Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză insulară – Martinique (rom. Martinica). În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă conturul regiunii insulare Martinique, muntele Pelee, catedrala Saint Louis din Fort de France și o floare de hibiscus. Peste conturul regiunii sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesupt pe centru și puțin stânga este aplicată inscripția MARTINIQUE. În dreapta conturului regiunii este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09.2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 50 000 exemplare
gravor – J. Jimenez

Martinica este o insulă de origine vulcanică, situată în partea estică a Caraibelor. Este un departament francez de peste mări, constituit ca una din cele 26 de regiuni franceze, și ea parte a Uniunii Europene. Insula are o suprafață totală de 1.128 km² și este orientată pe o axă nord-vest - sud-est pe o lungime maximă de aproximativ 60 km și o lățime maximă de 20 km. Insula este situată în arhipelagul Antilelor Mici, între insula Dominica la nord și insula Sfânta Lucia la sud. Martinica este condusă de către un consiliu general ales prin vot universal. Reprezentantul guvernului francez este prefectul, care are reședința în orașul Fort de France. Martinica are 6 locuri în Parlamentul Franței, 4 de deputat și 2 de senator. Martinica este subdivizată administrativ în 4 arondismente, 45 cantoane și 34 comune. La recensământul din 1999, populația Martinicăi era de 381.427 de locuitori. Economia Martinicăi se bazează pe agricultură, turism, industrie ușoară și servicii. În ciuda acestor date, Martinica prezintă o creștere economică foarte importantă, fiind a doua insulă bogată din Antilele Mici după Barbados. Majoritatea populației este de origine africană, urmași ai sclavilor aduși în perioada colonială. Spre deosebire de celelalte insule caraibiene, locuitorii beneficiează de un nivel de viață superior, având acces la studii, inclusiv în Franța metropolitană datorită burselor statului francez. Astfel, Martinica este considerată intelectualitatea antilelor, numeroși artiști, scriitori și alți intelectuali fie fiind originari din insulă, fie sunt rezidenți ai acesteia.

Muntele Pelee, punctul culminant al insulei cu o altitudine de 1.397 m, fiind situat în mijlocul acestei zone. Acesta este un vulcan activ, ultima erupție având loc în 1902. În 8 mai, în acel an, erupția a luat prin surprindere orașul Saint-Pierre, aflat pe coasta de vest a insulei, la poalele vulcanului, omorând aproape toată populația, refugiații precum și persoanele din vapoarele din portul orașului, pentru un total între 28.000 și 30.000 persoane.

Catedrala Saint-Louis este o catedrală romano catolică situată în capitala regiunii – Fort de France. Prima mențiune a unui lăcaș de cult în oraș datează din 1671; biserica era pe atunci un simplu adăpost acoperit cu paie. În urma distrugerii sale prin incendiul olandezilor din 1674, guvernatorul Charles de Courbon-Blenac a înlocuit-o cu o clădire din piatră ridicată între 1678 și 1685, care, măsura 40 de metri lungime și 9 metri lățime și includea două capele. Reparată în 1703, noua clădire a fost extinsă și i s-au dat ziduri groase acoperite cu țigle. Un tsunami (1766) și un cutremur (1839) au avariat grav clădirea și a dus la închiderea acesteia pentru cult, chiar dacă era încă în picioare. Slujbele au avut loc în sala mare a ospiciului civil, în timp ce o clădire nouă a fost ridicată pe fundațiile celei vechi distruse. Piatra de temelie a noii clădiri, a cărei construcție a fost încredințată arhitectului César Jolly, inginer guvernamental, a fost pusă în 1845. Biserica a fost inaugurată oficial în 1854 având statut de catdrală. Marele incendiu din 22 iunie 1890 a devastat întreg orașul dar și catedrala. Catedrala actuală a fost construită de arhitectul parizian Pierre Henri Picq, începând cu 1891 pe locul celei anterioare, într-un stil care îmbină neogoticul la exterior și romano-bizantinul, foarte la modă la acea vreme, la interior prin utilizarea arcadelor semicirculare și a unei cupole octogonale, măsoară 66 de metri lungime și 24 de metri lățime, iar structura sa este în întregime metalică pentru a putea rezista la cutremure. Noua catedrală a fost inaugurată solemn pe2 iulie 1895de Mons. Cutremurul din 1953 a zguduit puternic turla catedralei, care a trebuit să fie demontată în 1971 împreună cu o parte din turnul clopotniței pentru a preveni orice risc de prăbușire. În 1976, municipalitatea, proprietara clădirii, a întreprins un proiect major de renovare încredințat inginerului François Lubin, care a decis să restaureze complet structura. Turnul clopotniță, înalt de 58,8 metri, a fost consolidat și ridicat pentru a găzdui o nouă turlă înaltă de 25 de metri, mai înaltă decât cea anterioară, acoperită cu trei mii de solzi de aluminiu de culoarea bronzului. Catedrala renovată și-a redeschis porțile pe data de 15 decembrie 1979. Turla actuală a fost construită inaugurată în anul 2016.

Hibiscus este un gen de plante cu flori din familia Malvaceae, nalba. Genul este destul de mare, cuprinzând câteva sute de specii originare din regiunile temperate calde, subtropicale și tropicale din întreaga lume. Speciile membre sunt renumite pentru florile lor mari și spectaculoase, iar aceste specii sunt cunoscute în mod obișnuit sub numele de „hibiscus” sau mai puțin cunoscute sub numele de nalbă de trandafir. Genul include atât plante erbacee anuale, cât și perene, precum și arbuști lemnoși și copaci mici. Frunzele sunt alterne, ovate până la lanceolate, adesea cu o margine dințată sau lobată (dentată). Florile sunt mari și evidente. Au formă de trompetă, cu cinci sau mai multe petale, culoare de la alb la roz, roșu, albastru, portocaliu, piersică, galben sau violet și lățime de 4–18 cm. Culoarea florii la anumite specii se schimbă odată cu vârsta. Fructul este o capsulă uscată cu cinci lobi, care conține mai multe semințe în fiecare lob, care sunt eliberate atunci când capsula se deschide, la maturitate.

2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză insulară – Mayotte. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă conturul regiunii insulare Mayotte, casa Banga, moscheea Tsingoni, o maimuță Maki și un coral. Peste conturul regiunii sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesupt pe centru și puțin dreapta este aplicată inscripția MAYOTTE. În stânga conturului regiunii este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09.2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 50 000 exemplare
gravor – J. Jimenez

Mayotte este un departament insular francez de pestre mări, situat în Africa, între nodul Madagascarului și nordul Mozambicului, teritoriu ce aparține din punct de vedere geografic arhipelagului Comore, dar separat de statul Comore din 1970. Peste 90% din populația insulei este musulmană. Insula principală, Grande-Terre (sau Mahoré), este cea mai veche din punct de vedere geologic a arhipelagului Comore. Are o lungime de 39 km și o lărgime de 22 km iar altitudinea maximă este între 500 și 600 m deasupra nivelului mării. Capitala regiunii este orașul Mamoudzou.În 1836 regiunea și-a câștigat independența sub conducerea unui sultan local. În 1843 regiunea a fost cedată Franțeiodată cu celelalte insule din arhipelagul Comore. Odată cu procesul de decolonizare, insula a fost singura din arhipelag care a votat în favoarea rămânerii în cadrul Franței în urma referendumurilor din 1974 și 1976. Mayotte este o colectivitate departamentală, condusă de un consiliu general asemenea celorlalte departamente franceze, consiliul fiind condus de un președinte al consiliului. Mayotte numără 17 comune.

Clădirile tradiționale locale din regiunea Mayotte sunt cunoscute ca și casele Banga, probabil un stil arhitectonic local.

Moscheea din localitatea Tsingoni este considerată cea mai veche moschee înființată în Franța. Data exactă a înființării moscheii este contestată. O sursă plasează construcția moscheii în anul 1538. Cercetătorii datează înființarea moscheii în jurul anului 1441. În 1994, a fost ridicat un nou minaret; iar în anul 2016, moscheea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice franceze. Începând cu anul 2019, au început renovările, la un cost estimat de 2 milioane de euro.

Maimuța Maki este o specie aparte de maimuță ce poate fi admirată în habitatul natural al insulei africane Mayotte. Atrage atenția coada lungă acoperită cu blană colorată în forma unor inele alb-negru la fel de late.

Coralii sunt animale nevertebrate marine din clasa Anthozoa, încrengătura Cnidaria. În mod tipic ei viețuiesc în colonii compacte formate dintr-o mulțime de polipi. Polipii sunt uniți între ei prin canale calcaroase. După moartea lor, pe vechiul schelet calcaros se adaugă altul. Așa se formează recifele de corali. Orificiul buco-anal al fiecărui individ este înconjurat de 8 tentacule. Scheletul calcaros al coralilor, numit în limba română mărgean, are o culoare cel mai frecvent roșie sau albă. El este folosit de oameni, în special pentru a obține din el obiecte de artă și de podoabă. De-a lungul timpului, coralul a fost folosit ca podoabă în confecționarea bijuteriilor, însă această practică amenință existența acestor animale.

3. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză – Midi-Pyrenees. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă conturul regiunii franceze Midi Pyrenees, Capitoliul din Toulouse, Cetatea episcopală d’Albi și Viaductul Millau. În dreapta conturului regiunii sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesupt pe centru și puțin dreapta este aplicată inscripția MIDI – PYRENEES. În stânga conturului regiunii este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09.2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 160 000 exemplare
gravor – J. Jimenez

Midi-Pyrénées este o fostă regiune franceză, care de la 1 ianuarie 2016 face parte din noua regiune – Occitania. Din punct de vedere istoric, Midi-Pyrénées era alcătuită din mai multe foste provincii franceze:

24,2% făcea parte din Gasconia
23,4% făcea parte din Languedoq
19,9% aparținea anterior Rouergue
15,4% era ocupată de Quercy
16,6% o serie de mici provincii pirineene
0,5% era Agenais

În Evul Mediu cea mai mare parte a ceea ce este acum Midi-Pyrénées a fost condusă la un moment dat de contele de Toulouse. Populația regiunii a fost și este neuniform distribuită (de la 12-60 loc pe km pătrat la 3500 loc pe km pătrat). Astăzi limba franceza este dominantă în întreaga regiune. Populația din zona metropolitană Toulouse este semnificativ mai tânără, cu un nivel de educație mai ridicat decât în restul regiunii Midi-Pyrénées. În afara regiunii Toulouse, Midi-Pyrénées este o regiune îmbătrânită, combinată cu o pierdere a populației. Midi-Pyrénées este cea mai mare regiune a Franței. Ocupă o poziție strategică între Marea Mediterană și Oceanul Atlantic. În 2006, PIB-ul său total a fost de 87,915 miliarde de dolari pentru o populație de 2.755.000 de locuitori. Numeroase companii multinaționale au sediul central sau birouri majore în regiune.. Industria aerospațială este o sursă importantă de venit pentru regiune și angajează 57.000 de persoane. Mai mult, peste 3.000 de furnizori fac parte din infrastructura de inginerie, electronică, telecomunicații și informatică a acestei industrii. Cu 80.000 de studenți și 15.000 de oameni de știință împărțiți în 400 de laboratoare, regiunea se clasează în primele trei locuri din Franța pentru cercetare științifică. Prin urmare, transferurile de tehnologie către întreprinderile mici sunt substanțiale. Turismul este o sursă importantă de venituri pentru regiune, parțial datorită unui climat însorit și prezenței Pirineilor.

Capitolul din Toulouse este inima administrației municipale și primăria orașului având caracter de monument istoric încă din anul 1840. Încă din 1190 magistrații guvernatori (capitulii) din Toulouse au comandat structurile originale ale amplasamentului pentru a oferi un sediu guvernului unei provincii care creștea în bogăție și influență. Situl a fost numit Capitoliu de către funcționarul orașului, Pierre Salmon, în 1522, pentru a aminti de Capitoliu roman. Din clădirile medievale originale au supraviețuit doar curtea lui Henri al IV-lea și poarta. Noua clădire lungă de 135 de metri, a fost proiectată de Guillaume Cammas în stil neoclasic, construită din cărămidă roz caracteristică și finalizată în 1760. Designul a inclus o secțiune centrală din cele trei travei, ușor proiectată înainte, aripi cu câte șase travei pe fiecare parte și o pereche de travei la capăt, proiectate înainte ca pavilioane. Secțiunea centrală prezenta o ușă segmentată cu o cheie de boltă flancată de o pereche de ferestre segmentate la parter, o ușă franceză flancată de o pereche de ferestre segmentate înalte la primul etaj și un ceas flancat de o pereche de ferestre segmentate mai scunde la etajul al doilea. Traveele din secțiunea centrală erau flancate de opt coloane ordin corintic care susțineau un antablament și un fronton. Aripile și traveelele la capăt erau fenestrate într-un stil similar și flancate de pilaștri de ordin corintic.

Catedrala Sainte-Cécile din orașul francez Albi a fost construită între anii 1282 – 1480 și are statut de monument istoric inclus și în Patrimoniul mondial UNESCO. Clădirea este izbitoare prin contrastul dintre exteriorul său auster, asemănător unei fortărețe, și bogata decorațiune picturală și sculpturală a interiorului. Un monument fără egal, își afirmă puterea printr-un stil tipic regiunii Languedoq din sudul Franței: goticul sudic. Stilul său unic este amplificat și mai mult de decorațiunile interioare. Catedrala actuală a fost precedată de mai multe clădiri, în timp avariate și reconstruite. Prima catedrală gotică a fost construită din piatră, un material considerat mai nobil pentru o clădire religioasă. Cu toate acestea, pentru catedrala actuală, construcția a folosit în mod deliberat cărămida: era necesar să se construiască rapid și ieftin. Scopul era de a demonstra puterea Bisericii Catolice, de a-și proteja sanctuarul cu ziduri groase și de a exprima un sentiment de sărăcie ca răspuns la catarism, care susținea acest mod de viață. Considerată cândva ruda săracă a arhitecturii rezidențiale, cărămida a câștigat pentru prima dată importanță odată cu construirea Palatului Berbie, iar noua catedrală avea să-i asigure triumful. Câteva dintre caracteristicile tehnice ale edificiului sunt

Înălțimea turnului-clopotniță: 78 m
Lungime totală: 113,5 m
Lungime internă: 100 m
Lățime totală: 35 m
lățime interioară: 30 m
Înălțimea peretelui: 40 m
Înălțimea bolții: 30 m
Grosimea peretelui la bază: 2,5 m

Astăzi Catedrala din Albi este închisă ca o navă cu pereți înalți, construită aproape în întregime din cărămidă locală. Zidurile sale sunt întărite în mod regulat cu contraforturi semicilindrice. Baza zidurilor este înclinată în jos, încorporând contraforturile. Este, de fapt, cea mai mare catedrală din cărămidă din lume; se estimează că în construcția sa au fost folosite aproximativ 25 de milioane de cărămizi. De asemenea, este cea mai mare catedrală pictată din Europa. Turnul clopotniță ocupă latura de vest, înlocuind portalul monumental, didactic, întâlnit în catedralele gotice din nordul Franței, fiind dotat cu cinci clopote (380 kg, 780 kg, 1150 kg, 1250 kg și 3020 kg). Sainte-Cécile se mândrește cu cea mai mare colecție de fresce renascentiste din Franța . Cu o suprafață de aproximativ 18500 m. pătrați este singura catedrală din Europa cu pereți și bolți pictate în întregime.

Viaductul (podul) Millau este plasat pe teritoriul comunelor Millau şi Creissels, în departamentul Aveyron, Franța. Înainte de construirea podului, traficul de pe autostradă cobora pe fundul văii râului Tarn, urmând drumul național 9, în apropiere de Millau. Acest lucru producea aglomerație la începutul și sfârșitul vacanței de vară. Podul traversează valea Tarn desupra celui mai jos punct al acesteia, unind două dealuri de calcar, Causse du Larzac și Causse Rouge, dealuri plasate în parcul natural regional Grands Causses. Autostrada A75 este una dintre cele mai importante căi de comunicație care unesc sudul și nordul Franței. Construcția sa a început în anul 1975 şi s-a terminat în 2004 odată cu terminarea viaductului. Primele studii pentru construirea podului au început în 1998. Viaductul este declarat lucrare de utilitate publică pe 10 ianuarie 1995. Alegerea soluției hobanate (piloni şi ancore de oţel) propuse de consorțiul constructor este făcută pe 9 iulie 1996. A fost deci nevoie de nu mai puțin de opt ani pentru a defini traseul și a alege soluția. Încă cinci ani au fost necesari pentru alegerea constructorului. Piatra de temelie a fost pusă pe 14 octombrie 2001 și viaductul a fost pus în serviciu pe 17 decembrie 2004. Viaductul este un pod hobanat cu o lungime de 2460 m. Traversează râul Tarn la aproape 270 m altitudine. Tablierul, cu o lătime de 32 m, conține o autostradă cu 2 bezi și o bandă de urgență pe fiecare sens de mers. Podul este susținut de șapte picioare prelungite prin piloni de 87 m înălțime, de care sunt agățate cele 11 perechi de hobane (cabluri ancoră). Raza de curbură a podului este de 20 km, ceea ce permite vehiculelor o traiectorie mai precisă decât în linie dreaptă. Arhitectul Norman Foster şi compania sa au proiectat şi construit viaductul susţinut de şapte stâlpi, dispuşi la intervale de 342 m. Pentru construirea sa s-au folosit 36000 tone de oţel şi 206000 tone de beton. Cel mai înalt stâlp şi cel mai înalt pilon ating 245 m, respectiv 343 m (mai înalt cu 16 metri decât turnul Eiffel şi doar cu 38 de metri mai scund decât clădirea Empire State Building). Lucrarea este garantată pentru 120 de ani. Fiecare pilon al podului susţine 11 cabluri aflate în linie cu axul viaductului. Acestea susţin o platformă trapezoidală (înclinată la 3 grade de la S la N) unde sunt amplasate cele două culoare protejate de bariere contra vântului. Valoarea totală a construcţiei a fost de aproximativ 320 milioane de euro, la timpul executării lucrării.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

A.C.M.R.R. - Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere

(Informații militare)

După modelul Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Ministerul Apărării Naționale s-au înființat astfel de asociații și în cardul altor structuri militarizate ale statului (Ministerul de Interne, SRI, SIE, SPP, ISU, etc). Conform Hotărârilor de Guvern nr. 869 / 01.08.2007 și 956 din 22.08.2007 aceste asociații sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică și ca organizații de binefacere. Conform prevederilor statutare aceste asociații sunt persoane juridice apolitice, cu scop nepatrimonial, constituite prin libera voință a ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în rezervă și retragere proveniți din structurile, unitățile și formațiunile de informații, cetățeni români, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie ori de situație materială, și au ca principal obiectiv apărarea și promovarea drepturilor legitime și profesionale ale membrilor lor. De asemenea, ele organizează activități cu caracter profesional, educativ, cultural, de recreere și odihnă, de sprijin al unităților de informații în activitatea desfășurată de acestea, precum și de promovare a drepturilor și intereselor legitime ale membrilor lor. Asociațiiile sunt conduse de către Consilii Directoare alese în cadrul Conferințelor naționale. Între conferințele naționale, deciziile referitoare la activitatea Asociațiilor se iau de către Colegiile Centrale, formate din mai mulți membri, organisme care se reunesc anual, și se pun în aplicare de către Consiliile Directoare, care sunt organismele executive al acestor asociații.

Asociația folclorică AVRAM IANCU 1993 - 2003

Pentru activitate folclorică deosebită

Asociația Folclorica "Avram Iancu" este o organizație non-guvernamentală înființată în 1993, cu scopul de a contribui la conservarea tradițiilor populare. Asociația are în prezent aproape 200 de dansatori și peste 120 de membri. Acesta este formata din mai multe ansambluri folclorice de copii și tineri care au dezvoltat o activitate susținută în multe localitati din județul nostru. Ansamblul folcloric "Avram Iancu" a participat la mai multe concursuri și festivaluri, atât în România cât și în străinătate: Franța, Italia, Germania, Spania, Grecia, Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria, Olanda, Rusia, Moldova, Ucraina, Turcia și China. La toate festivalurile și concursurile - naționale și internaționale - ansamblul a câștigat premii iar performanțele sale artistice au fost apreciate. Profesorul Aurel Bulbuc este președinte și fondator al Asociatiei Folclorice "Avram Iancu". El a dezvoltat o activitate artistică excepțională de peste 40 de ani. Profesionalismul lui este bine cunosc de către autoritățile din domeniul creației artistice populare, dându-i, cu ceva timp in urma, titlul de maestru coregraf de prima categorie pentru activitatea sa excepțională. Obiectivul principal al acestei asociații este conservarea vie si perpetuarea traditiilor populare promovand valorile autentice ale dansului, cântecului și portului local. Ascoiația are sediul la Cluj Napoca, pe Aleea Padin, nr.18, ap.78.

Avram Iancu a fost un avocat transilvănean și revoluționar pașoptist, care s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola - actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj. Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de "Craiul muntilor". Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând:"Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis. Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoti si de peste 10000 de oameni, care i-au ramas fideli până în ultima clipă.

Academia de științe juridice din România

Academia de Ştiinţe Juridice din România, denumită în continuare AŞJR, este for naţional de consacrare ştiinţifică, care reuneşte personalităţi reprezentative ale ştiinţelor juridice. AŞJR este instituţie de interes public, cu personalitate juridică de drept public, autonomă, înfiinţată prin Legea nr. 139/2015 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Juridice din România, denumită în continuare Legea. AŞJR este continuatoarea în drepturi şi preia tradiţiile ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, înfiinţate în anul 1939. AŞJR are siglă proprie. Forma acesteia este rotundă. În centrul siglei, pe fond albastru, este prefigurată, în culoarea galben-auriu, zeiţa Themis care ţine într-o mână balanţa, iar în cealaltă cartea; sigla este conturată de un cerc de culoare galben-auriu pe care este inscripţionată denumirea academiei. Sediul AŞJR se află în municipiul Bucureşti, sectorul 1, bd. Magheru nr. 22, etajul II. AŞJR are următoarele atribuţii principale:

a) promovarea, dezvoltarea, sprijinirea şi protejarea ştiinţelor juridice şi a învăţământului superior juridic sub toate formele, acţiunile şi metodele directe şi indirecte;
b) iniţierea, elaborarea şi îmbunătăţirea unor proiecte de acte normative, puncte de vedere şi opinii juridice;
c) evaluarea fenomenelor juridice şi realizarea unor studii de impact privind aplicarea actelor normative;
d) alte atribuţii stabilite prin prezentul statut sau prin hotărârea adunării generale.

În cadrul acesteia funcționează mai multe secții:

secția de drept public
secția de drept privat
secția de științe penale
secția de drept internațional și de drept comparat
secția de practica dreptului

A.C.I.R. - Asociația colecționarilor de insigne

Colecția Huh Mariana

Orice colecţie spune o poveste, iar istoria acestui hobby cultural datează de foarte mulţi ani. Colecţiile au avut un puternic impact cultural asupra societăţii înca din antichitate.Se spune că dinastia Ptolemeică, cea care a condus Egiptul între anii 305-30 Î.Hr, a deţinut o impresionantă colecţie de cărţi din întreaga lume, colecţie cunoscută sub numele de “Biblioteca din Alexandria”. O alta colecţie impresionantă care aparţine de această dată perioadei renascentiste a fost cea a familiei De Medici, una dintre cele mai influente familii din Italia secolelelor XV-XVI. Membrii familiei De Medici au fost primii care au încercat să colecţioneze cât mai multe obiecte de artă. Exemplul lor a continuat şi în secolele care au urmat, fapt pentru care foarte multe dintre colecţiile deosebite care se găsesc astăzi în muzeele din întreaga lume reprezintă, de fapt, donaţiile unor astfel de colecţionari. Pe lângă obiectele deosebit de importante, au existat încă din cele mai vechi timpuri şi colecţii de piese cu o mai mică valoare materială. Aceste colecţii purtau numele de “curiosité”. Şi în prezent există asemena colecţii, acestea fiind chiar cele care domină, foarte multe persoane colecţionând fel de fel de marunţişuri. Fiecare colecţie are o poveste care descrie locurile şi evenimentele din trecut şi totodată îl defineşte pe cel care a pus bazele colecţiei. Deşi multi colecţionari adună aceste obiecte din pură pasiune şi pentru valoare sentimentală, de multe ori aceste obiecte capătă în timp valoare bănească. Fiecare colecţie este unică, la fel şi colecţionarul care o deţine, acesta fiind influenţat de factori precum pasiunea pentru obiectele respective, interesul şi situaţia financiară, precum şi suma alocată acestui hobby, care poate deveni una foarte mare. Specialiştii în psihologia colecţiilor şi a colecţionarilor sunt de părere că în momentul în care o persoană începe o anumită colecţie, indiferent de tipul acesteia, un pas foarte important îl reprezintă ţinerea unei evidenţe foarte clare a pieselor din colecţie. Colecţionarii fotografiază fiecare element al colecţiei, grupează elementele colecţiei şi întocmesc un dosar în care înregistrează toate piesle. Mai mult decât atât, cei care colecţionează obiecte de valoare îşi asigură neapărat colecţia. Colecţionarii sunt conştienţi de aspectele cele mai importante: asigurarea, întreţinerea şi dezvoltarea colecţiei lor. Colecţionarii de artă tratează orice obiect artistic cu foarte mare responsabilitate şi sunt de foarte multe ori chiar specialişti, având în vedere legătura dintre artă şi istorie. Colecţionarii de cărţi consideră că pasiunea lor este una nobilă în adevăratul sens al cuvântului, atâta timp cât colecţionează operele literare cu o mare însemnătate pentru propria persoană şi nu pentru a le comercializa. Pe lângă colecţionarii de obiecte cu valoare culturală însemnată, există şi colecţionari care prezintă un interes aparte pentru obiecte care nu au mare însemnatate. Se presupune că această “pasiune” dusă la extrem poarta numele de “colecţionare compulsivă de obiecte” şi este considerată o boală în adevăratul sens al cuvântului. Ziare sau articole, cutii, doze de suc şi bere, sticle şi ambalaje precum şi alte obiecte de acest gen reprezintă punctul de interes al acestor “colecţionari”. De cele mai multe ori este nevoie de un consult de specialitate şi de un tratament adecvat, iar persoanele în cauză nu mai trateaza colecţia ca pe o pasiune, ele devenind din pasionati pacienţi. Iată unele caracteristici ale colecţionarului de rând:

Este foarte ataşat de colecţia lui, se “zburleşte” la cunoştiinţe dacă acestea îndrăznesc să îi deranjeze piesele din colecţie.
Deşi foarte grijuliu, nu ratează nici un moment să se laude, sau să îşi expună ât mai la vedere colecţia sau colecţiile.
Poate cheltui sume foarte mari pentru a cumpăra exact acel obiect care “lipsea” colecţiei şi o “împiedica” să fie întreagă.

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist. În poza de deasupra e prezentată familia Huh (Dorel și Mariana), ambii împătimiți colecționari de insigne și membri ai ACIR, din localitatea Vălișoara, județul Hunedoara.

Am aflat cu surprindere că domnul Huh a decedat urmare a pandemiei de coronavirus, Dumnezeu să-l odihnească în pace!

A.G.V.P.S. - 2016

Începuturile organizării vânătoreşti din România, în asociaţii vânătoreşti locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Prima societate autentică de vânătoare a fost înregistrată în România, la Bucureşti, în anul 1870. A urmat constituirea altor şi altor societăţi locale de vânătoare, după preocupările europene în domeniu, din acea perioadă. Dintre noile societăţi de vânătoare înfiinţate, reamintim doar „Uniunea Vânătorilor din Braşov” şi „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, ambele fondate în acelaşi an, 1883. Chiar dacă începuturile organizării vânătoreşti din ţara noastră au devansat, la acea vreme, multe iniţiative similare din alte ţări europene, constituirea unei Uniuni Naţionale a Vânătorilor din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanţii societăţilor de vânători din fostele provincii româneşti au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate naţională de intervenţie eficientă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii intereselor comune ale tuturor vânătorilor din ţara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătoreşti din România, întru înnobilarea pasiuni vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora şi prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când şi cum permitea legea. De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se constituia, şi la Bucureşti, în 5-7 iunie 1919, „Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum s-a precizat deja, „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein). Constituirea unei singure Uniuni Naţionale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca şi realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de „incidentul Scraba”, care a pus în pericol, pentru moment, realizarea unirii. Totuşi, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegaţi ai societăţilor de vânătoare din întreaga ţară, ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” şi ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârşit, fuziunea. Data de 5 iunie 1919 reprezintă aşadar momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. În anul 1948, cunoscut ca an al unor profunde transformări politice impuse din exterior, Uniunea Generală a Vânătorilor din România a fost desfiinţată, în locul acesteia fiind înfiinţată, prin Decretul 211/1948, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R.), persoană juridică, de utilitate publică. Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a moştenit astfel, prin lege, membrii, patrimoniul privat, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ale fostei Uniuni Generale a Vânătorilor din România, fiind succesoarea de drept a acesteia.În anul 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.), alipindu-i-se acesteia şi asociaţiile şi societăţile private de pescari sportivi. În concordanţă cu împărţirea teritorială din acea perioadă, membri vânători şi pescari sportiv ai A.G.V.P.S. din România erau organizaţi în filiale regionale cu personalitate juridică, la rândul lor împărţite în filiale raionale. Caracterul asociaţiei şi al patrimoniului acesteia a rămas, în continuare, 100% privat. Aici admiri sigla AGVPS din România. A urmat anul 1968, care, prin noua împărţire administrativ-teritorială a ţării în judeţe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociaţii judeţene (39) şi din municipiul Bucureşti (6) ale vânătorilor şi pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziţii administrative, în condiţiile respectării întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954. Toate reglementările legale, care au urmat cu privire la vânătoare, la pescuitul sportiv şi la portul armelor au nominalizat consecvent şi au instituţionalizat astfel A.G.V.P.S. din România, fiind mai apoi definită cu claritate, prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca „organizaţie obştească, cu personalitate juridică şi cu statut propriu”.

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate. Sus am postat logo-ul Asociației generale a vânătorilor și pescarilor sportivi din România.

Ursul brun, denumire științifică Ursus arctos, este o specie de ur;i din genul Ursus, cu largă răspândire planetară. Este un animal deosebit de puternic, aparținând familiei Urside, are un corp de până la 2,5 metri lungime, o înălțime la greabăn de până spre 1,5 metri și o greutate maximă de 600 kg (aceleași subspecii). Ursul brun poate trăi până la 30 de ani în natură și până la 50 de ani în captivitate. Ursul calcă pe toată laba piciorului (este plantigrad) iar ghearele sale nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa și degetele. Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul și puful. Deși culoarea de bază este cea brun-cafenie, variațiile sunt deosebit de mari, de la urși roșcați la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya. Dentiția este tipică de omnivor, cu canini puternici și molari rotunjiți.

Colan masonic - piept

Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

___________ooOoo___________

MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC