Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – ACADEMIA MIHĂILEANĂ, ARHIVELE STATULUI, BAIA POPULARĂ ȘI BISERICA BARNOVSCHI DIN MUNICIPIUL IAȘI

1. Academia Mihăileană din municipiul Iași este prima instituție modernă de învățământ superior din Moldova, care a fost inaugurată la data de 16 iunie 1835, în casele Cazimir și Voinescu.

Ideea înființării acestui for de cultură s-a realizat sub domnia lui Mihail Sturdza, prin strădania lui Gheorghe Asachi și a altor învățați români ai vremii,. La început cursurile erau de 4 clase (2 inferioare și 2 superioare), dar cu timpul au ajuns la 7 clase. În cursul superior se predau la început filosofia și dreptul, iar mai apoi s-au înființat catedre pentru toate ramurile științifice (chimie, matematică, arhitectură, etc.).

Printre profesorii care au predat aici s-au aflat personalități de prim-rang ale culturii românești: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Eftimie Murgu, Damaschin Bojinca, Cristian Flechtenmacher, etc.

În anul 1847, Mihail Kogălniceanu deschidea cursul său de istorie națională și, cu toate că făcea multe menajamente rușilor, datorită abordării sale naționaliste, a fost oprit să mai continue să predea. Protectoratul rusesc încerca să oprească dezvoltarea conștiinței naționale românești prin intermediul unui institut superior de învățământ, de aceea Academia a fost transformată într-o școală inferioară de limbă franceză.

Aici s-au pregătit mulți intelectuali pe care îi vom regăsi mai târziu în rândul pașoptiștilor și unioniștilor, instituția fiind precursoarea Universității Alexandru Ioan Cuza, dar și a Colegiului Național din Iași.

2. Arhivele Statului din Iași, denumirea alternativă Direcția Județeană Iași a Arhivelor Naționale, deNumire actuală Serviciul Județean Arhive Naționale Iași este o instituție de cultură care își are sediul central pe Bulevardul Carol I, la nr.26.

Ca instituţie, Arhivele de pe teritoriul principatelor româneşti extracarpatice au fost înfiinţate oficial în contextul elaborării primelor legi administrative moderne, anume Regulamentele Organice, în anii 1831-1832. Pentru perioada anterioară secolului al XIX-lea, nu trebuie însă trecută cu vederea existenţa unor arhive de pe lângă cancelaria domnească, a celor păstrate de către autorităţile ecleziastice, ca şi a arhivelor private constituite de către dregători de diverse ranguri în ierarhia boierească. Dintre acestea, cele mai vechi locuri de păstrare a documentelor le-au constituit mănăstirile, care, datorită caracterului lor sigur, permiteau gruparea inclusiv de documente laice. Astfel, în 1775, este atestată existenţa unei Arhive generale a Mitropoliei Bucureştilor, unde se păstrau şi diferite acte particulare, de tipul hotărniciilor. De Arhivele Ţării Româneşti se poate vorbi însă abia începând cu 1 mai 1831, iar de cele ale Moldovei de la 1 ianuarie 1832. Este vorba de referiri la modul mai degrabă teoretic la arhive, dat fiind că legislaţia respectivă nu face nicio trimitere la activitatea arhivistică propriu-zisă, ci exclusiv la chestiuni ce ţineau de buget şi de numărul angajaţilor în Arhive. Lipsa unei reglementări clare s-a făcut resimţită şi în perioada ulterioară, în pofida contribuţiei, din perpsectiva funcţiei de directori ai instituţiei, a unor personalităţi marcante ale vieţii culturale româneşti, precum Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu sau Grigore Alexandrescu. Pe parcurs, este de notat tentativa din 1840 cu privire la reglementarea sortării şi evaluării documentelor de arhivă, însă abia în 1862, în contextul creat după unirea celor două principate extracarpatice, instituţia Arhivelor este organizată sub o Direcţie Generală, cu sediul la Bucureşti, în vreme ce Arhivele de la Iaşi devin subordonate acesteia. Cu aceeaşi ocazie, se face distincţia dintre documentele cu valoare istorică şi cele cu valoare practică, iar instituţia este subordonată Ministerului Justiţie, Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Este momentul în care, în mod tradiţional, se consideră că instituţia Arhivelor ia naştere, iar peste doi ani, în 1864, “materia primă” a sa se îmbogăţeşte, în condiţiile în care se ia decizia secularizării averilor mănăstirilor; ca urmare, un număr consistent de documente sunt trecute în proprietatea statului. În economia evoluţiei instituţiei Arhivelor, nu trebuie omise reglementările promulgate în anii 1869 şi 1872, ca şi perindarea la conducerea instituţiei, pentru o însemnată perioadă de timp, a unor personalităţi din domeniul culturii, precum Bogdan Petriceicu Hasdeu (1876-1900) sau Dimitre Onciul (1900-1923). Ar constitui o eroare nepermisă neglijarea mai timpuriei activităţi în domeniul arhivelor pe teritoriul Transilvaniei, desfăşurate prin grija autorităţilor maghiare, anterior momentului în care Regatul Ungariei dispare de pe harta Europei, în prima jumătate a secolului al XVI-lea. În continuare, după includerea principatului transilvan în cadrul monarhiei Habsburgilor, la sfârşitul secolului al XVII-lea, sistemul de conservare şi păstrare a documentelor cunoaşte o serie de îmbunătăţiri, dintre care cea mai importantă a reprezentat-o introducerea sistemului registraturii la principalele instituţii administrative. Odată cu înfiinţarea Arhivelor Statului Ungar, la 1875, cea mai mare parte a arhivelor vechi ale Transilvaniei este concentrată la Budapesta. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea, atât în Transilvania, cât şi în Banat şi Bucovina funcţionează sistemul centralizării documentelor în cadrul Arhivelor de stat din Budapesta (Országos Lévéltár) şi Viena (Haus-, Hof- und Staatsarchiv).

După evenimentele de la 1918, unificarea politică a statului român conduce şi la tentativa reuşită de racordare şi în domeniul arhivelor a noilor provincii alipite. Astfel, se înregistrează fondarea Arhivelor Statului de la Cluj (1920), Cernăuţi (1924) şi Chişinău (1925). În această conjunctură, o nouă lege de funcţionare a Arhivelor Statului intră în vigoare începând din 1925, prevăzând, printre altele, constituirea direcţiilor regionale. Instituţia se menţine în subordinea Ministerului Instrucţiunii Publice. Este perioada în care ca directori generali figurează Constantin Moisil (1923-1938) şi Aurelian Sacerdoţeanu (1938-1953). În contextul noilor orientări ideologice din perioada comunistă, în 1951 Direcţia Arhivelor Statului trece în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, iar modelul de organizare sovietic pătrunde şi în domeniul arhivisticii româneşti. În 1996, o nouă lege a venit să reglementeze activitatea instituţiei Arhivelor, ocazie cu care denumirea de Arhivele Statului este înlocuită cu cea de Arhivele Naţionale ale României.

3. Baia populară Iași, denumirea alternativă Baia comunală oferă servicii de îmbăiere persoanelor sărmane și oamenilor străzii la tariful social (2 lei un duș cu saună de o oră), între orele 8.00 - 20.00.

Ea este situată pe strada Cantacuzino G.M., nr.16, în spatele Mitropoliei Iași. Dacă multă vreme s-a oferit posibilitatea a două băi pe săptămână într-o vreme numărul băilor săptămânale s-a redus la una, ceea ce a stârnit nemulțumirea firească a publicului ieșean, ulterior revenindu-se asupra deciziei pripite. Marțea, joia și duminica se permite accesul femeilor iar miercuri, vineri și sâmbătă a bărbaților, lunea fiind zi de dezinfecție generală. Baia oferă copiilor posibilitatea de a învăța să înoate, la prețul de 10 lei pe oră, iar adulților servicii de masaj la prețul de 30 lei pentru 50 minute. Baia este deservită de 22 de angajați dintre care: un profesor de înot, 4 maseuze și 2 asistente medicale.

3. Clădirea reprezentată aici a fost în perioada interbelică sediul unei instituții bancare renumite, frumos denumită Banca Dacia din municipiul Iași.

Astăzi această clădire este clasificată ca monument istoric fiind situată pe strada I.C. Bratianu la nr. 20 – 22. Aici își are astăzi sediul Societatea comercială ieșeană pe acțiuni MOLDCONSTRUCT. Statuia din fața edificiului îl reprezintă pe cărturarul moldovean Miron Costin. Regret că nu pot oferi mai multe detalii despre clădire și/sau banca găzduită aici.

4. Biserica Barnovschi este o biserică creștin-ortodoxă din municipiul Iași, care a fost construită în prima jumătate a secolului al XVII-lea, ctitorul ei fiind domnitorul Miron Barnovschi-Movilă al Moldovei (1626-1629, aprilie - iulie 1633).

Construcția sa a început în anul 1627 și a durat câțiva ani buni, ea fiind situată în centrul orașului, pe strada Ghica Vodă, la nr.26, în spatele Poliției Municipale. În anul 2015 ansamblul bisericesc a fost delarat monument istori, incluzând pe lânga biserica propriu-zisă casa egumenească (beciurile) - datând din anul 1786, ruine de chilii și turnul clopotniță, ambele datând din secolul al XVII-lea. Prima mărturie despre Mănăstirea Barnovschi o avem de la cronicarul Miron Costin, care a lăudat osârdia și strădania binecredinciosului voievod Miron Barnovschi-Movilă de a ridica noi locașuri bisericești. Pisania bisericii nu s-a păstrat, dar există un document din data de 9 mai 1627, care indică în mod clar că domnitorul Miron Barnovschi a început în acel an să construiască biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În același act se precizează că mănăstirea a fost închinată de către ctitor la sfânta și marea biserică din Cetatea Ierusalimului (...) unde este începutul și capul și întărirea credinții noastre. Mănăstirea Barnovschi a fost administrată de către călugări greci până la secularizarea averilor mănăstirești (1863) din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Prin anul 1724 exista în curtea mănăstirii o școală domnească în limba greacă, pentru copii marilor familii boierești, care a funcționat o lungă perioadă de timp. În decursul timpului, biserica a fost restaurată de mai multe ori, mai precis în anii 1786, 1836 și 1880. În secolul al XVIII-lea a fost construit pridvorul deschis în stil baroc. Prin legea secularizării Mănăstirea Barnovschi a fost desființată, și-a pierdut proprietățile, iar călugării greci au părăsit-o. Ea a devenit biserică de parohie, având ca filie Biserica Sf. Lazăr. Cu timpul, construcțiile din incinta sa s-au deteriorat, clădirile anexe fiind demolate prin Planul de sistematizare a Centrului Civic al Iașului, din anul 1983. Au scăpat de buldozerele regimului comunist biserica, turnul-clopotniță și un beci lipit de acesta. Pe locul acestora au fost construite blocuri și un parc. Construirea noilor edificii a afectat structura de rezistență a bisericii, ca și acoperișul acesteia. Între anii 1994-2004, Biserica Barnovschi a fost consolidată și restaurată pe interior și pe exterior, cu fonduri alocate de Ministerul Culturii și Cultelor, dar și cu asistență UNESCO. În prezent, Biserica Barnovschi are două hramuri: Adormirea Maicii Domnului (15 august) și Sfinții Ioachim și Ana (9 septembrie). Biserica are plan pseudotrilobat, având abside laterale dreptunghiulare sprijinite de contraforturi unite printr-un arc de zidărie ce se ridică până deasupra ferestrelor. Pe fațadă, se află două rânduri de ocnițe alungite, unele dedesubt și altele deasupra ferestrelor. La rândul lor, ferestrele au chenare dreptunghiulare, cu muluri. Turla aflată deasupra naosului este fără bază și are forma unei prisme cu 12 laturi, deasupra ferestrelor aflându-se un brâu torsadă și un rând de ocnițe mici. Deasupra pridvorului închis se află o altă turlă de formă prismatică, cu muchiile teșite, care este înconjurată de câte un rând de ocnițe deasupra ferestrelor și unul dedesubt. Pictura interioară actuală a bisericii este târzie, datând din anul 1880, ea fiind în prezent foarte degradată. Catapeteasma este confecționată din lemn de tei și are șapte metri lățime. Ea datează din 1788 și cuprinde 40 de icoane, majoritatea acestora fiind pictate în secolul al XVIII-lea. Cele mai vechi icoane păstrate sunt cea a Mântuitorului Iisus Hristos (din 1679), a Sf. Ana (ferecată în argint), a Sf. Nicolae și a hramului (Adormirea Maicii Domnului - pictată în 1734 și ferecată în argint în 1806). Inițial mănăstirea Barnovschi era înconjurată de zid, acesta fiind demolat într-o anumită perioadă a istoriei ansamblului monahal. În partea de sud a incintei mănăstirești, la o distanță de 50 m de biserică, se află un turn-clopotniță datând din secolul al XVII-lea. Turnul este construit din blocuri masive de piatră fasonată și are o bază pătrată, având o suprafață de aproape 100 de metri pătrați. La parter este o intrare boltită, pe unde se intra în incinta mănăstirii. Deasupra parterului se află două etaje boltite, o scară și o tainiță, tăiate în grosimea zidurilor. Turnul nu a suferit lucrări de reparații care să-i altereze forma din secolul al XVII-lea. Deasupra intrării boltite se află o tainiță unde erau ascunse odoarele mănăstirești în timpul invaziilor străine asupra Moldovei. În zid a fost săpată o scară în spirală, ce duce spre camera clopotelor. De la primul nivel al camerei clopotelor, turnul se îngustează, iar muchiile sale se lărgesc. Clopotnița este acoperită cu tablă zincată. Aici se află trei clopote, dintre care două au fost donate chiar de către Miron Barnovschi. Un clopot are 400 de kilograme, altul 300 şi cel mai mic 70. Clopotul mare a fost turnat în 1628 la Liov, după cum atestă inscripţia în limba slavonă, iar pe marginea de jos este o altă inscripţie, în limba latină, în care se menţionează că a fost confecţionat de Georgius Frank Leopoli. Turnul este singurul care nu a suferit lucrări de reparaţii, forma din secolul al XVII-lea rămânându-i, astfel, nealterată.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Marele Decebal - regele Daciei 87 - 106 E.N.
Cele mai mari personalități ale poporului - România

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras -Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5 - 6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuând în următorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se inițiază un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13 - 14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide.

Vizita împăratului Iosif al II-lea în Transilvania

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 1773 în amintirea vizitei împăratului Iosif al II-lea în Transilvania. Medalia s-a realizat în trei variante de metal compoziție și anume: argint, argint aurit și alamă, având forma rotundă cu diametrul de 49,3 - 49,4 milimetri și fiind opera gravorului Krafft F. În câmpul central al aversului, în interiorului unui cerc perferic continuu, se prezintă efigia laureată spre dreapta a împăratului, semircular la partea superioară fiind aplicată inscripția: “IOSEPHVS II. PIVS. FELIX. AVG. (ustus)” ceea ce se traduce (Iosif al II-lea, cel pios, cel fericit, cel august). În câmpul central al reversului în interiorul unui cerc periferic continuu se prezintă împăratul Iosif al II-lea călare, purtând costum militar roman și sceptru în mâna dreaptă îndreptându-se spre poarta de intare a cetății Alba Iulia. Calul este însoțit pe jos de Transilvania, reprezentataă de o femeie drapată, purtând cornul abundenței. Pe frontispiciul intrării este un scut încărcat cu stema Transilvaniei și inscripția: “S(enatus). P(opulus). Q(ue). D(aciae). OPTIM(o). PRINC(ipi).” ceea ce se traduce (Sfatul și poporul Daciei pentru cel mai bun principe). În exergă la partea inferioară pe două rânduri este aplicată inscripția: “ADVENTVS AVG./MDCCLXXIII” (vizita imperială - 1773).

Construcția propriu-zisă a cetății Alba Iulia- care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei - a fost realizată între anii 1715-1738, în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis, Ștefan Wesselenyi, Francisc Anton Wallis și Ioan Haller (1713 – 1755). Ca zidari și pietrari au lucrat muncitori și meșteri italieni, iar pentru sculptură la porțile cetății și bastioane a fost adusă echipă vieneză, condusă de sculptorul Johann konig. Prima poartă a cetății bastionare, care asigură accesul din direcția estică are forma unui arc de trimf cu trei intrari. Pe ambele fatade ale portii se află patru basoreliefuri cu scene mitologice. În partea superioara a acesteia se gaseste, pe un piedestal, stema Austriei încadrată de statuile zeului Marte si zeitei Venus si la cele doua extremitati doua bombarde in pozitie de tragere.

Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei etc. A vizitat în mai multe rânduri, Banatul, Transilvania și Bucovina unde a primit cu solicitudine petițiile oamenilor și a intrat în conștiința colectivă ca „bunul împărat”. Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu a fost denumit astfel în amintirea lui Iosif al II-lea. Tot lui i se datorează numele comunelor grănicerești, învecinate, din județul Bistrița Năsăud: Salva, Romuli Parva și Nepos, în urma exclamației „Vă salut mici nepoți ai Romei!” (în latină Salve parvae nepos Romuli!).

Departamentul pentru politica de apărare - România

Departamentul de integrare și politici de apărare. denumire actuală,

Departamentul pentru politica de apărare şi planificare (DPAP) este structura centrală a Ministerului Apărării Nationale care coordonează îndeplinirea obligaţiilor asumate şi care decurg din calitatea de membru NATO şi a Uniunii Europene, asigură aplicarea politicii de apărare şi planificarea integrată a apărării, precum şi coordonarea cooperării politico-militare internaţionale. Acest departament este condus de un secretar de stat.

Domeniile sale de responsabilitate sunt: politica de apărare, planificarea integrată a apărării, cooperarea internatională în domeniul apărării, cercetarea științifică în domeniul politicii de apărare și istoriei militare precum și expertiză documente, activități international, de stat major și resurse umane.

Insigna - Facultatea de farmacie - XXX

23 - X - 1982 Promoția 1952

Conform DEX (dicționarul explicativ al limbii române) prin farmacíe se înțelege știința care se ocupă cu prepararea, păstrarea, distribuirea, controlul și evaluarea terapeutică a medicamentelor și cu ansamblul de date fizice, chimice și biologice legate de acestea. Prin farmacie se mai înțelege și unitatea sanitară unde se depozitează, de obicei pe o perioadă limitată de timp, într-un stoc (în funcție de solicitări), și se eliberează medicamente (uneori preparându-se), produse tehnico-medicale și igienico-sanitare. Ca știință farmacia este o disciplină aparte care contribuie la îndeplinirea actului medical în societate (este o disciplină de sine stătătoare și foarte importantă în cadrul medicinei).

Emblemă coifură

Emblemele coifură sunt un fel de insigne purtate de către personalul militarizat din sistemul apărării, ordinii publice, siguranței naționale și autorității judecătorești la caschetă, bonetă sau bască.

________ooOoo________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII