vineri, 20 martie 2020

CLANUL BIVOLU DIN LOCALITATEA BRĂHĂȘEȘTI, JUDEȚUL GALAȚI – 2



A urmat avansarea la gradul de maior, tensiunea dintre mine și colegii transmisioniști aplanându-se, închegând deja prietenii. Nu trec mai departe fără a aminti o fază care m-a marcat profund. În timpul unui control financiar de gestiune al eșalonului superior, firesc, am fost profund marcat de comportamentul unui ofițer controlor, pe nume Vasilescu, nu pot să-l uit, care mi-a făcut dosar” în care a consemnat că: încărcătoarele armamentului de infanterie de la stoc sunt neîntreținute, sunt ruginite, astfel dacă apeși cu degetul, acesta pătrunde în încărcător”. Afirm, cu mâna pe inimă, că ofițerul controlor nu a intrat măcar o clipă în magazia de armament stoc, iar gestul său m-a marcat până la lacrimi. Așa se făceau controalele în regimul comunist.
          Moment de neuitat în activitatea mea la Buzău a fost implicarea directă în vâltoarea “revoluției” sau ce-o fi fost ea. În două rânduri era gata-gata să fiu împușcat. Odată a pătruns în biroul meu un coleg ofițer puternic afectat psihic și cu privirea rătăcită, ce m-a amenințat direct cu arma, fără vreun motiv, nu vă spun ce am simțit și ce greu am reușit să-l liniștesc. Ulterior am anunțat comandantul iar ofițerul coleg a fost internat în infirmeria unității. Altă dată, nici nu începuse bine să se tragă la Buzău, comandantul a ordonat să se aducă muniție mai multă în comandament. Eu, șeful de depozit, trei ofițeri, trei subofițeri și cinci soldați ne-am deplasat să aducem muniție în comandament. Era pe la ora 21.00 deci întuneric, afară trăgându-se la greu, noi ne-am deplasat pe lângă clădiri în șir indian, mai mult aplecați și am luat muniție de la depozit. La revenire fiecare transportând 2 lăzi de muniție, după o acalmie, am fost surprinși de un schimb aprig de focuri din toate părțile. Cu toții ne-am făcut una cu pământul și am stat nemișcați, urmărind cum sar scântei din platoul unității urmare a ricoșetelor gloanțelor. Într-o clipă de liniște ne-am apropiat rapid de clădirile unității și am înaintat tot așa în șir indian, eu fiind pe la mijloc. La intrarea în comandamentul unității un subofițer a deschis focul cu mitraliera instalată la etajul unu al comandamentului, făcând țăndări ușa comandamentului. Noi din nou ne-am trântit la pământ iar ofițerul din fața șirului a anunțat că suntem echipa unității de asigurare cu muniții. Focul a încetat, noi toți am intrat în comandament și am acceptat scuza subofițerului de la mitralieră: el a văzut o umbră provenită de la noi când am dat colțul comandamentului, puțin în dreapta existând un stâlp cu bec care ilumina intrarea în clădirea comandamentului. Și iată cum astăzi nu aș fi mai scris ci eram “erou al revoluției”.
          Omagiez aici numele a doi colegi care au murit aiurea. Unul se numește Alexandru (maistru militar), care a avut curajul ca atunci când generalul Gușă venea la Televiziunea Română, să se urce pe o masă și să dea jos spărgând, un tablou al “tovarășului” Ceaușescu. Celălalt se numește Antemir (subofițer tânăr și secretar UTC), care a refuzat să ia cuvântul la adunarea întregului personal al unității, de înfierare a acțiunilor teroriste de la Timișoara și susținere a acțiunilor cuplului Ceaușescu, după ce acesta revenise din Iran. Nu știu cum se face că acesta a fost împușcat direct în ceafă chiar prin casca ce o purta pe cap.
Din ce s-a întâmplat la Buzău pot spune că nu am văzut teroriști, totul a fost manipulare și dezordine. Dacă eu aș fi fost comandantul garnizoanei Buzău, una dintre cele mai mari ale țării, aș fi ordonat înconjurarea orașului cu militari dispuși din 10 în 10 metri și sigur nu mai intra și ieșea nimeni în/din oraș și nu s-ar fi înregistrat niciun fel de victime. Părerea mea este că vârfurile structurilor politice din unități și organele de contrainformații militare sunt responsabile de crearea haosului, dezordinii și manipulării create.
Timpul s-a scurs, am câștigat libertate, mulți semeni își plâng morții, societatea s-a stratificat, câțiva s-au îmbogățit, unii au emigrat în alte țări, iar majoritatea au rămas aici suferind. Cu referire la această stare de lucruri un epigramist român stabilit în Canada pe nume Sorin Olariu a scris epigrama de mai jos:
DUPĂ REVOLUȚIE
Românul a rămas la fel
Pe plaiul său bimilenar,
Doar gaura de pe drapel
I s-a mutat în buzunar.
iar eu i-am răspuns:
BINEFACERILE REVOLUȚIEI
Că gaura din drapel
A ajuns și-n portofel,
Românii pot să înjure,
Iar aleșii... să ne fure!
România a intrat în UE și apoi în NATO. Condiția dură impusă accederii țării noastre în NATO a fost reducerea drastică a efectivelor și tehnicii. Sub ghilotina acestei drastice condiții mulți ofițeri au fost trecuți în rezervă (adică pensionați) printre care și eu. Din structura regimentului (pe 4 batalioane) acum există doar un batalion, deci o reducere de aproape 75%. După 18 ani de pensie (pensionat în anul 2001, după 24 ani de șapcă militară) sunt bine mersi. M-a înzestrat Dumnezeu cu simțul umorului și spun că sunt sănătos deși mă dor genunchii, șalele, mă supără rinichii, nu mai văd, nu mai aud, nu mai...(din nou mă salvează simțul umorului).
MIE ÎNSUMI
Mă privesc în buletin
Și la Dumnezeu mă-nchin,
Să îmi apere destinul
Și să îmi sporească... vinul!
Închei prezentarea mea asigurându-vă că pensia nesimțită îmi vine regulat și ea nu depășește 3000 lei. Noi să fim sănătoși!
Tatăl meu se numea Bivolu Gheorghe, cunoscut de săteni ca și Ghiță  Ghihol, mare geambaș de cai, născut în anul 1921 în localitatea vecină Gohor. A făcut armata (7 ani de zile ) la Regimentul 35 Infanterie Cetatea Albă, incluzând aici și al doilea război mondial, etapa din est dar și din vest. Avea un deosebit dar al povestirii, rețin că de mai multe ori mi-a povestit în amănunt povestea participării sale la război. Era un om foarte hotărât, nu se lăsa până nu rezolva ce-și propunea.  Nu era obișnuit să aibă șef, lucra pe cont propriu. Viața lui a fost nelipsită de căruță și cai. Prin serviciile oferite sătenilor cu caii și căruța sa, și-a întreținut familia prin muncă cinstită și onestă. Ducea cereale la moară, ara grădini, căra lut de la lutărie, transporta lemne de la pădure, plus că frecventa sistematic târgurile de animale din apropiere (lunea – Podul Turcului, marțea – Bârlad, miercurea – Focșani, joia și duminica  – Tecuci și alteori Adjud). De la aceste târguri, dar în special de la Tecuci, transporta pentru săteni materiale de construcție precum: ciment, cherestea, carton, internită (azbociment), cărămizi ori animalele cumpărate. Uneori transporta de la oraș animalele cumpărate de săteni pentru sacrificare (porci, viței, oi). Uneori, la aceste târguri, chiar el vindea, cumpăra animale, în special cai și căruțe, adeseori făcea schimburi de animale cu alți oameni, urmărind un singur scop, obținerea unui profit (câștig) uneori mai mici alte ori mai mare. Erau momente când în curte avea și 3 – 4 cai, uneori mai slabi sau bolnavi. Punea mâncare pe ei, știa să-i doftoricească, astfel că după 2-3 luni de zile gloaba de cal se întrema și se vindea la un preț aproape dublu. Au fost cazuri când se mai înșela dar să recunoaștem că el a profesat ca liberal, fiind negustor de cai, sau altfel spus geambaș. Nu trec mai departe fără a vă povesti că uneori încântat de frumusețea unui cal îl cumpăra fără a-l pune la proba de tracțiune și acasă constata că ”armăsarul din revistă” nu trăgea la căruța, mușca, sau dădea cu copita. Recunosc că chiar eu am fost mușcat de umăr de un astfel de exemplar nărăvaș, dar nu mai spun de câte ori a fost mușcat și lovit tata. Trebuie să mă mândresc un pic spunând că tata era și dresor” de animale. După 2-3 luni de zile orice cal fie el cât de nervos se îmblânzea sub mâinile lui taică-miu. Adeseori își lua un prieten, caii și căruța, și mergea la pădure după lemne. În căruță punea două cozi zdravene de lopată, care aveau la capătul lor doar manșonul metalic de prindere al lopeții pe coadă, palma metalică a lopeții lipsind deci. De mănușa din spate a căruței lega calul nărăvaș care arunca flăcări pe nas, neștiind ce tratament îl așteaptă. Seara se întorcea cu căruța plină cu lemne, trasă de calul nărăvăș, de astă dată docil, care avea ochii roșii și corpul plin de umflături de mărimea oului de găină. Prietenul tatălui mi-a povestit că au legat calul cu lanțuri zdravene de cap și coadă, întins bine între doi copaci, apoi a fost bătut ca pe covor de amândoi unul pe o parte, celalalt pe cealaltă parte, cu cele două cozi de lopeți, până au simțit dureri în brațe. Se înțelege că atunci nu exista poliția animalelor. Mi s-a spus că atunci când au eliberat calul, acesta nici nu mai vedea bine, că se lovea de copaci. Pus la căruță calul a devenit cuminte, tata l-a îngrijit apoi cu atenție (tainul zilnic cu grăunțe, ovăz, sare, apoi de trei ori pe zi periat și țesălat). Urma toaletarea (tunsul cozii, a coamei, curățat copitele, potcovit chiar de tata că era și fierar-potcovar recunoscut în sat) și apoi vânzarea la târg și obținerea unui câștig și de 3 ori mai mare. Trebuie să spun că avut cai care i-au și murit și pe care îi îngropa noaptea cu prietenul său în râpă din vecinătate. Recunosc că m-a protejat nelăsându-mă să asist la “ceremoniile de dresare sau îngropare a cailor”. Dar am văzut că a avut fel de fel de cai nărăvași (unul intra între hrubele căruței doar cu capul înainte, astfel că împingea căruța doar spre înapoi, unul sărea pe picioarele din spate și se lăsa pe fundătoarea din față a căruței de ziceai că stă la pozat, altul arunca cu picioarele, când cu unul, când cu ambele, de sfărâma fundătoarea din față a căruței, ajungând cu copitele aproape de fața căruțașului iar o iapă nărăvașă arunca cu urină, în jeturi scurte și repetate, ca furtunul de pompieri, astfel că îi albea pe toți cei aflați în căruță). Recuosc că și eu am fost botezat odată cu această agheasmă iute și ușor sărată. Scriind aceste rânduri mi-am amintit și o scenă care îmi place mult. Tata își ducea în fiecare an întreaga familie la bâlci la Tecuci  (15 august – de Sfânta Maria) dar și la Bârlad (29 august – de Tăierea capului Sfântului Ion). Recunosc că așteptam cu mare nerăbdare aceste bâlciuri locale unde simțeam plăcerea și tumultul vieții la țară. Pregătindu-ne pe a merge la un bâlci la Bârlad, am mers cu tata cu căruța pe Valea Cernicăi. Acolo am stat o după amiază, timp în care caii au păscut liberi, eu m-am jucat la un izvor cristalin, iar tata a cosit iarbă pentru cai, o plantă care se cheamă Părul Ursului, crește în mediul umed și are un miros specific îmbietor. Cu două zile mai devreme (pe 27 august) pe la ora 2 noaptea am plecat la bâlciul de la Bârlad. Am traversat satele Gohor, Ireasca și am ajuns în șoseaua națională asfaltată în dreptul localității Ghidigeni suportând mari și multe hurducături pe drumurile de țară (atunci nu existau căruțe cu roți de cauciuc). Ajuns la Ghidigeni am descoperit miracolul șoselei asfaltate și un mers lin fără hurducături. Din când în când, dar foarte rar, trecea pe lângă noi câte o mașină care parcă zbura și pe care o urmăream cu privirea până se pierdea în depărtare. Atras de mireasma ierbii din căruță m-am întins pe spate. Pe ritmul muzicii oferit de potcoavele cailor care băteau sacadat asfaltul, legănat de căruță și urmărind bolta cerească (stelele parcă se deplasau în sens invers) am căzut într-o visare și parcă am adormit, dar deodată tata m-a trezit:
-  Viorel, (că așa îmi spuneau părinții) uite luceafărul, luceafărul de ziuă!
M-am ridicat în capul oaselor și, după coama unui deal, am zărit o stea, parcă mai mare și mai apropiată decât celelalte. Am privit-o atent și am simțit că parcă vorbea cu mine, strălucind când mai puternic, când mai slab. Într-un târziu m-am întins din nou și am adormit dus”. Pe la ora 6 dimineața m-am trezit din nou în hurducături, de astă dată de oraș. Ajunsesem la Bârlad pe niște străzi cu piatră cubică aproape de bâlci. Nu vă mai spun despre surprizele de care am avut parte la bâlci (pepene, porumb copt, mititei cu muștar, acadele, pocnitori, mașinuțe, călușei, globul curajului, circul animalelor, scamatorii fel de fel, mult fum și multă muzică de fanfară, multe tarafuri (majoritatea din satul Toflea - îmi explica tata).
Părinții tatălui, deci bunicii mei dinspre tată se numeau Bivolu Neculai și Bivolu Marița, oameni gospodari, adevărați răzeși moldoveni din localitatea Gohor, pe care nu i-am prins în viață, și care, din poză, par niște oameni blajini.
          Din câte mai rețin, știu că tata a avut doar o singură soră, mai mare, pe care o chema Vasâlca, și pe care am cunoscut-o bine. Vasâlca a fost căsătorită cu Alexandru Toderașcu, lucrător pe șantierele de construcții căi ferate, un om calm și sociabil, pe care am avut de asemeni ocazia să-l cunosc. Au locuit în centrul satului Gohor de Sus, lângă Moara din vecinătatea Primăriei. Aveau o casă cu prispă înaltă, cu fața spre sud, cu gardul înalt confecționat din scânduri late. La sud de casa lor era o cișmea care dădea o apă cristalină bună de băut. Cișmeaua era prevăzută cu o teică lungă de ciment unde se adăpau animalele satului. Se înțelege că în fața cișmelei mai tot timpul era noroi. Familia Toderașcu a avut două fete apropiate ca vârstă și care, ambele, au murit de pneumonie, la vârsta adolescenței, rămânând fără copii, dar dacă citiți până la capăt acest articol veți descoperi cum soarta le-a zâmbit mai târziu.      
Mama, care m-a crescut cum a știut mai bine, provine din marele neam al Rotăreștilor, s-a numit Maria Rotaru având ca părinți pe Costache Rotaru (Șchiopul) și Safta Rotaru. Mama a fost o femeie vrednică și inimoasă. Vorbea foarte mult și uneori, trebuie să o spun, îl cam enerva pe tata, iar el o cam mângâia cu dosul palmei. Deși locuiam într-o casă modestă aceasta era permanent îngrijită, parcă văd și acum colile albastre puse în geam. Mama știa să gătească ca nimeni alta, nimeni nu făcea ca ea borșul de fasole, sărmăluțele foarte mici în foi de viță, plăcintele poale în brâu sau învârtita la rola sobei de fier. Știa să gătească din puțin. Îmi fac o datorie de onoare să îi mulțumesc aici pentru modul în care s-a preocupat de educația mea. Mă spăla cu leșie, mă pieptăna cu gaz, adeseori ea mă și tundea, mă cârpea, îmi controla îndeaproape temele, felul cum mi-am așezat caietele și cărțile în traistă (căci mai târziu am aflat ce e ală ghiozdan). La nicio ședință cu părinții ea nu a lipsit, și-a dorit nespus să mă știe premiant. Recunosc că nu am fost mereu la înălțimea maximă a așteptărilor ei, obținând în unii ani și premiile 2 sau 3. Dacă tata a avut preocupări “liberale”, cum le-am denumit eu, mama a lucrat o vreme și în colectiv. Știa să mânuiască cu atenție și repeziciune sapa și se apleca, parcă mângâind fiecare plantă de porumb, smulgând mohorul cu mâna, pentru a nu tăia planta, și nu pleca de lângă plantă până nu ridica un mușuroi de mărimea celor de cârtiță de pe imașuri. 
Cum am spus mai sus, părinții mamei, deci bunicii mei din partea mamei, s-au numit Costache și Safta Rotaru. Am avut plăcerea să-i cunosc, Dumnezeu să-i ierte acolo unde s-au retras! El era un om voinic, șchiop de un picior, aproape imobilizat la pat, veteran al primului război mondial. Era nelipsit de o cârjă, se mișca foarte greu, ajutându-se și de o mână cu care își susținea un genunchi șubrezit. Știu că mi-a povestit de multe impresii din război dar, eu fiind foarte mic, acestea s-a pierdut pe calea uitării. Bunica Safta, în schimb, era un firicel de femeie de o bunătate extraordinară. De fiecare dată când mă vedea avea pentru mine câte ceva (nuci, mere, gogoși, plăcinte). Această așchie de femeie și-a îngrijit cu abnegație și devotament soțul până ea a plecat la Domnul. 
          Bunicii Costache și Safta a avut familie numeroasă. Cu speranța că nu uit pe cineva încerc să nominalizez toți unchii și mătușile mele din partea mamei. Pe lângă Maria (mama) au mai fost: Simina (căsătorită cu Neculai Dănăilă și locuiau în Schineni, fata lor cea mare Margareta - verișoară-mea, locuiește în Nărtești), Zamfira (căsătorită cu Iancu Pătrașcu, zis Coțac, ce locuiau în Brăhășeștii de Jos, pe deal, fata lor cea mare Constanța – verișoară-mea, locuiește în Țepu), Ilie Rotaru (căsătorit cu Georgeta, au avut doi copii – verișorii mei, Filip și Aurica (Gheboșica) ce avea un gheb pe spate de la un accident la joacă în copilărie și care locuiau tot la cotul râpii, cu toții decedați), Mihai Rotaru (căsătorit cu Vochița, ce au locuit lângă Ilie și care au avut mulți copii – Natalița, Nelu, Gheorghe, Costel și Nicușor – verișori, aproape toți, cu excepția lui Nicușor, ce locuiește în Brăila, sunt decedați) și Săndel, cel mai mic, l-am cunoscut foarte puțin, a fost căsătorit cu cineva pe nume Paraschiva, dar a murit de tânăr având “darul” băuturii, știu că aveau și ei copii dar nu le mai rețin numele, au locuit în aceiași curte cu bunicii Costache și Safta).
          Să precizez că tata și mama au fost căsătoriți de-a doua oară și fiecare dintre ei au avut câte un copil din prima căsătorie. Prima soție a tatălui meu s-a numit Ruxandra Tobă, era din satul Cosițeni și au avut împreună un copil pe nume Vasile Tobă (deci frate vitreg cu mine), știut în sat sub numele de Ticu.
Fratele vitreg trăiește și acum în Cosițeni, este născut în anul 1941, seamănă leit cu tata, este vânător pasionat, a fost miner la Bălan, are o pensie frumușică dar a și lucrat în condiții de risc de surpare și toxicitate. Este căsătorit cu Tănțica, având împreună doi copii Coca – decedată, și Doru, necăsătorit care locuiește împreună cu părinții. Sunt atât de fericit că îmi cunosc fratele vitreg și că putem să ne telefonăm și vizităm din când în când. Când îl văd pe el parcă îl văd pe tata. Am amintiri deosebite cu fratele Vasile și trebuie să vi le povestesc. 
Era prin anul 1986 când i-am făcut o vizită fratelui Vasile la Bălan, el fiind lucrător în mina de minereuri cuprifere din localitate. Bălan este un oraș harghitean aproape încercuit de câteva culmi montane și traversat de firul șerpuind a râului Olt, ce trecea prin fața blocului în care locuit fratele și pe care îl traversam cu pasul de mai multe ori în aceiași zi. În afară de vizita, plină de învățăminte, pe care am făcut-o în mină, vă voi spune o poveste vânătorească. Da, am intrat singur în Mina Bălan, mergând cu pasul aproape un kilometru pe linia ferată pe care circulau mini garniturile de vagoneți încărcați cu minereu. Eram echipat corespunzător, având sub braț o pufoaică, pe cap cască de miner și în picioare cizme de cauciuc. Din ce în ce vizibilitatea se reducea semn că intram în măruntaiele pământului și, da, recunosc că din când în când am fost încercat de un sentiment de teamă, de mers în necunoscut. Întorcând capul vedeam gura intrării în mină de mărimea gămăliei unui băț de chibrit, dar atras de magia necunoscutului și de un zgomot din ce în ce mai puternic am continuat aventura mersului în necunocut. Galeria de acces în mină era capitonată cu grinzi de beton prin care, din loc în loc, se strecura apa, astfel că pe lângă șine existau rigole pe care scurgea apa. Era prin luna septembrie și, deși afară era foarte cald, în galerie am simțit o ușoară senzație de rece, dar dupăce mi-am aprins lumina de la casca minieră, ce o aveam pe cap, senzația de rece a dispărut. Ajuns la sursa de zgomot ce m-a atras ca un magnet am descoperit un puț (un fel de lift rudimentar fixat cu odgoane groase supravegheat de un bărbat) cu care am coborât 50 - 70 de metri la altă cotă a minei. De aici am mers iar pe jos și iar am mai coborât de vrei 3 - 4 ori pierzându-mi complet orientarea spațială. Ceea ce am simțit special la aceste cote inferioare ale minei era o senzație de praf care îmi irita ochii și nările nasului. O altă observație reținută aici a fost faptul că galeria era căptușită cu grinzi de  brad groase cât gura găleții. Și tot mergând și mergând deodată aud: “Ardeeee!!!”și după câteva secunde o bufnitură (pocnitură, explozie) înfundată. și mai apoi un val (pală) de fum și căldură mă întâmpină frontal. Parcă eram pe altă lume, urechile fiindu-mi agresate de zgomote puternice fier pe fier. Deodată zăresc parcă o mișcare de licurici, erau luminițele de la căștile minerilor care trebăluiau la capătul galeriei, acum necăptușită cu niciun fel de grinzi. Dacă până aici galeriile erau largi de 3 – 4 metri, aici, la capăt, punctul de lucru era larg de aproape 50 de metri. Toți minerii știau cu precizie ce au de făcut: unii prelungeau linia de cale ferată pentru vagoneți, alții transportau fizic și continuau căptușirea galeriei cu grinzi de brad iar alții manevrau niște utilaje micuțe pe roți de cauciuc cu care adunau minereul și îl puneau în vagoneți pentru evacuare. Acolo l-am revăzut pe fratele Vasile care era complet acoperit de un strat gros de praf negru, recunoscându-l după voce și agilitatea mișcării globilor oculari. El era șef de echipă și coordona întreaga echipă de lucru. Ce vă spun acum este din spusele sale. Principala lui sarcina era să controleze singur, prin ciocănire în zidul de minereu (frontal, lateral și tavan), după explozie, ca să nu existe bucăți de roca care să se desprindă singure și să accidenteze personalul. Prin simpla ciocănire își dădea seamă unde roca nu este sigură și o desprindea manual cu ajutorul unor răngi. Se înțelege că era o muncă foarte periculoasă, ca să nu mai iau în calcul noxele pe care le inhala. După controlarea pereților urma prelungirea liniei ferate, evacuarea minereului, consolidarea galeriei și apoi pregătirea frontului pentru o nouă detonare. Tot din spusele lui explic ce însemna o detonare. Când totul era pregătit sosea o echipă specializată de artificieri, aceștia practicau în zidul frontal de minereu găuri de grosimea a 2 - 3 centimetri și lungimea de 20 - 30 centimetri în care introduceau calupuri de trotil asamblate fiecare cu câte o capsă de aprindere și toate aceste încărcături se cuplau electric la un dispozitiv de detonare, aflat la o distanță apreciabilă (minimum 100 metri). La comanda șefului echipei de artificieri întregul personal se retrăgea la distanța de siguranță, urma strigătul: “Ardeeee!” și apoi detonarea zidului, ciclul reluându-se de la capăt. Minerii denumeau această operațiune “pușcătură”. Pe un schimb de lucru se făceau cam două pușcături. Amețit de cap, dar și cu o satisfacție în suflet încerc să mă orientez către ieșire exact pe traseul pe care am intrat. N-am uitat să-mi pun în buzunar un bolovănaș din roca respectivă pe care să o admir la suprafață. Pe măsură ce ieșeam către suprafață am simțit parcă o ușurare, după obositoarea experiență de 4 ore, pe care am trăit-o. Deodată, ajuns la nivelul superior al minei, zăresc în față un punct alb minuscul, și, inițial, recunosc că nu mi-am dat seama ce este. Dar înaintând și observând că punctul alb se mărește am dedus că este gura de ieșire din mină. Atras de miracolul lumii, am grăbit pasul și m-am trezit afară, unde m-a întâmpinat un soare orbitor și o căldură înăbușitoare. Nerăbdător am scos piatra din buzunar ca să o admir. La prima vedere era o piatră obișnuită pe care distingeam câteva firișoare colorate (vârste) dar foarte subțiri de culori diferite. Nu mi-a trezit niciun interes și recunosc că am aruncat-o în albia Oltului. Mai târziu am citit că de la Bălan s-au extras minereuri cuprifer, diferite minereuri amestecate în roca muntelui. Majoritar era cupru dar existau în procente foarte mici și altele, chiar aur. Rocile scoase la suprafață erau supuse unui îndelung și complicat tratament de măcinare, spălare, separare până la obținerea metalelor pure. Recunosc că în acea noapte am dormit neîntors dar cu o mare satisfacție în suflet. De la acea vizită am rămas cu convingerea că minerii sunt eroii de lângă noi și că ei merită respectul societății.
       În altă zi am fost invitat la vânătoare. Era o zi ploioasă de duminică parcă prin septembrie sau octombrie. Ne-am echipat corespunzător toți trei (el și eu cu soția) și luăm pieptiș muntele la urcare. Dacă fratele și-a luat cu el cele două arme de vânătoare, eu aveam la mine și un mic tranzistor, se transmitea la radio un meci de fotbal între echipele naționale ale României și Norvegiei. Ploua destul de bine dar eu și soția aveam umbrele iar fratele era îmbrăcat într-un combinezon de cauciuc. După vreo oră și jumătate de mers, ajunși în creierul munților, fratele ne-a spus să-l așteptăm sub un brad stufos că el se va întoarce după o vreme. Cerul se întunecase de-a binelea iar fulgerele și tunetele nu mai conteneau. După blițul fulgerelor urmau niște bubuituri mari și seci care aproape că au băgat spaima în noi. Ni se părea că timpul trece foarte greu, însă ne încurajam auzind la radio că România juca bine și chiar a marcat gol. În liniștea serii am auzit un foc de armă care a spart liniștea serii când tocmai se liniștea ploaia. După vreo douăzeci de minute a apărut fratele zâmbind, arătându-mi palmele pline de păr. Plin de el a spus:
-  Gata, am lovit!
Am înțeles că am mers în plin și că el era un vânător meseriaș. A lăsat armele la noi și s-a dus înapoi pentru ca după alte câteva minute să revină cu o geantă de voiaj încărcată, pe umăr. Am înțeles că a jumulit și tranșat animalul debarasându-se de cap, copite, blană, și a pus în geantă doar carnea de consum. Cu toții mulțumiți, dar eu și foarte curios să văd ce a vânat, coborâm spre casă, de astă dată mai ușor, că mergeam la vale. Fratele era un om voinic, vânjos precum muntele, călcând sigur fără a se clătina sau a se plânge de ceva. Ajunși acasă a golit geanta într-un lighean mare și smălțuit, pe care l-a umplut cu o carne frumoasă și rozalie. Atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat arta vânatului și am mâncat o friptură fragedă de căprioară tânără. Mărturisesc că atunci când degustam delicioasa friptură pregătită de Tănțica, soția fratelui, gândul mi-a zburat pentru o clipă la poezia Moartea căprioarei” a lui Labiș, dar confirm că nu am spus nimănui. Pentru cele două experiențe trăite lângă fratele mai mare îi mulțumesc și îl respect nespus.
          Cum spuneam mai sus, și mama a mai fost căsătorită cu un bărbat până să se căsătorească cu tatăl meu natural. Acesta s-a numit Alexandru Sbârnea, era tot din Brăhășești și a avut împreună cu mama o fată, deci soră vitregă cu mine, care se numea Genuța. Motivele despărții părinților de primii parteneri de viață, nu le cunosc exact, dar le pot deduce. Deși nu i-am cunoscut personal pe primii parteneri de viață ai părinților mei naturali, cu fratele și sora vitregă am avut relații firești de comunicare. Pe sora Genuța am cunoscut-o când era căsătorită cu cineva, pe nume Crânganu din Gohorul de Jos (Orbul). A avut și ea mai multi copii, parcă trei, dar pe care nu îi țin minte și nici nu știu pe unde locuiesc exact (unul cică în Gohor, altul pe Galați, etc). Ce știu precis este faptul că soțul ei era un bețivan și o bătea tot timpul, căsătoria lor terminându-se printr-un divorț urât. După ce și-a aranjat copiii la casele lor, biata soră-mea a plecat la Brașov, s-a angajat la Întreprinderea Steagul Roșu încercând să își câștige cumva și ea existența. Era o femeie mărunțică, slăbuță ce semăna perfect cu mama și care ținea foarte mult la mine. Regret că nu am nicio poză de-a sa. Pe când eram în școala militară am aflat că decedat. Dumnezeu să o ierte!  

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE
O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA 
MEDALII, PLACHETE
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Mircea cel Bătrân - 1355 - 1418
Cele mai mari personalități ale poporului - România
Medalia de mai sus a fost bătută în anul 2019 de firma Casa de Monede, ce omagiază cele mai mari personalități ale poporului român, în speța de față pe Mircea cel Bătrân. Pe avers este redat chipul personajului pe fundalul unui ornament decorativ. Periferic circular, în interiorul unui cerc perlat și a unuia continuu este aplicată inscripția: “MIRCEA CEL BĂTRÂN 1355 - 1418” (numele personajului și anii între care a trăit). Pe revers este redată pajura stilizată a stemei naționale și stemele principalelor provincii românești: Muntenia, Moldova, Ardeal, Dobrogea și Banat. Periferic circular, în interiorul unui cerc perlat și a unuia continuu este aplicată inscripția: “CELE MAI MARI PERSONALITĂȚI ALE POPORULUI”. Peste pajura stilizată este aplicată inscripția ușor curbată: “ROMÂNIA”. Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt: seria – Cele mai mari personalități ale poporului, anul emiterii – 2019, metal compoziție – cupru înnobilat cu aur, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea – 26 de grame, calitate – superioară și tiraj – 5000 exemplare.   
Mircea cel Bătrân a fost un vrednic domnitor al Țării Românești, conducând principatul în perioadele 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 și ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418, el fiind fiul lui Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron. „Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Johannes Leunclavius – care a trăit în secolul al XVI-lea şi a scris o istorie a Imperiului Otoman, care conține informații prețioase despre Țările Române și istoria lor în secolele XV și XVI, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani, remarcându-se ca un excelent conducător, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și ca un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. A izbutit în cele mai crâncene confruntări militare, dar a fost şi un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman. Pentru toate aceste motive, Mircea cel Bătrân a rămas în istorie ca una dintre cele mai importante personalităţi ale luptei creștinilor în spaţiul balcanic, iar domnia sa a însemnat peste trei decenii de lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești. Mircea cel Bătrân, sau Mircea cel Mare, s-a născut în anul 1355, fiind fiul lui Radu I, din dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între anii 1377 – 1383, şi al doamnei Calinichia (doamna Ana sau Anca), a doua soţie a lui Radu I şi a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei. Mircea cel Bătrân însemna, în fapt „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, adică, în limbaj de cancelarie medievală, primul domnitor cunoscut cu acest nume. Fiindcă Țara Românească nu obișnuia să numeroteze domniile, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea. După moartea lui Dan I, fratele său după tată, Mircea îi ia locul pe tron, la 23 septembrie 1386, într-o perioadă în care Țara Românească se afla, pe de-o parte, în plin proces de dezvoltare, de consolidare a economiei, armatei, administrației și a Bisericii, iar pe de altă parte, se afla în faţa tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, dar şi ale Imperiului Otoman, aflat în plină extindere în Balcani. Mircea cel Bătrân a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții iar Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea şi este înzestrată cu arme și întărită prin cetăți ridicate în punctele strategice ale țării. Un mare merit al domnitorului îl reprezintă număroasele biserici şi mănăstiri construite pe întreg cuprinsul țării, viitoare centre de cultură, marcate prin activitatea de seamă a copiștilor și caligrafilor şi prin întemeierea unor remarcabile școli de pictură religioasă. Trebuie spus, aici, că începând cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. În plan extern, Mircea cel Bătrân a realizat alianțe solide menite să păstreze independența țării, mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, o relaţie care era bazată pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. În acest sens, la 7 martie 1395, tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund conținea clauze reciproc avantajoase. O altă alianţă a fost încheiată cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din anul 1389 şi, prin intermediul acestuia, încheia şi o alianţă cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei, îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în eventualitatea în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Mircea a întreținut relații de bună vecinătate și cu regii din sudul Dunării, în scopul prevenirii expansiunii otomanilor.  Însă mai toate măsurile preventive, strategice, împotriva pericolului otoman, au fost sortite eşecului, mai ales după ce Mircea a intervenit în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În anul 1395, Baiazid I „Fulgerul” a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate de circa 40.000 de soldați, Mircea cel Bătrân opunându-i o armată de doar 12.000 de soldați. La 17 mai 1395, armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană în Bătălia de la Rovine, însă după o altă luptă dată lângă Argeș, Mircea pierde tronul și se retrage în Transilvania, în locul său otomanii instalându-l pe tron pe Vlad. În 25 septembrie 1396, Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, încheie lamentabil cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar, după dezastrul de la Nicopole. Abia după încă un an, şi cu sprijinul militar al lui Sigismund de Luxemburg, Mircea îşi recucereşte tronul, după bătălia de pe râul Ialomița. În vara anului 1402, după înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk, la Ankara, a urmat o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor, reuşind, în anul 1404, să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea dar şi să îl sprijine militar pe Musa Celebi, fiul lui Baiazid I, să devină sultan. După moartea acestuia, însă, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita ofensiva sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei, în anul 1415, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur şi a trimiterii, drept ostatic ca garanţie, a unui fiu al său. Mircea cel Bătrân a trecut la Domnul la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de preţ – care avea să servească drept necropolă domnească pentru familia sa – , la 4 februarie, într-un sarcofag de piatră construit după modelul celor apusene. I-a urmat, la conducerea Ţării Româneşti, fiul său Mihail I. 
Carol Davila 8 aprilie 1828 - 26 august 1884
Întemeietorului învățământului medical în România
Omagiu de recunoștință Elena și Th.Radivon 
Carol Davila, pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila (Charles Davilla) (născut 1828, Parma, Italia şi decedat 24 august 1884 în Bucureşti) a fost medic și farmacist român de origine franceză, cu studii în Germania şi Franţa. Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Sosește în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și Cher. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar a stat până la sfârșitul vieții. A fost invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiul de Independenţă. Modelează viața medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câștigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la București, îi dă numele Elena Doamna, după soția lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol I, sub a cărui protecție își desăvârșește în cea mai mare măsură opera. Prima soție, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse Constant Marsille) și de boieroaică româncă, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă și sacrificii. Încă de la sosire Carol Davila are mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei, Dâmbovița, tânărul face reumatism și, cu timpul, acesta duce la pareza unui braț pe care-l va ține adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega și consultă deopotrivă soldați și pușcăriași, face tifos. În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax infecțios în regiunea cefei, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Construiește, din aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de la Viena din anul 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor și elevelor din școliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiază Elisabetei: Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor războiului. La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în francmasonerie. Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt trimiși la marile facultăți din Europa și se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central. Personalitate complexă, Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el, cu buna sau rea intenţie: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui. Zicea că este fiul natural al lui Franz Liszt și al contesei d'Agout; semăna mult cu cel dintâi, dar nu e menționat în nici o biografie a marelui muzicant. El ne spunea că numele îi vine de la un oraș în Spania(Avila). Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa.” ?!?! 
Insigna - C.E.C.C.A.R. - Știință, independență, moralitate 
Corpul experților contabili și contabililor autorizați din România 
Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România (C.E.C.C.A.R.) este organismul profesional care gestionează profesia contabilă din România și funcționează în baza Ordonanței Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Cu o istorie de peste 95 de ani, Corpul datează încă din anul 1921, când prin Decret regal a fost înființat sub numele Corpul Contabililor Autorizați și Experților Contabili. Cele două certificări oferite de CECCAR - expert contabil și contabil autorizat – respectă standardele de educație iar membrii CECCAR își asumă angajamentul de a se conforma normelor profesionale și de etică în domeniu fiind supuși unui control de calitate riguros. Experții contabili și contabilii autorizați pot să-și exercite profesia individual ori se pot constitui în societăți comerciale potrivit legii. Expertul contabil are competențe pentru a executa, ca profesionist individual sau ca societate, pentru persoanele fizice și juridice, următoarele lucrări:
  • organizează, conduce, ține, verifică și supraveghează contabilitatea, întocmește și semnează situațiile financiare și execută lucrări cu caracter fiscal, respectiv calculul de impozite, taxe și contribuții, întocmirea și depunerea de declarații fiscale și asigurarea reprezentării clientului în relația cu autoritățile fiscale, ca parte a unui contract de prestări de servicii în domeniul contabilității;
  • acordă asistență de specialitate privind organizarea și ținerea contabilității;
  • efectuează analize și evaluări economico-financiare în scop financiar-contabil, altele decât cele definite prin Ordonanța Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 99/2013, cu modificările și completările ulterioare, și care nu se concretizează într-un raport de evaluare întocmit potrivit standardelor de evaluare adoptate de Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România (ANEVAR);
  • efectuează expertize financiar-contabile, inclusiv expertize financiar-contabile cu componentă fiscală, dispuse de organele judiciare sau solicitate de persoanele fizice ori juridice în condițiile prevăzute de lege și de reglementările CECCAR;
  • execută alte lucrări cu caracter financiar-contabil, inclusiv activități de evidență electronică a personalului, de salarizare, de organizare administrativă și informatică, certificare de informații, date și documente;
  • îndeplinește, potrivit dispozițiilor legale, atribuțiile prevăzute în mandatul de cenzor și de mandatar financiar;
  • acordă asistența de specialitate necesară pentru înființarea și reorganizarea societăților;
  • asigură managementul financiar-contabil și al performanței economice;
  • asigură controlul intern de gestiune și managementul riscurilor persoanelor juridice;
  • acordă consultanță în gestiune financiară și în contabilitate, prestează servicii specifice contabilității manageriale și raportării integrate;
  • efectuează pentru persoanele fizice și juridice servicii profesionale care presupun cunoștințe privind activitățile menționate mai sus.
Contabilul autorizat are competențe pentru a executa pentru persoanele fizice și juridice următoarele lucrări:
  • ține contabilitatea operațiunilor economico-financiare prevăzute în contract;
  • pregătește lucrările în vederea întocmirii situațiilor financiare;
  • efectuează activități de evidență electronică a personalului și de salarizare.
 
Federația română de radioamatorism
Campionat internațional
Federaţia Română de Radioamatorism (F.R.R.) a fost înfiinţată la 1 martie 1936 sub numele de Asociaţia Amatorilor Români de Unde Scurte. În 1950 numele i s-a schimbat în Asociaţia Radioamatorilor de Emisie din România, pentru ca în 1967 denumirea să devină Federaţia Română de Radioamatorism din cadrul UCFS. Reorganizarea în conformitate cu Legea Educaţiei Fizice şi Sportului nr. 69/2000 s-a făcut la data de 17.11.2001. Federaţia Română de Radioamatorism este structură sportivă de interes naţional, constituită prin asocierea tuturor cluburilor cu secţii de radioamatorism, a asociaţiilor judeţene de radioamatorism şi a Municipiului Bucureşti, afiliate şi recunoscute de aceasta. Federaţia Română de Radioamatorism este singura autorizată să organizeze şi să controleze activitatea de radioamatorism din România. Federaţia Română de Radioamatorism organizează sau tutelează competiţiile oficiale de radioamatorism cu caracter naţional şi cele internaţionale care au loc pe teritoriul României; are drept scop dezvoltarea activitåtii de radioamatorism pe plan local, national si international în domeniile: unde scurte si ultrascurte, telegrafie vitezå, radiogoniometrie de amator și creatie tehnicå. F.R.R are sediul în Bucureşti, str. Lipscani nr.19, sector 3.  
Radioamatorismul reprezintă practicarea radiocomunicațiilor  prin posturi de emisie-recepție proprii, fără a se urmări interese economice sau transmiterea altor informații în afară de cele referitoare la calitatea emisiunilor stabilite. Instalațiile de radioemisie folosite de radioamatori (numite stații) au o denumire convențională care se atribuie pe plan central în fiecare țară. Radioamatorii pot face parte din diferite asociații naționale (radiocluburi) sau internaționale. Radioamatorismul, ca mișcare de amatori de radiotelegrafie, a apărut pentru prima dată în SUA (1919).  În anul 1925 a fost înființată „Uniunea Internațională a Radioamatorilor (I.A.R.U.)”. În România, primul radioclub a fost înființat în anul 1926, iar în anul 1936 s-a înființat „Asociația Amatorilor Români de Unde Scurte”. În prezent, radioamatorii din România sunt reprezentați la IARU de „Federația Română de Radioamatorism”. Radioamatorii se pot organiza liber, conform legii civile.  
Placheta - Cupa Arsenie 1924 - V.Miss - Peleș (bob)
Bobul este un sport de iarnă în care o echipă de două sau patru persoane face o cursă pe o pârtie sinuoasă de ghiaţă într-un vehicul pe patine, care atinge viteze de peste 130 km/h. Precursorul bobului se numea bobslei (din engleză bobsleigh) și era o sanie joasă și îngustă, prevăzută în față cu două patine mobile, iar în spate cu două patine fixe, dirijată cu ajutorul unui volan, care era manevrat de un conducător, echipajul constând din doi sau trei coechipieri și un frânar. O competiție de bobsleigh a avut loc pe pârtia din Sinaia, în data de 19 ianuarie 1914.  

 
Placheta - Cupa Arsenie
Ulterior, pe această pistă s-a organizat "Cupa Arsenie". Astfel, ediția din 1924 a cupei Arsenie a fost câștigată de domnul ing. Miss Victor, de la Cercul Peleș, care a concurat pe bobul "Leonard". Imediat sub insignă am postat logo-ul Federaţiei române de bob şi sanie. 

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Al 43-lea președinte al SUA, George Walker Bush,
s-a născut în anul 1946 
și a condus între anii 2001 - 2009

Detaliu vignetă de pe o bancnotă elvețiană 

Câteva vignete de pe acțiuni italienești

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 20.03.2020

Niciun comentariu: