Epaminonda's Blog.....: SPANIA

100 PESETAS 1970

SPANIA

Este un stat sud est european care

ocupă mare din Peninsula Iberică.

Ca formă de guvernământ este o monarhie

constituțională cu parlament democratic.

Statul are capitala la Madrid,

aproximativ 46,03 milioane de locuitori,

se întinde pe o suprafață de 504 030

kilometri pătrați și are deviza națională

unanim acceptată “Mai departe”.

Spania face parte din spațiul monedei europene,

folosind moneda “euro” cu submultiplul său „centul”.

Vechea monedă a statului a fost

“peseta” cu submultiplul său „centimo”.

Pe aversul bancnotei prezentate mai sus este reprezentat chipul lui Manuel de Falla, iar pe revers este reprezentat Palatul Generalife, reședința de vară a regilor mauri din Granada.

Manuel de Falla (pe numele său întreg Manuel María de los Dolores Falla y Matheu) a fost unul dintre cei mai importanți compozitori spanioli din prima jumătate a secolului al XX-lea. El s-a născut la data de 23 niembrie 1876 în localitatea Cadiz, comunitatea autonomă Andaluzia și s decedat la data de 14 noiembrie 1946 în localitatea Alta Gracia, provincia Cordoba, Argentina. Primii lui profesori de muzică au fost mama sa și bunicul său, iar la vârsta de nouă ani a început să facă pian cu un profesor de specialitate, Eloísa Galluzo. Se știu puține din acea perioadă a vieții sale, dar se știe că a încheiat colaborarea cu profesoara lui de pian destul de repede, deoarece ea a decis să se călugărească. Din 1889 a continuat pianul cu un alt profesor, dar a început să învețe și armonie și tehnica contrapunctului. La vârsta de 15 ani a început să fie interesat de literatură și jurnalism și a fondat revista El Burlón și El Cascabel. După un concert în care s-au interpretat lucrări de Edvard Grieg

în 1893 el a spus că vocația sa este cu siguranță muzica. Din lucrările sale pentru pian enumăr:

Nocturnă (1896)
Mazurca în do minor (1899)
Serenada andaluză (1900)
Vals Capricio (1900)
Procesiunea gnomilor (1901)
Patru piese spaniole - pentru pian, dedicate lui Isaac Albéniz (c. 1906–1909)
Fantasía Bética – pentru pian, dedicat lui Arthur Rubinstein (1919)

Generalife este un palat de vară și o moșie de țară ce a aparținut conducătorilor nasridi din emiratul Granada, a fost construit în secolul al XIV-lea și este situat la sud est de Palatul Alhambra din Granada. Nu se cunoaște exact originea cuvântului ”generalife”. Pe baza celor mai vechi decorațiuni studiate în palat, Generalife a fost cel mai probabil construit de Muhammad al II-lea (domnie 1273–1302) la sfârșitul secolului al XIII-lea, sau, eventual, de Muhammad al III-lea (domnie 1302–1309) la începutul secolului al XIV-lea. Există dovezi că Muhammad a V-lea (domnie 1354–1359 și 1362–1391), care a realizat lucrări ample de construcție în interiorul Alhambrei, a efectuat și aici lucrări. În cele din urmă, Yusuf al III-lea (domnie 1408–1417) a remodelat secțiunile sudice ale palatului în secolul al XV-lea. După începutul dominației creștine spaniole în Granada, Generalife a suferit diverse și ample modificări și adăugiri din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Din 1984, Generalife este un sit al Patrimoniului Mondila UNESCO împreună cu Alhambra. Generalife include astăzi un amestec de elemente originale din perioada nazaridă, precum și numeroase elemente moderne (în special în ceea ce privește aspectul grădinilor). Aleile sunt pavate în stil tradițional granadian, cu un mozaic de pietricele: albe din râul Darro și negre din râul Genil. Grădinile Generalife ocupă trei terase mari pe versantul dealului, fiecare măsurând aproximativ 35 de metri lățime și 250 de metri lungime. Palatul Generalife se află pe o a patra terasă deasupra și la nord de grădinile exterioare. Mai multe terase de grădină mai mici urcă, de asemenea, pe versantul de deasupra acesteia, fiind amplasate și câteva clădiri auxiliare. Nucleul complexului palatului este centrat în jurul Patio de la Acequia („Curtea Canalului de Apă”), cea mai mare structură. Curtea este de aproximativ patru ori mai lungă decât lățime, măsurând 12,8 pe 48,7 metri. Chiar deasupra Patio de la Acequia , pe partea sa de nord-est, se află Patio de la Sultana sau Patio del Ciprés de la Sultana („Curtea Sultanei” sau „Curtea Chiparoșilor Sultanei”). Ocupată de bazine, grădini și alei pavate, designul și construcția actuală a acestei curți datează de după perioada Nasridă. Structura arcadă de pe partea sa de nord a fost construită între 1584 și 1586.

Poarta Alcala

Palatul regal

Muzeul Prado

Deasupra am prezentat trei dintre cele mai reprezentative monumente de cultură și arhitectură din capitala spaniolă, iar mai jos câteva piese spaniole de numismatică, medalistică și filatelie.

ecuson spaniol

marcă poștală spaniolă

set șase cupoane de raționalizare

a bunurilor de larg consum din

vremea războiului civil spaniol

cartela spaniolă raționalizare bunuri de consum

bancnotă locală

obligațiune spaniolă

certificat spaniol

bond spaniol

acțiune spaniolă

filă cec spaniolă

bilet spaniol de loterie

monedă spaniolă

monedă euro spaniolă

monedă provizorie spaniolă de carton

jeton spaniol

insignă spaniolă

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM APARȚINÂND

LUI GHEORGHE BÂLICI DIN

REPUBLICA MOLDOVA

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

România (industria petrolieră)

Începuturile industriei petroliere în România au avut loc în bazinul

râului Trotuș, incluzând Valea Tazlăului și Depresiunea Dărmănești, prin procedee de extracție primitive. Exploatarea petrolului a fost cunoscută în zonă pe durata a peste cinci secole, fiind o prezență permanentă în peisajul industrial. Potrivit geografei Iulia Văcărașu, oamenii fiind constrânși de condiția materială precară, au acceptat să lucreze în condiții grele și impresionante în activitatea de exploatare prin puțuri, ce a avut o importanță economică mare. Ulterior, perimetrele petrolifere s-au extins considerabil în zona paleogenului carpatic. În anul 1861 sau 1863, la Mosoare – Bacău a fost instalată o sapă percutantă cu prăjini de lemn, ceea ce avea se devină prima sondă cu foraj mecanic din România. Perioada de început a prelucrării chimice a petrolului cu scop comercial este caracterizată de importul tehnologiei, unde metoda de bază a fost distilarea, proces preluat de la fabricarea alcoolului. Primele încercări de construcție a unor distilerii de petrol, dar despre a căror activitate nu mai există informații, sunt cele ale lui B. Schäffer (1840) și Haimsohn (1844), ambii din Lucăcești – Bacău, precum și cele două distilerii de la Tețcani ale unui galițian, înființate în 1845. Prin intermediul acestora se obținea petrol lampant. În anul 1857 s-a înregistrat oficial pentru prima dată producția de petrol brut a Țării Românești, aceasta fiind de 275 de tone. Această statistică a conferit ulterior României poziția de a fi prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial. În privința introducerii rafinării petrolului în spațiul românesc, este atestată o distilerie de la Lucăcești- Bacău în anul 1840, iar ulterior în 1857 a unei alte instalații a fraților Theodor și Marin Mehedințeanu din Ploiești. Toate companiile petroliere au fost naționalizate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial iar activele acestora au fost exploatate de Sovrom Petrol, o companie deținută de statul român și Uniunea Sovietică. În 1976, a fost atins un vârf istoric al producției de țiței, de 15 milioane de tone, după care producția a început să scadă. După revoluția din 1989, toate activitățile de explorare și producție din România au fost preluate de Compania Română de Petrol, o companie de stat, care includfea toate rafinăriile românești. În anul 1997 Compania Română de Petrol a fost împărțită, 8 dintre rafinării funcționând pe cont propriu, restul activelor intrând în proprietatea Societății Naționale a Petrolului (SNP) Petrom. În anul 2004 OMW, grupul lider de petrol și gaze din Europa Centrală și de Est, a achiziționat 51% din acțiunile Petrom de la statul român pentru suma totală de 1,53 miliarde Euro. În România există în momentul de față 10 rafinării, care au o capacitate totală de 34 milioane tone pe an, cu mult peste consumul intern al României. În anul 2006 în România existau 2.140 de benzinării. După 1990 încercările companiilor românești sau străine de a găsi noi rezerve de petrol și gaze pe teritoriul României au costat până în 2007 aproximativ un miliard de Euro. Iată care sunt noile descoperiri de zăcăminte:

Sighișoara – companiile Romgaz și Wintersahl AG Germania - 2003
Torcești, județul Galați – compania Petrom
Padina Nord, județul Buzău - 2014

Votați U.S.D. - Dr.Crețu Ioan - Senator

Uniunea Social-Democrată (U.S.D. pe scurt) a fost o alianță electorală care a candidat în cadrul alegerilor din 1996, formată din Partdiul Democrat (P.D.) condus de Petre Roman și Partidul Social-Democrat (PSDR) condus de Sergiu Cunescu. U.S.D. s-a constituit la data de 27 septembrie 1995, ca o alternativă de stânga la Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.), aflat atunci la guvernare. La alegerile locale din 1996, U.S.D. a ieșit pe locul 3, cu aproximativ 13% din voturi, câștigând municipii importante precum Pitești (Tudor Pendiuc) și Constanța (Gheorghe Mihăieși). Pe 4 septembrie 1996, Petre Roman a fost desemnat drept candidatul U.S.D. la președinția României, dar a ieșit pe locul 3, cu aproximativ 20%, după Ion Iliescu (P.D.S.R). și Emil Constantinescu (C.D.R.). Roman și U.S.D.l-au susținut pe Constantinescu în al doilea tur, ceea ce l-a ajutat decisiv să câștige alegerile prezidențiale. Alianța U.S.D. s-a afiliat la Partidul Socialiștilor Europeni dar și la Internațional Socialistă fiind o structură politică de centru stânga cu ideologia oficilaă – social democrație. În ciuda entuziasmului, U.S.D. (în special P.D.) a intrat rapid în conflict cu C.D.R. reflectând ideologiile diferite, pentru ca în anul 1999 aceasta alianță să se desființeze.

Theodor Dragu 1848 - 1925

Oferită elevului inginer... care în amintirea inginerului

Theodor Dragu, fost profesor la școala politehnică și

subdirector general C.F.R. a obținut bursă la

școala politehnică în anul...

Născut în anul 1848 la Zăpodeni, într-o familie de răzeși din Vaslui, Teodor Dragu, inginer și inventator, este considerat întemeietorul ingineriei mecanice în România. Dragu urmează clasa întâi gimnazială la Liceul Național din Iași unde figurează ca bursier. Este premiat în fiecare an și bacalaureatul îl obține în 1871, după ce absolvise clasa a VII-a cu cea mai mare medie de studiu din liceu (9.66). Între anii 1863-1871 a studiat la Academia Mihăileană, după care studiază la Paris și devine în anul 1876 inginer diplomat al Școlii Centrale de Arte și Meserii. După un an de practică în Paris, în 1878 se întoarce în România, unde în 1881 devine unul dintre fondatorii Societății Politehnice (al cărei președinte va fi între anii 1915-1919). Pleacă ulterior la Viena pentru a-și aprofunda studiile în materie de funcționare a căilor ferate, iar apoi revine în România unde înființează Serviciul de Ateliere al CFR. În anul 1886 este numit șef al serviciului de ateliere și material rulant al CFR. Între anii 1880-1915 a fost profesor de construcții de mașini cu abur la Școala Națională de Poduri și Ṣosele. Sub coordonarea lui Teodor Dragu au fost construite mai multe locomotive cu abur și a fost introdus un sistem de încălzire cu abur al trenurilor în 1887, sistem asemănător cu cel folosit la locomotive. Imaginația inventatorului român nu se oprește aici. În anul 1892 a introdus mecanismul de frânare automată cu aer comprimat, sistem Westinghouse. A inițiat utilizarea în România a locomotivelor care foloseau combustibil lichid și a inventat pentru acestea un injector cu păcură pentru focarele cazanelor, astfel că creștea considerabil cantitatea de abur și tracțiunea locomotivei. În acest fel, păcura își găsea utilizarea și în domeniul feroviar simplificând mult lucrurile: fochistul nu mai punea carbuni pe foc și rotea doar un simplu robinet, trenul nu mai era plin de fum, păcura rezultată din reziduurile petroliere era mult mai ieftină etc. Sistemul a fost perfecționat de englezi după Primul Război Mondial. Se cuvine menționat că Teodor Dragu este autor a două valoroase, pentru acea vreme, lucrări: „Locomotivele tender și locomotivele cu tender deosebit comparate din punct de vedere al aplicațiunilor lor pe căile secundare, în lărgime normală” (1886) și „Description des installations et des appareils en usage aux chemins de fer de l’etat roumain pour l’emploi des locomotives” (Congresul internațional de petrol, București, 1907). Conform surselor, Teodor Dragu este considerat „ctitorul termotehnicii” în România, ceea ce subliniază rolul său major în domeniul ingineriei mecanice. Prin introducerea frânării cu aer, a încălzirii cu abur şi a combustibilului lichid în locomotiva românească, a contribuit la modernizarea infrastructurii feroviare şi la progresul tehnologic al societăţii româneşti de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Activitatea sa didactică (ca profesor) şi de organizare (fondator de societăţi tehnice) a ajutat la formarea unei şcoli de inginerie mecanică în România, ceea ce îi justifică titlul de „întemeietor”. Teodor Dragu nu a fost doar un inginer şi inventator, ci a fost unul dintre cei care au pus bazele învăţământului, practicii inginereşti şi modernizării tehnice în România. Opera sa tehnică şi pedagogică îi conferă un loc distinct în istoria ingineriei din ţara noastră. Arhivele relevă că Teodor Dragu a încetat din viață în anul 1925. El rămâne o personalitate remarcabilă ca întemeietor al ingineriei mecanice românești și un incontestabil pionier al modernizării României.

X Race - 2024

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită tuturor participanților la competiția de alergare X Race ce a vut loc în anul 2024.

X Race este o competitie de alergare montana organizată de Asociatia Club Sportiv Legendary Sports din pasiune pentru natura, miscare si dorinta de a promova o zona deosebit de frumoasa si mai putin cunoscuta a muntilor Siriului. Ceea ce propunem iubitorilor de natura si miscare este un festival al distractiei si alergarii, cu program dedicat pentru fiecare zi a competiției, în care fiecare membru al familiei, copil sau adult, sa se bucure din plin de timpul petrecut in aer liber. Competiția are trei trasee competitive pentru toate nivelurile de pregatire si dificultate și o cursă a copiilor - Zmei Xrace. Traseele Xrace aduc in prim plan una dintre cele mai frumoase zone din Muntii Siriului. Lacul Vulturilor, Varful Malaia, Poarta Vanturilor, Lacul Siriu. Poiana Valea Neagra sunt numai cateva dintre punctele cheie ale celor trei trase care vor bucura sufletul participantilor si le vor incarca cu energie picioarele obosite. Cele trei trasee competitive au următoarele caracteristici:

cursa pentru sănătate Alevia - distanță – 7 kilometri, diferență de altitudine – 240 metri
traseul Vulturilor - distanță – 21 kilometri, diferență de altitudine – 1200 metri
traseul Mălaia - distanță – 47 kilometri, diferență de altitudine – 2100 metri

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Mărturie de botez - Alex Zărnescu - născut și botezat în anul 1878

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Insigan - F.R.L (Federația Română de Lupte)

Primul pas oficial al practicării sportului, din punct de vedere instituțional, pe teritoriul țării noastre, l-a constituit înfiinţarea, la data de 1 decembrie 1912, a Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.). Prima ocazie, când s-a vorbit de lupte, ca ramură de sport, a fost la 5 aprile 1925, atunci când a avut loc Adunarea Generală Ordinară a F.S.S.R. în cadrul căreia s-a hotărât conducerea unitară a fiecărei discipline sportive. În luna august anul 1929, Parlamentul a votat Legea Educaţiei Fizice prin care s-a hotărât ca administrarea şi organizarea activităţii sportive să se facă numai prin Uniunea Federaţiilor de Sport din România (UFSR). Un an mai târziu federaţiilor sportive le-a fost recunoscut statutul juridic. La data de 23 noiembrie 1930, la Oradea, a luat fiinţă Federaţia Română de Lupte şi Haltere („Lupte şi Greutăţi”), alcătuită dintr-un comitet provizoriu, iar recunoaşterea caracterului oficial a structurii s-a produs în 1932 când preşedinte al Federaţiei a fost ales Camil Manuilă, după ce în prealabil sediul a fost mutat, în anul 1931, la Bucureşti. În prezent, Federația Română de Lupte, ca succesoare a fostei Federații Române de Lupte, fondată în anul 1930, este constituită prin asocierea cluburilor sportive și a asociațiilor județene de lupte, afiliate, în baza prevederilor O.G. nr. 26/2000 și a legii Educației Fizice și Sportului nr. 69/2000. Federația Română de Lupte este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ, structură sportivă de interes național, singura autorizată să organizeze și să controleze activitatea luptelor sportive pe teritoriul României. Pe plan internațional, Federația Română de Lupte este afiliată la Federația Internațională de Lupte, United Word Wrestling (U.W.W.) precum și Federația Europeană de Lupte, European Council of Associated Wrestling (C.E.L.A.). La nivel național, Federația Română de Lupte funcționează sub tutela Ministerului Tineretului și Sportului precum și a Comitetului Olimpic și Sportiv Român, de sprijinul cărora se bucură în activitatea de performanță întreprinsă. În ceea ce privește relațiile instituționale, Federația Română de Lupte, în derularea activității de mare performanță, se bazează pe sprijinul a o serie de instituții partenere dintre care amintim: Ministerul Educației și Cercetării Științifice, Agenția Națională Anti-Doping, Institutul Național de Medicină Sportivă, Institutul Național de Cercetare pentru Sport, Centrul Național e Formare și Perfecționare a Antrenorilor, Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport. De asemenea, Federația Română de Lupte încurajează parteneriatele, de orice fel, reciproc avantajoase, asigurându-și colaboratorii de un parteneriat onest de promovare reciprocă. Autoritatea Supremă a Federației Române de Lupte este Adunarea Generală (un reprezentant al fiecărei structuri afiliate), iar hotărârile luate se duc la îndeplinire de către Biroul Federal, (organul de conducere între adunările generale) prin Colegiile şi Comisiile Centrale ale federației. La acest moment, în cadrul Federației Române de Lupte, sunt afiliate un număr de 140 de membri-structuri sportive, cluburi sportive, asociații județene de lupte, din toate zonele țării, din 40 de județe, în cadrul cărora funcționează secții ce desfășoară activitate de performanță la lupte greco-romane, lupte libere, lupte feminine, lupte pe nisip și lupte tradiționale (trântă, s.a). Performanțele internaționale ale sportivilor, care au reprezentat România, la marile competiții, situează Federația Română de Lupte pe un onorant loc 5 în elita Federațiilor Sportive Naționale, din toate timpurile, în ceea ce privește medaliile olimpice cucerite. De asemenea, Federația Română de Lupte se află printre laureate, locul 10 all time, în clasamentul întocmit de către Federația Internațională de Lupte, United World Wrestling, în ceea ce privește medaliile cucerite la marile competiții, Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Continentale.

De-a lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;

a) „Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;

b) „Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”

c) „Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicantţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor.

Aria de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost:

lupta ciobănească;
lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică);
lupta dreaptă cu apucare în cruce;
lupta cu fixarea brâului;
lupta cu piedică;

Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n,a. de la acea vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X. ” Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia Romană de Lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România). Sus am postat logo-ul Federaţiei Române de Lupte.

____________ooOoo____________

O MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC