Epaminonda's Blog.....: ARC PESTE TIMP - ȘCOALA GIMNAZIALĂ BRĂHĂȘEȘTI PRIN CEAȚA AMINTIRILOR

Nu dețin informații despre fondatorul primei școli din Brăhășești, dar rețin că noua clădire de școală s-a ridicat prin strădania și îndrumarea continuă a domnului director Catană Liviu, un bărbat înalt și foarte energic. Astăzi s-a creat o dilemă între oficialitățile comunei Brăhășești cu referire la ce nume să se dea acestei școli. Unii preferă numele “Costică Catană”, fondatorul primei școli din Brăhășești, nimeni altul decât tatăl lui Catană Liviu, iar alții „Liviu Catană” cel care a coordonat și îndrumat îndeaproape ridicarea noii școli. De vreo 40 de ani fiind plecat din localitate, las urmașilor, cadre didactice și foști elevi în viață, să decidă, fără patimă, asupra numelui școlii. Important este ca împreună să cinstim și să apreciem școala care ne-a deschis orizontul spre cunoaștere și spre devenire.

15 septembrie 1964 marchează inaugurarea școlii noi din comună – azi Școala Gimnazială Brăhășești. Încerc să îmi amintesc impresiile la vederea pentru prima dată a acestui nou local de școală. Era o zi frumoasă de septembrie în care școala parcă râdea în soare. Pe afară era de un alb imaculat, exact așa cum apare în aceste poze.

Noi, elevii clasei a cincea, de astă dată mai “răsăriți” și purtând, băieții - uniforme școlare bleu-marin (pantalon și haină) cu cămașă bleu și șapcă, în picioare teneși, sandale sau pantofi. iar fetele – fuste bleu-marin plisate și lungi până la genunchi, bluze albe, sandale și ciorapi albi trei sferturi, panglică albă pe cap și unele cu niște funde mari din panglică albă prinse la capetele cozilor podoabei capilare.

Îmi amintesc că toți purtam cu mândrie cravata și insigna de pionier. Fetele arătau impecabil în uniforma de pionier, îmi amintesc de o colegă blondă, pe nume Burciu Mărioara, acum decedată, pe care atunci când o vedeam o comparam cu un înger, atâta era de sensibilă și fină, ca să nu spun frumoasă.

Noi, băieții eram mai ciocoflenderi, asa. Îmi amintesc că la unele ceremonialei pionierești fetele își puneau toate tresele și eghileții din dotare și arătau foarte frumos. Pe atunci existau trese și eghileți (șnururi frumos împletite) pentru pionierii fruntași sau cei cu funcții (comandant grupă – clasă, comandant detașament-an de studiu sau comandant unitate-școală). În clasa mea existau trei fete (Alexe Maria – azi Poiană, locuind în satul vecin Gohor, Burciu Mărioara - cum am scris și mai sus decedată - Dumnezeu să o odihnească în pace! și Vulpe Titina - azi Opaiț locuind în Bârlad) și doi băieți (Silion Eugen azi locuind în Galați și Mihăilă Gelu azi locuind în Brăhășești) cu care mă concuram pentru premii. Am spus-o și mai sus și o repet, că mama era aceia care îmi insufla ambiția de a fi mai sus decât fetele. Uneori reușeam alteori nu, fiindcă eram și eu totuși un copil. Țin minte că odată, la ieșirea din școală după o ședință cu părinții (la noi se obișnuia ca la ședințele cu părinții să participe și elevii) mama a spus:

- Cum să te întreacă pe tine, măi Viorel, (c-așa îmi spune ea) slăbănoaga asta?

Ca un făcut, chiar în spatele nostru venea colega Titina cu mama sa și au auzit ce a zis mama. După cincizeci de ani, la prima întâlnire colega Titina mi-a spus, eu mi-am reamintit, am recunoscut și am zâmbit nostalgici amândoi spunând:

- A fost odată....

Îmi amintesc că această colegă, subțirică și înaltă, cumulând mai multe funcții pionierești, purta la uniformă mai multe trese și eghileți, și recunosc că nu îi stătea rău. O admiram, comparând-o cu un mareșal, mare comandant de oști, căreia îi lipsea doar sabia. Îmi amintesc că adeseori mă trezeam cu privirea fixată pe eghileții ei, mai ales că sub bluză începuse să crească niște “merișoare”. Despre atmosfera din interiorul școlii pot să spun că era foarte primitoare. Erau ferestre suficiente mari și luminoase, lămpile de iluminat erau destule și coborâte mai jos pentru un iluminat eficient, clasele fiind dotate cu câte două table din sticlă, pentru scris. Un miros de curat, proaspăt văruit și vopsit te însoțea la orice pas. Pe jos era un parchet neted, ceruit și lustruit pe care ușor putea chiar să și aluneci. Erau bănci noi, cuplate în module de câte două pe niște tălpi de lemn, astfel că și cu o singură mână puteam să le mișcăm încolo și încoace prin clasă. Dar să revin la prima zi din clasa a cincea (ciclul secundar).

Noi, primul an de studiu al ciclului secundar, am fost repartizați în două clase (A și B), eu la clasa a cincea B. E important de amintit că dacă Școala din satul Toflea avea ciclu secundar școlile din Brăhășeștii de Jos și satele Corcioveni și Cosițeni nu aveau, așa că elevii acestor școli, ce treceau în ciclu secundar, se chinuiau, venind și învățând la Școala din Brăhășeștii de Sus. Mare parte dintre aceștia au fost repartizați la clasa a cincea A. Am început clasa a cincea B în următoarea componență (este o mare bucurie să îmi amintesc colegii de atunci – voi scrie mai întâi numele colegelor așa cum au fost înscrise în catalog): Vulpe Titina, Postolache Tincuța, Manlache Rodica, Băncilă Lenuța, Băncilă Margareta, Burciu Mărioara, Bonțescu Aurica, Marcu Vasilica, Pamfile Rodica, Donie Tatiana, Alexe Maria, Pintilie Tatiana, Tomozei Cristina, Sbârnea Gheorghe, Boghian Liviu (Gheorghe), Lăbuș Nicolae, Pintilie Gelu, Pamfile Viorel, Manlache Viorel, Tilă Ionel, Tilă Dumitru, Donici Laurențiu, Pieptine Marian, Topârceanu (Topriceanu) Grigore, Mihăilă Gelu, Săndulache Costel, Bivolu Victor, Silion Eugen, Silion Gheorghe. Îmi cer scuze dacă am omis pe cineva, eu mi-am identificat foștii colegi după pozele pe care le dețin. În data de 15 septembrie această trupă de băieți și fete a fost grupată undeva în flancul stâng al unui careu constituit în curtea școlii lângă un catarg de lemn în vârful căruia flutura tricolorul național iar lângă noi s-a așezat o femeie tânără, înaltă, cu o ținută impozabilă, îmbrăcată într-un trenci alb și lung, având în jurul gâtului o eșarfă lungă. De la un microfon și de la o masă așezată pe latura neînchisă a careului a început să ne vorbească un bărbat precum un munte (mai târziu aveam să aflu că se numea Catană Vică și era directorul școlii) urându-ne bun venit în școală nouă și succes la învățătură, cerându-ne să păstrăm curată școala. După ce au vorbit și alte persoane, am fost conduși la clasă, trupa mea nefiind nicio clipă scăpată din ochi, de vajnicul protector – femeia cu trenciul alb. După ce am intrat în clasă și am ocupat locuri a intrat și femeia alb și atunci am descoperit că era o persoană tânără, foarte prezentabilă și serioasă, parcă blondă și cu un breton tras către dreapta, care ținea sub un braț catalogul învelit în hârtie albastră. A pus catalogul pe catedră, fără a se așeza și ni s-a adresat cu formula:

- Bine ați venit, copii, în școală nouă! Eu sunt tovarășa voastră

dirigintă, pentru patru ani de zile, și mă numesc Brânză Silvia. Vă cer să mă ascultați, să fiți cuminți și să învățați bine!

În clasă s-a lăsat o liniște mormântală, toți elevii clasei am fixat-o cu privirea, iar mie mi s-a părut că a schițat un ușor zâmbet. Probabil că și dânsa era începătoare în profesie și s-a speriat de fermitatea din glasul său. Mie mi-a făcut impresia unei persoane puternice, ferme și serioase. A urmat strigarea catalogului dar și scurte dialoguri cu fiecare elev. Nu mai știu ce m-a întrebat pe mine, dar știu că de atunci am început să am încredere în dânsa. Timp de patru ani tovarășa Brânză Silvia (acum doamna Budescu Silvia, locuind în Bârlad) mi-a fost dirigintă, profesoară de limba română și a doua mamă.

Am avut o relație firească ca de la elev respectuos la profesor respectat. Niciodată nu am supărat-o cu ceva, pentru mine cuvântul dânsei era lege. Îmi amintesc că domnia sa a lipsit câteva zile, fiind internată într-un spital, iar eu i-am trimis un bilețel prin care mi-am exprimat îngrijorarea și prin care i-am dorit însănătoșire grabnică.

Acest moment din viața de elev, eu aproape că l-am uitat, dar cu ocazia unei întâlniri după trecerea a 50 de ani, dânsa mi l-a amintit și, sincer să fiu, mi-a făcut plăcere că nu l-a uitat.

La pensie fiind, doamna Budescu s-a dedicat scrisului...

Un moment deosebit al acelor ani a fost moartea liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej. Parcă văd steagurile țării și ale partidului în bernă, parcă simt dezorientarea oamenilor și nesiguranța zilelor ce urmau. Au fost trei zile de doliu național, radiourile și televizoarele, acolo unde erau, transmiteau doar muzică simfonică. Se simțea o tristețe generală dar pe mine, ca și copil, nu m-a afectat prea mult. Gândul îmi era când la joacă, când la carte.

***

Să vă povestesc acum și despre alte cadre didactice care mi-au îndrumat pașii în școala generală. Primul dintre aceștia este venerabilul profesor de matematică Nicolae Chișcaru. Dacă doamna Brânză (Budescu) mi-a fost ca a doua mamă, despre domnul Chișcaru pot spune că mi-a fost al doilea tată. Nu mi-e rușine să recunosc cu mâna pe inimă că am lăcrimat când l-am descoperit pe facebook, când am aflat că trăiește, când am vorbit cu dânsul prin telefon și când ne-am revăzut, după jumătate de secol, la Brăhășești.

Pentru mine domnul Chișcaru a fost profesorul icoană, totdeauna, atunci dar și acum, l-am privit și îl privesc ca pe un sfânt. El a fost profesorul ideal, demn, răbdător, calm, ce avea profunde cunoștințe în matematică și psihologie. Știa cum să ne ia, știa cum să intre în sufletul nostru. Cu dânsul ora de matematică era o mare plăcere, noi elevii îl “bombardam” cu fel de fel de întrebări, iar dânsul foarte calm și cu un zâmbet pe buze ne răspundea fiecăruia, chiar dacă adeseori ne lua din timpul de recreație. Dacă a văzut că unora dintre noi ne place matematica, a organizat un cerc de matematică pentru cine era interesat. Ședințele cercului durau două ore și se țineau duminica dimineața, la ele participând între trei și zece elevi. Pentru dânsul ședința de cerc era aceiași și cu trei dar și cu zece elevi. Niciodată nu am simțit la orele de clasă sau la ședințele de cerc că este grăbit sau preocupat de altceva. Făcea profesia de dascăl cu mare pasiune, era chiar încântat când vedea că noi arătăm interes pentru matematică. La dânsul am auzit de “geometria neeuclidiană” sau “sistemele de numerație în alte baze decât zece” și atunci mi-am dat seama cât de mică este omenirea în fața matematicii. Astăzi, pensionar fiind, domnul profesor s-a dedicat scrisului, scrie eseuri și poezie de înalt simțământ omenesc.

***

În legătură cu alte cadre didactice care mi-au îndrumat pașii amintirile s-au șters că abia îmi amintesc numele câtorva. Istoria mi-a fost predată de doamna Ortansa Catană, soția domnului director, o femeie deosebită și cu înalt har pedagogic. Lecțiile domniei sale ne încântau pentru că erau adevărate povești. Fizica mi-a fost predată de un domn profesor tânăr, mărunțel și tare simpatic care se numea Vlasie Ionel și despre care am aflat că locuiește în Gohor. Alți profesori despre care îmi mai amintesc sunt: Ignat Iancu, Popovici Caliopa, Chetronie și Ciohodaru. Să fiu iertat dacă am uitat pe unii. S-ar putea ca unii dintre ei deja să se odihnească la ceruri. Tuturor profesorilor mei aflați în viață le doresc sănătate și le adresez mulțumiri pentru atenția cu care mi-au îndrumat pași, ajutându-mă să ajung OM, iar celor plecați la cer le doresc iertare de păcate și somn odihnitor.

Acum câteva luni de zile am avut ocazia să fac o vizită la Școala Gimnazială Brăhășești pe care am absolvit-o în urmă cu 50 de ani. Am găsit-o la fel de frumoasă și de primitoare, doar că arborii, aproape, o ascund vederii. Am fost primit cu mare căldură de doamna directoare Lupu Luciana, am cunoscut-o pe domnișoara secretară și pe domnul profesor Manlache Cezar, niște oameni deosebiți cu care m-am întreținut cordial. Doamna directoare m-a condus chiar și la două clase, unde m-au doborât emoțiile. Mă vedem deja în banca a treia, rândul de la geam, în urmă cu jumătate de veac. Mi-am dat seama că școala este pe mâini bune, are un corp de cadre didactice dedicat profesiei și elevi foarte buni. Conducerii actuale a școlii, întregului corp de cadre și de elevi le doresc sănătate, bucurii și multe reușite în viață!

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

O INSIGNĂ, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Mihai viteazul 1558 - 1607

Cele mai mari personalități ale poporului - România

Medalia de mai sus a fost bătută în anul 2019 de firma Casa de Monede, ce omagiază cele mai mari personalități ale poporului român, în speța de față pe Mihai Viteazu. Pe avers este redat chipul personajului pe fundalul unui ornament decorativ. Periferic circular, în interiorul unui cerc perlat și a unuia continuu este aplicată inscripția: “MIHAI VITEAZU 1558 – 1601” (numele personajului și anii între care a trăit). Pe revers este redată pajura stilizată a stemei naționale și stemele principalelor provincii românești: Muntenia, Moldova, Ardeal, Dobrogea și Banat. Periferic circular, în interiorul unui cerc perlat și a unuia continuu este aplicată inscripția: “CELE MAI MARI PERSONALITĂȚI ALE POPORULUI”. Peste pajura stilizată este aplicată inscripția ușor curbată: “ROMÂNIA”. Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt: seria – Cele mai mari personalități ale poporului, anul emiterii – 2019, metal compoziție – cupru înnobilat cu aur, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea – 26 de grame, calitate – superioară și tiraj – 5000 exemplare.

Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă. Pentru a-şi realiza scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere. Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea. Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli. Mama lui Mihai Viteazul era de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea. Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate. Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes. Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Pragă. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory. SURSA – NET Adevăro Târgu Jiu

Al XI-lea Congres internațional de științe medicale

Budapesta 29 august - 4 septembrie 1909

Participarea României

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1909 în amintirea celui de-al XVI-lea congres internațional de științe medicale, care a avut loc la Budapesta în perioada 29 august – 4 septembrie 1909 și la care și România a avut o delegație. Pe avers este reprezentată o femeie șezând, având brațul drept întins spre înainte și mâna stângă sprijinită pe un scut. În plan îndepărtat se distinge silueta Podului cu lanțuri de la Budapesta, peste Dunăre, și deasupra inscripția: “BUDAPESTA”. Pe revers, la partea superioară a câmpului, se distinge o legendă pe patru rânduri în limba franceză: ”XVI-E CONGRES INTERNATIONAL / DES SCIENCES / MEDICALES / 29 AOUT – 4 SEPTEMBRE 1909”. În jumătatea inferioară a câmpului, ramuri de laur și măslin și un cartuș pe care este aplicat înscrisul: “PARTICIPATION / DE LA / ROUMANIE”. În partea stângă se află o cupă peste care este încolăcit un șarpe, simbol al medicinei.

Podul cu Lanțuri din Budapesta, denumit oficial Podul Széchenyi, este un pod suspendat ce traversează Dunărea. Podul a fost proiectat de inginerul englez William Tierney Clark și inaugurat în anul 1849. La momentul construcției sale, el a fost considerat ca fiind unul dintre minunile ingineriei din epoca modernă. La data inaugurării, lungimea sa de 202 de metri îl făcea să fie unul dintre cele mai lungi poduri din lume. Leii de pe pilaștrii podului au fost sculptați în piatră de către sculptorul János Marschalko. Structura metalică a podului a fost refăcută și consolidată în anul 1914. În timpul celui de-al doilea război mondial podul a fost grav avariat, fiind reconstruit și redeschis în 1949.

Expresul C.F.R. 1912 - 1937 (Căile ferate române)

Societatea “Expresul CFR” a fost o asociație de ajutor deces și casă de ajutor reciproc a pensionarilor și salariaților din transporturi, comunicații și alte sectoare ale economiei naționale. In anul 1896 , un grup de oameni ai muncii , mecanici si fochisti , care-și doreau o viata mai buna pentru ei și semenii lor au pus bazele "Societatii Generale a Mecanicilor CFR" având ca scop acordarea de ajutoare membrilor personalului activ , pensionarilor, sotiilor si copiilor minori in cazuri de accidente, operatii si decese, astfel dând nastere Societatii "Locomotiva", care incepe sa faca inscrieri la 1 ianuarie 1896. Forma de organizare a societatii "mama" se pastreaza si in zilele noastre, bineînțeles cu imbunatatirile impuse de schimbarile sociale. La 20 aprilie 1911 ia fiinta "Societatea Pensionarilor CFR" a Casei de Ajutor Ghe.Duca care precede formarea societatii de ajutor reciproc a functionarilor CFR din Romania - EXPRESUL - fondata la 11 mai 1912 la initiativa spontana a catorva membri, impinsi de tristul spectacol al listelor de subscriptie care circulau la fiecare leafa in scopul de a ajuta colegii incercati de diferite necazuri, suspendari, boala, decese, etc. Scopul Asociatiei "LOCOMOTIVA" se pastreaza si in cadrul nou infiintatei societati "EXPRESUL", acesta fiind acordarea de ajutoare in caz de deces, in caz de boala, de somaj, de iesire la pensie..., mijloace prin care se salvau membrii de la umilinta la care erau supusi la vremea respectiva . Fiecare persoana care dorea sa se inscrie in cadrul acestei organizatii trebuia sa indeplineasca anumite conditii care se pastreaza si astazi: Varsta si Starea Civila. Anul 1929 aduce o alta formatiune "UNIREA " - o societate care acorda ajutor de inmormantare pentru muncitorii din "ATELIERILE CFR GRIVITA" - Bucuresti, cu sediul in Str.Siret nr.4 si mutat ulterior in Str.Arad unde funtioneaza si astazi Asociatia "EXPRESUL CFR" care are acelasi scop acordarea de ajutoare de deces.

Deasupra admiri un carnet de membru al societății Expresul. Asociatia este succesoarea fostelor societati si asociatii feroviare fondate incepand cu anul 1896 si a rezultat din unirea societatilor de ajutor reciproc: "Locomotiva", "Expresul", "Unirea", "Vagonul" , "Caminul CFR Brasov", "Caminul Feroviar din Targu Mures", "Miscarea CFR Galati". Incepand cu anul 1990 societatea si-a luat vechea denumire de "EXPRESUL CFR" , societate de ajutor de deces si a obtinut personalitate juridica. Asociația are ca sfera de activitate si desfasurare intreg teritoriul Romaniei, extinzandu-se in ultimii ani astfel incat a ajuns in prezent sa aiba un numar de 125 de unitati, dintre care: 97 de filiale si sucursale si 28 de agentii si puncte de lucru.

Căile Ferate Române (C.F.R.) este compania națională de transport feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în anul 1854. Sus am postat logo-ul Companiei naţionale CFR.

Principesa Maria - 1912

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1912 din alamă, are forma ovală, cu dimensiunile 33 x 24 milimetri fiind opera gravorului Tony Szirmai din Paris. Pe avers este reprezentat bustul dextra (spre dreapta) al principesei Maria. Pe revers apare semnătura Principesei – „Maria” și dedesubt două blazoane, sub care este înscris anul 1912.

Alteţa Sa Regală Principesa Maria s-a născut la Gotha, la 27 decembrie 1899/ 8 ianuarie 1900. S-a căsătorit la Belgrad, la 8 iunie 1922, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, care avea să fie asasinat în 1934. Regina Maria a Iugoslaviei, din care descinde actuala Familie Regală a Serbiei, a murit la Londra, la 22 iunie 1961. Principesa Maria (alintată Mărioara şi Mignon), fire sensibilă şi melancolică, a copilărit la Bucureşti şi la Sinaia, călătorind, călărind, citind, pictând, învăţând limbi străine şi cântând la pian. Până la 18 ani, a luat lecţii private de la iluştri profesori, printre care Nicolae Iorga. Mama ei, Regina Maria a României, scria: Mignon era toată numai zâmbete şi blândeţe; se mulţumea cu orice (...) fără a arăta vreodată dorinţa de a porunci sau de a domina. Firea ei era plămădită din blândeţe şi răbdare cu un oarecare amestec de indolenţă (...) Niciodată nu se jeluia de nimeni, nici nu se supăra, ochii ei prelungi şi albaştri aveau o privire liniştită şi îngăduitoare (...) Mignon avea aproape o răbdare de ţăran (...) o iubeam cu dragostea unei leoaice pentru puii ei. A fost înmormântată în mausoleul Familiei Regale britanice, din Frogmore, unde se odihnea şi Regina Victoria a Marii Britanii, străbunica sa. În anul 2013 trupul său a fost adus în Serbia și odihnește la Oplenac, necropola regală, alături de Regele Alexandru I și alți membri ai Dinastiei Regale Karageorgevici. Paternitatea principesei născută în Germania, cea pe care regina Maria a numit-o în memoriile sale ”copilul cărnii mele”, a stârnit controverse în rândul istoricilor. Unii susţin că regina ar fi folosit o simplă metaforă pentru a descrie naşterea copilului în sânul familiei sale din Germania. Alţii au pus la îndoială faptul că tatăl natural al principesei Mignon ar fi fost regele Ferdinand, speculând faptul că micuţa numită ”copilul cărnii mele” ar fi provenit, de fapt, dintr-o relaţie extraconjugală a Reginei Maria. Au existat speculaţii că tatăl principesei Maria ar fi fost un presupus amant al reginei, verişorul ei, Boris Vladimirovici Romanov. În ciuda zvonurilor ajunse şi la curtea din România, Ferdinand a plecat la Gotha după naşterea copilului şi a recunoscut-o pe principesa Maria ca fiind copilul lui. Se spune că micuţa ar fi devenit chiar copilul preferat al lui Ferdinand şi că între cei doi ar fi existat mari asemănări fizice. Românii au numit-o Mărioara, iar regina a descris-o în memoriile sale ca fiind întruchiparea bunătăţii. “Nimic nu-i dădea mai mare plăcere decât sa-i ajute pe cei pe care-i iubea”, scria regina Maria despre fiica sa Mignon.

Insigna - Poliția de frontieră 1330

Ministerul de interne - România

Politia de Frontieră Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne și este instituția specializată a statului care exercită atribuții privind supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului român pe Dunărea interioară, inclusiv brațul Măcin și canalul Sulina situate în afara zonei de frontieră, respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență. Organism relativ tânăr, dar cu vechi tradiții de-a lungul veacurilor în asigurarea ordinii la granițele române, Poliția de Frontieră se afirmă ca o instituție cu personalitate proprie și individualitate în executarea misiunilor, fiind în măsură să scoată în evidență, încă de la frontieră, adevărata imagine a statului de drept și autentica democrație și civilizație a poporului român.

_________ooOoo_________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII