Mă numesc Victor Bivolu și
m-am născut în localitatea Brăhășești, la data de 17 februarie 1953.
Am reținut din spusele părinților că
m-am născut într-o iarnă cu zăpada cât
gardurile, iar mama gravidă a fost dusă cu sania trasă de doi
cai la “Casa de naștere” din localitate peste garduri și grădini, acestea
ne mai văzându-se
din cauza grosimii stratului de omăt. Mi-am petrecut copilăria în două case din
Brăhășești, una foarte micuță, situată pe malul râpii (râchii în grai
moldovenesc) și alta mai spațioasă undeva între Chiticioaice, Vasile Sturzu “Căcărează” și
Alexandru Sturzu.
Clasele I – VIII le-am urmat în școlile
din localitate, ciclu primar la Școala “de pe Vale” iar ciclu secundar la noua
Școală generală de lângă Uzina electrică și Căminul Cultural. Pe această cale
aduc un omagiu “tovarășilor” învățători și
profesori care mi-au îndrumat pașii ca să ajung un om pe deplin împlinit al
societății: Oancea Elvira, Anton Mioara, Anton Viorica, Brânză
Silvia, Chișcaru Nicolae, Catană Ortansa și încă mulți alții pe care am început
să îi uit, căci negura amintirilor se lasă mai groasă de la o zi la alta.
După absolvirea Școlii generale (anul
1968) am urmat cursurile Liceului teoretic nr.1 din municipiul Tecuci, pe care
l-am absolvit cu medie 8 și ceva la bacalaureat
în anul 1972. În timpul liceului s-a născut în mine pasiunea de a crea ceva cu
mâna și cu mintea proprie. Visam zi și noapte să ajung arhitect, eu să fiu
acela care concepe grandioase construcții (clădiri,
tuneluri, baraje de acumulare, etc), însă visul mi s-a spulberat când părinții,
cu lacrimi în ochi, mi-au spus că nu au bani să mă dea la facultate. Vă dați
seama ce a fost în inima mea la aflarea veștii. Am încercat să-i conving să mă
lase să candidez undeva de unde să pot ieși inginer proiectant, până la urmă
mi-ar fi plăcut să ajung și proiectant de organe de mașini sau diverse
instalații, dar am primit același răspuns dureros. Atunci m-am ambiționat și am
zis: “fie ce-o fi, tot în proiectare voi lucra” și am
candidat la Școala postliceală de proiectanți în industria construcțiilor de
mașini “Alexandru Ioan Cuza” din Galați, de doi ani de
zile. Am fost trimis de Fabrica de ambalaje metalice din Tecuci, am reușit
cu bursă, am studiat discipline noi precum Tehnologia materialelor, Geometria
descriptivă și mult Desen tehnic.
La absolvirea acestei școli (iunie 1974)
am întâmpinat alte inconveniente: Fabrica de ambalaje metalice mi-a dat negație,
renunțând a mă mai angaja, alte întreprinderi la care am încercat să mă angajez
(FEPA Bârlad, Rulmentul Bârlad, IRA Tecuci, ICEPRONAV Galați, Fabrica Tehnoton
Iași, etc) m-au refuzat pe motiv că nu am stagiul militar îndeplinit.
La începutul lunii octombrie am primit
ordin de încorporare: “în data de 25 octombrie să mă
prezint la CMJ Galați pentru încorporare”. Speriat, derutat, descurajat cu o
valiză mare de lemn, cu ditamai lacătul pe ea, m-am prezentat la CMJ. După vreo 3-4 ore de așteptare suntem încolonați și conduși
de către niște militari gradați spre gară, urcați în tren și apoi o zi și
jumătate de mers continuu. Nimeni nu ne spunea unde mergem, se auzeau din când
în când comenzile:
“Ține
aproape, răcane!” sau “Gura!”. Am trecut de Ploiești,
de Brașov și chiar de Sibiu. Profund căzut pe gânduri am ajuns la Arad unde am
fost coborâți. După vreo 2 ore de așteptare am fost urcați într-un tren de 2
vagoane tip automotor, apuc să citesc plăcuța de pe vagon: “Arad – Ineu”. Răsuflu
parcă mai ușurat dar totuși o neliniște mă frământă.
După
încă vreo oră și jumătate de mers cu trenul am debarcat pe peronul gării din
Ineu, cu uriașa valiză de lemn pe care abia o mai duceam. Pe înserat,
conduși de un subofițer și un caporal, am fost îndrumați în cazarma care avea
să-mi fie casă pentru un an de zile. Mă încerca un sentiment de curiozitate dar
și teamă. Încercam să rețin ce oraș era acest Ineu și dacă este
locuit. Toată lumea se trăsese în case, viața localității desfășurându-se
la ora aceia după perdelele care acopereau ferestrele locuințelor. Din când în
când eram somați cu una din expresiile;
- Ține aproape, bibane! sau
- Ce tot caști ochii, răcane?
Calcă!
Bibane, răcane! Erau niște termeni
necunoscuți mie, dar pe care aveam să-i descopăr în zilele următoare. Așa, în
șir indian, am traversat toată localitatea. Se înnoptase de-a binelea. Deodată
liniștea nopții este deranjată de muzica unor roți de tren. Era auto motorul
Arad-Chișineu Criș. Privirea îmi este atrasă de lumina semiobscură din
vagoanele de călători și de imaginea a două domnișoare care stăteau singure la
o fereastră. Este imaginea din civilie care mi-a rămas pe retină vreo două
luni de zile până când am ieșit singur în oraș cu bilet de voie. După
câteva secunde trenul dispare și observ tocmai că treceam peste calea ferată pe
sub o barieră ridicată. Imediat, în drepta, fără nici un semn, se deschide larg
o poartă metalică și fără vreo verificare suntem conduși pe platoul unității.
Eram în curtea Unității militare 01499 Ineu, unitate de elită a Armatei române,
care din doi în doi ani, îndeplinea misiuni externe, în cadrul Pactului de la
Varșovia, dar astea aveam să le aflu mult mai târziu. După un scurt cuvânt de
întâmpinare din partea ofițerului de serviciu suntem conduși la sala de mese
unde am mâncat din ce mi-a pus mama în valiză. Deși eram foarte obosit,
recunosc că până după miezul nopții nu am putut adormi, se întâmplase prea
multe într-un interval atât de scurt. Chiar a doua zi, la cubul unității, am
fost repartizați pe subunități. La prezidiul adunării stăteau mai mulți ofițeri
din care unul mi-a atras atenția în mod expres. Mai târziu aveam să aflu că se
numea Oprea Gheorghe și era colonel. Era un om înalt, cu o ținută militară
impecabilă, cu un mers atletic, țin minte și acum că privirea mi-a fost atrasă
de luciul cizmelor sale, dar și de nasturii săi perfect lustruiți de la veston.
Am fost repartizat în Bateria comandă a Brigăzii, o structură militară de
transmisiuni, la plutonul 2 telefonie. Imediat după această adunare
"tovarășul colonel", vine la mine, mă ia părintește după umeri și mă
conduce la magazia de echipament a bateriei, unde dă ordin să fiu îmbrăcat în
cel mai nou echipament și, la nevoie, ajustat exact pe talia mea. Urmărind
personal felul cum am fost echipat sunt condus de dânsul într-o clădirea
impunătoare, era comandamentul unității, într-o sală imensă (biroul operații)
unde mai mulți ofițeri stăteau aplecați studiind niște hărți militare întinse
pe birouri mari. Noul meu tătic îmi întinde o coală albă, o călimară cu tuș și
un toc cu peniță Redis, cerându-mi să scriu cu litere mari de tipar HARTA
DE LUCRU. Neștiind ce se întâmplă, fâstâcit binișor, am scris greșit și
ușor tremurat - HRTA DE LUCRU - și pe loc am auzit o explozie
de râsete și bucurie. Mi s-a părut că toții ofițerii aceia au exclamat în
cor;
- Ești băiatul nostru! Bine ai venit!
Ulterior mi s-a explicat că acolo
era Biroul Pregătire de luptă, cunoscut și sub numele Biroul operații, și acolo
se desenau și scriau multe hărți militare, iar eu fiind absolvent al unei școli
de proiectanți, eram pentru dânșii omul pe care tocmai îl așteptau. Toți mi-au
strâns mâna și chiar s-au prezentat; colonel Oprea, colonel Apetroaie, colonel
Hrițcu, colonel Porumb, căpitan Grosu, etc. Nu îți închipui cât de emoționat
eram. Deodată ușa se deschide și un ofițer voinic, cu mers legănat, cu părul
ușor albit, cu niște epoleți parcă auriți, intră întrebând;
- Care e noul furier?
Mai târziu aveam să aflu că era
comandantul unității - general maior Golcea Aurel - și că va trebui să îi dau
raportul în fiecare dimineață, la intrarea sa în comandament. Și iată așa mi-am
început armata.
A
fost frumos, greu dar și ușor. Am fost adoptat de acest grup de ofițeri ca și
copilul lor. Adeseori îmi aduceau câte un pachețel cu de ale gurii, de la ei de
acasă. Adeseori eram luat pe la ei pe acasă să îi ajut să mute vreun un dulap,
adeseori eram trimis, fără bilet de voie, mare bucurie pentru mine, la chioșcul
din afara unității, situat la vreo 200 de metri, să cumpăr ziare sau vreun
pachet de țigări.
La
vreo două săptămâni am fost gradat direct caporal. Zilnic lucram la hărți și
planuri de activitate în comandament, adeseori și după încheierea programului
de lucru al ofițerilor. Observam și eu ce instrucție serioasă făceau colegii
mei din baterie, cu câte 3-4 bobine cu cablu telefonic în spate, cu ranița și
mai ales după amiaza când lipseau comandanții. Aveam doi caporali; Grădinariu
Constantin din Suceava și Știorobelea Paulin din Dorna-Arini, nordul extrem al
Moldovei, care începuse să mă ia la ochi, deoarece nu participam la
instrucția-căprărie pe care o conduceau ei, aveam cel mai curat echipament din
baterie și deja aveam același grad ca și ei. Adeseori nu participam nici la
apelul de seara al unității, dăduse ordin "tăticul" ca atunci
când am de treabă să nu merg la apel. Nu uit că în fiecare după amiază eram
verificat de 2 - 3 ori de către caporali dacă am de muncă. Trebuie să menționez
că eu eram acela care conduceam echipele de soldați desemnate să facă curățenia
sumară zilnică și cea generală, de sâmbăta, în toate birourile comandamentului
unității. Întâmpinam mari greutăți până când mi se asigura numărul de militari
ordonat de către șefi. Adeseori primeam mai puțini și atunci mă înhămam și eu
la muncă. Nu pot să uit când 3-4 militari, pe aceiași bucată de pătură, se
legănau la unison, lustruind parchetul birourilor sau mozaicul holurilor, în
prealabil și ceruite. Dar misiunea expresă încredințată mie de către
"tăticul" era lustruirea nasturilor de la veston, cu pastă de dinți,
și cremuirea și lustruirea cizmelor sale, și apoi ale tuturor ofițerilor din
birou.
După
depunerea jurământului militar primesc bilet de voie semnat direct de
"tăticul" și plec în expediție să descopăr orașul Ineu. Mărturisesc
că în prima învoire m-am plimbat tot orașul și primul obiectiv pe care l-am
revăzut, de astă dată ziua, a fost gara. M-am așezat pe o bancă și am privit
trecerea mai multor trenuri care îmi aminteau de părinți aflați atât de
departe, de cele două fete singure din automotorul Arad - Chișineu Criș dar și
despre fata dragă, ce rămăsese acasă. Am descoperit și altă față a orașului,
era locuit, ba existau și fete, și chiar nu urâte. Am descoperit și frumoase clădiri-monument.
Partea
grea și neplăcută începea atunci când veneam seara în baterie să mă culc,
adeseori după darea stingerii. Încercam să ma dezechipez și să mă bag în pat
fără să fac vreun zgomot și, desigur, doar la lumina becului de control. După
ce mă culcam venea tovarășul caporal-căprar, mă trezea și cerea să îmi mai
lustruiesc odată bocancii și să îmi așez ținuta "ca lumea pe
băncuță", deoarece paftaua centurii nu era aliniată cu celelalte iar
boneta era așezată cu cucul în partea cealaltă, deși verificasem totul atent
înainte de a mă culca. Urma desigur și sancțiunea, adeseori spălat closetul sau
lustruit holul că să nu mai amintesc și de alte sancțiuni mai înjositoare,
noaptea pe la ora 23.00 - 24.00. Tensiunea se acumula, ofițerii din comandament
mă vedeau uneori obosit, mă întrebau ce e cu mine dar eu nu îndrăzneam să spun
ceva de teama să nu fiu și mai persecutat de către caporali sau chiar
comandantul de pluton sau baterie.
Într-o
zi sosește notă telefonică; "Militarii în termen, absolvenți de
liceu pot candida la școlile militare de ofițeri. Comunicați până la data de
...numele militarilor din unitatea dumneavoastră care vor să candideze la
aceste școli!" A doua zi "tăticul" mă trage deoparte și
îmi spune;
- Ei, copile! Ai vrea să devii ofițer,
așa ca mine?
Nu știu ce am răspuns deși inima mea
răspundea afirmativ. Trebuie repetat faptul că lucrând cot la cot cu ofițerii
din acel birou a început să îmi placă haina, modelul meu de ofițer fiind
"omul, dulceață, brad și stâncă - tăticul - colonel Gheorghe Oprea",
Dumnezeul să îi dea sănătate!, dacă mai trăiește, Dumnezeu să îl odihnească!
dacă a plecat la cer, pentru că a fost un om deosebit. Am anunțat părinții,
le-am vorbit despre această oportunitate, și imediat, în primă duminică, tata a
venit la mine la unitate.
- Ce faci, Viorel? Asta era vorba lui.
- Departe e Ineul ăsta!
I-am explicat despre ce era vorba,
nu se putea să nu vină și tăticul Oprea, am discutat vreo oră toți
trei. Tata a scos din raniță o pâine de casa, niște brânză de vaci, o
ceapă de apă și desigur o bucată de slănină, preparate și cu grijă împachetate
de mama care rămăsese acasă să aibă grijă de toate alea.
Tata
avea în raniță și o jumătate de litru rachiu din cel mai bun, a îndrăznit să-l
scoată pe masă, dar aflând că nu este permis, a renunțat. E clar că în acest
cadru am hotărât să candidez la Școala militară de ofițeri activi de artilerie
din Sibiu. Am fost învoit imediat în oraș pentru 24 de ore. M-am cazat cu tata
la un localnic și acolo ne-am întreținut mult aflând vești de acasă și
degustând din delicatesele trimise de mama, inclusiv rachiuașul de Berheci.
Într-un colț al raniței am găsit și vreo patru "poale-n brâu",
specialitatea mamei, plăcinta mea preferată. A doua zi l-am condus pe tata la
gară, iar viața mea a început să se schimbe. În baterie s-a dat vestea că voi
candida la școala de ofițeri, deja eram scutit de multe alte sarcini, la birou
și chiar în baterie, fiind lăsat să mă pregătesc pentru examenul de admitere în
școala militară.
Da,
am iubit uniforma militară, mi-a plăcut, am iubit și respectat armata. Și acum
îi port un deosebit respect. A venit vremea examenului. Mi-am scos de sub pat
valiza de lemn, am șters-o de praf, mi-am așezat în ea cele câteva lucruri
necesare și desigur hrana rece pentru două zile. Cu valiza în mână și, în
buzunar, cu foile de drum CFR dus-întors și ordinul de serviciu, am plecat la
gară și de acolo la Sibiu. Nu știam ce orizonturi mi se vor deschide. Eram
singurul militar din unitatea mea care candida la școala militară de ofițeri de
artilerie de la Sibiu. Singur la coborârea pe peronul gării din Sibiu, eram
parcă dezorientat. Pe lângă mine și alți tineri îmbrăcați în civil, unii
însoțiți de părinți, vorbeau despre aceiași școală, ne-am adunat și am mers
împreună spre școală, pe jos, pentru a admira marele oraș care ni se desfășura
în fața ochilor. Pentru prima dată în viață vedeam un oraș mare, un oraș
istoric, un oraș frumos. Privirea îmi era atrasă de frumoasele clădiri istorice
ale orașului. Mergând și tot sporovăind ne apare în față un monument impunător,
aflăm că chiar acolo este școala pe care o căutam.
Oprindu-mă
să admir statuia, observ în spatele acesteia, în adâncime, dar și în partea
stângă blocuri de locuit, în dreapta o mare clădire istorică iar în centru un
întins platou betonat. După verificarea de la punctul de control suntem conduși
direct la dormitoare. Mâncăm ceva, eu pe valiza, alții pe unde apucă, intrăm în
vorbă unii cu alții și astfel se nasc germenii unor viitoare prietenii. A doua
zi suntem adunați în trei grupuri pe platoul central al școlii care acum devine
aproape neîncăpător. Într-un grup erau proaspeții absolvenți de liceu
militar, ușor de recunoscut după uniforma lor, cu vipușca dublă de la
pantaloni, în alt grup absolvenți din ultimii 2-3 ani ai liceelor civile, care
nu au avut șansa să reușească la examenele de admitere în instituțiile civile
de învățământ superior, și, cel mai mic grup, cel a militarilor în termen care
și-au descoperit dragostea pentru armată, pe timpul îndeplinirii stagiului
militar obligatoriu. În timp ce comandantul școlii, colonel Pavelescu, ne ura
bun venit și succes tuturor, eu admiram vechea dar impunătoarea clădire a
comandamentului școlii.
Se
înțelege că dădeam examen din materia de liceu, iar liceul îl absolvisem cu
trei în urmă și începuseră să apară uitarea. Îmi amintesc un moment interesant
pe timpul examinării la proba orală de fizică. Îmi căzuse un subiect din
optică, ceva despre lentile, iar eu nu prea știam cum se calculează distanța
focală a unei lentile. La tablă fiind, în ținuta impecabilă de caporal și
"bâjbâind în întuneric" aud vocea blândă a unei doamne din comisia de
examinare;
- Și chiar vrei să devii ofițer? Eu am
confirmat timid prin înclinarea capului.
- Ei bine, ai nota 7, ești
liber!
Nu știu dacă am mulțumit sau nu, dar
m-am retras, fără a povesti cuiva acest lucru până acum. Am fost declarat
admis, s-a anunțat unitatea mea, am fost trecut în rezervă, urmând ca toamna să
mă prezint la școala care îmi va fi masă și casă timp de 3 ani de zile.
Câteva
amintiri din perioada cât am fost elev în școală militară îmi sunt încă vii în
memorie. Apelul de seară era o activitate principală, dar formală, a
orarului zilnic la care participau toți elevii școlii. Ne adunam aproximativ
1000 de elevi, perfect aliniați pe platoul unității, numai noi, cei din anul
întâi, eram 340 de elevi, repartizați în 5 baterii a 60 elevi fiecare și o
baterie de 40 elevi. Bateriile erau organizate pe plutoane a câte 20 elevi
fiecare. Deci într-un singur an, în statul comunist, ieșeau pe porțile școlii
300 - 350 de noi ofițeri, doar de artilerie. Nici mie nu-mi vine să cred ce
armată puternică era atunci, având în vedere faptul că forțele armate române
erau compuse din arme diferite (infanterie, tancuri, geniu, transmisiuni,
artilerie anti-aeriană, intendență, aviație, marină etc.)
Un
moment excepțional a fost depunerea jurământului militar, pentru mine era a
doua oară. Atunci a fost momentul în care m-am legat definitiv de țară. În
serii de câte 10 elevi, 5 pe o parte și 5 pe cealaltă parte a drapelului, cu o
mână pe armă și cu cealaltă pe drapel, rosteam după comandantul de pluton
cuvântul sacrului jurământ de onoare; "...Jur să îmi apăr țara chiar cu
prețul vieții...". Erau cuvinte simple dar de profundă simțire în
inima mea, rostite în fața comandanților noștri și a asistenței civile formate
din rudele elevilor, venite din toată țara.
Momente
de neuitat au fost tragerile cu tehnica de artilerie, de zi și de noapte.
Executarea tragerilor de artilerie pe timp de noapte era un adevărat spectacol
de sunet și lumină. Nu pot uita că la plecarea proiectilului din țeavă,
fălcelele tunului se ridicau aproape jumătate de metru din cauza reculului, iar
eu puneam mâinile la urechi și deschideam gura pentru nu asurzi din cauza
bubuiturii. Țin minte și acum tragerile demonstrative de la începutul
anului întâi, când am făcut cunoștință cu viitoarea mea meserie. Se trăgea
cu obuzierele din poziție de tragere acoperită, adică de după deal, adică
trăgătorii nu vedeau în ce trag, focul fiind condus din punctul de comandă
observare de ofițeri mai vârstă doar prin calcule, observare directă cu binoclu
și luneta sau prin măsurători pe hartă. Am fost impresionat de calmitatea și
precizia în lucru a acestor ofițeri. La un moment am fost informați că se
va executa un foc de baraj de 1 minut și invitați să privim
atenți dealul Merghindeal, cel din fața noastră, noi, asistența civilă și
punctul de comandă-observare (conducere) a focului aflându-ne sub creasta
dealului Rorii, din poligonul Cincu. A început să se cutremure pământul și o
ploaie de proiectile să se spargă pe dealul Merghindeal, răscolind pășunea. În
doar un minut panta dinspre noi a dealului, o suprafață de câteva hectare, a
fost arată efectiv. S-a lăsat liniștea și urechile încă îmi țiuiau. Atunci
mi-am amintit de vorbele spuse de către regele Carol I al României care a
exclamat; "Asta-i muzica ce-mi place!", inspectând
tragerile unei baterii de artilerie în războiul de independență, și i-am dat
perfectă dreptate. Nu aveam de unde să știu ce viitor mă așteaptă.
Alte
amintiri păstrate în caseta sufletului meu sunt ședințele de pregătire în teren
la disciplina aparate de artilerie, jos la calea ferată sau în poligonul
Poplaca, sub conducerea comandantului de baterie. Atunci când puneam în punct
(instalam) teodolitul sau goniometrul busolă, domnia sa, foarte atent la ce
făceam, apostrofa cu blândețe pe câte unul unul dintre noi;
- Zarzăre, nu te sui pe aparat, nu-l
încăleca!
Recent am aflat că a decedat într-un
groaznic accident de circulație. Domnul Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Se
păstrează în amintire și ședințele de pregătire fizică conduse de către
comandantul de pluton. Nu uit ce greu mă rostogoleam peste bara fixă, trezind
adeseori ilaritate în pluton, deoarece eu aveam fundul cam greu. Țin minte
ședințele de deplasare rapidă 1-3 kilometri, cu tot echipamentul asupra
noastră. Îl văd și acum alergând în fața plutonului, ca exemplu bun de
urmat de către noi elevii, pe comandantul de pluton.
O amintire de neuitat este din ziua
ultimului mare cutremur care a lovit România în data de 4 martie 1977.
Ca în orice instituție militară și în școală, între ora 21.00
si 21.30 se desfășura programul de seară adică curățat echipamentul și igiena
personală, poate și scris o vedere prietenei, soției sau familiei. Deja mă
pregăteam sa mă bag în pat. Simt o mișcare ușoara sub tălpi și apoi o mișcare
laterală bruscă și vioaie a patului. Menționez că dormitorul era la etajul doi
al clădirii, că paturile erau dispuse pe două nivele și că eu dormeam la
cucurigu. Mă adresez colegului de sub mine:
- De ce miști patul,
bă? Iar el:
- Ești nebun, nu vezi
că citesc ceva.
La câteva secunde
un coleg strigă;
- Cutremur! și o
zbughește pe ușă.
Apoi se lasă o liniște mormântală. Trec secunde bune,
mișcarea nu se mai simte de fel, ne uităm mirați unii la alții și apoi o
„tăiem” și noi pe ușă, pe scări și ieșim afară. În 2 - 3 minute curtea platoul
central al școlii s-a umplut de elevi. Unii erau mai speriați, alții mai puțin.
Nu existau telefoane mobile. Eram îngrijorați pentru că nu puteam comunica
cu familiile. La puțină vreme colegii, de fel chiar din Sibiu, ne umplu capul
cu vești groaznice, că Focșaniul a dispărut de pe fața pământului, că la
Ploiești și București e jale mare. etc. După vreo 5 -10 minute, simțind și o
răcoare în spate, împreună cu alți colegi, intrăm în dormitoare mai comentăm nițel și apoi ne culcăm. Interesant este că lângă dormitorul nostru era unul mai mic,
cu 8 paturi, în care dormeau niște elevi negri, de prin Congo. Ăștia s-au
speriat groaznic. Au vrut să sară de la etaj. Nu au intrat în camera până
dimineața.
Am terminat Școala
militară de ofițeri activi de artilerie Ioan Vodă cel Cumplit din Sibiu în anul
1978 cu rezultate bune, astfel că am fost
repartizat în garnizoana Tecuci, în unitatea de rachete
operativ-tactice, situată la Gara de Nord, undeva în spatele actualului magazin
Kaufland. Era o unitate de elită a armatei noastre, identică celei de la Ineu,
unde mi-am îndeplinit stagiul militar. Imediat am fost trimis la un curs de
specializare de șase luni la Ploiești, și astfel tot ce am învățat la Sibiu a
trebuit să neglijez punând accent pe noua specialitate. Această unitate avea o
tehnică specială secretă, care executa lovituri la distanța maximă de 300
kilometri, racheta ridicându-se spre înaltul cerului până nu se mai vedea. Din
doi în doi ani se executau trageri în cadrul Pactului militar de la Varșovia,
doar în poligoane speciale din URSS. Am avut bucuria să particip și eu la o
asemenea misiune de onoare și înaltă responsabilitate. Șansele de avansare în
cariera militară în această unitate erau reduse deoarece erau puține și ocupate
funcțiile de ofițer superior, unitatea fiind plină de căpitani bătrâni.
Trebuie să recunosc că beneficiind de
o “pilă”, că altfel nu se putea, mi-am aranjat mutarea “la ordin” în
garnizoana Buzău (septembrie 1987), pe o
funcție de maior, șef
compartiment arme și muniții, “hârțogar”, într-o unitate de transmisiuni. Și aici am început
cu un curs de specializare de 3 luni, pentru a învăța cu se mănâncă noua
funcție. După întoarcerea de la curs am intrat direct în pâine, fiind
numit, prin cumul, de către comandant “responsabil cu protecția muncii și
supravegherea tehnologică.”
Au urmat firesc alte necazuri și greutăți. Eram singurul ofițer de
artilerie dintr-un regiment de transmisiuni organizat pe 4 batalioane. Simțeam
să sunt privit cu suspiciune. Pe lângă evidența armamentului și munițiilor eram
împuternicit să verific evidența, păstrarea în deplină securitate și starea de
întreținere a armamentului de la toate subunitățile, conduse de ofițeri mai
mari în grad ca mine. Pe linia protecției muncii și supravegherii metrologice
eram împuternicit să constat toate neregulile, și nu erau puține. După
executarea fiecărui control eram obligat să dau raport scris comandantului, cu
măsuri de sancționare a comandanților de plutoane, companii, batalioane sau a
șefilor atelierelor unității. De aici rezultă “simpatia” de care mă bucuram în rândul transmisioniștilor, la care am făcut referire mai sus.
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINATAȘ
_________xxx________
CÂTEVA INSIGNE
DIN REPUBLICA MOLDOVA
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei
persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani
și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare
societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică,
religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de
participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură,
etc.
Insigna - Autoritatea civilă aeronautică - Republica Moldova
Autoritatea Aeronautică Civilă a Republicii Moldova este o autoritate administrativă de certificare,
supraveghere și control în domeniul aviației civile, care are statut de
persoană juridică de drept public cu formă de organizare juridică de agenție,
finanțată de la bugetul de stat, cu sediul în municipiul Chișinău, și este
subordonată Ministerului Economiei și Infrastructurii. Misiunea Autorității
constă în implementarea politicilor în domeniul aviației civile și
supravegherea respectării de către persoanele fizice și juridice a legislației
în acest domeniu pentru asigurarea siguranței zborurilor, securității
aeronautice, protecției consumatorului și a siguranței ocupaționale. Una din
atribuţiile Autorităţii Aeronautice Civile este de a licenția personalul
aeronautic al aviaţiei civile a Republicii Moldova şi supraveghea permanentă în
vederea respectării standardelor în acest domeniu. În acest sens Autoritatea Aeronautică Civilă, prin
intermediul Direcţiei Autorizare personal Aeronautic, care este o subdiviziune
a sa, are împuternicire de a executa următoarele sarcini:
- asigurarea executării actelor normative care reglementează acordarea, revalidarea, reînnoirea şi validarea certificatelor, calificărilor şi autorizaţiilor de personal aeronautic;
- acordarea, revalidarea şi reînnoirea certificatelor, calificărilor şi autorizaţiilor de personal aeronautic;
- validarea certificatelor şi calificărilor de personal aeronautic eliberate de către autorităţile aviaţiei civile din alte ţări;
- examinarea concluziilor cu privire la aptitudinile privind starea sănătăţii în vederea acordării sau revalidării termenului de valabilitate a certificatelor;
- acordarea, prelungirea termenului de valabilitate şi reînnoirea certificatelor organizaţiilor care propun pregătirea teoretică şi practică a personalului aeronautic;
- recunoaşterea instituţiilor de învăţământ ale altor state care propun pregătirea teoretică şi practică a personalului aeronautic;
- organizarea inspecţiilor şi testărilor practice ale personalului aeronautic (în zbor şi la sol) în scopul revalidării termenului de valabilitate şi reînnoirea certificatelor sau calificărilor;
- elaborarea proiectelor de acte normative în domeniul autorizării personalului aeronautic a aviaţiei civile a Republicii Moldova;
- elaborarea proiectelor amendamentelor şi actelor normative ale Republicii Moldova în domeniul certificării personalului aeronautic în baza amendamentelor şi actelor normative ale organizaţiilor internaţionale ale aviaţiei civile, ale cărui membru este Republica Moldova;
- organizarea examenelor în vederea evaluării cunoştinţelor teoretice ale personalului aeronautic;
- controlul asupra respectării legislaţiei naţionale ce ţine de autorizarea personalului aeronautic;
- crearea şi ţinerea bazei de date şi arhivei deţinătorilor de certificate, acordate de către A.A.C. R.M.
Insigna - Județul Tighina
Teritoriul județului era împărțit inițial
în patru plăși: Bulboaca, Căușani, Ceadâr-Lunga și Cimișlia. Pe teritoriul
județului Tighina se aflau două localități urbane: Tighina și Comrat. Conform
recensământului din anul 1930 populația județului era de 306592 locuitori,
dintre care 53,4% români, 14,7% ruși, 12,8% găgăuzi, 6,4% bulgari, 5,5%
evrei, 3,4% germani, 3,0% ucraineni, 0,4% romi ș.a. Din punct de vedere
confesional populația era alcătuită din 89,4% ortodocși, 5,5% mozaici, 3,0%
luterani, 0,8% ortodocși de stil vechi, 0,6% romano-catolici, 0,4% baptiști
ș.a.
Societatea pedagogică din R.S.S.M.
(Republica Sovietică Socialistă Moldovenească)
Societatea
pedagogică din RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) a fost o formă de organizare asociativă a personalului
din învățământul de toate gradele Republicii Moldova. Şcoala sovietică
promova obedienţa faţă de Partidul Comunist şi URSS. Pe lângă îndoctrinarea
ideologică, în RSSM, un obiectiv esenţial al sistemului preşcolar, şcolar şi
universitar era deznaţionalizarea. Etnicii români din RSSM erau nevoiţi să se
înscrie în clasele şi grupele cu predare în limba rusă, or, cele cu limba
română (moldovenească, cum i se zicea) de instruire erau mai puţine decât ar fi
fost necesar. A fi rus sau de cultură rusă constituia un avantaj în sistemul
comunist sovietic. Situaţia a început să se schimbe abia la sfârşitul anilor
'80, odată cu renaşterea naţională. În 1989, în RSS Moldovenească existau 1512
şcoli medii generale în care învăţau 678.400 de elevi. O tendinţă accentuată a
perioadei sovietice era rusificarea învăţământului, inclusiv a celui preuniversitar.
Deşi etnicii români constituiau 64,3% din totalul populaţiei republicii,
ponderea elevilor care îşi făceau studiile în limba română (numită în epocă
„moldovenească") era mult mai mică. Astfel, chiar în anul de învăţământ
1989-1990, în plin proces al mişcării de eliberare naţională din stânga
Prutului, numai 54% din elevi învăţau în şcoli cu predare exclusiv în limba
română, ceea ce constituia cu 10% mai puţin decât ponderea moldovenilor români
în totalul populaţiei RSSM. Aceasta în condiţiile în care în anul de studii
1988-1989 numărul şcolilor cu predare în română creşte cu 13 unităţi. În
Chişinău, unde ponderea moldovenilor români era de circa 50%, existau numai 17
şcoli cu limba de predare exclusiv în română, ceea ce constituia 23 % din
numărul total de şcoli. În acelaşi timp, existau 31 de şcoli cu predare
exclusiv în limba rusă, adică aproape de două ori mai multe decât cu predare
doar în limba română. O treime din şcolile din Chişinău - 26 la număr - erau
mixte, cu predare în rusă şi română. Aceste instituţii erau create special
pentru a servi drept mijloc de rusificare a elevilor de etnie română. Abia la
sfârşitul anilor '80 şcolile mixte au început să fie desfiinţate. O situaţie
similară s-a înregistrat şi în instituţiile preşcolare din Chişinău. Astfel, în
1988-1989, numai 40% din grădiniţe erau exclusiv de limbă română (cuprindeau
140.000 de copii), în timp ce 33 (adică 117.000 de copii) erau ruseşti şi 27 -
mixte, în care, la fel ca şi în şcoli, limba rusă era privilegiată. În acelaşi
timp, în 1989 în învăţământul superior erau încadraţi 53.019 studenţi, dintre
care 31.502 îşi făceau studiile la zi, restul - la fără frecvenţă. Situaţia în
universităţi era mai bună în anii '80 în ceea ce priveşte ponderea
naţionalităţii titulare, a moldovenilor români. Astfel, autorităţile se
străduiau să distribuie bursele de studii proporţional fiecărui grup etnic.
Pentru a recompensa o discriminare anterioară, în planul de admitere pentru
anul 1989 se prevede chiar o majorare a cotei pentru moldovenii români, până la
73% din totalul numărului de locuri la primul an de studii. În acelaşi timp,
etnicilor ruşi le revin 11% din burse, ucrainenilor - 9 %, găgăuzilor - 1,8 %,
bulgarilor şi evreilor - câte 2 % etc. Problema românizării şcolii superioare
nu este însă nici pe departe rezolvată. La unele facultăţi, între 30 şi 50 la
sută dintre disciplinele din grupele române sunt predate în rusă.Ponderea
minoritarilor este exagerată în rândurile corpului profesoral. A fi profesor în
perioada sovietică era o sinecură mult râvnită şi bine plătită. Existau reţele
dominate de ruşi, ucraineni sau evrei, în care moldovenii români erau admişi cu
greu. Încă de la începuturile sovietizării, după cel de-al doilea război
mondial, ruşii, ucrainenii şi evreii au pus mâna pe posturile de conducere din
învăţământul superior şi astfel reprezentanţii acestor trei naţiuni au deţinut
un rol dominant decenii la rând. Fiecare se străduia să-şi promoveze
conaţionalii săi, iar a fi rus sau de cultură rusă constituia un avantaj sporit
în sistemul comunist sovietic, bazat pe hegemonia limbii şi culturii ruse. De
exemplu, la Institutul Agricol din Chişinău, la începutul anilor '80,
moldovenii români constituiau numai 34% din corpul profesoral, în timp ce ruşii
alcătuiau 29%, ucrainenii - 25%, evreii - 6%, bulgarii - 3%. În acelaşi timp,
ponderea etnicilor români în conducerea instituţiei era de 43%, a ucrainenilor
- 43% şi a ruşilor - 14%. Iar dintre şefii de catedre, români erau numai 37%,
ruşi - 27% şi ucrainenii - 21%. Totodată, la Facultatea de Istorie a USM,
moldovenii români erau promovaţi mai mult pentru a prelua povara predării
lecţiilor, care uneori ajungea până la 1.000 de ore de auditoriu pe an, în timp
ce profesorii ruşi ţineau mai puţin de 100 de ore pe an (de exemplu, profesorul
Brîseakin avea un curs de 32 de ore pe an, dar era remunerat pentru o normă
plină). Studenţii au fost în fruntea mişcării de eliberare naţională, la care
au aderat - uneori timid, alteori cu entuziasm - profesorii sau scriitorii. Era
într-un fel firesc, profesorii şi scriitorii consacraţi se bucurau de anumite
privilegii şi aveau ce pierde, în timp ce studenţii îşi căutau un loc mai bun
„sub soare". Studenţii au pus problema predării în limba română încă în
anii 60. De exemplu, studenţii moldoveni de la Facultatea de Litere a
Universităţii de Stat din Chişinău protestau deschis împotriva predării unor
discipline în limba rusă şi cereau ca acestea să fie predate în limba română.
Problemele respective s-au discutat de nenumărate ori la Biroul Politic al
Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei. În acelaşi timp, în
anii '60 s-au semnalat numeroase cazuri când profesorii de la litere şi istorie
a USM recomandau deschis studenţilor literatură în limba română publicată în
România. Partidul Comunist a reuşit să ia măsurile necesare pentru
contracararea unor asemenea acţiuni „naţionaliste" abia în anii '70, după
o aspră campanie de combatere a „naţionalismului moldo-român" şi
intentarea unor dosare penale unor persoane sau grupuri (cele mai cunoscute fiind
cel al lui Mihai Moroşanu (pe atunci student la Politehnică), condamnat la
închisoare; al studentei Lilia Neagu şi elevei Asea Andruh, pedepsite cu
corecţie prin muncă; al grupului Alexandru Usatiuc, Gheorghe Ghimpu, Valeriu
Graur şi Alexandru Şoltoianu - condamnaţi la închisoare şi exil; al lui Nicolae
Lupan, expulzat din URSS. Studenţii sunt cei care reaprind flacăra demnităţii
naţionale la sfârşitul anilor '80. Din 1987, studenţii de la USM înfiinţează o
serie de cenacluri literare - cu numele lui Asachi, Hasdeu sau Eminescu.
Ulterior, toţi vor adera la celebrul cenaclu literar-artistic „Alexe
Mateevici", care îşi desfăşoară acţiunile mai ales începând cu 15 ianuarie
1989, în parcul central din Chişinău, apoi la Teatrul Verde de lângă fostul Lac
Comsomolist, astăzi Valea Morilor. Studenţii şi membrii cenaclurilor literare
au participat la crearea Mişcării Democratice pentru Restructurare, în iunie
1988, şi apoi la fondarea Frontului Popular din Moldova, în mai 1989. Unii
dintre cei mai importanţi lideri ai mişcării studenţeşti din anii 1987-1989 au
fost studenţii de la Facultatea de Jurnalism Dumitru Maxim şi Virgil
Zagaievschi (acesta din urmă exmatriculat pentru „naţionalism") şi
studenţii de la Facultatea de Istorie a USM Valeriu Mutruc şi Valeriu Banari.
Aceştia au creat Liga democratică a studenţilor, care a organizat primele
pichetări ale sediului Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei
în perioada anilor 1988-1989, revendicând reforme politice şi declararea limbii
române drept limbă de stat. Anume starea dezastruoasă din învăţământ, în
special cel superior, rusificarea sistemului educaţional i-au determinat pe
studenţi să iniţieze proteste împotriva regimului sovietic comunist de
ocupaţie, care va fi răsturnat prin mobilizarea unor categorii largi de
populaţie la cumpăna anilor 1980-1990 ai secolului trecut.
Insigna - Chișinău 2014
125 de ani - Muzeul național de etnografie și istorie naturală
- 1889-?: Muzeul agriculturii
- ?-1926: Muzeul zoologiei, agriculturii
- 1926-1927: Muzeul național al istoriei naturale din Chișinău
- 1927-1940: Muzeul regional din Basarabia
- 1940-1957: Muzeul republican din RSSM
- 1957-1983: Muzeul de stat a istoriei și studierii plaiului natal
- 1983-1991: Muzeul de stat a studierii plaiului natal
- 1991-prezent: Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău
Chișinău este capitala și cel mai mare oraș al Republicii Moldova. Orașul este așezat la o margine a pantei de sud est a Podișului Central al Moldovei, fiind străbătut de râul Bâc, afluent de dreapta al Nistrului. Chișinăul este legat prin căi ferate și drumuri cu toate municipiile, orașele și multe sate ale Republicii.Din punct de vedere administrativ, orașul este organizat în cinci sectoare: Centru, Botanica, Buiucani, Râșcani și Ciocana. Chișinăul este supranumit „Orașul din piatră albă”. Respectivul supranume provine din abundența clădirilor deschise la culoare, fiind construite din piatra albă de calcar.Prima atestare documentară a localității datează din anul 1436. La recensământul din anul 2014 orașul număra 662836 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2004), dintre care: români (moldoveni) -78,92%, ruși - 8,98%, ucrainieini - 5,75%, bulgari - 1,03%, găgăuzi - 0,66% și restul - necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Chișinău astăzi se prezintă aproximativ astfel:ortodocși – 86,39%, creștini după evanghelie – 0,6%,martori ai lui Iehova – 0,525, baptiști – 0,51%, romano catolici – 0,22%, atei – 0,83% și restul – nedeclarată sau altă religie.
Insigna 7 ani vechime - Regimentul 3 Vânători - Cetatea Albă
Insignele militare regaliste pentru vechime de șapte ani conțineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau
de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se
emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică,
pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie
vechimea neîntreruptă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este
necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era și este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad
la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată,
de către șefi.
________ooOoo_______
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Al 15-lea președinte al SUA, James Buchanan jr.,
a trăit între anii 1791 - 1868 și
a condus între anii 1857 - 1861
Detaliu vignetă de pe o bancnotă elvețiană
Câteva vignete de pe acțiuni franceze
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 20.03.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu