Epaminonda's Blog.....: ARC PESTE TIMP - ȘCOALA GIMNAZIALĂ BRĂHĂȘEȘTI PRIN CEAȚA AMINTIRILOR

În străvechea localitate de oameni harnici, ospitalieri și pașnici, întinsă pe panta lină a unui deal orientat cu fața spre soare-răsare, ce se numește Brăhășești, într-o zi geroasă de 17 februarie a anului 1953, într-o familie modestă a venit pe lume un pui de om, care peste timp a ajuns ceea ce este astăzi, 16 noiembrie 1989, și care consemnează aceste rânduri.

Puiul de om, astăzi om cu burtă, se numește Victor Bivolu, unul din copii lui Gheorghe Bivolu (cunoscut de săteni cu numele Ghiță Ghiholu), geambaș de cai, care cumpăra și vindea cai foarte des, obținând firesc un oarece câștig, cu care își întreținea familia.

Să nu vă întrebați cum s-a descurcat tata Ghiță în regimul comunist, căci se știe că nu a lucrat cine știe ce în colectiv (gospodăria agricolă colectivă - GAC). Cu ocazia colectivizării satului a predat în GAC, fără plăcere desigur, tot pământul, căruță cu cai, plug, grapă, hamuri pentru cai și alte asemenea bunuri. O vreme a lucrat în colectiv cu căruța sa, apoi ca fierar (în treacăt fie spus că era un bun potcovar). Dar neplăcându-i să dea seamă cuiva, neplăcându-i să aibe șefi, nu a mai mers la colectiv, revenind la vechea preocupare, aceea de mic întreprinzător (parcă prevăzând timpurile ce urmau să vină după Revoluția Română). Și-a cumpărat o mârțoagă de cal, și-a înjghebat cu forțe proprii o altă cărucioară cu care s-a apucat de treabă. Și de treabă exista: ducea grâu și porumb la moară, căra pământ pentru construcții, căra lemne de la pădure, ara grădinile oamenilor, în fiecare zi de joi era la târg la Tecuci de unde aducea materiale (ciment, cherestea, țiglă, plăci azbociment) pentru săteni, și totul contra cost. Nu pot spune că am dus-o foarte bine, dar nici rău nu am trăit.

Să se înțeleagă că regimul comunist i-a confiscat și alte rânduri de cai și căruțe, dar el nu a cedat, a continuat să facă ceea ce știa și îi plăcea să facă. Era un om foarte hotărât, foarte încăpățânat, nu se lăsa până nu realiza cee ce își propunea, chiar acum simt că și eu am preluat câteva din trăsăturile sale de caracter.

Despre mama – Maria, nu pot spune decât că m-a iubit foarte mult, “își rupea de la gură” pentru mine. Cu mâna pe inimă recunosc că am ajuns ceea ce am ajuns în viață numai și numai datorită ei. M-a spălat cu leșie, m-a pieptănat cu gaz lampant, m-a tuns, m-a peticit și m-a ajutat enorm, în sensul că m-a îndrumat, m-a controlat și la nevoie m-a ascultat, să vadă ea personal dacă știam lecția sau dacă mi-am învățat poezia. Era o femeie foarte bună, inimoasă și credincioasă. În fiecare duminică era la Sfânta Biserica unde se ruga pentru toată familia sa. Nu pot să trec mai departe fără a aminti că deși mergea de multă vreme la colectiv, la lucrările câmpului, niciodată acasă nu se plângea de oboseală, își menținea casa îngrijită, spăla des, firesc la mână, și gătea cu plăcere pentru familia sa. Din te miri ce făcea o mâncare gustoasă pe care o savuram cu toții. Adeseori tata aducea carne, brânză, lapte, aveam și în curte păsări, porc și uneori vacă cu lapte, deci mâncam bine, dar recunosc că uneori consumam cu aceiași poftă și mâncăruri pe bază de fasole, varză, cartofi și alte legume din grădina proprie, pe care tot biata mamă o îngrijea.

***

De precizat că sunt născut într-o familie de părinți recăsătoriți. Din prima căsătorie tata a mai avut un băiat, astăzi în viață, locuitor al satului Cosițeni. Este fratele meu vitreg pe care îl iubesc și îl vizitez, ce poartă numele Vasile Tobă (fost miner la Bălan, județul Harghita), azi om respectabil, știut de săteni cu numele mic-Ticu.

Din prima căsătorie și mama a avut un copil (o fată) ce se numea Genuța, prin căsătorie Crânganu, ce a avut o viață grea, locuind în satul vecin Gohor și o vreme în Brașov. Îmi amintesc de ea că era o “mână de om” ce semăna la chip și iuțeală cu mama. Am spus “îmi amintesc”, deoarece ea nu mai trăiește, fiind de ani buni plecată la Cer. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Cum se deduce, eu am venit pe lume din a doua căsătorie, împreună cu un frate mai mic – Gheorghe și o soră mai mare – Polixenia. Fratele Gheorghe locuiește în Tecuci, are familie numeroasă și frumoasă, are un servici stabil bun, dar a preluat și din preocupările tatălui (cărăușia și gembășia). Sora Polixenia, mai mare cu trei ani ca mine, locuiește în Galați, este pensionară, a lucrat o viață la CEC ca operator ghișeu. Își duce viața alături de fiica și nepotul său, căci soțul său a decedat cu ani în urmă. E important de știu că sora Polixenia a crescut într-o altă familie, în familia surorii tatălui meu – Vasâlca, căsătorită Toderașcu, din Gohor. Această familie a avut două fete, și ambele au decedat la vârsta adolescenței, de pneumonie. Cum mătușa Vasâlca nu mai putea naște copii, ea și soțul, i-au implorat cu șiroaie de lacrimi pe părinții mei să le lase lor fata. Desigur după multe și grele frământări sufletești aceștia au acceptat gândindu-se poate că fata nu a plecat prea departe, și poate vor mai face copii, eu și fratele Gheorghe nefiind născuți. Sora a crescut într-um mediu frumos, prielnic, dar fiind în clasele primare a aflat totuși de la “binevoitori” că mai are doi frați la Brăhășești. A început să plângă și să ceară să ne vedem. Îmi închipui că cele două familii, cu tact, teamă dar și mare durere în suflet, au acceptat să ne vedem, astfel că în toate vacanțele ulterioare ea venea la Brăhășești și se juca cu noi. E de apreciat că familia adoptivă niciodată nu i-a interzis să vină la Brăhășești, dar nici noi, eu, fratele, părinții nu am făcut presiuni asupra ei de a rămâne. Astăzi ne ținem de frați buni, ne iubim, ne respectăm, ne vizităm cu mare plăcere.

***

Despre intrarea mea în această viață, trebuie să încep cu locul nașterii; Undeva, în țâcma dealului, la cotul râpii (râchii – în grai moldovenesc), în Brăhășeștii de Jos, era o casă mititcă, mai-mai să o ia vântul, când iarna sufla cu nervozitate tocmai de la Covragu. Ce vă spun acum e din spusele părinților: Era prin anul 1953, an cu o iarnă foarte grea, în care a nins și viscolit abundent, astfel că pe drumuri zăpada era cât gardurile, iar prin grădini zăpada era depusă în troiene, adesori mai înalte decât copacii. Pe timpul zilei se mai arăta soarele, curgeau streșinile, iar seara totul devenea bocnă, zăpada îngheța prinzând deasupra o pojghiță de gheață și se îndesa tot mai tare. Toate drumurile satului erau blocate de nămeți. Pentru ieșirea din case, pentru accesul la grajdul cu animale ori cotețul cu păsări se deszăpezea din greu. Nimeni nu aștepta pompierii sau armata să-i scoată din zăpezi, ca astăzi. Toți ai casei puneau mâna pe lopeți și peste zi apăreau canale adânci sau chiar tuneluri ce traversau (subtraversau) masivele căderi de zăpadă. La jumatea lui Făurar pe mama a luat-o durerile nașterii. Tata a pus de îndată caii la o sanie și a transporat-o pe mama, învelită într-o plapumă și multe pături, la dispensarul comunal de pe Valea Boului (Brăhășeștii de Sus). Cu emoție și nerăbdare așteptau venirea pe lume a primului copil după cedarea Polixeniei, ei sperau în sinea lor să fie tot fată. Dar Dumnezeu a ținut cu mine și le-a adus un băiat, cel care vă scrie acum. Era în zorii zilei de 17 februarie 1953, o zi parcă mai frumoasă decât toate celelalte, am citat din spusele lor. Se zice că am fost un nou născut model, nu plângeam deloc, doar mâncam și dormeam, ceea ce fac cu plăcere și astăzi.

***

Cu privire la perioada preșcolară amintirile sunt încețoșate și greu de descâlcit. În afară de joacă, hârjoană cu ceilalți copii, de reținut că aveam mulți verișori apropiați ca vârstă, nu-mi amintesc să fi făcut altceva. Nu-mi amintesc să fi mers vreodată la grădiniță, sau să răsfoiesc vreo carte sau revistă până să merg la școală. Rețin totuși că mama mă învăța rugăciuni (Tatăl Nostru, Înger îngerașul meu) și alte scurte poezioare, tot aminindu-mi că va veni vremea să merg la școală și acolo va trebui să învăț bine ca să ajung “cineva?” în viață. În serile de iarnă și nu numai tata îmi spunea colinde, plugușoare, balade populare, adeseori le mai înflorea (băga de la el), asta țin bine minte. Că tot veni vorba de sărbătorile de iarnă îmi amintesc că aveam cele mai bogate salbe de clopoței, luate de la gâtul cailor, folosite la urat dar și cel mai adevărat „buhai”. Cu o lună, două înainte de Crăciun tata găsea o cofă fără fund, o pielicică de miel, atent tăbăcită, o șuviță de păr scoasă din coada unui cal și îmi confecționa cel mai tare buhai din cartierul “Cotul râchii”. Doar palmele sale vânjoase udate cu borș, care parcă mângâind șuvița de păr, produceau mugetul caracteristic al taurului (buhaiului). Dar până la urmă am prins și eu șmecheria.

***

S-au adunat anii, am intrat în al șapte-lea an de viață iar emoțiile începutului de școală au crescut astfel că nici noaptea nu mai puteam dormi. Se apropia ziua de 15 septembrie a anului 1960. M-am ridicat cu greu din pat iar mama:

- Hai, hai, să nu întârziem, grăbește-te!

Cu chiu cu vai m-am văzut îmbrăcat cu niște lucrușoare deosebite pe care nu le mai îmbrăcasem până atunci, și mai degrabă tras de mână, ne-am orientat pe poteca de pe malul “râchii” către Școala de pe Valea Boului, sediul vechi al școlii din Brăhășeștii de Sus, care mai târziu a devenit dispensar uman, clădire care și azi poate fi admirată. În sine mea parcă începea a se naște un sentiment de bucurie și mândrie datorită felului cum eram îmbrăcat. În picioare purtam niște săndăluțe parcă din plastic, nicidecum piele, și șosetele negre. Purtam niște pantaloni de doc albastru prinși pe mine cu ajutorul unor bretele încrucișate în față dar și în spate. Pe corp aveam un flanel nou, împletit de mama, care se încheia prin intermediul a patru sau cinci nasturi mărișori, albi, parcă și acum îi văd. Proaspăt tuns mergeam cu capul descoperit, pe atunci nu se cereau uniforme la copii, condiția era să fii cât de cât curat și îngrijit. Îmi amintesc că mama mi-a cumpărat un minimum de rechizite școlare, din care nu lipsea penarul butucănos de lemn, tocul cu peniță, călimara cu cerneală albastră, sugativa, radiera, câteva creioane și caiete. Dar mama, fire aprigă, a cumpărat și câteva coli albastre și etichete, mi-a învelit caietele, le-a lipit etichete, mi-a scris numele pe ele, mi-a tras linie la marginea din stânga la primele trei- patru pagini ale fiecărui caiet, murmurând într-una:

- Uite așa să faci și tu altă dată, fii atent!

În mintea mea mă tot gândeam cum duc eu la școală aceste obiecte școlare. Dar mama, grijulie cu toate, mi-a dat o traistă (geantă) mărișoară, confecționată, cu mâna sa, din macat, dealtfel foarte frumoasă, prevăzută cu o baieră lată și destul de lungă. Mi-a așezat cu atenție toate obiectele în geantă, continuând a mă dădăci:

- Așa să le așezi și tu când pleci de la școală.

Mi-a petrecut parcă cu mândrie dar și grijă părintească geanta burdușită pe după umeri, dar aceasta ajungea aproape de genunchi, bălăngănindu-se pe coapsa mea. Am încercat să-mi exprim nemulțumirea dar m-a liniștit cu forța argumentului:

- Lasă că mai crești!

Cu traista burdușită, atârnândă de mine, și mai mult tras de mână, coborâm pe poteca spre școală. Pe alocuri poteca era destul de îngustă și mărginită de prăpăstii adânci, așa că mama nu contenea să mă atenționeze:

- Să ai grijă cum mergi, să nu alergi!

Traversând Pârâul Boului cu pasul, era gata-gata să scap un picior în apă iar mama m-a dojenit cu dragoste părintească:

- De loc nu ești atent, offf!

Ajunși la șoseaua pietruită din centru satului Brăhășeștii de Sus, ne-am orientat către școala care nu mai era așa departe. Parcă eram pe altă lume, recunosc că, până să încep școala, eu nu cunoșteam acea parte a satului. Curios din fire, am luat seama clădirilor, a oamenilor pe care îi întâlneam, constatând că și alte mămici își aduceau odraslele către școală.

***

Ne-a întâmpinat o clădire parcă mai semeață decât celelalte, mai mult lungă decât lată, având la șosea un gard din țambre răruțe, dintre care unele rupte și nu foarte înalte, iar în fundul curții un teren de sport puternic denivelat și cu niște bare strâmbe de fotbal, o groapă cu nisip, al cărei rost nu l-am priceput pe loc, un par de vreo trei–patru metri înfipt în pământ, în vârful căruia flutura un steag (mai târziu aveam să aflu că era vorba de tricolorul național) și un closet de scânduri, proaspăt văruit pe care se putea citi BĂIEȚI și FETE. Pășind cu sfială în curtea școlii am fost îndrumați spre catargul cu steag. Astfel s-au adunat în jurul catargului copiii ciclului primar al școlii, viitorii elevi de clasa întâi, fiind însoțiți de mămici. Mogâldețe de oameni, unii mai speriați, mai retrași, unii mai curioși, mai înfipți și mai băgăreți se ițeau după fustele mamelor. La un moment dat au apărut niște doamne care ne-au așezat într-o formație de forma literei U (mai târziu, am aflat că formația se numea careu). Noi, cei mai mici, am fost dispuși pe latura din stânga a formației, iar în dreapta noastră s-a așezat o doamnă relativ în vârstă, cu un chip agreabil, ce părea a fi foarte apropiată nouă, precum mămicile. Rețin că avea o figură blajină, era de înălțime medie și avea părul înspicat spre argintiu, dar sigur scurt și ondulat. În fața careului s-a prezentat un domn voinic care și-a spus numele - Oancea Grigore – directorul școlii, și care prin cuvinte simple ne-a adresat o urare de bun regăsit, și succese la învățătură. Cuvântul său de întâmpinare s-a adresat elevilor claselor mai mari, dar și celor mai mici dintre noi, bobocii de clasa întâi, urându-ne bun venit în cadrul școlii și exprimându-și speranța că mulți dintre noi vom ajunge cineva.

Gândul meu zbura doar spre sala de clasă, eram curios să văd cum arată aceasta. Din cuvântul domnului director am reținut că doamna de lângă noi, cu părul ușor albit, era învățătoarea clasei întâi, se numea Oancea Elvira și era chiar soția dânsului. La terminarea ceremoniei de deschidere a noului an școlar am fost conduși în coloană câte doi către sala de clasă. Nu am cuvinte să spun cum îmi bătea inima de emoție. Sala mea de clasă era la capătul dinspre stradă al școlii.

***

Am urcat cu atenție niște trepte de ciment și am pătruns într-o încăpere înaltă, parcă insuficient iluminată, care ne-a întâmpinat cu niște mirosuri suspecte, de proaspăt vopsit și motorină (aveam să aflu mai târziu). Câteva bănci hidoase, jerpelite, roase, scrijelite și pătate de cerneală ne așteptau să ne așezăm în ele. Mi-a atras atenția abecedarul nou de pe fiecare pupitru de bancă și câte o floare așezată pe el. Am luat loc, deși mă simțeam parcă stingher. Un pic mai târziu a intrat și “tovarășa învățătoare”, a aprins toate becurile clasei, și cu o voce caldă și un zâmbet larg ne-a urat bun venit în clasa întâi și s-a prezentat:

- Pentru patru ani, de aici-încolo, voi fi tovarășa voastră învățătoare și mă
numesc Oancea Elvira.

Eram 24 de elevi, băieți și fete, ce am ocupat toate băncile clasei, câte doi în bancă. Ca o adevărată mamă grijulie a trecut pe la fiecare bancă, ne-a adresat cuvinte de bun venit și încurajare, ne-a oferit cu mâinile sale abecedarul și floarea iar pe unii dintre noi chiar ne-a mângâiat pe cap, pe ceafă sau pe obraz. În final a avut loc strigarea oficială a catalogului. La auzirea numelui fiecare dintre noi ne-am ridicat în picioare, am spus PREZENT, și am răspuns altor întrebări ale tovarășei învățătoare. În timpul strigării catalogului am avut timp să-mi arunc privirea împrejur, pe jos și chiar pe tavan. Clasa era o clădire spațioasă, destul de înaltă din tavanul căreia atârnau niște tuburi metalice lungi de aproape un metro, în capul cărora erau montate globuri de sticlă în interiorul cărora erau montate câte un bec. Pe jos, erau dușumele de lemn foarte roase, deformate și unse cu motorină. Îmi amintesc că pereți erau vopsiți într-o nuanță de alb-crem (un fel de alb murdar) și pe înălțimea de aproape un metru și jumătate erau vopsiți proaspăt în verde închis, pe alocuri vopseaua fiind umflată și crăpată iar la partea de jos era măcinată (roasă) astfel că pe alocuri pe dușumea se observau grămăjoare de praf rezultate din măcinarea vopselei. În fața clasei trona catedra ca un adevărat altar bisericesc, și pe peretele din față era fixată o singură tablă de scris și undeva la partea superioară și central era fixată stema țării din vârful căreia atrăgea atenția o stea în cinci colțuri de culoare roșie. La vârsta aceia nu știam nimic despre semnificația acestui simbol. Un alt lucru care mi-a atras atenția era situat pe peretele opus ferestrelor și consta într-un set de 6 - 8 tablouri mari reprezentând chipurile unor bărbați sub care erau trecute numele lor (i-am reținut pe Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Leontin Sălăjan, Paul Niculescu-Mizil...). Mai târziu aveam să aflu că ei erau membrii Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. A sunat clopțelul de pauză, am ieșit în recreație dar recunosc că eu eram mai retras, nu mă zbenguiam ca și alții. În următoarele ore ale primei zilei de școală, am spus fiecare câte o scurtă poezie sau cântecel, am desenat și ne-am jucat la ora de educație fizică sub îndrumarea atentă a tovarășei. Nu știu precis ce s-a întâmplat cu “tovarășa” învățătoare, dar parcă din clasa a doua nu a mai venit la școală. De atunci nu am mai văzut-o și regret că nu dețin nicio fotografie cu dânsa.

***

Îmi amintesc că în ciclul primar al școlii generale am mai avut două învățătoare, ambele foarte tinere, care se pare că erau de fel de prin Nicorești și erau nepoatele doamnei Oancea. Ele se numeau Anton Mioara și Anton Viorica. Se pare că cea mai veche poză a mea ca elev este de prin clasa a II-a, împreuna cu domnișoara învățătoare Anton Mioara, făcută afară, în fața peretelui dinspre stradă al școlii de pe vale.

Încerc să-mi nominalizez colegii și colegele de atunci, de la stânga la dreapta, rândul de sus, mijloc și apoi cel de jos: Sbârnea Gheorghe, Malache Viorel, Silion Eugen, Silion Gheorghe, Mihăilă Gelu, Săndulache Costel, Pintilie Gelu, Tilă Ionel, Pamfile Rodica, Băncilă Margareta, Marcu Vasilica, Donici Tatiana, tovarășa învățătoare Anton Mioara, Pintilie Tatiana, Vulpe Titina, Burciu Maria, Alexe Maria, Pieptine George, Donici Laurențiu, Tilă Dumitru, Topriceanu Grigore, Labuș Neculai, Donici Marian, Pamfile Viorel și Bivolu Victor.

Din această perioadă parvin șterse aminitiri despre ceremonia primirii noastre în Organizația de Pionieri, eram parcă prin clasa a III-a. Rețin că această activitate a fost precedată de intense pregătiri. Ni s-a impus să învățăm poezioare, cântecele dedicate Partidului Muncitoresc Român, inclusiv angajamentul pionieresc. Deși recunosc că a fost o perioadă stresantă, mă încerca totuși un sentiment de mândrie, aș zice chiar bucurie, că voi fi pionier, că voi purta cravata roșie la gât. Îmi amintesc că adeseori, pe drumul spre și de la școală, mă trezeam fredonând “hitul” pionieresc; “Am cravata mea, sunt pionier, și mă mândresc cu ea, sunt pionier”. Următoarea și ultima poză din ciclul primar al școlii generale este făcută împreună cu domnișoara învățătoare Anton Viorica. Față de poza anterioară apar două noi colege: Bonțescu Aurica – prima din stânga cum privim la poză și Tomozei Cristina – a doua din dreapta, cea blondă. Se poate observa ca aproape jumătate dintre noi eram pionieri.

Din vremea primilor ani de școală rețin dorința mamei de a mă ști ordonat și de a fi ea sigură că mi-am făcut conștiincios lecțiile. Zilnic îmi controla ordinea din geantă și insista să nu murdăresc și să nu șifonez caietele și cărțile. Pentru a nu îndoi colțul paginii atunci când scriam îmi cerea să folosesc colțul triunghiular al unui plic, dacă mâncam o literă mă dojenea cu blândețe și, ea personal, cu mâinile crăpate de la munca de zi cu zi, corecta greșeala. Uneori primeam, mai în glumă mai în serios, câte una după ceafă dacă nu stăteam drept pe scaun atunci când îmi făceam lecțiile. Dorința sa era ca eu să cresc drept ca bradul.

Timp de vreo jumătate de an, în ciclul primar, am studiat și la Școala din satul Toflea, deoarece părinții s-au mutat în acest sat.

Spre deosebire de școala din Brăhășeștii de Sus, aceasta era o școală nouă, situată pe vârful unui deal, în apropierea bisericii.

Directorul era un domn, pe nume Spiridon, care preda și muzica, iar învățătoare mi-a fost soția sa.

Rețin că făceam ore când cu domnul, când cu doamna Spiridon. Interesant este că această familie de învățători avea două fete, exact în clasa în care am ajuns eu. Una era blondă se numea Spiridon Emilia - Lia și cealaltă, parcă mai mică cu doi ani, brunetă, se numea Spiridon Eliza-Mara.

Ambele au urmat cariera părinților devenind profesoare, una la Tecuci și una la Brașov. Cum în satul Toflea locuiau mulți țigani se înțelege că și în clasa mea erau români dar și țigani. Dintre colegii de clasă de la Toflea mai țin minte doar pe câțiva; românii Dincă și Comanici și țiganul Tocilă. Amintirea cea mai bine păstrată a perioadei petrecute în această școală este felul de a fi al familiei de cadre didactice Spiridon. Dânșii numeau câte un coleg din cei mai buni ai clasei, adeseori fetele lor, de câteva ori și eu dar și alți elevi conștiincioși, să verifice modul cum toți elevii clasei își făceau temele. Dacă un elev uita să-și scrie lecția ori greșea problema, era pedepsit prin tragere de perciuni (băieții) și de codițe (fetele) de elevii numiți să controleze. Eu nu am înțeles acest mod de a verifica temele și de a-l sancționa pe cel care greșea. Se înțelege că în timp s-au creat niște tensiuni între elevi, însă eu am avut șansa să revin la școala mamă din Brăhășești, deși am rămas cu amintirea câtorva trageri de perciuni chiar din partea surorilor Spiridon, cu care, culmea, peste ani am ajuns prieteni. Se apropia sfârșitul clasei a IV-a, se vorbea tot mai mult că vom începe ciclu secundar într-un local nou de școală. Undeva, între Căminul Cultural, Uzina electrică și Gospodăria Agricolă Colectivă se ridica o școală nouă.

(Urmează partea a II-a)

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Dimitrie Cantemir 1673 - 1723
Colegiul național militar "Dimitrie Cantemir"

Dimitrie Cantemir a fost un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. În două rânduri a fost și domn al Moldovei (lunile martie – aprilie 1639 și perioada anilor 1710 - 1711). Dimitrie Cantemir s-a născut în localitatea Silișteni, azi Dimitrie Cantemir, județul Vaslui în data de 26 octombrie 1676 și a decedat la Harkov, azi Ucraina, în data de 21 august/1 septembrie 1723. A fost fiul domnului moldovean Constantin Cantemir, după moartea acestuia fiind proclamat domn al Moldovei, dar neconfirmat de către Poartă. Următorii ani și i-a petrecut la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității). A însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta. Cât a stat la Constantinopol a studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice, filială spirituală a universității de la Padova. Aici erau profesori care predau geografia, anatomia și deschideau elevilor cunoașterea tezaurelor literaturii clasice, elină și latină. A învățat aici limbile orientale: turca, persana și araba, literatură muzică și religia islamică. Cât a locuit în Constantinopol și-a construit un palat pe malul Bosforului, unde a locuit împreună cu familia sa (1700). În anul 1699 s-a căsătorit cu fiica voievodului Șerban Cantacuzino, Casandra. Nunta a avut loc la Iași în data de 9/19 mai 1699. Cu soția Casandra a avut șase copii (patru băieți: Matei, Constantin, Șerban, Antioh și două fete: Maria și Smaranda). După moartea Casandrei s-a căsătorit cu Anastasia Ivanovna Trubețkaia, care i-a mai dăruit încă o fiica, pe Ecaterina-Smaragda. În anul 1710 a fost numit pe tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus condus de Petru cel Mare. Prin tratatul încheiat la Luțk (13/24 aprilie 1711), țarul Rusiei se angaja să ajute la eliberării Moldovei de sub dominația turcă și să garanteze integritatea granițelor. Tratatul conținea 17 articole. Prin Tratat se stipula că domnia sa va rămâne pe viață, iar Scaunul Moldovei va fi transmis pe cale ereditară, în familia Cantemir, afară de cazul în care unul dintre domni s-ar lepăda de Rusia și de ortodoxie. Articolul al XI-lea prevedea retrocedarea la Moldova a Tighinei și Buceagului, cu cetățile de la Dunăre, Chilia și Cetatea Albă, pierdute în vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș. Cantemir a fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi fiind împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. În monografia închinată marelui cărturar moldovean, P.P. Panaitescu consideră că încă din tinerețe, D. Cantemir ar fi urmărit realizarea unui scop bine determinat, și anume instaurarea monarhiei absolute și ereditare în Moldova, împotriva anarhiei feudale a boierilor. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale. În Encyclopedia Britannica, ediția a IX-a, se menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său către turcii victorioși la Stănilești și l-a luat cu el în Rusia. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723. Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care l-au urmat pe domn în exil. A devenit consilier secret al lui Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal, satul Dmitrovska, ce va fi rebotezat Dmitrovsk sub țarina Ecaterina a II-a. A fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui Petru cel Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei. Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. Subiect al documentării biografice este și afilierea sa formală la un ordin inițiatic tradițional, susținută atât prin elemente ezoterice prezente în opera sa, cât și de surse indirecte. A murit în Rusia în urma unui diabet avansat, și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf. Nicolae din Moscova, construită după planurile sale. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, repatriate graţie lui Nicolae Iorga, în 1935. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”

Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a fost înfiinţat la data de 4 iunie 1912 la Mănăstirea Dealu (Târgovişte). Din 1929 s-a numit Liceul Militar „Nicolae Filipescu”. În noiembrie 1940 a fost transferat la Predeal unde funcţionează până în 1948. A dat ţării în cei 36 de ani de existenţă 33 de promoţii însumând 1282 de absolvenţi. După război, în anul 1949, liceul a fost reînfiinţat la Roman. În 1950 a fost redislocat la Predeal, unde a funcţionat încă 4 ani. În 1953 a absolvit prima promoţie după război. Din 1954 este dislocat în oraşul Breaza, pe Bulevardul Republicii la nr.75. La 4 iunie 2007, la aniversarea a 95 de ani de existenţă, şeful Statului Major al Forţelor Terestre conferea colegiului „Emblema de Onoare a Forţelor Terestre”. Cu acelaşi prilej, instituţiei i-a fost înmânat Steagul de identificare. Pe 4 iunie 2012, la împlinirea a 100 de ani de nobilă şi demnă existenţă, Drapelul de luptă al colegiului a fost decorat cu Ordinul “Virtutea Militară în grad de Cavaler”, cu însemn pentru militari, de pace. Încadrat armonios în învăţământul preuniversitar românesc, Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” s-a transformat, începând cu anul şcolar 2014-2015, în Colegiul Naţional Militar “Dimitrie Cantemir”, conform ordinului nr. 3280/10.04.2014, emis de ministrul Educaţiei Naţionale. De-a lungul a peste un secol de existenţă, Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a dat ţării peste 13000 de absolvenţi, cuprinşi în 92 de promoţii, a căror reuşită confirmă şi consolidează valoarea acestui lăcaş militar de învăţământ, cultură şi educaţie. Cei mai mulţi au îmbrăţişat şi s-au remarcat în cariera militară, peste 200 fiind avansaţi la gradul de general. Alţi absolvenţi au devenit academicieni de renume, medici militari şi civili excepţionali, miniştri, ambasadori, profesori universitari, cercetători ştiinţifici. Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” se prezintă ca o instituţie de învăţământ preuniversitar performantă a Armatei României, care asigură însuşirea temeinică a cunoştinţelor ştiinţifice, de cultură generală şi militară necesare elevilor pentru a putea continua studiile în instituţiile militare de învăţământ superior şi postliceal.

3 km * Florești - Ploiești * 11 iun 1926 (automobilism)

Apariția “trăsurilor fără cai” cu motoare cu explozie, în Europa, la sfârșitul secolului trecut, a fost primită cu mult interes, încă de la începuturile îndrăsneței realizări și de către “amatorii români”. România a fost printre primele țări care au introdus automobilul în circulație, înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea. Primul automobil a apărut în România în Martie 1898, purtând numele de trăsură-mobil, fiind adus la București de Dr. Thomas Tomescu, care și-l cumpărase la prima expoziție de automobile ce avusese loc în vara anului 1896, la Londra. Apoi au urmat: un Panhard-Levassor, model 1898, două-trei exemplare dintre primele ,,Tonneaux” de Dion Bouton și, în 1903, un ,,Vermorel” aparținând tânărului prinț George V. Bibesco. Automobiliștii români s-au aflat printre cei dintâi performeri din lume. In anul 1901 circulau în București 12 automobile, între care și un Buick - o celebritate mondială la acea dată. Cu acest automobil George Valentin Bibescu - pionier al automobilismului românesc și al turismului automobilistic european - face una dintre primele curse europene, o nemaipomenită cursă, venind de la Geneva la București în 73 de ore. Intregul traseu de 1827 km, fusese parcurs cu viteza medie de 25 km pe oră - record mondial la acea vreme pentru turismul automobilistic. Aceasta a fost prima victorie românească în afara granițelor țării și, totodată, începutul turismului automobilistic european. România a fost, de altfel, a șasea țară din lume (după Franța, S.U.A., Anglia, Germania și Italia) care a organizat curse de automobile. La începutul anului 1904 existau în România 51 de automobile, iar românii sunt cei care inaugureaza turismul intercontinental, fiind primii care reusesc un raid "de plăcere" din Europa până în Asia. În data de 5 aprilie 1904 în saloanele Hotelului Bulevard din București s-a semnat actul de înființare a primei asociații a automobiliștilor din țara noastră. Printre membrii fondatori și ai Comitetului de Conducere al Automobil Clubului Român se număra Mihai Șuțu-președinte onorific, prințul GEORGE VALENTIN BIBESCU–președinte, G. ASSAN–vicepreședinte și ALEXANDRU DARVARI – secretar și casier. Automobil Clubul Român a fost al zecelea club automobilistic din Europa. În anul 1904 s-a desfășurat și prima cursă automobilistică din România, pe distanța București-Giurgiu-București și retur, pe distanța de 120 km. Câștigătorul cursei a fost G.V. Bibescu. În anul 1905 mișcarea automobilistică românească începe a se afirma, astfel că ACR s-a afiliat la Asociația Internațională a Automobil Cluburilor Recunoscute (astăzi: Federația Internațională a Automobilului). În ianuarie 1909 are loc recunoașterea oficială a ACR de către Statul Român. În anul 1914, Automobil Clubul Român (ACR) își schimbă denumirea în Automobil Club Regal Român (ACRR), astfel că regii României devin membri de onoare ai clubului. În prezent se desfășoară un Campionat național de raliuri ce în calendar în medie zece etape: cinci pe asfalt și cinci pe macadam. La startul fiecărei etape se alinează aproximativ 50-60 de echipaje care sunt împărțite în grupe - N,A și H care la rândul lor au clase în raport cu capacitatea cilindrică. Există un clasament general și clasamente pe grupe și clase. Un echipaj de raliu este compus din pilot și copilot, între care trebuie să existe o relație de încredere pentru că greșeala unuia dintre ei poate duce la o catastrofă. La ora actuală există aprox. 120 de echipaje active în CNR care nu participă la toate etapele, în general din cauza costurilor extrem de ridicate în acest sport. Acestea se ridică, în funcție de grupă și clasă, între 1500€ și 8000€ la fiecare etapă. Prețurile la o mașină de curse din fruntea clasamentului ajung până la 200.000€. Anul 2005 a reprezentat un punct de răscruce in automobilismul din România prin intrarea în legalitate a acestui sport odată cu constituirea Federației Române de Automobilism Sportiv (F.R.A.S.) Această federație națională s-a constituit la inițiativa mai multor cluburi sportive din România și a reușit încă de la început să obțină suportul tuturor sportivilor activi participanți în campionatele naționale de automobilism.

Insigna - Muzeul ceasului Ploiești

Ceasul pictorului Theodor Aman

Muzeul Ceasului “Nicolae I. Simache” din Ploiești este unicul muzeu de acest fel din România, care cuprinde o bogată colecție de ceasuri făurite de meșteri vestiți din Europa, cele mai multe fiind adevărate opere de artă. Organizat din inițiativa profesorului N.I. Simache, ca secție a Muzeului de Istorie, el datează din 1963. A fost instalat mai întâi într-o sală din Palatul Culturii, până când, prin achiziții, a căpătat un patrimoniu atât de bogat încât a avut nevoie de un local propriu. I s-a pus atunci la dispoziție Casa Luca Elefterescu, care a fost adaptată noului scop; lucrările de amenajare sau terminat în anul 1971 și muzeul s-a deschis în ianuarie 1972. În prezent, muzeul are o colecție de aproape 1000 de piese (numai în parte expuse), printre care: cadran solar, pendul construit din lemn în 1634, ceas pus în mișcare printr-o cădere de apă (Londra, 1654), primul ceas de buzunar („oul de Nürnberg”), orologii de turn, o piesă din 1693 (realizare a ceasornicarului Ralf Gout), ceasul de mână construit în același an de Courvoisier (cu efigia lui Ludovic al XIV-lea), piese realizate de meșterii londonezi Georg Prior, Edward Prior, Th. Whit, George Clarke, Markwich, Markham, Jo Wightmann, Van Laure, de ceasornicari francezi (Benjamin Balber, George Charle, Meuron), austrieci (Philipp Ia-cob, Beyr) sau elvețieni (Pres Vaucher, A. Hess). Pot fi văzute ceasuri cu mecanisme muzicale care cântă Marseilleza, Deșteaptă-te române!, valsurile lui Strauss. Sunt prezentate prezentate ceasuri care au aparținut unor mari personalități române, (Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Păstorel Teodoreanu, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, etc.), ceasuri distractive (al morarului, fierarului, frizerului, motanului etc.), ceasuri cu diverse indicații în afara orelor, ca și alte obiecte legate de temă. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul Muzeului ceasului - Ploiești.

Nicolae I. Simache (născut la data de 5 noiembrie 1905 și decedat la data de 6 ianuarie 1972) a fost un profesor, publicist și istoric român.

Theodor Aman (născut la data de 20 martie 1831 la Câmpulung-Muscel și decedat la data de 19 august 1891 la București) a fost un pictor și grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București.

Insigna - U.M.P. Plopeni (Uzina mecanică Plopeni)

Uzina mecanică Plopeni este o fabrică de armament din România, care funcționează ca filială a companiei Romarm. A fost înființată în anul 1937 sub numele de Fabrica Mărgineanca, iar în anul 1947 a fost naționalizată. La Plopeni se produceau muniții pentru artilerie, aruncătoare de grenade, instalații pentru crearea culoarelor în câmpurile de mine, diverse sisteme pirotehnice pentru piețe din Statele Unite, Uniunea Europeană și Asia. Fabrica și-a redus treptat personalul, iar în decembrie 1997 a început prima rundă de disponbilizări din cauza lipsei comenzilor. În anul 2009, fabrica mai producea doar role pentru rulmenți. În decembrie 2003 din Uzina Mecanică Plopeni s-a desprins societatea Hidraulica UM Plopeni, care a preluat în totalitate producția de echipamente hidraulice. Aceasta a ajuns, într-un singur an, principalul producător de echipamente hidraulice din România. Sus am postat un logo și sediul central al Uzinei mecanice din Plopeni.

Insigna - Expo fotbal 1985 Ploiești

Manifestarea numismatică culturală și sportivă “EXPO FOTBAL” s-a permanentizat la Ploiești prin inițiativa și strădania inimosului localnic Manu Nicolae. Acesta era un mare pasionat de sport, în special fotbal, și medalistică, în special insignografie. Și astfel din 26 iunie 1982, în orașul aurului negru românesc – Ploiești, au loc anual întâlniri și expoziții ale iubitorilor de fotbal și de insigne sub genericul EXPO FOTBAL PLOIEȘTI.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură ploieșteană din timpuri diferite dar și o veche carte poștală ilustrată.

Catedrala ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul

Halele

Muzeul de istorie

Colegiul național Mihai Viteazu

Muzeul Ion Luca Caragiale

Muzeul de artă

Palatul culturii

Baia municipală

Bulevardul

Gara de Sud

Liceul Petru și Pavel

Salutări

Palatul administrativ

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Prahova, din vremuri diferite, dar și câteva splendide locuri de vizitat în acest județ.