Epaminonda's Blog.....: Mo

1. În data de 8 octombrie 2012 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Andrei Lupan - 100 de ani de la naștere. Pe aversul monedei se prezintă în plan central – Stema Republicii Moldova, în partea de sus – anul emisiunii „2012”, în partea de jos – inscripția “50 LEI” și urmând circumferința monedei – cu majuscule este gravată inscripția “REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedei prezintă în plan central efigia lui Andrei Lupan, în partea de sus, urmând circumferința monedei cu majuscule sunt gravate inscripțiile “ANDREI LUPAN” și anii “1912 – 1992 ” și în partea stângă – o carte și o pană de scris..

Moneda are următoarele caracterisitici tehnice: seria - Personalităţi, data emiterii - 10 octombrie 2012, valoarea nominală - 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea - 13,0 grame, diametrul - 28 de milimetri, forma – rotundă, marginea – zimțată și tirajul – 500 de exemplare.

Andrei Lupan a fost un poet, dramaturg, eseist, publicist și om de stat din Republica Moldova, membru titular al Academiei de Științe a RSS Moldovenești (din anul 1961), care s-a năascut la data de 15 februarie 1912 și a decedat la data de 24 august 1992. Este absolvent al Școlii Agricole din Cucuruzeni (1929) și al Școlii de Viticultură din Chișinău (1934). În 1935 devine student al Facultății de Agronomie a Universității "Al. I. Cuza" din Iași cu sediul la Chișinău. A absolvit Institutul Agricol din Chișinău (1941). În anii celui de-al Doilea Război Mondial, a colaborat cu Comitetul Moldovenesc pentru Radiodifuziune și cu ziarul Moldova Socialistă, evacuate la Moscova. După 1945, a exercitat funcțiile de președinte al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din R.S.S.M. (1946-1962), secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. (1954-1971), președinte al Sovietului Suprem al R.S.S.M. (1963-1967), locțiitor al președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. (1967-1971). Până la sfârșitul vieții se consacră muncii de creație. Debutează cu poezia Biografie în 1932 pe paginile ziarului bucureștean Adevărul literar și artistic, după care publică sporadic poezii în presa vremii scrise în manieră barbian-argheziană. Câteva articole publicistice publicate în anii studenției {Realități studențești; Facultatea și studenții ei; Eroism și lașitate; O manevră) denotă orientarea democratică a tânărului scriitor, tendința de încadrare plenară în problematica vieții și atașamentul față de frământările și năzuințele oamenilor muncii spre o viață mai bună. Creația literară de după 1945 ilustrează autenticitatea talentului și multitudinea preocupărilor artistice și intelectuale ale autorului, orientat cu fidelitate spre tradiția clasică verificată și confirmată de experiența mai multor generații de mânuitori ai condeiului, conturând astfel chipul unui poet de largă respirație epică, în creația căruia oamenii și meleagul natal se prezintă în autentica lor haină pământească. Scriitorul reflectă în creațiile sale evenimente importante din viața satului moldovenesc din perioada dintre cele două războaie mondiale, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și din anii postbelici, cu tot frământul și zbuciumul lor dramatic, intersectând mentalitatea profund țărănească și tiparele vii ale creației populare cu lecturile și asimilările valorilor naționale și universale, fapt care imprimă scrisului lupanian o notă și un specific aparte. S-a manifestat și în calitate de traducător al unor opere de valoare din patrimoniul literar universal, prezentând versiuni în limba maternă din W. Shakespeare, A. Pușkin, M. Lermontov, N. Nekrasov, T. Șevcenko, M. Gorki, V. Maiakovski, A. Tvardovski, N. Tihonov, A. Prokofiev, E. Mejelaitis ș.a. A participat permanent la toate activitățile de amploare ale A.Ș.M., evidențiindu-se mai cu seamă în cadrul Secției de Științe Socioumane. A pledat pentru valorificarea patrimoniului cultural și literar, pentru promovarea valorilor autentice naționale. S-a manifestat ca publicist cu profunde și curajoase viziuni estetice, culturale și sociale (eseurile despre M. Eminescu, Ion Creangă, Tudor Arghezi, despre procesul literar contemporan, despre limba literară etc, înmănuncheate parțial în culegerea Cărțile și răbojul anilor, (1969), etc. I s-au conferit titlurile de Scriitor al Poporului din R.S.S.M. și de Erou al Muncii Socialiste. A fost distins cu Premiul de Stat al R.S.S.M., Premiul de Stat al U.R.S.S., decorat cu ordinele "Lenin" și "Drapelul Roșu de Muncă".

2. În data de 20 iunie 2012 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial două monede comemorative (una de aur și una de argint) cu tema 555 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Pe aversul monedelor se prezintă în plan central – Stema Republicii Moldova, în partea de sus – anul emisiunii „2012”, în partea de jos – inscripția “50 sau 100 LEI” și urmând circumferința monedei – cu majuscule este gravată inscripția “REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedei prezintă în plan central efigia lui Ștefan cel Mare, în partea stângă inscripția “555 de ani de la ucarea pe tron a lui Ștefan cel Mare și Sfânt”.

Moneda de aur are următoarele caracterisitici tehnice: seria - Personalităţi, data emiterii - 20 iunie 2012, valoarea nominală - 100 lei, calitatea – proof, metalul – aur, puritatea – 99,99%, greutatea – 15,5 grame, diametrul - 28 de milimetri, forma – rotundă, marginea – zimțată și tirajul – 1000 de exemplare.

Moneda de argint are următoarele caracterisitici tehnice: seria - Personalităţi, data emiterii - 20 iunie 2012, valoarea nominală - 50 lei, calitatea – proof, metalul – aur, puritatea – 99,9%, greutatea – 16,5 grame, diametrul - 30 de milimetri, forma – rotundă, marginea – zimțată și tirajul – 2000 de exemplare.

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

3. În data de 28 noiembrie 2013 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă Libelula Mercuriu. Pe aversul monedei se prezintă în plan central – Stema Republicii Moldova, în partea de sus – anul emisiunii „2013”, în partea de jos – inscripția “50 LEI” și urmând circumferința monedei – cu majuscule este gravată inscripția “REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedei prezintă în plan central pe fundal vegetal imaginea unei Libelule Mercuriu și urmărind circumferința monedei sunt gravate inscripțiile “CARTEA ROȘIE”, “LIBELULA MERCURIU” și “COENAGRION MERCURIALE”.

Moneda de aur are următoarele caracterisitici tehnice: seria – Cartea Roșie a Republicii Moldova, data emiterii – 28 noiembrie 2013, valoarea nominală - 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 16,5 grame, diametrul - 30 de milimetri, forma – rotundă, marginea – zimțată și tirajul – 2000 de exemplare.

Libelula Mercuriu (denumire științifică Coenagrion Mercuriale) este o insectă de talie mică care face parte din ordinul – Odonata, subordinul – Zygoptera, familia – Coenagrionide și genul Coenagrion. Insecta are o lungime de aproximativ 3 centimetri și anvergura aripilor – între 3 și 4 centimetri. Culoarea corpului este azurie sau crem, cu desene negre pe torace și abdomen. Abdomenul este alungit, la partea sa dorsală cu o bandă neagră, întreruptă de porțiuni colorate mai deschis. Își duce viața în vecinătatea bazinelor acvatice de orice fel. Poate fi văzută în Europa de Sud-Est și Vest, Delta Dunării, sudul Angliei, nordul Africii, etc.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

O MEDALIE ȘI
CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna de 7 ani vechime - Regimentul 89 Infanterie

Insignele militare regaliste pentru vechimea de șapte ani contineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntrereupă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată, de către şefi. Regimentul 89 Infanterie a fost dislocat în garnizoana Brașov. Insigna este confecționată argint cu puritatea de 90% și are diametrul de 4,5 centimetri. În perioada anilor 1941 – 1944 această unitate a făcut parte din Divizia 13 Infanterie.

Insigna - Aviația utilitară - România

S.C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A. a fost înfiinţată în anul 1964 ca întreprindere de stat, în subordinea Ministerului Transporturilor. Anterior, Aviaţia Utilitară a funcţionat ca detaşament al Companiei TAROM, având în componenţă un sector AVIASAN, care utilizează elicoptere şi avioane uşoare pentru transportat bolnavi, nou-născuţi cu probleme deosebite, sânge sau subproduse sanguine, organe, ţesuturi sau pacienţi în vederea transplantului, personal specializat medical, aparatură medicală sau medicamente. În decursul anilor, Aviaţia Utilitară a executat misiuni de zbor pe întreg teritoriul României prestând, pe lângă serviciile de ambulanţă aeriană amintite, servicii de transport marfă şi pasageri, tratamente aviochimice, misiuni de aerofotogrametrie, reclamă aeriană şi filmări, zboruri de cautare-salvare, stingere de incendii, ajungând la sfârşitul anilor ’80, la 60-65.000 ore de zbor anual. După 1990, ca urmare a Legii Privatizării, întreprinderea a trecut în administrarea Fondului Proprietăţii de Stat, care a decis în 1998 divizarea societăţii în 5 părţi. În urma divizării, S.C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A., executând toată gama de prestări servicii, întreţinere tehnică şi reparaţii, pe care o executa vechea societate, cuprinde şi aerobazele teritoriale Piteşti şi Braşov.

Mărturie de bote - Mihai M. Gordian - născut în anul 1902 - 20 febr

Botezat în Isus Hristos de Paulina Petrolian

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire.Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Insigna - AGVPS

(Asociația generală a vânătorilor și pescarilor)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AGVPS) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Sus am postat logo-ul AGVPS din România.

Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate. În domeniul vânătoarei și pescuitului, în afară de Asociația națională a vânătorilor și pescarilor sportivi și a asociațiilor județene de gen există și alte asociații cum ar fi cele inscripționate pe insignele postate mai sus.

Capra neagră (Rupicapra rupicapra) este un animal care face parte din familia Bovidae, subfamilia Caprinae. Ea este răspândită în regiunile muntoase din Europa şi Asia Mică. Animalul are o înălțime între 110 si 130 cm, are o coadă scurtă (maximum 8 cm), având înălțimea la greabăn de 75 cm, cântărind între 30 și 50 de kg. Are un corp relativ scund, picioare musculoase cu copită despicată, un gât relativ lung terminat cu un cap scurt prevăzut la ambele sexe cu două coarne inelate și încovoiate spre îndărăt. In spatele coarnelor se găsesc două glande care secretă în perioada de împerechere un lichid cleios cu miros neplăcut. In timpul verii capra neagră are o culoare spălăcită brun-roșcată, partea inferioară a corpului fiind alb gălbui, având pe spate o dungă neagră. Iarna culoarea caprei este brun închis, brun ngricios, fiind alb pe abdomen și picioare, capul fiind de culoare albă-gălbuie, pe creștet având o dungă de culoare închisă.

M.S. Regina Maria 1875 - 1938

Președinta de onoare și ocrotitoare a societății

Societatea Mormintele eroilor căzuți în război

1919 - 12 septembrie - 2009

Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război” a fost înfiinţată la 12 septembrie 1919, prin semnarea de către regele Ferdinand I a Înaltului Decret-Lege Nr. 4106. Societatea funcţiona în baza unui Statut — adoptat prin acelaşi act normativ —, în care alături de scopul creării, acela de „îngrijire a mormintelor celor căzuţi în război”, îi erau prevăzute şi modalităţile de funcţionare şi administrare, cu specificarea că orice modificări ulterioare aveau „tărie de lege” doar în urma „aprobării lor prin decret regal, bazat pe raportul ministrului de război şi pe avizul Consiliului de Miniştri”. Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război” funcţiona sub „înaltul patronaj” al reginei Maria, iar Comitetul său Central era compus din: regina Maria - preşedintă de onoare; cinci doamne ale căror soţi erau generali şi care căzuseră în război sau săvârşise acte de bravură; Î.P.S. Mitropolitul Primat - în calitate de preşedinte activ; miniştrii de la Război, Interne, Culte, Lucrări Publice, Muncă şi Ocrotiri Sociale; şeful Statului Major al Armatei; comandantul Corpului Jandarmeriei Rurale; comandantul Corpului Grănicerilor; secretarul general al Ministerului de Război; un profesor universitar ales de colegii săi. Reglementată, aşadar, prin Statut şi întărită prin Legea „Pentru cinstirea memoriei eroilor căzuţi”, din 24 august 1920, Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război” a funcţionat până în 1948, sub diferite titulaturi: Societatea „Cultul Eroilor”- prin Legea din 2 iunie 1927; Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor - din 1 august 1940; Aşezământul Cultul Eroilor - după 30 decembrie 1947, ca efect al actului de abdicare al regelui Mihai şi al Legii de proclamare a Republicii Populare Române. În urma Decretului nr. 48 al Marii Adunări Naţionale, din 29 mai 1948, şi a deciziei Consiliului de Miniştri nr. 297 din 8 iunie 1948, Aşezământul a fost desfiinţat iar întregul său patrimoniu a fost trecut la Ministerul Apărării Naţionale. În timpul de 29 de ani de funcţionare, Societatea reuşise să realizeze: 118 cimitire definitive, 84 de cripte, 13 mausolee, 508 troiţe, identificarea şi amenajarea a 529713 morminte, din care 72870 în străinătate. Toate aceste realizări, dar şi altele, erau reliefate în fondul arhivistic al Societăţii (1292 dosare cu 181325 documente), denumită generic „Cultul Eroilor”. Acest fond, în baza Ordinului nr. 81177 din 23 aprilie 1949, al Ministerului Apărării Naţionale (prin Direcţia Administraţiei şi Gospodăriei), se decidea să intre în patrimoniul Muzeul Militar Naţional. Specificarea exactă era: „Muzeul Militar Naţional primea cu forme legale biblioteca, Muzeul şi tot ce există operă comemorativă”. Doar „sera de flori cu întreg inventarul şi personalul” trecea „sub directa conducere a Direcţiei Administraţie şi Gospodărie […], revenindu-i obligaţia să ajute cu flori la înfrumuseţarea tuturor cimitirelor din Capitală”. Muzeului Militar Naţional sporindu-şi astfel atribuţiile, prin continuarea operei Societăţii „Cultul Eroilor”, a creat Serviciul Operelor Comemorative Militare de Război, la 1.09.1951. Noul Serviciu a funcţionat până la 19 iulie 1952, când, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 984, a fost desfiinţat, cu specificarea că: „cimitirele eroilor ostaşi români, precum şi cimitirele eroilor ostaşi ai armatei sovietice căzuţi în războiul antifascist” şi aflate „pe teritoriul Republicii Populare Române” să fie „îngrijite şi administrate de către comitetele executive ale sfaturilor populare sau orăşeneşti, în raza cărora se găsesc”. După Revoluţia din Decembrie 1989, reînvierea Societăţii „Cultul Eroilor” s-a realizat în 1991, prin iniţiativa Comitetului Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, alcătuit dintr-un grup de ofiţeri în rezervă şi retragere. Astfel, prin Hotărârea nr. 664/19 noiembrie 1991, Judecătoria Sectorului 1 din Bucureşti decidea „calitatea de persoană juridică” a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” şi preluarea de către aceasta a obiectivelor fostului Aşezământ Naţional pentru „Cultul Eroilor”, desfiinţat în 1948. Noua denumire de Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” a fost stabilită prin Statutul din 2013, aprobat cu dosarul nr. 20496/299/2013, din ziua de 20.05.2013, de către Judecătoria Sector 1, Bucureşti. Documentul precizează că Asociaţia „funcţionează sub patronajul de onoare al Ministerului Apărării Naţionale şi al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi colaborează cu Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (înfiinţat în 2004), cu instituţiile din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, din învăţământ, cultură şi culte, precum şi cu organizaţii, asociaţii, fundaţii şi instituţii care au preocupări similare”.

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg ;I Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”

TESTAMENTUL REGINEI MARIA

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,

eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,

care rămâne pentru noi o mare taină.

Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o,

aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată,

chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…) Acest testament a fost făcut, scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI

_________ooOoo_________

O OBLIGAȚIUNE

ROMÂNEASCĂ