Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1900 Banca Națională a României a lansat o emisiune specială de monezi de 2 bani cu chipul regelui Carol I al României. Față de vechile monezi pe aceasta, deasupra stemei, este inscripționat după conturul monedei cuvântul ROMÂNIA. Deși pe aversul acestei monede apare undeva litera B, moneda a fost turnată la Hamburg în Germania. Pe aversul monedei apare stema regatului România și un spic de grâu, în interiorul unui cerc perlat la exterior și inscripțiile “ROMÂNIA” (numele țării), “B” (simbolul monetăriei, aici însemnând Hamburg), “19-00” (anul emiterii) și “2 BANI” (valoarea nominală). În câmpul central al reversului monedei, în interiorul unui cerc perlat la exterior, se prezintă efigia spre stânga a regelui Carol I al României și inscripțiile “CAROL I REGE AL ROMÂNILOR” și sub gât “KULRICH” – numele gravorului.

Caracterisiticile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea – 2 bani, anul emiterii – 1900, forma – rotundă, diametrul – 20 milimetri, greutatea – 2 grame, compoziția – aliaj cupru 95%, staniu 4% și zinc 1%, tirajul – 20 milioane de exemplare și gravor – Kullrich.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

2. În data de 4 septembrie 2006 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema 350 de ani de la ctitorirea Catedralei Patriarhale. Aversul monedei prezintă, în centru, imaginea icoanei Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, aflată pe iconostasul din catedrală; în partea inferioară, stema României, valoarea nominală 500 LEI, în stânga şi inscripţia circulară "ROMANIA" în dreapta. Lângă portretele sfinţilor, textele "SF-IMP-C-TIN" la stânga şi "SI ELENA" la dreapta. Reversul monedei conţine, în centru, imaginea catedralei şi stema Patriarhiei Române, iar la exterior, textul circular: "CATEDRALA PATRIARHALA" şi anii aniversari 1656, respectiv 2006, de o parte şi de alta a stemei.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:valoarea nominală – 500 lei, data emiterii – 4 septembrie 2006, forma – rotundă, diametrul – 35 milimetri, greutatea – 31,103 grame, metalul – aur, puritatea – 99,9%, calitatea – prof, cantul – neted, tirajul emisiunii – 250 exemplare și prețul unitar de achiziționare fără TVA – 2530 lei.

Catedrala Patriarhală este o biserică din Bucureşti, situată pe Dealul Patriarhiei, ctitorită de Constantin Şerban Basarab Cârnul și soția acestuia, Bălașa, între anii 1654 - 1658. Biserica, aflată pe „dealul podgorenilor”, a fost terminată în anul 1668, sub Radu Leon (1664-1669). În 1668 biserica a devenit reşedinţa oficială a mitropolitului Valahiei. Biserica cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a fost sfințită de Mihnea al III-lea în anul 1658. După primul război mondial Mitropolia este transformată în Patriarhie. Date despre meșterul care a coordonat construirea edificiului nu s-au păstrat, singurele nume păstrate fiind cele ale dregătorilor care au supravegheat ridicarea bisericii, logăfătul Radu Dudescu și Gheorghe Sufariu.

Sfintii împărați Constantin si Elena, sunt pomeniti in Biserica Ortodoxa annual, în data de 21 mai. Sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena este strans legata de taina si puterea Sfintei Cruci – semnul central al religiei crestine. Această sărbătoare îi evocă pe împăratul Constantin cel Mare și pe mama sa, Elena. Aceasta este sărbătoarea de hram a Catedralei Patriarhale din București. Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, născut în anul 272 sau 274 și decedat în anul 337, cunoscut sub numele de Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 și 337, devenind conducător al întregului Imperiu Roman după înfrangerea lui Maxentiu și a lui Liciniu. Legenda spune că în toamna anului 312, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a zărit pe cer, în plină zi, o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, ce avea inscriptia: “in hoc signo vinces” – “prin acest semn vei birui”; iar pe timpul nopții i s-a arătat în vis însusi Iisus Hristos, cu semnul crucii, cerându-i să pună acest semn sfânt pe steagurile soldaților săi, urmând sa fie protejat în focurile bătăliei. Constantin a procedat întocmai după aceste semne și a câștigat bătălia. Împarateasa Elena – Flavia Iulia Helena (aproximativ 248 – 329) a fost căsătorită cu generalul roman Constantinus Chlorus, fiind mama împaratului Constantin cel Mare. A fost o femeie deosebit de credincioasă și cunoscută pentru piosenia ei. A înfăptuit pelerinajul în Palestina și în provinciile răsăritene, fiindu-i atribuite găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și aflarea rămășitelor celor trei magi. Legenda spune ca in timp ce era in pelerinaj, a vazut niste oameni ce duceau un mort pe o colina unde erau 3 cruci. Acestia il apropiau de fiecare dintre ele. Ajungand la ultima cruce, mortul a înviat și astfel s-a descoperit crucea pe care a fost rastignit Hristos.

3. În data de 3 noiembrie 2017 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur dedicată împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui Vintilă I.C. Brătianu. Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală: 100 lei, metal: aur, puritate: 90%, formă: rotundă, diametru: 21 milimetri, greutate: 6,452 grame, calitate: proof, cant: zimţat, tiraj: 250 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA: 1680 lei.

Aversul monedei prezintă o imagine de epocă a bibliotecii din conacul Brătienilor de la Florica, inscripţia în arc de cerc ,,ROMANIA”, valoarea nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2017”, iar reversul monedei redă portretul lui Vintilă Brătianu, inscripţia în arc de cerc „VINTILA BRATIANU” şi anii între care a trăit „1867”, „1930”.

Vintilă I.C. Brătianu a fost un om politic român care s-a născut la data de 16 septembrie 1867 la București și a decedat la data de 22 decembrie 1930 tot la București. A fost al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu, frații săi fiind Ionel și Dinu Brătianu, având și două surori, Florica și Sabina. Începând cu anul 1886 a studiat la Paris, revenit în țară cu diploma de inginer a participat la lucrările de construcții ale podului de peste Dunăre de la Cernavodă. Apoi, a primit conducerea lucrărilor de construcție a podurilor de pe Siret, Argeș și Vădeni. Ascensiunea lui Vintilă Brătianu în viața publică a fost lipsită de spectaculozitate. A urcat treaptă cu treaptă, impunându-se prin rigoare, corectitudine, exigență față de sine însuși, dar și față de colaboratori. Vintilă Brătianu sosea primul la slujbă, uneori chiar înaintea femeilor de serviciu, pentru a vedea dacă nu cumva întârzie vreuna sau nu-și face treaba bine. Pleca seara târziu și avea grijă să fie stinse becurile și închise ferestrele. Ca persoană publică, Vintilă Brătianu „s-a grăbit încet”, urmărind să-și însușească temeinic domeniile în care se angaja, pentru a lucra eficient și cu rezultate palpabile. În anul 1897 și-a început cariera în administrația de stat, fiind numit director al Regiei Monopolurilor Statului. În cariera sa a mai ocupat următoarele funcții de demnitate publică: secretar general în Ministerul Finanțelor, primar al Capitalei, ministru de război și apoi de finanțe. Între anii 1927 – 1928 a ocupat înalta funcție de prim-ministru. În anul 1901 și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales de mai multe ori senator, deputat sau consilier comunal pe listele acestuia. Între anii 1927 – 1930 a fost chiar președinte al PNL. Vintilă Brătianu a mai fost de asemenea director al Băncii Românești, membru al Consiliului Centralei Băncilor Populare și a Cooperativelor Sătești, cenzor și director la Banca Națională a României. Politicos din cale afară, Vintilă I. C. Brătianu își manifesta respectul față de persoanele în vârstă, chiar în absența acestora, însoțindu-le numele după caz cu apelativul „domnul” sau „doamna”. Nu era obișnuit să-i placă familiaritatea cu cei cu care venea des în contact și, în ceea ce îl privea nu îi plăcea să-și afișeze superioritatea în fața interlocutorilor săi. Vintilă Brătianu a fost foarte discret protejând cu strășnicie tot ce ținea de intimitatea vieții de familie. Ținea mult la respectarea convențiilor sociale și a ierarhiilor familiale, ca temelie a ordinii și ierarhiei sociale. S-a căsătorit destul de târziu, la vârsta de 37 de ani, cu Lia Stolojan, fiica lui Anastase Stolojan, unul din membrii importanți ai PNL, și a avut un singur copil – Vintilă V. Brătianu.

Deși echilibrat și foarte calm inginerul și omul politic de onoare Vintilă Brătianu a avut parte și de un duel adevărat, cu arme de foc, pe motive nu chiar suficiente. În ziua de 8 mai 1917, la închiderea sesiunii parlamentare, s-a întâmplat un incident între Vintilă Brătianu și doctorul Nicolae Lupu, incident în care avea să se termine printr-un duel. Lupu, foarte enervat în urma unui conflict pe care îl avusese cu George Mârzescu, s-a apropiat de Vintilă Brătianu la ridicarea ședinței și i-a solicitat să certifice că aluziile făcute de Mârzescu, referitoare la presupusele sale relații cu doctorul Cristian Racovski, conducătorul Ucrainei sovietice și inamic declarat al României, erau inexacte. Vintilă Brătianu, care știa că Lupu și partidul său avuseseră în această problemă un rol important, și fiind și indignat de atitudinea Partidului Muncii care de la începutul sesiunii se juca de-a obstrucția parlșamentară, i-a răspuns: „Nu mă întreba ce cred eu, că nu are să-ți placă părerea mea”. În loc să renunțe, doctorul Lupu, a insistat zicând: „Ba nu, spune, te somez să spui dacă ești un om cinstit!”. Atunci Vintilă Brătianu, care în general nu se prea sfia să ascundă oamenilor felul său de-a gândi, i-a zis fără înconjur: „Părerea mea este că te porți ca un mișel. Nu te mai recunosc, toată atitudinea voastră este pur și simplu mișelească!”. După acest schimb de replici, doctorul Lupu l-a provocat pe Vintilă Brătianu la duel, luându-i ca martori pe Constantin Argetoianu și Tilică Ioanid, în vreme ce Vintilă Brătianu i-a ales ca martori pe George Văsescu și Mihail Pherekyde. Deși Vintilă Brătianu era un trăgător slab, iar Nicolae Lupu foarte nervos, duelul a avut loc în dimineața zilei 11 mai 1917 la via Kilimoglu de pe dealul Copou și nimeni nu a fost rănit.

Vintilă Brătianu găsea ridicol și penibil ca atunci când soldații noștri se luptau cu inamicul și stăteau zi și noapte sub gloanțele lor, oameni politici să se bată în duel, în spatele frontului. Nu ar fi consimțit niciodată să o facă, dacă nu i s-ar fi spus de toți apropiații că nu se poate sustrage de la cerințele așa-zisului „cod al onoarei”.

Expresie a gustului și convingerilor estetice a doi eminenți oameni de stat și lideri liberali, Ion C. Brătianu (1821-1891) și Ionel I.C. Brătianu (1864-1927), tată și fiu, de al căror nume se leagă realizarea României moderne, Conacul Florica impresionează nu atât prin originalitatea arhitecturii și bogăția ornamentelor din lemn masiv folosite la decorarea plafoanelor și pereților interiori, cât prin excepționala încărcătură spirituală pe care o conține pentru istoria și civilizația românească. Revoluționar pașoptist și fondator al Partidului Național Liberal în 1875, Ion C. Brătianu a deținut mai multe mandate ministeriale în timpul domniei lui Carol I al României, în timpul războiului ruso-turc din 1877, Congresului de la Berlin, formării Regatului Român și revizuirii Constituției.Conacul Florica, în saloanele căruia s-au elaborat strategii în timp de pace și război, s-au dezbătut reforme, s-au alcătuit și destituit guverne, s-a realizat Independența și Unirea României, a fost locul vizitat de cele mai mari personalități ale politicii românești din perioada antebelică și interbelică, printre care: Regele Carol I al României, Regele Ferdinand I al României, Regina Elisabeta a României, Regina Maria a României, frații Nicolae și Ștefan Golescu, C.A. Rosetti, mareșalul Averescu, prințul Barbu Știrbey, I.G. Duca, precum și cunoscuți membri ai Partidului Național Liberal, cum au fost: Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Grigore Ștefănescu, Vasile Conta, Nicolae Kalinderu, ofițeri ai armatei române și reprezentanți ai clerului. Așa cum se prezintă astăzi, Conacul Florica este rezultatul concepției novatoare a lui Ionel I.C. Brătianu, de formație inginer, din a cărui inițiativă casa clădită de părintele său în 1858 este refăcută și extinsă pe parcursul a trei decenii și jumătate, începând cu anul 1889. Transformarea reședinței Brătienilor s-a derulat sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu (1873-1965), promotorul stilului neoromânesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. În forma sa actuală, Conacul Florica este structurat pe trei niveluri, cuprinzând, în principal: un salon, odaia turcească, sufrageria, dormitorul musafirilor, dormitorul lui Ion C. Brătianu (păstrat nemodificat), camera de lucru, biblioteca, camera războaielor de țesut, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, precum și două terase acoperite, amplasate la etajele I și al II-lea, care, la asfințit, oferă o panoramă unică asupra orașului Pitești. Până în anul 1948, când conacul a trecut în proprietatea Gospodărie de partid a P.M.R. (P.C.R.), dintre toate aceste încăperi, cea mai importantă a fost, fără doar și poate, biblioteca, apreciată de Constantin Argetoianu drept “cea mai însemnată bibliotecă particulară din România”. Începând cu anul 1993, în incinta Conacului Florica funcționează Centrul de Cultură Brătianu, instituție patronată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și aflată în administarea Consiliului Județean Argeș. Orașul Ștefănești (în trecut Florica), pe teritoriul căruia se găsește Conacul Florica, este situat la 5 km sud – est de Pitești, reședința județului Arges.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BISTRIȚA-NĂSĂUD

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Mihail Kogălniceanu 1817 - 1891

140 de ani de la Proclamarea independenței de stat

a României 1877 - 2017

Expoziția filatelică națională Virtus Romana Rediviva

Ediția a X-a - Bistrița - 6 - 14 mai 2017

Mihail Kogălniceanu (născut la 6 septembrie 1817 în Iaşi şi decedat la 1 iulie 1891 la Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric şi publicist roman. A fost numit Prim Ministru de către Alexandru Ioan Cuza la data de 11 octombrie 1863 în Principate şi apoi Ministru de externe al României pe timpul domniei lui Carol I. A fost unul dintre cei mai influenţi intelectuali români ai generaţiei sale. Fiind un liberal moderat, el şi-a început cariera politică în calitate de colaborator al prinţului Mihaill Sturdza, în acelaşi timp ocupând funcţia de director al Teatrului Naţional Iaşi şi publicând multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri şiactivistul Ion Ghica. A fost ideologul Revoluţiei de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiţiei "Dorinţele partidei naţionale in Moldova." Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moţiune de cenzură, care a declanşat o criză politică ce a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu monarhul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Naţional Liberal, înainte de a juca un rol important în decizia României de a participa la războiul ruso-turc din anii 1877-1888, o alegere care a dus la recunoaşterea independenţei ţării. În ultimii ani de viaţă a fost o figură politică proeminentă, preşedinte al Academiei Române şi reprezentant al României în relaţia cu Franţa.

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite în războiul ruso-turc din 1877 – 1888 . În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121000 kilometri pătrați cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de stat vasal al Imperiului Otoman. În timpul domniei lui Cuza, statul român trecuse printru-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suzerană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. După abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice, s-a desfasurat prin intermediul românilor din străinătate o ampla activitate propagandistica pentru influențarea opiniei publice internaționale și crearea unui curent favorabil intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani. Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale. Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 aprilie 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României. Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanent, teritorială și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125000 de oameni, din care efectivele armatei operative a fost de 66000 de soldați, 12300 de cai și 190 de tunuri. Pe data de 9 / 21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de către români. Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”. Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. Sus am postat o poză cu o parte a tabloului Atacului de Smârdan, operă a pictorului român Nicolae Grigorescu.

Liviu Rebreanu

Festivalul internațional de teatru și literatură

Liviu Rebreanu a fost un romancier, dramaturg și academician român care s-a născut la data de 27 noiembrie 1885 în comuna Târlișua, județul Bistrița Năsăudși a decedat la data de 1 septembrie 1944 în localitatea Valea Mare, județul Argeș. A fost primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În tinerețe, mama era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în "Ion", "Răscoala", "Gorila",etc. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.” În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai tîrziu), unele episoade din romanul "Ion" au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor). A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase. În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întîia și ultima poezie". Fascinat de o tînără acriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai tîrziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic. În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lîngă granița cu Austria). La sfîrșitului anului I, a obținut alificativul "eminent". Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfîrșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 pînă în 1906 a urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincția de eminent. La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lîngă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea părinților, care l-au știut un domn realizat: "Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea..." La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească la Sibiu, unde în revista "Luceafărul" îi apare nuvela numită Codrea. În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911). A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecîndu-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținînd, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. Pentru trecutul său, în anul 1910 a executat vreo sase luni de închisoare la Văcărești și apoi la Gyula. A încearcat să traducă după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi. În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunîndu-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov. În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei, iar el fost ofițer, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureștiul. "Fugarul" se află într-o situație dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion. În data de 12/13 mai 1917 fratele său Emil Rebreanu ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte.În primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar a reușit în cele din urmă să fugă. În două rânduri (1929 și 1941) a deținut funcția de director al Teatrului Național din București. În luna ianuarie 1942 a luat parte la un turneu european de conferințe despre cultura românească, călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene. Aici a susținut că nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură. La 27 ianuarie 1942 a fost decorat cu Ordinul Coroana României, în gradul de Mare Cruce. La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămînul drept). La 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vîrsta mea, chistul din plămînul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”La 1 septembrie 1944 aici a încetat din viață la vîrsta de 59 de ani. Peste cîteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Insigna - C.J.E.F.S. - Speranța Bistrița Năsăud - 1984

(Consiliului Județean pentru Educație Fizică și Sport)

Insigna de mai sus a fost bătută mai mult ca sigur cu ocazia competiției sportive Speranța ce a avut loc în anul 1984 la Bistrița Năsăud sub egida CJEFS (Consiliului Județean pentru Educație Fizică și Sport) Bistrița-Năspud. CJEFS a fost un organism comunist județean subordonat (CNEFS) Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport ce avea următoarele atribuții:

stabilirea planurilor de perspectivă, orientare și conținut a educației fizice și sportului, de masă și de performanță;
îndrumarea de specialitate a activității de educație fizică și a sportului de masă;
emiterea normelor cu privire la: sistemul competițional; pregătirea, perfecționarea și atribuțiile antrenorilor, instructorilor, arbitrilor și altor cadre tehnice; planificarea și gospodărirea fondurilor destinate activității sportive; legitimarea, transferarea și clasificarea sportivilor; acordarea de titluri, distincții și diplome; profilul, funcționalitatea și regimul de administrare a bazelor sportive destinate competițiilor oficiale, precum și cu privire la alte activități de educație fizică și sport.
urmărirea respectării normelor igienico-sanitare în activitatea sportivă, la bazele de antrenamente și competiții;
desfășurarea propagandei în domeniul educației fizice și sportului;
răspunde de presa sportivă și de editarea publicațiilor de specialitate;
pregătirea și perfecționarea antrenorilor, instructorilor, arbitrilor și a altor cadre tehnice necesare activității de educație fizică și sport;

Expoziția agricolă și comercială - Bistrița - 1878

Medalia de mai sus s-a bătut cu ocazia Expoziției agricole și comerciale de la Bistrița, din anul 1878. Medalia este confecționată din alamă, este rotundă cu diametrul de 60 milimetri fiind opera gravorului Leischek. În centrul câmpului aversului medaliei este reprezentat un grup alegoric, iar circular, pe conturul medaliei, între două cercuri continue este aplicată inscripția: “LANDWIRTSCHAFTLIKE UND GEWERBLIKE AUSSTELLUNG IN BISTRITZ” (Expoziția agricolă și comercială de la Bistrița). Pe revers, în interiorul unui cununi de laur, pe trei rânduri este aplicată inscripția; ”DEM / VERDIENSTE / 1878” (Pentru merite 1878).

Insignă schlaraffia - Nossen

Schlaraffia este o uniune socială, fondată la Praga în anul 1859, care propăvăduia prietenie masculină, umorul și arta în limitele formei tradiționale, cu excluderea totală a politicii. Devizele uniunii au fost: In arte volputas (în latină) și In der Kunst liegt Veergnugen (în germană) ceea ce în românește ar putea însemna aproximativ – Arta este plăcere. Simbolurile uniunii sunt: UHU – bufnița vultur, ce simbolizează înțelepciunea virtutea și umorul; LULU (ludum ludate- tradus Joacă jocul!), care este salutul membrilor folosit ca aprobare sau laudă și ULUL – strigăt de respingere și de reproș. În lumea Schlaraffia se foloșește limba convențională Schlaraffenlatein. Redarea anilor se făcea prin reducere cu 300 pentru a da activității un iz medieval – de vechime. Unitățile locale (localități propriu zise) purtau denumirea de REYCH și erau numerotate în ordinea înființării:

Nr.100 – Timișoara – TEMESIA (1889 – 1939)

Nr.170 – Sibiu – VILLA HERMANNI (1909 - 1939)

Nr.220 – Cluj – CALUDIOPOLIS (1921 - 1941)

Nr.254 – Bistrița – NOSSEN (1925 - 1941)

Nr.259 – București – VILLA BUCURIANA (1926 - 1936)

Nr.290 – Brașov – CORONA (1930 - 1939)

Matriță - (Municipiul Bistrița)

Mai jos admiri o matriță cu ajutorul căreia se băteau relativ ușor insigne cu stema actuală a municipiului Bistrița. Conform DEX (dicționarul explicativ al limbii române) matrița este un dispozitiv în care a fost prelucrat negativul formei pe care trebuie să o aibă o piesă ce se fabrică prin deformare plastică, sub presiune.

Bistrița (în germană Bistritz, Nösen și în maghiară Beszterce) este un munIcipiu și reședința județului Bistrița – Năsăud, provincia istorică Transilvania, România. Împreună cu cele șase localități componente: Unirea, Slătinița, Ghinda, Viișoara, Sigmir și Sărata, localitatea se întinde pe o suprafață de 14547 hectare și numără aproximativ 75000 de locuitori. Prima atestare documentară a orașului provine din anul 1241. Sus am postat stema actuală și stema veche a orașului Bistrița. Mai jos admiri pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din același oraș.

Banca națională

Biserica evanghelică

Biserica piaristică

Vedere 1901

Vedere 1903

Vedere 1904

Vedere 1910

Vedere 1911

Vedere 1912

Vedere 1914

Cafeneaua Corso

Casa argintarului

Casa de cultură

Gara

Hotelul Fritsch

Liceul Andrei Mureșanu

Liceul evanghelic (Liviu Rebreanu)

Biserica greco-catolică

Biserica greco-catolica și casa parohială

Parcul municipal

Piața Regele Ferdinand

Poarta cetății

Pod peste râul Bistrița

Prefectura

Prefectura veche

Primăria

Promenada

Sinagoga

Strada Caizerul Wilhelm

Strada Erszeny

Strada Korhaz

Strada Mussolini

Strada Regina Maria

Strada Spitalului

Strada Trăistarilor

Strada Ungurească

Turnul Dogarilor

Bistrița-Năsăud este un județ din provincia istorică Transilvania, România, care se învecinează cu județele Cluj la vest, Maramureș la nord, Suceava la est și Mureș la sud. Din punct de vedere administrativ județul este compus dintr-un municipiu – Bistrița, 3 orașe – Beclean, Năsăud și Sângeorz - Băi precum și 58 de comune cu 235 de sate. Județul numără aproximativ 278000 de locuitori, se întinde pe o suprafață de 5355 kilometri pătrați și are reședința administrativă în municipiul Bistrița. Deasupra am postat stema și harta actuală a județului Bistrița-Năsăud. Mai jos am postat pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite din același județ, dar și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.