Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Mai jos admiri câteva dintre bancnotele de caritate, emise și folosit ani buni. în timpul cât statul german a fost condus de cancelarul Adolf Hitler. În toate cuvântările sale el repeta; "Nimeni nu are voie să moară de foame sau de frig". Campania de ajutorare a cetățenilor și a armatei consta în; organizarea de diferite chete (colecte) la anumite adrese sau chiar stradal, conferirea de insigne puternic promovate în programele de radio și presa scrisă a vremii, oferirea unei mese duminicale sau deduceri din taxe. Bancnotele de caritate au constituit un important instrument în cadrul acestor acțiuni de caritate. Ele au fost emise de guvern și rambursabile la comerciantii de diverse bunuri. Comerciantul aproba bancnota cu o ștampilă sau semnătură de mână aplicată pe verso. După utilizare colțul din dreapta sus al acestor note se tăia (rupea) pentru a se asigura că acestea nu sunt refolosite. Comerciantul depunea bancnota într-un cont bancar, similar unui cec sau unei depuneri în numerar. În anul 1934, ministrul propagandei, Goebbels a declarat că "ajutorul de iarnă a fost cea mai mare realizare socială guvernului”. Se cunosc mai multe serii de bancnote de caritate.

2. În această secțiune a articolului îți prezint alte monede euro probă test sau de încercare emise de astă dată de către insula franceză Martinica.

Martinica este o insulă în partea estică a Mării Caraibelor, undeva în nordul Americii de Sud. Este un departament de peste mări al Franței (département d'outre-mer, prescurtat DOM).

Ca toate celelalte DOM-uri, Martinica se constituie într-una dintre cele 26 de regiuniale Franței (region d'outre-mer) și este totodată o parte integrantă a republicii și de asemenea parte a Uniunii Europene, ca regiune ultraperiferică. Această regiune are reședința la Fort de France, numără aproximativ 382000 de locuitori și se întinde pe 1128 kilometri pătrați de uscat. Deasupra sunt reprezentate două inconfundabile monumente de arhitectură și cultură din orașul reședință - Fort de France (Primăria și Biserica St.Antoine)

Prin emiterea monedei de mai sus s-a dorit celebrarea Bisericii "Inima sfântă" din localitatea Balata.

Biserica “Inima sfântă” din localitatea Balata este situată în partea de nord a insulei, pe vârful unui deal, ca replică a Mănăstirii Sacre-Coeur de Montmarte din Paris. Ea a fost construită în anul 1925 în memoria celor morți în timpul primului război mondial.

3. Statul african Zambia a pus o în circulație o bancnotă comemorativă cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a obținerii independenței națioanale. Sus este aplicată bancnota curentă aflată în circulație iar jos cea nouă - comemorativă.

Bancnotele au designul aproximativ asemănător, doar că animalul răpitor a fost înlocuit cu chipul ultimilor cinci președinți ai statului zambian.

Pe ambele bancnote se disting în mod aparte două incnfundabile monumente de cultură și arhitectură ale capitalei zambiene;

Statuia Libertății din capitala statului zambian este dedicată luptătorilor pentru libertate și celor care și-au pierdut viața în lupta pentru independența statului. Reprezentarea unui om care își rupe lanțurile robiei simbolizează trecerea țării de la statutul de colonie la cel de stat independent. Statuia s-a inaugurat în anul 1964 pentru marcarea cuceririi independenței naționale, ea devenind un loc popular pentru sărbătorirea Zilei eliberării Africii (25 mai).

Deasupra este postat sediul Băncii Naționale Zambiene, iar mai jos chipurile ultimilor președinți ai statului.

Kenneth David Kaunda, cunoscut și prin porecla KK, a fost primul președinte al statului zambian, care s-a născut în anul 1924 și a condus în perioada anilor 1964 – 1991.

Frederick Jacob Titus Chiluba a fost al doilea președinte al statului zambian care a trăit în perioada anilor 1943 – 2011și a condus în perioada anilor 1991 - 2002.

Levy Patrick Mwanawasa a fost al treilea președinte al statului zambian, care a trăit în perioada anilor 1948 – 2008 și a condus statul în perioada anilor 2002 – 2008.

Rupiah Bwezani Banda a fost al patrulea președinte al statului zambian care s-a născut în anul 1937 și a condus în perioada anilor 2008 – 2011.

Michael Chilufya Sata a fost al cincilea președinte al statului zambian, care a trăit în perioada anilor 1937 – 2014 și a condus în perioada anilor 2011 – 2014.

***

CARICATURI - GHICITORI

Vi se cere să nominalizați personalitățile lumii

care se ascund în umbra acestor caricaturi.

Veți avea răspunsul exact în următorul articol de blog;

(TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE - 78)

__________xxx__________

O MEDALIE,

O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA

MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Ștefan cel Mare

400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare

1457 - 1504 - 1904

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Stema aplicată pe reversul medaliei aplicate aici este realizată după reprezentarea de pe zidul de la Cetatea Albă (stemă și scut - anul 1479).

Insigna - 125 ani * 1848 - 1973 (Bătălia din Dealul Spirii)

Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, pe atunci lângă Bucureşti) a fost ultima confruntare armată disputată pe teritoriul românesc dintre structuri militare ale Ţării Româneşti (Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie şi Compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu şi un corp de armată otoman.

Revoluţia dela 1848 din Ţara Românească a avut iniţial succes. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluţionar a preluat puterea. Revoluţionarii munteni îşi propuneau printre altele emanciparea clăcaşilor şi a evreilor, eliberarea robilor ţigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domneşti şi crearea unei gărzi naţionale. Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluţiilor de la 1848, şi anume marile imperii europene au intervenit. Astfel, la 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în Bucureşti, după arestarea fruntaşilor revoluţionari şi zdrobirea rezistenţei poporului neînarmat. În faţa celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-paşa, au stat trupele aflate sub comanda colonelului Radu Golescu, comandantul garnizoanei Bucureşti. Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie şi compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta şi compania de pompieri de sub comanda căpitanului Pvel Zăgănescu. Căutând să prevină rezistenţa unităţilor militare, Locotenenţa domnească instaurată de trupele intervenţioniste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostaşii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat iniţial în atitudinea colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Paşa de a-şi dezarma ostaşii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi că mai mulţumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Paţa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraş până la reglementarea pe cale diplomatică a situaţiei tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu compania de pompieri comandată de căpitanul Zăgănescu. La apropierea acesteia de cazarmă s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii. Infanteria şi artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeţ care îngusta mult calea companiei de pompieri. La trecerea acesteia, sublocotenentul Bălăşan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incident aparent fără importanţă, ura crâncenă dintre români şi turci a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei. Ofiţerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Paşa (căruia i-a ucis calul). În evenimente au intervenit ostaşii români pentru a-şi apăra comandantul. Trupele otomane atacă cu violenţă compania de pompieri care opune o puternică rezistenţă şi străpunge liniile inamice reuşind să continue lupta alături de ostaşii aflaţi în cazarma Alexandria din Dealul Spirii.

După o luptă crâncenă ce a durat aproximativ două ore şi jumătate trupele române au fost împrăştiate iar militarii turci au pus stăpânire pe Bucureşti iar Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească a fost înăbuşită. Deşi raportul de forţe a fost de aproximativ 1/6 în favoarea otomanilor, pierderile umane s-au ridicat la următoarele cote: 48 la romani şi 158 la otomani.

Insigna - Societatea de științe biologice - România

În epoca modernă (de la 1821 încoace), în cele trei principate românești (Moldova, Muntenia și Transilvania) se afirmă personalităţi știinţifice remarcabile, inclusiv printre biologi, care încearcă să se unească în societăţi academice. Astfel, la Iași, capitala Moldovei, se întemeiază, în 1830, ca un cerc de lectură medicală, și în 1833, ca prima asociaţie știinţifi că românească, „Societatea Medicilor și Naturaliștilor” care și-a propus să înceapă cercetarea fl orei și faunei din Moldova. Rezultatele au fost publicate în revistele din acea vreme, dar multe au rămas în manuscris. Societatea a creat și un muzeu în 1834, a cărui colecţie – mai ales ierbarul – au furnizat importante date cercetărilor ulterioare. știinţe naturale, în cadrul căreia s-au întreprins primele cercetări faunistice în Muntenia. Cât despre Transilvania, în 1849 a luat fi inţă la Sibiu „Societatea Transilvană de Știinţe Naturale” care a permis organizarea unor activităţi știinţifi ce, în parte începute cu ani în urmă (vezi ierbarul lui Baumgarten, deja amintit), dar și iniţierea unor cercetări faunistice inedite. Până la înfi inţarea Universităţii românești de la Cluj (1919), Societatea de la Sibiu a jucat un rol de coordonare a activităţii naturaliștilor din Transilvania, ajutată de bogatul ei muzeu și de revista de specialitate „Verhandlungen und Mitteilungen Des Siebenbrgischen Vereins Für Naturwissenschaft en Zu Hermannstadt”. În concluzie, în prima perioadă a istoriei știinţei românești s-au pus bazele cercetării biologice pe teren, în stil linear și s-au publicat primele contribuţii etnobotanice știinţifi ce și primele încercări de popularizare naturalistică organizată. A doua perioadă (1859–1918) Începutul a fost marcat de constituirea statului naţional român prin unirea Moldovei cu Muntenia în anul 1859. Pop și Codreanu (1975) au ales această dată pentru că unirea lui Al. I. Cuza s-a dovedit fecundă și din punct de vedere cultural științific. Astfel, Universitatea din Iași a fost fondată un an mai târziu (1860), cea din București după cinci ani (1864) iar Academia Română după șapte ani (1866). Mai multe societăţi știinţifi ce s-au înfi inţat una după alta, în programele lor având și obiective de știinţe naturale. Academia nu avea institute de cercetări ca astăzi, dar participa la progresul știinţifi c, inclusiv cel biologic, prin fundaţiile, premiile și publicaţiile sale, precum Annalele, Memoriile Secţiilor Știinţifi ce, publicaţiile fondului Vasile Adamachi. Datorită Academiei a fost posibilă apariţia ulterioară a unor opere fundamentale de fl oră și faună. Dintre Societăţile știinţifice care au favorizat progresul biologiei, amintim: „Societatea de Știinţe din București” (1897), din care s-a desprins, în 1899, „Societatea naturaliștilor din România”, cu publica- ţiile sale, editate începând din 1901; „Societatea de biologie”, înfi inţată în 1907 de V. Babeș, I. Cantacuzino, Gh. Marinescu, I. Athanasiu și D. Voinov, la București, sub numele de „Asociaţia biologică” și care a publicat, începând din 1911, „Analele de biologie”. Un alt eveniment important a fost reorganizarea, pe baze știinţifi ce, a Muzeului de Istorie Naturală din București de către Grigore Antipa, care i-a preluat conducerea în 1893 și l-a transformat într-un centru de cercetări zoologice și hidrobiologice. În clădirea actuală, terminată în 1903, Antipa introducea un nou mod, ecologic, de prezentare a animalelor – dioramele – care au fost adoptate apoi de majoritatea muzeelor din lume. Spre sfârșitul regimului comunist dar și după 1989 cercetarea biologică a intrat într-un vertiginous declin, neasigurându-se fondurile necesare, apropae dispărând. După o inactiviate generalizată timp de 15 ani, în anul 2008 Societatea a fost reactivată, a fost a ales un comitet inimos de conducere care speră, ca și cu sprijinul guvernanților, să revigoreze cercetarea bilogică românească.

Placheta - Sfânta Cuvioasa Parascheva

Aceasta femeie cu adevarat mare si vestita, pe numele ei Parascheva, s-a nascut într-un sat al Traciei, numit si din vechime si acum Epivata. Parintii ei erau din neam mare si bun, bogati, dar cel mai mult îi imbogatea drept cinstirea lui Dumnezeu si mandria de a fi si a se numi crestini. Dupa implinirea varstei de 10 ani, a inceput sa mearga deseori la biserica unde a ascultat pentru prima data cuvintele: "Cel ce voieste a veni dupa Mine, sa se lepede de sine si sa ridice crucea sa si sa urmeze Mie".O data, la iesirea din biserica, întâlnind un sarac, ascunzându-se de maica sa, si-a dezbracat hainele stralucite si luminate pe care le purta si i le-a dat lui, ea imbracandu-le pe cele ponosite ale saracului. Dupa ce a venit acasa si au vazut-o parintii într-un astfel de chip, s-au îngrozit si au batut-o, ca sa nu mai faca asa. Ea însa nu numai de doua ori, ci de trei ori, si de multe ori, se zice ca dezbracând hainele sale, le-a dat saracilor, întru nimic socotind pentru aceasta, ocarile, îngrozirile si nesuferitele batai ale parintilor. Apoi fiindca nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fara stirea parintilor si al celor de un sânge cu ea, si a multimii slugilor, a ajuns la Constantinopol si apoi la Iraclia din Pont, calatorind numai pe jos. Parintii au cautat-o, dar fara succes. La Iraclia din Pont, intr-un sfant locas, intrand cu bucurie duhovnicească, s-a asezat pe pamânt si l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat si prin ruga sa umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu rabdare aici. Intr-un tarziu i se indeplineste ruga si ajunge la Ierusalim, bucuroasa ca merge pe pamantul unde "si blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au calcat . Multi ani rabdând în mânastirea saracacioasa a calugaritelor de la Ierusalim, implinind al douazeci si cincilea an al vârstei, a plecat la Ioppe ca mai apoi sa ajunga la Constantinopol si apoi Calicratia, unde isi gaseste sfarsitul pamantesc. Dupa ce moastele sale s-au depus la biserica din sat, a inceput a se produce multe minuni. Se vindecau schiopi, surzi, ciungi, ologi si tot felul de boli aducatoare de moarte. Neputinta nevindecata se indeparta doar prin atingerea raclei in care erau depuse sfintele moaste. Sfintele moaste ale Cuvioasei Parascheiva au odihnit diferite perioade de timp in cetatea Târnovei, la Belgrad si apoi la Constantinopol. Izvoarele istorice spun ca domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, a cumparat de la sultanul Murad al IV-lea al Constantinopolelui, pentru suma de 290 si apoi inca 300 pungi cu aur, sfintele moaste ale cuvioasei, pe care le-a adus la Iasi.Toata povestirea aceasta a stramutarii este zugravita pe peretele de sud al bisericii Sfintilor Trei Ierarhi, unde se afla depuse sfintele moaste ale cuvioasei. In sedinta sa din 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat canonizarea unor sfinti romani, precum si generalizarea cultului unor sfinti ale caror moaste se gasesc in tara noastra. Hotararea respectiva a fost transpusa in fapta in cadrul unor mari festivitati bisericesti in cursul lunii octombrie 1955. In cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a facut in catedrala mitropolitana din Iasi, la 14 octombrie 1955, in prezenta a numerosi ierarhi romani, precum si a unor reprezentanti ai Bisericilor ortodoxe Rusa si Bulgara. Drept aceea, sa o cinstim si noi si sa ne rugam asa: "Spre tine pururea nadajduind, de multe boli si primejdii s-a izbavit tara aceasta, alinand si prefacand mania cea cu dreptate pornita asupra noastra de la Dumnezeu, in buna si milostiva indurare, prin ale tale rugaciuni; dar si acum ingrozindu-ne marile nenorociri, la tine nazuim cu lacrimi, sa ne ajuti ca sa scapam din primejdie si sa cantam lui Dumnezeu: Aliluia."

Insignă - Campionat juniori - Locul II

Gimnastica este un sport care implică o serie de mișcări ce necesită forță fizică, flexibilitate, echilibru, rezistență, grație și conștientizare chinestezică. Gimnastica artistică este cea mai cunoscută ramură a acestui sport. Probele la feminin sunt sărituri, paralele, bârnă, sol, iar la bărbați - sol, sărituri, cal cu mânere, inele, paralele și bara fixă. Alte ramuri ale gimnasticii de performanță sunt gimnastica ritmică, gimnastica aerobică, gimnastica acrobatică și săriturile la plasa elastică.

____________ooOoo____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
CU CUPOANE DETAȘABILE,

DIN INDUSTRIA MINERITULUI,

EMISĂ LA PARIS - FRANȚA