Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1870 Monetăria națională a pus în circulație o monedă de 20 lei cu chipul domnitorului Carol I. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic perlat exterior se prezintă două ramuri de o parte și de altă, una de laur (în stânga) și alta de stejar (în dreapta), legate la partea inferioară cu o panglică. Sub nodul panglicii este aplicată litera C, inițiala inginerului C.J.Cândescu, directorul și organizatorul monetăriei naționale. Între cele două ramuri este aplicată pe trei rânduri inscripția: “20/lei/1870” semnificând valoarea monedei și anul baterii. Pe revers în interiorul unui cerc periferic perlat exterior se prezintă efigia domnitorului spre stânga și inscripția circulară: “CAROL I DOMNUL ROMÂNIEI”. Prezenţa efigiei domnitorului a fost interpretată de Turcia ca o manifestare a tendinţelor de independenţă ale României. În urma protestelor Turciei, pe toate monedele emise între anii 1872 – 1876 efigia a fost înlocuită de stema sau de coroana României.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 20 lei, anul emiterii – 1870, metal - aliaj aur (90% - aur și 10 % cupru), forma – rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea – 6,452 grame, cant – zimțat și tiraj – 5000 exemplare.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

2. În data de 29 octombrie 2018 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial un set de trei monede (din aur, argint și tombac cuprat) și o monedă din alamă, pentru colecționare, dedicate împlinirii a 100 de ani de la unirea Bucovinei cu România. Deși designul monedelor este aproximativ identic, caracteristicile lor tehnice diferă, după cum urmează:

Moneda de 100 lei: metal – aur, puritate – 90%, formă – rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate – 6,452 grame, calitate - proof și cant - zimțat

Moneda de 10 lei: metal – argint, puritate – 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate - proof și cant - zimțat

Moneda de 1 leu: metal – tombac cuprat, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 23,5 grame, calitate - proof și cant - zimțat

Moneda de colecționare de 50 bani: metal – alamă Cu80Zn15Ni5, formă – rotundă, diametru – 23,75 milimetri, greutate – 6,1 grame, grosime la chenar – 1,9 milimetri, calitate – proof și cant inscripționat cu „ROMANIA” de două ori, cu steluță între cele două cuvinte.

Aversul tuturor monedelor redau o imagine a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, unde, la data de 28 noiembrie 1918, s-a votat unirea Bucovinei cu România; inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „______ LEI”, stema României și anul de emisiune „2018”.Reversul comun tuturor monedelor prezintă scena în care Iancu Flondor și generalul Iacob Zadik anunță votarea unirii Bucovinei cu România; inscripțiile „100 DE ANI DE LA UNIREA BUCOVINEI CU ROMANIA” și „28 Noiembrie 1918”. Monedele de aur, argint și tombac se poate achiziționa doar la set cu prețul de 1925 lei fără TVA emițându-se doar 200 de seturi. Moneda de 50 bani se poate achiziționa la prețul de 10 lei bucata, fără TVA, emițându-se 5000 de exemplare.

Dintre monumentele care atrag atenţia tuturor celor ce vizitează oraşul Cernăuţi, un loc aparte îl ocupă fosta Reşedinţă mitropolitană, azi corpul central al Universităţii “Yurii Fedkovici”. Atracţia este datorată în primul rând stilului mauro-bizantin, cu zidurile ei colorate în roş-cărămiziu, având aspectul unei puternice fortificaţii medievale, cu două biserici, cu turnuleţe înalte şi zvelte. Pe drept cuvânt a fost considerată a fi un adevărat giuvaer de arhitectură monumentală, fiind cea mai grandioasă clădire monumentală de acest gen din sud-estul Europei. Începuturile acestei construcţii datează din decembrie 1860, când Ministerul Cultelor din Viena, ca urmare a repetatelor cereri făcute de episcopul de atunci al Bucovinei Evghenie Hacman, îl însărcină pe tânărul arhitect ceh Josif Hlavka să se ocupe de schiţarea unui proiect şi să urmărească evoluţia lucrărilor. Josif Hlavka s-a născut la 15 februarie 1831, în localitatea Prestice – Bohemia, a urmat cursurile liceului în localitatea Klatow, apoi Politehnica la Praga şi se dedică studiilor de arhitectură la Academia de Arte Plastice din Viena. În 1856 a primit o bursă de la stat pentru studii de arhitectură în străinătate. Cu ajutorul acestei burse a făcut numeroase călătorii de documentare prin Italia, Franţa, Anglia, Germania şi Grecia pentru a studia cele mai cunoscute clădiri monumentale din punct de vedere arhitectonic. Ajutat de talentul său, de pregătirea sa, a început cariera de arhitect cu Biserica “Lazariştilor” din Viena în 1860-1862; apoi a continuat cu Opera Curţii Imperiale (Kaiserliche Hof – Oper) din Viena; Liceul Academic din Viena, Marele Palat al arhiducelui Wilhelm din Parkring în Viena, în stilul Renaşterii italiene. Fiind însărcinat de Ministerul Cultelor din Viena să elaboreze un plan de construcţie pentru Reşedinţa episcopală din Cernăuţi, Josif Hlavka a făcut o deplasare în Bucovina pentru a studia cu de-amănuntul spiritul tradiţional arhitectonic din zonă, căutând să desprindă din arhitectura vechilor monumente valoarea lor artistică şi apoi să o folosească la elaborarea planurilor de construcţie şi decoraţie ale Reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi, care avea să fie cea mai mare clădire monumentală din câte a construit Hlavka. La 1 martie 1908, marele arhitect Josif Hlavka s-a stins din viaţă la vârsta de 77 de ani, fiind înmormântat în cripta familiei din Piestice. După aprobarea proiectului Reşedinţei mitropolitane, s-a constituit un Comitet de construcţie din care făceau parte episcopul Evghenie Hacman, arhim. Teofil Bendela – vicarul episcopiei, Eudoxiu Hurmuzachi – primarul Cernăuţilor, conduşi de Josif Hlavka. Comitetul de construcţie avea misiunea să urmărească îndeaproape lucrările de construcţie. La 13 aprilie 1864 au avut loc sfinţirea locului de construcţie şi punerea pietrei de temelie, iar la 18 iulie 1864, după sfinţirea bisericii catedralei din Cernăuţi a fost sfinţită temelia reşedinţei. Materialul de construcţie, respectiv piatra, avea să fie adus din carierele de piatră din zonă, iar materialul lemnos din ocoalele silvice din Vicov şi Bilca, ce aparţineau Fondului bisericesc. De la Viena aveau să fie aduşi 30 de calfe de sculptori, mai ales cioplitori în piatră, iar forţa de muncă era asigurată de localnici. În 1866 s-a început zidirea Facultăţii de Teologie cu Biserica “Sf. Trei Ierarhi”. Palatul, numit Presbiteriu, amplasat în partea de răsărit a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, a fost început în 1871, iar din 1872, din cauza îmbolnăvirii lui Hlavka, lucrările au fost continuate de arhitectul Ksiezarski. Palatul mitropolitan, clădirea principală a reşedinţei, a fost predat spre folosire în diferite etape. Împrejmuirea construcţiilor cu grilaje de fier, amenajarea parcului, cunoscut sub numele de Parcul Dominic, aranjarea fântânilor şi cisternelor au avut loc între 1876 şi 1878. Palatul mitropolitan este clădirea centrală a întregului ansamblu, fiind şi cea mai mare construcţie. Accesul se face pe una din cele trei porţi boltite. La parter erau chiliile clerului monahal de la Paraclisul reşedinţei. La etaj, unde se afla Sala de şedinţe a Consiliului Eparhial, apartamentul vicarului Mitropoliei Bucovinei, episcopul de Rădăuţi, se ajunge urcând pe nişte trepte de marmură, sprijinite de coloane de alabastru. În mijlocul etajului era Sala Sinodală, cea mai mare sală a palatului, pardosită cu marmură, iar pereţii, îmbrăcaţi cu lespezi de alabastru. Pe cele 12 coloane de marmură sunt sprijinite arcadele galeriei care se aşterne sus, de-a lungul pereţilor, pe trei laturi ale sălii. Pereţii erau împodobiţi cu 11 fresce, ce reprezenta scene din istoria bisericească universală şi românească, scene atribuite lui Carol Swoboda din Viena, iar zugrăveala decorativă a fost executată de Karl Jobst. În această Sală Sinodală a Reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi s-a votat la 28 noiembrie 1918 Unirea Bucovinei cu patria-mamă.Din Sala Sinodală spre dreapta se intra în Salonul Roşu – cu portretele foştilor mitropoliţi ai Bucovinei; apoi Salonul Albastru, cu portretele foştilor episcopi ai Bucovinei, începând cu Dositei Herescu până la Evghenie Hacman. Din Salonul Albastru se intra în Biblioteca mitropolitană, şi de aici în Paraclisul arhiepiscopal cu hramul “Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, paraclis sfinţit la 29 iulie 1882, cu ocazia primului Congres bisericesc ortodox al Bucovinei, întrunit la îndemnul mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici. Acest paraclis a fost îmbrăcat în veşmânt pictural de Karl Jobst, în colaborare cu Johan Klein. Din Sala bibliotecii mitropolitane se intră în apartamentele mitropolitane, apoi în Refectoriu, un salon spaţios pentru primirea delegaţiilor oficiale. Tavanele tuturor saloanelor sunt din lemn de stejar, casetat, împodobit cu picturi realizate de acelaşi Karl Jobst. În stânga Reşedinţei mitropolitane se află edificiul Facultăţii de Teologie cu biserica închinată Sf. Trei Ierarhi, decorată cu fresce de Karl Jobst. În dreapta Reşedinţei mitropolitane se află cel de-al treilea edificiu, numit Presbiteriu, destinat în vremea aceea pentru clerul monahal care deservea Catedrala mitropolitană. La mijloc este prevăzută cu un turn în care se află un orologiu. Bolta coridorului de la etaj a acestei clădiri a fost împodobită cu fresce atribuite lui Epaminonda Bucevschi. În această clădire a fost adăpostită prima tipografie românească din Bucovina, întemeiată de mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici. Mobilierul pentru înzestrarea saloanelor reprezentative, pentru sufragerie şi pentru camerele oficiale a fost executat pe cheltuiala Fondului bisericesc ortodox român din Bucovina între 1879 şi 1880. Ultima restaurare a Reşedinţei mitropolitane a fost executată în 1937 din iniţiativa şi grija mitropolitului Visarion Puiu.

Iancu Flondor a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu România, care s-a născut la data de 3 august 1865 la Storojineț, într-o familie de nobili bucovineni, și a decedat la data de 19 octombrie 1924 la Cernăuți. A absolvit Facultatea de drept a Universității din Viena, obținând și titlul de doctor în drept. La 14/27 octombrie 1918,, din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu s-a organizat la Cernăuți Marea Adunare Națională Română care s-a proclamat Adunare Constituantă, întrunită în sala „Palatului Național” din Cernăuți, în prezența a peste 150 de delegați. La această adunare politică au participat deputații români din Parlamentul din Viena, foștii deputați din ultima dietă a Bucovinei și primarii din întreaga provincie , totodată s-a creat Consiliul Național Român, alcătuit din 50 de membri, cu reprezentanți din toate județele Bucovinei, precum și un organism cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, alcătuit din 14 secretari de stat. Guvernul provizoriu avea un comitet executiv, prezidat de Iancu Flondor. Adunarea Constituantă votează, la propunerea lui Iancu Flondor, "Moțiunea Constituantă a Bucovinei" pentru Unirea Bucovinei cu România. Moțiunea a fost citită de Dorimedont Popovici, ajutor de primar al orașului Cernăuți și deputat în Dieta Bucovinei. După adunarea Constituantei Bucovinei, membrii Consiliului Național Român au fost urmăriți de jandarmeria austriacă, încă în plină putere și s-a încercat chiar arestarea lor, fiind declarați „trădători de țară.” Soldați ucraineni din Regimentul de Infanterie 41 și din cel de Vânători 22, în ziua de 2 noiembrie au părăsit cazărmile, au prădat depozitele statului, s-au înarmat cu arme și muniții și nu s-au mai supus ordinelor superiorilor. Haosul pusese stăpânire pe Cernăuți, iar corpurile de armată austro-ungare din Ucraina și Basarabia erau în dizolvare. La 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți, sub președinția dr. Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României, prin care s-a hotărât "Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei”.

Iacob Zadik, uneori ortografiat și „Zadic” a fost un general al Armatei române pe vremea primului războu mondial, ce a comandat forțele militare române care au intrat în Bucovina după unirea acesteia cu România. El s-a născut în anul la data de 8 decembrie 1867 într-o familie de etnie armeană, a cunoscut toate treptele carierei militare, a trecut în rezervă în anul 1926 și a decedat la data de 8 aprilie 1970 la București.

La 19 octombrie 1918, la Liov, o Adunare Națională a ucrainienilor proclamă independența „teritoriului ucrainean” din Austro-Ungaria, teritoriu care cuprindea conform unei telegrame trimisă de liderul ucrainenilor din Bucovina către arhiducele Wilhelm: Galiția de est, Bucovina cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret și zona locuită de ucraineni din nord-estul Ungariei. S-a constituit o legiune ucraineană care avea principal scop apărarea noii republici, dar și desfășurarea de acțiuni teroriste de jaf și intimidare a Bucovinei, în special în Cernăuți, Rădăuți și Suceava. Ca urmare a mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina, de după primul război mondial, Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei, cere guvernatorului austriac Etzdorf predarea puterii către români. Refuzul guvernatorului provoacă tulburări, ceea ce determină chemarea în ajutor a armatei române. La 6 noiembrie 1918, generalul Iacob Zadik, comandantul Diviziei 8, având în subordine Regimentele 16, 29 și 37 infanterie, precum și pe toți grănicerii și jandarmii cu serviciul de pază pe frontiera Bucovinei, este însărcinat să ocupe fără întârziere localitățile Ițcani și Suceava, iar de aici să extindă progresiv ocuparea până la Cernăuți inclusiv. La 11 noiembrie 1918, trupele române conduse de generalul Iacob Zadik intră în Cernăuți și restabilesc ordinea și participă la preluarea puterii. Ulterior, la 28 noiembrie 1918, este convocat Congresul General al Bucovinei în Sala sinodală a Reședinței Mitropolitane din Cernăuți și se votează unirea Bucovinei cu România. Iată conținutul textului moțiunii de Unire a Bucovinei cu România: “Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

considerând că în cuprinsul hotarelor aceste ţări se găseşte vechiul Scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceava, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
considerând că fii ai acestei ţări umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcătorilor din afară şi a cotropirii păgâne;
considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;
considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voieşte să trăiască ca frate;
considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică;
considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despoiată în mare parte de vechea sa moştenire;
considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţă că marele vis al neamului se va înfăptui când se vor uni toate ţările române dintre şi Tisa într-un stat naţional unitar;

constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare Monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre. Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României.

3. În data de 01 iulie 2019, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial un set de trei monede (din aur, din argint şi din tombac cuprat), cu tema Desăvârșirea Marii Uniri – Alexandru Marghiloman. Aversul monedelor redă clădirea Sfatului Țării din Chișinău unde, la 27 martie 1918, s-a votat unirea Basarabiei cu România, în prezența unei delegații românești condusă de premierul Alexandru Marghiloman; inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „...LEI”, stema României și anul de emisiune „2019”.Reversul comun tuturor monedelor prezintă portretul lui Alexandru Marghiloman, inscripția în arc de cerc „ALEXANDRU MARGHILOMAN” și anii între care a trăit „1854” și „1925”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

Moneda din aur: valoare nominală – 100 lei, material compoziție – aur, puritate – 90%, formă – rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate – 6,452 grame, calitate – proof, cant - zimțat.

Moneda din argint: valoare nominală – 10 lei, material compoziție – argint, puritate – 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate – proof, cant - zimțat.

Moneda din tombac cuprat: valoare nominală – 1 leu, material compoziție – tombac cuprat, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 23,5 grame, calitate – proof, cant - zimțat. Aceste monezi s-a emis într-un tiraj de 300 seturi la prețul de vânzare, pentru un set, de 2.090,00 lei, exclusiv TVA.

Sfatul Ţării a fost un consiliu legislativ care a condus între anii 1917-1918 noul stat – Republica Democrată Moldovenească - format pe teritoriul fostei gubernie ruse Basarabia, care fusese creată după 1812 de Imperiul Rus, pe malul stâng al Prutului. După Revoluția din Februarie şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări şi congrese ale reprezentanţilor diferitelor clase sociale sau organizaţii profesionale pentru discutarea viitorului ţării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. În aprile 1917, s-a creat Partidul Național Moldovenesc, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei. Pe data de 16 iulie 1917 comitetul central ostăşesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. În același timp s-a întâmplat următorul evenimen - Adunarea Naţională Ucraineană a decretat că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecţiei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În perioada 23 – 27 octombrie 1917, oarecum presat consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeț. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat. De-a lungul vremii, după cât se poate desluși de pe trimiterile și mărcile poștale ale vremii, clădirea care a adăpostit Sfatul Țării, a avut mai multe destinații: Liceul de băieți nr. 3, Facultatea de Agronomie, Institutul de arte, etc. Este o clădire impunătoare, care poate fi admirată și astăzi, în centrul orașului Chișinău, pe strada Alexei Mateevici, nr. 97, ea găzduind o renumită instituție de cultură – Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.

Alexandru Marghiloman (27 ianuarie 1854 – 10 mai 1925) a fost un politician reprezentativ pentru mișcarea conservatoare, care s-a născut la data de 27 ianuarie 1854 la Buzău și a decedat la data de 10 mai 1925 tot la Buzău.Este primul buzoian care a ocupat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (Prim-ministru, 5 martie – 24 octombrie 1918) în același timp și ministru de interne. A urmat cursurile Colegiului “Sfântul Sava” din București, pe care l-a absolvit în anul 1870. A fost student și doctorand la Paris (1870 - 1878), reușind să își ia licența în drept și apoi doctoratul în drept și științe politice la Sorbona (1878). Între anii 1879 – 1883 a profesat în magistratură ca procuror, de unde a demisionat și s-a înscris în barou, devenind avocat al statului, iar pentru a se lansa în politică , în 1884 a demisionat și din avocatură. Deputat în anul 1884, a ocupat în Partidul Conservator funcții importante, iar între anii 1914 – 1925 a fost chiar Președintele Partidului Conservator din România, după ce la data de 27 ianuarie 1902, de ziua sa, a înființat Filiala Buzău a Partidului Conservator la vila sa – vila Albatros. Pentru perioade mai lungi sau mai scurte a ocupat diferite funcții în guvern precum: ministru justiției, ministru lucrărilor publice, ministru agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor, ministru afacerilor străine, ministru de interne și ministru de finanțe. Într-o perioadă foarte grea pentru țară a fost numit Președinte al Consiliului de Miniștri. Într-o vreme când mai bine de jumătate de țară, era ocupată de Puterile Centrale, iar Casa Regală și Armata se retrăsese în Moldova, el a fost pus în situația de a semna armistițiul și tratatul de pace cu Germania. E important de precizat că prin semnarea acestor documente ostilitățile militare au încetat, iar armata română a avut răgazul de a se reface și de a riposta cu succes pe frontul din sudul Moldovei. În această grea situaţie, Alexandru Marghiloman a dovedit dragoste de ţară, tact desăvârşit şi presimţind izbânda franco-engleză, o abilitate, recunoscută ulterior şi de germani. Pentru semnarea acestor documente a primit puternice critici din partea opoziției dar e important de reținut că acele documente nu au valoare juridică deoarece nu au fost semnate de către șeful statului, regele Ferdinand I. Ca prim-ministru, Marghiloman a mers la Chișinău, de unde a primit Declarația Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România din data de 27 martie 1918. Datorită lui Marghiloman, Buzăul a devenit un centru important al creșterii cailor de rasă și al întrecerilor hipice din România, construind aici un hipodrom de 42 de hectare. Herghelia s-a numit Albatros, după numele calului preferat, nume preluat și de vila sa, situată într-un parc de 45 pogoane (actualul parc Marghiloman). Caii săi au câștigat 27 de derbyuri. A fost căsătorit cu prințesa Eliza Știrbey, dar nu a avut copii. Din anul 1903 Marghiloman a fost vicepreședintele Jokey-Clubului din România, președinția onorifică fiind deținută de regele Ferdinand. Iată cum l-au caracterizat contemporanii: “O inteligenţă scânteietoare, spiritual, ironic, stăpân desăvârşit pe mijloacele lui, toate aceste însuşiri i-au dat putinţa să joace un rol de prim ordin în partidul conservator şi în politica românească. Avea un farmec deosebit în vorbă, pronunţând anumite expresii cu un uşor accent străin, creând o atmosferă de comuniune sufletească între el şi auditorul care îl asculta”. Odată Regina Maria a scris: “O zi petrecută la Vila Marghiloman era o zi plăcută și Marghiloman ne făcea să uităm în totul că era ministru”. Aici musafirii erau serviți cu o cafea specială “Cafeaua Marghiloman”, ce se pregătea la nisip dar nu cu apă ci cu cognac sau rom. Mai jos admiri statuia omului politic Alexandru Marghiloman, dezvelită în data de 27 martie 2018, dezvelită la Buzău, cu ocazia aniversării centenarului unirii Basarabiei cu România. Testamentul său se încheie astfel: “Am greșit poate mai mult decât socotesc, dar gândul mi-a fost întotdeauna curat și mi-am iubit țara”. Prezint mai jos câteva păreri ale unor contemporani și ale unor istorici dar și unele luări de poziție ale presei vremii despre personalitatea lui Alexandru Marghiloman:

Jertfa mare, patriotică, ce a adus-o A.Marghiloman, primind guvernarea sub ocupație nemțească îl onorează și îl înalță în panteonul marilor bărbați ai istoriei românești. – Al.Vaida-Voevod.
Omul și-a servit patria și tronul sub doi regi, cu credința unui câine, omul care prin sine însuși s-a ridicat la cea mai înaltă culme a valorilor patriotice, a sfârșit prin a primi în inima care a bătut acolo unde era România, săgeta epitetului de trădător. – Publicația“Acțiunea Buzăului” – 25 octombrie 1936
Marghiloman a avut patriotismul să accepte, din inițiativa primului ministru Ionel Brătianu, cu care obișnuia să aibe tainice întâlniri săptămânale, spinoasa sarcină a discuțiilor cu miniștrii Germaniei și Austro-Ungariei la București, pentru a juca, la caz de mare restriște, cartea înțelegerii cu Puterile Centrale. – Dan Amadeo Lăzărescu în revista “Magazin istoric” nr. 2 din 1997
A fost criticat, uneori cu înverșunare, pentru faptul că a format guvernul din 1918 care a semnat tratatul de la București. Trebuie să recunoaștem acum, din perspectivă istorică și privind lucrurile cu obiectivitate, că Marghiloman a acceptat atunci un rol de sacrificiu. – C.C.Giurescu - Memorii
Alexandru Marghiloman a fost tragica victimă a unor grozave împrejurări, (...) o podoabă a vieții nostre politice – Nicolae Iorga.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu - 1821

Istoria României

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 2019 de firma Casa de monede pentru a omagia Revoluția din anul 1821 condusă de tudor Vladimirescu. Pe aversul medaliei este redat Tudor Vladimirescu călare în fruntea revoluționarilor, și periferic circular între două cercuri continue este aplicată inscripția: “REVOLUȚIA CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU – 1821”. Pe revers, periferic, în interiorul unui cerc continuu este reprezentată o coroană de laur peste care sunt aplicate inscripțiile: “ISTORIA” sus și “ROMÂNIEI” jos. În centrul coroanei este reprezentată pajura stilizată din stema națională a României, înconjurată de stemele marilor provincii românești: Muntenia, Moldova, Ardeal, Dobrogea și Banat. Medalia are următoarele caracteristici tehnice: seria – Istoria României, anul emiterii – 2019, metal compoziție – cupru înnobilat cu aur, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea – 26 de grame, calitatea – proof (superioară) și tiraj – 5000 exemplare.

Tudor Vladimirescu (născut la 1780 în Vladimiri, Gorj şi decedat la 7 iunie 1821 în Târgovişte) a fost o figură emblematică pentru istoria Ţării Româneşti la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluţiei de la 1821 şi a pandurilor. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu din Craiova,care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie pe care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite. Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso turc din anii 1806 – 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinal de cavalerie Vladimir , clasa a III-a. În anul 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În perioada 14 iunie – 26 decembrie 1918 a efectuat o călătorie la Viena, pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu), decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa. Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala imperiului austriac. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană de la Ada Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi, jefuind tot. Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“. A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conţinutul prea revoluționar al „Proclamaţiei de la Padeş “ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“. Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război. Conducătorii eteriştilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti la 21 mai Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte în noaptea de 27 spre 28, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. Poza de mai sus este un portret executat de către Theodor Aman, după moartea revoluţionarului, pe baza mărturiilor unor panduri.

Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române.Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești - erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei. Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească datoriile pe care le contractaseră la instalarea pe tronul celor două țări române, Moldova și Țara Românească, cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploatării și jafului, condițiile de viață deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduși la ultima extremitate a celei mai spăimântătoare mizerii”. Corupția era generalizată și fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”. Lupta revoluționarilor români de la 1821 a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naționale. După ce s-a aflat în strânsă legătură cu boierii din „partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obștescul folos”. Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naționale. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție. Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi, implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care reveneau în alte țări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutați și mici boiernași de origine rurală și proaspăt intrați în rândul privilegiaților. Recrutările au fost impulsionate de principiile enunțate în Proclamația de la Padeș. Efectivele oștii pandurilor au crescut până la aproximativ 20000 de oameni. Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Tudor, după ce a înfrânt rezistența unora dintre ispravnicii de județe și a unor cete înarmate trimise impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra mănăstirilor fortificate de la Strehaia și Motru, iar pe 4/16 februarie și-a stabilit tabăra la Țânțăreni. Timp de trei săptămâni, Vladimirescu și-a organizat cei aproximativ 5000 de oameni, și-a extis controlul până la Dunăre, a purtat corespondență cu boierii bucureșteni și a urmărit cu atenție reacțiilor marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluție politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relațiile cu Imperiul Rus. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluționare românești au plecat spre capitală. Tudor a lansat o nouă proclamație către bucureșteni, declarând că mișcarea pe care o conducea era menită câștigării „dreptăților cele folositoare la toată obștea”. În plus, el amintea că deținea controlul teritoriilor de pe cele două maluri ale Oltului și că mișcarea pe care o conducea era îndreptată împotriva domnilor fanarioți și a marilor boieri care se aliaseră cu aceștia. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, pe atunci în imediata apropiere a Bucureștiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă proclamație prin care cerea tuturor cetățenilor țării, indiferent de condiția socială, să se unească pentru „obșteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în București. Stabilindu-și cartierul general în casele brâncovenești de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraș, evitând în același timp orice conflict cu omul Eteriei din oraș, Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului țării. Trativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărții de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire” , cu atribuții politice și administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceeași zi 23 martie/4 aprilie. În fata amenințării otomane tot mai fățișe Tudor decide sa-si retragă trupele înspre Oltenia. Pe 18/30 mai oastea revoluționară ajunsese în apropiere de Golești. În rândurile armatei, se înmulțiseră însă actele de indisciplină, în condițiile în care membrii ei nu mai vedeau un beneficiu evident al continuării luptei. Patru dintre căpitanii de panduri au refuzat să-și exprime în scris adeziunea la mișcare, iar cei rămași, supărați de faptul că Tudor comandase execuția unuia din ei pentru nesupunere, au transmis liderilor eteriști corespondența lui Tudor cu otomanii. Etichetat ca trădător de Eterie, Tudor a fost arestat și ridicat de Iordache Olimpiotul din mijlocul taberei sale (21 mai /2 iunie), fără ca vreunul dintre panduri să se împotrivească. O săptămână mai târziu conducătorul pandurilor a fost tăiat cu săbiile după ce fusese torturat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână. Executarea lui Tudor Vladimirescu a privat revoluția de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceștia luptând separat sau în alianță cu eteriștii cu otomanii până spre sfârșitul lunii iunie. Deși înfrântă prin intervenția armatelor otomane, Revoluția din 1821 a reușit să determine sfârșitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Țări Române. Totodată, revoluția a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida Națională”.

Regele Carol I al României și regele George I al Greciei

Întâlnirea dintre cei doi - Abbazia 30 apr - 2 mai 1901

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 1901 în amintirea întrevederii de la Abbazia dintre regele Greciei – George I și regele României - Carol I. Medalia s-a bătut în două variante de metal compoziție: bronz și bronz argintat, este roundă cu diametrul de 50 milimetri și este opera gravorului Tony Szirmay. În câmpul central ala aversului medaliei apar chipurile acolate ale suveranilor Greciei și României și două înscrisuri pe marginile medaliei stânga și dreapta: “GEORGE I” și “CAROL I”. În câmpul central al reversului este reprezentată o ramură de laur peste care se suprapune o plachetă inscripționată pe trei rânduri: “30 APRILIE * 2 MAI / ABBAZIA / 1901”.

George I a fost rege al Greciei din anul 1863 până în anul 1913. Născut prinț al Danemarcei la data de 24 decembrie 1845 la Copenhaga, a decedat în data de 18 martie 1913 la Salonic. La vârsta de numai 17 ani a fost ales rege de Adunarea Națională a Greciei, care l-a detronat pe regele Otto. Alegerea a fost sugerată și susținută de Marile Puteri (Marea Britanie, Franța și Rusia). Ca primul monarh al noii Grecii, domnia lui de 50 de ani (cea mai lungă din istoria modernă a Greciei) a fost caracterizată de câștiguri teritoriale pentru Grecia în urma Primului Război Mondial. Cu două săptămâni înainte de aniversarea a 50 de ani de domnie și în timpul primului război balcanic a fost asasinat. În contrast cu domnia lui, domniile următoare s-au dovedit scurte și nesigure.

Mărturie de botez - George D.Marin fiul născut la 9 decembrie 1858

botezat la 1 ianuarie 1859 de Nik D. Woikovitz

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se confer copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Insigna sportivă - C.S.Agronomia (Clubul sportiv)

Clubul Sportiv Agronomia București, cunoscut de obicei ca C.S. Agronomia București sau pur și simplu Agronomia București, este un club de baschet pentru bărbați din România cu sediul în București, care participă în campionatul Ligii Naționale.

Insigna - CIMA imagrex - România

Nu am găsit niciun fel de informații cu privire la insigna de mai sus. Dacă cineva ar putea să mă ajute cu vreo informație în acest sens i-aș fi sincer recunoscător. Aș putea presupune că această insignă a fost bătută la comanda vreunei companii românești de export actuale sau mai de demult.

________ooOoo________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII