-am găsit odată
ascuns în razele de soare,
în plânsul albelor mioare
torcându-şi orele pe plai
şi numărând florile-n rai.
Mă pierd în oameni, într-un om
pe când era al vieţii pom
şi strig la suflet, cânt pe frunze,
rămân cuvinte-dor pe buze
şi vârstele într-un sărut
-cât am iubit, cât m-a durut –
când munţi şi brazi m-au cununat
cu ciobănaşu-nsingurat.
Eu sunt din vis, tu eşti din carte,
ne sunt uitările pe moarte.
Tu eşti chemare, eu suspin,
în dor, otravă şi pelin.
Eu sunt o lacrimă, tu – zbor
căzut în firul de mohor.
Ne căutăm în ce-am pierdut,
ne risipim în ce-am avut.
În strigăt aş fi vrut să fii,
să mă găseşti dar să nu vii,
să mă iubeşti când sunt departe,
să mă striveşti în gând cu şoapte,
să fim într-un vârtej nebun
ascunşi în trunchiul de gorun.
Se-nvârte fusul pe la tâmplă
când o secundă mi se-ntâmplă
să înflorească lună nouă
în ochii tulburaţi de rouă.
Se-nvârte fusul înc-o dată
şi duce-n ceruri viaţa toată,
o-mprăştie în stihuri calme
şi-n visuri adormite-n palme.
Se-nvârte fusul şi descântă
cu pietrele care nu cântă,
în umbra singurului plop
despre ţărână şi potop.
26.
când amintirile-şi revarsă
puhoi de ape, vorbe multe,
stau cerbii în poieni s-asculte
şi coarnele le cresc încet
ca rămurişul de făget.
Mi-s clipele într-o uitare
de naştere şi căutare
când stelele-au murit în ochi
şi melcul cântă de deochi,
de mers căzut pe brusture
şi pe urzici să usture.
Mi-s dorurile-ngrămădite
în vechile cântări cioplite
pe frunza neagră de cucută,
pe limba peştelui tăcută,
culcat în mare, în ocean
să-şi doarmă timpul cu alean.
Mă caut în risipa nopţii,
în plânsul ruginit al porţii
deschisă de un vânt hoinar
cu dorul stins în felinar.
În clipe triste şi albastre
se-ascund uitările sihastre;
în clipe albe de visare
se-ntâmplă doruri călătoare
şi se înalţă în tării
să-şi plângă orele târzii;
în clipe verzi şi împietrite
de babe rele zgribulite
şoptesc în taină vânători
poveşti cu fluturi şi feciori
trăite pe-un hotar silvestru
în graiul osândit, terestru.
În clipe negre, colorate
de neputinţă şi păcate
trăiesc în ceasul lung de noapte
legendele cu mere coapte
căzute în oglinda vieţii
în zborurile frumuseţii.
Şi toate clipele se-adună
în cântecul de mătrăgună
şi-amestecate la un loc
în galben chihlimbar şi joc
îmbracă sufletele-n jar
cu şerpi de foc şi de amar.
29.
să nu rămân uitată pe un pod;
în fiecare dor agăţ o amintire
să nu mă fure apa-ntr-o clipire;
în fiecare drum strivesc o piatră
să nu se stingă lacrima în vatră;
în fiecare suflet mă strecor
să fiu plecării tristul cititor;
în fiecare EU mă simt pierdută
şi-alerg din stei în stei precum o ciută.
30.
Pe spirala răsucită
de o frunză adormită
visuri se aşază-n rând
şi îşi macină în gând
nopţile-nnegrite-n fum,
doruri rătăcite-n drum,
stele supărate-n zori,
lacrimi risipite-n nori,
clipele care-au căzut
dintr-un timp demult pierdut
în poveştile cu tâlc
grămădite într-un pâlc
de meduze-ncepătoare
şi de ape născătoare.
31.
Mă simt cumplit de vinovată
că am murit demult, odată,
când lacrimile s-au uscat
pe marginea unui păcat.
Mă simt în viaţa nimănui
o pată ruginită-n cui,
o linişte-n argilă arsă,
un dor mutat din scrum în casă.
Mă simt în coasta lui Adam,
mă simt fecioara unui ram,
frumoasă în ţărâna vremii,
povară-n pasul primăverii.
Mă simt amurg, mă simt durere,
mă simt zenitul care piere,
mă simt în pâlpâiri de şoapte,
mă simt în liniştea din noapte.
32.
ne cheamă azi într-o iubire.
Ne ţine-n ceaţă trişti, stingheri
c-un gând venit de nicăieri
şi adormit pe lespezi moi
de sfinţi şi sfinte în nevoi.
O linişte de-adânc de lume
trezită pentru noi anume
ne poartă paşii-n alte vieţi
când ne iubeam în dimineţi,
în dimineţile cu rouă,
în nopţile cu lună nouă.
O linişte-a tăcut în dor
căzută ploaie în izvor
şi în fântâna părăsită,
în lacrima neadormită.
http://tacereafumeganduluicuvant.blogspot.com/
http://sufletdecocorpoeme.blogspot.com/
http://lacrimadinparadis.blogspot.com/
Sincere mulţumiri, poetei Mariana Rogoz Stratulat de la Panciu
http://radioenigmaromania.linkpc.net:8000/listen.pls
ID: radio_enigma_romania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu