Epaminonda's Blog.....: CLANUL BIVOLU DIN LOCALITATEA BRĂHĂȘEȘTI, JUDEȚUL GALAȚI

Cu părinții naturali eu am mai avut o soră și un frate. Sora se numește Polixenia și este mai mare ca mine cu trei ani. Este primul copil al părinților mei naturali. Odată, pe când soră-mea Polixenia avea vreo 2 ani și jumătate, tata a mers la moara din Gohor să macine porumb pentru el și încă un vecin, și întru-cât vremea era foarte frumoasă, și soră-mea plângea, cerând să se plimbe și ea cu căruța, a luat-o și pe ea deși, mama s-a împotrivit. Tata s-a gândit că dacă fetei îi va fi foame, sete sau somn o va duce la sora lui, Vasâlca Toderașcu, ce căreia i-a murit ambele fete la vârsta adolescenței, despre care v-am povestit mai sus. Și chiar așa s-a întâmplat. La moară fiind multă lume, s-a lăsat seara și sora a început să moțăie. Neavând ce face tata a dus-o, firesc, la Vasâlca, că doar era sora lui bună. Tata a terminat de măcinat pe la miezul nopții apoi a mers la sora lui să își ia fata acasă. Dar cum fata dormea profund mătușa Vasâlca a zis șoptit că nu e cazul să scoale fata pentru că îl va smiorcăi până când ajunge acasă la Brăhășești. Cum era într-o vineri ea a promis că, împreună cu soțul său, o va aduce acasă la Brăhășești, duminică, să nu-și facă nicio grijă că doar era și nepoata lor. Tata s-a sucit, s-a învârtit, gândindu-se la ce-o să zică mama când îl va vedea singur, dar și la fată care dormea liniștită, zâmbind prin vis, și până la urmă acceptat. Ajuns acasă pe la trei noaptea, mama s-a arătat foarte necăjită, derutată și speriată când l-a văzut singur.

- Ce-ai făcut Ghițișor, ce s-a întâmplat? Unde e fata mea?

Apoi a podidit-o lacrimile, dându-și palme și trăgându-se de păr. Tata, fâstâcit și el, cu mare greutate, a reușit să-i explice că fata era bine, că a lăsat-o la sora lui, nevrând s-o scoale din somn noaptea și că Vasâlca i-o va aduce acasă duminica următoare. Numai o mamă poate ști ce este dragostea de copil. Cele două zile au trecut cu greu, pentru ziua de duminică mama a pregătit un meniu special că doar îi venea fata acasă dar și cumnații de la Gohor. Dar, ghinion, toată ziua de duminică a plouat iar cumnații nu au putut veni. Pe atunci nu existau mijloace de transport și nici mijloace de comunicație, ca acum, și în plus exista riscul ca pe o vreme rece și ploioasă fata să răcească. Cu mare greutate în suflet, pe care numai biata mamă a a simțit-o, a mai trecut o săptămână și din nou era duminică, iar de astă dată plăcinte “poale în brâu” în cinstea musafirilor ce erau foarte așteptați. De astă dată era o duminică cu un soare strălucitor. Deja se făcuseră ora 13.00 și musafirii nu veneau. Atunci părinții s-au îmbrăcat frumos, au înhămat caii la căruță și au mers la Gohor să-și ia fata. Era o zi de primăvară cu un soare generos care prevestea o vară toridă. Pe prispa înaltă a casei din Gohor, era întins un covor pe care se juca cu păpușele, ne păsându-i de nimic, surioara cu cârlionți blonzi la tâmple, acum parcă aurii, din cauza soarelui darnic.

Părinții mei au fost întâmpinați la poartă de Vasâlca și Alexandru, ambii cu capetele descoperite și cu lacrimi în ochi, barându-le accesul în curte.

- De ce plângeți, ce e cu voi? Se arată mama îngrijorată.

Atunci Vasâlca și Alexandru mi-au îmbrățișează părinții cu lacrimi și mai fierbinți.

- Știți ce ne-am gândit? Fu răspunsul lor.

- Știți că noi am avut două fete pe care le-am iubit nespus, dar pe care le-am “pierdut” pentru că așa a fost voia lui Dumnezeu. Noi suntem oameni bătrâni, uitați-vă la părul nostru, nu mai putem avea copii, așa că...

- Nu se poate! Veni răspunsul alor mei.

- Este primul meu copil, nu se poate, o iubesc nespus pe Polixenia mea, nu se poate!

- Maria și Ghițișor, gândiți-vă bine, voi sunteți tineri și veți mai avea copii.

De astă dată, și pe ai mei, i-au podidit lacrimile.

- Nu și nu, nu se poate! Era răspunsul părinților mei.

Atunci Vasâlca și Alexandru au îngenuncheat, le-au pupat mâinile alor mei, promițându-le:

- Oricând o puteți vedea, doar locuim în sate vecine.

După multe insistențe, cu inima frântă și cu sufletul răvășit, părinții mei nu au putut refuza doi oameni bătrâni, îngenuncheați în fața lor, care pe deasupra le mai erau și rude (tata și Vasâlca fiind frați buni), și au acceptat cu o voce tremurândă, dând din cap.

Și fără să intre în curte, fără să-și mai pupe fata, s-au întors acasă cu inimile zdrobite. Ce-o fi fost în sufletul lor, sau ce-or fi visând noaptea, numai bunul Dumnezeu știe. Cu siguranță pentru ei nu a fost ușor. Cert este că Polixenia a fost crescută și educată cu mare grijă de părinții adoptivi, ne lipsindu-i nimic din ce-și dorea. După o vreme rana s-a cicatrizat și viața a intrat în normal. Fiind copil preșcolar, îmi amintesc că o domnișorică frumoasă ne vizita casa. Ne jucam împreună, mâncam împreună fără a ști că ea este sora mea mai mare. Adeseori între noi apăreau și mici situații conflictuale pe care părinții le rezolvau dar, parcă, ținând mai mult cu Polixenia, iar eu pe atunci nu pricepeam de ce făceau ei acest lucru. Aproape toate vacanțele ea și le petrecea în familia naturală unde se simțea tare fericită. Odată am simțit-o foarte tristă, tăcută și retrasă, nu mai era cea dinainte. Eu și părinții am încercat în repetate rânduri să aflăm cauza acestei schimbări de comportament, dar a fost în zadar. Derutați, părinții mei au dus-o acasă la Gohor, iar acolo, întâlnindu-și părinții adoptivi, a izbucnit în plâns.

- Voi nu sunteți părinții mei, arătând către părinții adoptivi.

- Nici voi nu sunteți părinții mei, că m-ați părăsit, m-ați dat la alții, arătând către părinții ce i-au dat viață.

Descoperind motivul supărării fetei ambele, familii au explicat cu răbdare și tact situația adevărată, desigur lacrimile făcându-și apariția pe fețele tuturor celor prezenți. Într-un târziu fata s-a liniștit, toți cei patru părinți au pupat-o și îmbrățișat-o cu dragoste și ulterior viața a reintrat pe făgașul normal. Mai târziu aveam să aflăm că unul dintre verișorii mai mari i-a spus fetei că noi suntem frați buni. De aici în colo toate vacanțele și celelalte întâlniri ale noastre au fost și mai frumoase. Ne spuneam cu mândrie, drag și fără pic de reținere frate și soră.

Sora Polixenia a absolvit școala generală la Gohor și ulterior Liceul economic de la Brăila. A lucrat pănă la pensionare în unități CEC din Galați. S-a căsătorit cu Fănică Anton, de fel din localitatea Cârligele, județul Vrancea, care a lucrat ca tehnician instalații electrice în Combinatul siderurgic de la Galați. Au format o familiei deosebită care se înțelegeau perfect. Au împreună o singură fată, Lavinia, căsătorită și ea, azi funcționară de bancă la Galați. Îmi amintesc de cumnatul Fănică deoarece era priceput la toate și era foarte amabil. Fiind din zonă viticolă făcea un vin deosebit, iar acum odihnește la cer. Astăzi sora Polixenia locuiește singură, mângâindu-și zilele cu singurul nepoțel, Ștefănuț, iute ca argintul viu.

La trei ani după mine a venit pe lume fratele cel mic Gheorghe, care locuiște în Tecuci – Satul Nou, paznic la un liceu din oraș, căsătorit cu Eugenia, având împreună o familie numeroasă. Repet că părinții Ghiță și Maria, din a doua căsătorie, a adus pe lume trei copiii: Polixenia - născut în 1950, eu - născut în 1953 și Gheorghe - născut în 1956. Deci părinții naturali nu a mai avut fată așa cum își doreau ei și cum le-a urat și familia Toderașcu la momentul preluării Polixeniei. Fratele Gheorghe s-a dovedit altfel decât mine, el s-a aplecat mai mult pe meserie și pe gembășie, exact ca tata. Mai mult de gura mea și a mamei, după absolvirea școlii generale în Brăhășești, a urmat cursurile Școlii profesionale de mecanici îmbunătățiri funciare, a lucrat o vreme la balastiera Pădureni, de lângă Mărășești. Apoi a fost încorporat ca militar în termen, lucrând ca mecanic îmbunătățiri funciare în unitățile militare de la Deveselu și Ianca. Lucra mult și bine, atât ziua cât și noaptea, era foarte apreciat de comandanți, a fost dat și la ziarul armatei pentru eroism prin muncă, era foarte des recompensat că îl vedeam acasă de multe ori. La “liberare” s-a întors acasă și cu un carnet CEC la buzunar, pentru că munca sa era și plătită cumva. După armată s-a căsătorit cu Eugenia Pavel, de fel din satul Munteni, de lângă Tecuci. La îndemnul unui verișor și-a lăsat munca în care era calificat și împreună au plecat la Brașov lucrând câțiva ani, ca muncitori necalificați la banda de montaj, în Întreprinderea “Steagul Roșu”. Ajungându-i greutățile și venind pe lume copiii, au plecat din Brașov, stabilindu-se la Tecuci. Și-a cumpărat casă, căruță și cai și a început să profeseze liberal ca și tata. După o vreme s-a angajat la “Paza contractuală”, cum se numea pe atunci. Lucra ziua dar și noaptea în schimburi, avea uniformă, șapcă, fluier și purta cu mândrie la centură pulanul (bastonul de cauciuc). Neavând timp pentru familie și profesia sa liberală a făcut ce a făcut și s-a transferat ca paznic, doar de noapte, la Colegiul Național “Spiru Haret” din Tecuci. Aici este foarte apreciat de direcțiunea liceului pentru că nu dă înapoi când este să facă și altceva în folosul școlii (vopsit, ușoare reparații la uși, ferestre, garduri, curățat baza sportivă, etc). Aici îi place pentru că nu muncește fizic, adeseori mai și ațipește noaptea cu capul pe o bancă și are zilele libere pentru afacerile sale.

Cum am spus, fratele are o familie numeroasă ce numără cinci copii (patru fete – Alina, Paula, Mihaela, Lavinia și un băiat – Silviu) , toți căsătoriți și cu copii. Nepoatele Alina și Paula locuiesc în Tecuci, au câte doi copii (băiat și fată). Nepoata Mihaela locuiește în Negrilești și are patru copii (doi băieți două fete), Nepoata Lavinia locuiește în Tecuci și are doi copii (băieți). Nepotul Silviu locuiește în aceiași casă cu fratele, este bastonul său sprijin la bătrânețe și are doi copii. În total fratele Gheorghe are cinci copii și doisprezece nepoți. Ce poate fi mai frumos de atât? La zile onomastice și de aniversare, când se adună toți, este o adevărată bucurie să-i privești. Rețin că la un asemenea eveniment s-a întins afară masă mare, înconjurată de multe scaune. Cu muzica la maxim, bună dispoziție și socializare, mie mi-a plăcut să fac poze cu tot neamul, când am vrut să dau și eu noroc cu lumea, am constatat că nu mai aveam pahar, am cerut altul și am cinstit. Când am vrut să degust friptura, ia-o de unde nu-i, că zburase. Derutat și în hohotele de râs ale celorlați mi s-a explicat că dacă nu ești atent și nu mănânci repede, vine armata de nepoți și “curăță” tot. Asta înseamnă o familie numeroasă și cu adevărat fericită.

Să vă povestesc acum despre jumătatea mea. Pe când eram în ultimul an la școala militară, am făcut un stagiu de pregătire la o unitate militară din Slatina. Și aici am dus-o bine deoarece toată ziua stăteam în cancelaria comandantului de baterie și lucram la documentele de planificare a instrucției și pe hărțile de aplicație, că doar eram proiectant la bază și scriam și desenam frumos. La sfârșitul stagiului fiecare elev primea o notare parțială de serviciu. Zâmbind comandantul de baterie “foarte ocupat” mi-a spus să o redactez eu. Eu m-am conformat și, tot zâmbind, l-am întrebat dacă pot să-mi propun și o recompensă. El nu a avut nimic împotriva și de îndată m-am luat de treabă. Am căutat un vocabular elevat și am început să-mi aduc osanale. În final am scris: “Pentru modul exemplar de comportare în unitatea noastră, se propune recompensarea elevului de către conducerea școlii militare... cu cinci zile de permisie cu foi de drum”. Ajuns în școală m-am lăudat la colegi că mi s-a propus (și nu că mi-am propus) recompensarea cu permisie. La plecarea în ultima vacanță am fost adunați pe platoul central, am fost instruiți despre modul de comportare în vacanță, am fost felicitați pentru rezultatele obținute în stagiul de pregătire și a anunțat că unul din elevi (altul) a venit cu propunere de recompensare și că este recompensat. Atunci un coleg de clasă, mai curajos, a strigat că și în clasa lui este un elev cu propunere de recompensare. Comandantul ordonă:

- Să ridice mâna toți elevii care știu că au în notare propunere de recompensă!

Eu, cam speriat, îmboldit de colegi, am ridicat mâna, eram singurul. Am fost întrebat cum mă cheamă, s-a ordonat verificarea pe loc a notării mele de stagiu și am primit permisia de cinci zile în prelungirea vacanței. La plecarea spre casă, în vacanță, aveam să-mi cunosc viitoarea soție. Am citit că multe cupluri s-au cunoscut în școală, alte la serviciu, altele la petreceri, altele pe stradă, altele la cinematograf, alte în parc, alte în avion, dar niciunul în tren. Ei bine, aflați că eu mi-am cunoscut soția în tren. S-a întâmplat într-un tren accelerat Brașov – Galați, undeva în apropiere de gara Câmpina. Fiind în tren și cu alți colegi, eu m-am gândit să cobor în gara Câmpina să umplu o sticlă cu apă. Cum trenul se apropia de gară eu am plecat repede spre ușa vagonului. Cum trenul probabil tot schimba liniile la intrarea în gară eu m-am dezechilibrat și era gata-gata să cad în brațele unei frumoase domnișoare. Atunci am observat că pe bancă, lângă o doamnă, stătea o domnișoară mândră și parcă îngândurată. Mi-am cerut scuze, am plecat mai departe, am coborât, am luat apă și am revenit. Nu am putut să trec mai departe, m-am oprit, am admirat încă odată pe cele două persoane și mi-am cerut din nou scuze. Doamna mai în vârstă s-a bagă repede în seamă:

- Nu-i nimic, nouă ne-a făcut plăcere!

Eu am tăcut și am plecat la colegii mei cărora le-am povestit întâmplarea. Ei au început să râdă și m-au îndemnat să mă întorc la cele două persoane și să încerc să o “agăț” pe domnișoară. Mi-am luat inima în dinți și am revenit lângă cele două persoane. Domnișoara, deși foarte atrăgătoare, era tot tăcută, morocănoasă, chiar țepoasă pe când doamna era mai vorbăreață. Aveam să aflu că sunt mamă și fiică, că sunt din Buzău, că vin de la o rudă din Brașov, că una și alta. Eu, care nu văzusem vreodată Buzăul, mă trezec întrebând așa-ntr-o doară:

- La Buzău sunt munți?

Domnișoara pufnește în râs, iar maică-sa răspunde iute:

- Da, da, avem munți frumoși, poftiți pe la noi!

Un domn de pe scaunul vecin, știind că la Buzău nu sunt munți face o remarcă:

- Gluma-i glumă, pân-se prinde!

Și gluma s-a prins pentru o viață. Nu știu cum am reacționat dar, până la urmă, am acceptat invitația, pentru sfârșitul vacanței, la revenirea către Sibiu. Cum aveam un plus de vacanță am plecat de acasă la termenul normal de terminare a acesteia și m-am oprit la Buzău “dornic să văd munți”. Nu mai intru în detalii că sunt prea intime. Cu talent și cu un curaj pe care nici acum nu mi-l explic am reușit să câștig simpatia fetei morocănoase, care am constatat că știa să și zâmbească și o făcea foarte frumos, dar și a mamei sale. Am văzut orașul Buzău, mi-a plăcut, dar surpriză, munți nu am văzut. După vreo trei zile de ședere am început să ne placem și astfel s-a înfiripat o prietenie frumoasă. Ajuns la Sibiu a început o campanie furibundă de corespondență poștală, săptămânal câte o scrisoare și o carte poștală plecau spre Buzău. Atunci mi-am descoperit talentul de scriitor, era să scriu “vrăjitor”, că și eu mă minunam de câte pagini scriam. La invitația mea Maria (eu și familia sa îi spuneam Mioara) a acceptat să vină la Sibiu ca să ne vedem și să îi arăt orașul. Au fost clipe de neuitat. În ultimul trimestru al ultimului an școlar a venit de câteva ori, ne-am cazat la Hotelul “Împăratul romanilor” din orașul vechi, la Cabana “Valea Aurie” din Parcul “Sub Arini” și în Parcul “Dumbrava”. După vrăjeli și tandrețuri am convenit destul de repede să ne căsătorim. Ne-am chemat părinții la Sibiu, aceștia au venit și, aflând, au rămas puțin surprinși de planul nostru. Deși părinții nu reușeau să se pună de acord în privința participării la organizarea nunții, pentru că noi,fii de țărani, nu ne închipuiam o căsătorie fără nuntă, eu și Maria am intrat împreună în baie, am luat-o în brațe și am întrebat-o direct:

- Vrei să te căsătorești cu mine, chiar și fără nuntă?

Fără să clipească ea a spus că vrea, eu am sărutat-o prelung, apoi am ieșit în camera în care părinții încă negociau și le-am spus intenția noastră. Puși în fața faptului împlinit discuția s-a încheiat. Părinții au plecat împreună spre gară iar noi am rămas împreună încă vreo două săptămâni în Sibiu. Comandanții au aflat că m-am căsătorit și îmi acordau două trei învoiri pe săptămână, plus că în celelalte zile am prin obiceiul de a sări gardul și de a merge la mândruță, care se cazase într-o cabană mică și cochetă din Parcul ”Sub Arini”, foarte aproape de școală.

În ziua de 15 august 1987 ne-am căsătorit oficial la Primăria Sibiu, martori fiindu-ne doar mama Maria și un bun prieten de la Școala militară de transmisiuni. Au urmat zile frumoase, zile de neuitat. Pe părinții soției îi cheamă Mihail și Valerica, el decedat, ea încă în viață, iar aceștia mai au o fată – Cornelia – mai mică cu vreo zece ani decât soția mea. Cornelia are o singură fiică, pe nume Teodora, o scumpețe de nepoată ce este studentă anul V la medicină militară.

Pe 21 august 1978 a avut loc mult așteptata festivitate de avansare a promoției de ofițeri de artilerie, la care a participat și Mioara. Cu vreo 2 zile înainte de avansare a avut loc ceremonia repartizării la unități, ocazie cu care am trăit bucuria de a fi repartizat la o mare unitate de elită a armatei românești din Tecuci, deci aproape de casă, în acea vreme părinții locuiau în Berheci. Este vorba despre fosta unitate militară de artilerie de lângă Gara de nord, în fața căreia s-a ridicat Magazinul Kaufland. Numele în clar al unității era Brigada 32 Rachete Operativ Tactice (R.O.T.) cu indicativul numeric 01589. Pe data de 26 august 1978 s-a organizat nunta noastră într-un mic sătuc de lângă Buzău. Noi am sosit la nuntă fix cu o zi sau doua mai devreme, eu preluând rolul de mire în uniforma militară de ceremonie, de parcă eram un cocoș.

Pe data data de 14 septembrie am sosit amândoi în Tecuci, am găsit o gazdă unde ne-am instalat iar a doua zi m-am prezentat la unitatea în care am fost repartizat. Am omis să spun că soția, înainte de căsătorie, a lucrat ca tehnician într-o unitate de elită a municipiului Buzău, ce se numea Întreprinderea de Contactoare și, la plecarea spre Tecuci, am convenit să își dea demisia, căci nu puteam trăi separați și speram că vom găsi un loc de muncă corespunzător pregătirii sale. După vreun an am primit un apartament central cu două camere, numai al nostru, și asta ne-a bucurat foarte mult. Aici a venit pe lume singurul nostru fiu – Ovidiu Adrian. Am dorit să aibă nume cu rezonanță latină și s-a împlinit. Ca ofițer în unitatea ROT am trecut prin mai multe funcții, uneori am fost recompensat și niciodată sancționat, fiind înălțat până la gradul de căpitan. Având în vedere că nu am urmat cursurile Academiei Militare, șansa de avansare la gradul de maior era aproape inexistentă. Mi-am iubit foarte mult familia, am vrut să fiu în permanență alături de ei, să-i protejez și să mă ocup de pregătirea copilului. Am văzut că foștii colegi din unitate care terminau Academia nu mai reveneau în unitate, fiind repartizați în unități de artilerie îndepărtate (Topraisar, Vânju Mare, Plenița, Șimleul Silvaniei, Mihai Bravu, etc), ori eu nu am dorit acest lucru. Totuși, prin intermediul unei cunoștințe, mi-am aranjat mutarea la ordin, în garnizoana Buzău, pe o funcție de maior, hârțogar – din care am și ieșit la pensie. Despre acest capitol al vieții mele am scris undeva mai sus. La Buzău mi s-a oferit apartament de 3 camere, dar într-un cartier mărginaș, astfel că l-am refuzat în schimbul unui apartament central, de două camere, în buricul orașului, undeva la intersecția magistralelor rutiere: Focșani – Ploiești cu Brăila – Brașov. Soția a reușit să-și recapete vechiul servici, fiul a fost înscris la cea mai bună școală din oraș și, în următorul an, eu am fost avansat la gradul de maior.

Copilul creștea văzând cu ochii iar noi parcă începusem a îmbătrâni. Încă de pe când copilul era în clasa a șaptea ne-am pus problema la ce liceu să candideze și ce să ajungă el în viață. Cum după Revoluția din Decembrie 1989, lucrurile erau cam neclare și cum la Buzău exista un Liceu Militar al Ministerului de Interne, eu și soția am decis ca fiul să urmeze cursurile acestui liceul, deși el dorea altceva (pădurar, mecanic de locomotivă sau “rocker”). A urmat o puternică muncă de lămurire dar și de pregătire în vederea admiterii la acest liceu.

A fost un examen greu, au fost doar 60 de locuri și aproximativ 18 candidați pe un loc. Dovadă că noi ne-am orientat bine și l-am pregătit bine iar el a învățat foarte bine, este faptul că ni s-a oferit sentimentul bucuriei la o mare reușită a singurului nostru copil - locul 20 pe lista de admiși. Au urmat patru ani nu chiar ușori pentru copil dar nici pentru noi, pentru că el s-a acomodat foarte greu la regimul militar. Venea des în învoire dar de multe ori, când pleca, avea lacrimi în ochi. Mărturisesc că de vreo două ori am vrut să-retragem din liceu, dar tot el se întorcea până la urmă. A terminat cu medie mare, a urmat filiera directă, candidând la Academia de Poliția ”Alexandru Ion Cuza”, specialitatea – poliție și reușind. Perioada în Academie i s-a părut mai ușoară decât cea din liceu pentru că deja se obișnuise cu regimul militar. Am participat la festivitatea de avansare de la Academie și recunosc că nu mai încăpeam în mine de mândrie. Atunci am rememorat clipe de la avansarea mea dar și de la reușita lui în liceu.

Pentru că și el a învățat bine, a fost repartizat în garnizoana Buzău, trecând prin mai multe funcții. Astăzi este comisar de poliție, șef de birou într-o structură specializată centrală. Locuiește în Buzău, la nici un kilometru depărtare de mine, astfel că ne vizităm și ajutăm reciproc. Este căsătorit cu o fată frumoasă, care se numește Marina Voicu (pe numele de fată) care este psiholog într-o clinică medicală buzoiană.

Avem o noră sensibilă, respectuoasă, care își iubește enorm familia, părinții ei dar și pe noi. Să nu uit să povestesc despre rodul iubirii lor. Ovidiu Adrian și Marina au adus pe lume o scumpețe de fetiță, care se numește Sara-Maria și pe care eu o alint Bob de Aur.

Este singura noastră nepoțică de fiu și ne topim de dragostea ei. Este eleva în clasa a patra la școala la care a învățat taică-su și învață foarte bine. Când vine pe la noi parcă se umple și se iluminează casa. Pe părinții Marinei, adică cuscrii noștri, îi cheamă Mihai și Elena Voicu. Sunt niște oameni deosebiți care locuiesc tot în oraș și cu care ne vedem la noi, la ei sau pe teren neutru într-o atmosferă plăcută și de înțelegere perfectă. La toate zile de naștere sau serbare a numelui membrilor familiei mele lărgite ne adunăm cu toții și petrecem în bună armonie.

Cam asta este viața unui fost militar, pensionat în urmă cu 19 ani, care caută să-și înfrumusețeze cât mai plăcut zilele. Trebuie să recunosc că și după 19 ani uneori noaptea visez scene cu activități militare (inspecții, reviste de front, aplicații, trageri, etc). Am încercat să mai lucrez pe ici colo, dar când s-a am spus că sunt pensionar toți angajatorii au strâmbat din nas, iar când au aflat că am și pensionar militar cu atât mai mult. Salvarea mea a fost că mi-am descoperit niște pasiuni. Sunt niște pasiuni frumoase care mă captează, necesitând timp și bani. Sunt numismat, medalist, cartofil, blogger și epigramist pârât. Sunt pasiunile care îmi dau viață și mă mențin mereu tânăr, ceea ce vă doresc și dumneavostră.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SIBIU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Jamboreea Sibiu 1932

A doua jamboree naționala (a cercetașilor) s-a desfășurat între 5 și 30 iulie 1932. Pregătirea evenimentului a fost coordonata de la sediul Comandamentului Marii Legiuni (București, strada Haga, nr.3). Conducerea jamboreei a fost asigurata de un comisar general, in persoana lt-col. Ulisse Samboteanu, directorul Cercetasiei, ajutat de un comitet de comandanti. Jamboreea s-a desfasurat pe un platou din Dumbrava Sibiului, din pacate astazi nesemnalizat de nici o placa comemorativa (posibile locatii: o parte din amplasamentul actual al Muzeului Astra sau Valea Aurie - cel mai probabil). Dupa montarea corturilor si efectuarea lucrarilor de amenajare/delimitare, fiecare cohorta a cautat sa se diferentieze printr-un aranjament original (portaluri realizate din trunchiuri de lemn cioplite, inscriptii trasate cu crengi, cetina, muschi si pietris) si prin sugestii de elemente locale (elemente specifice, butaforii etc.). Au participat 2500 de cercetasi si comandanti, membri ai Marii Legiuni a Cercetasilor Romaniei, cat si reprezentanti ai organizatiilor din strainatate. Lordul Baden Powel a transmis salutul sau celor prezenti, fiind reprezentat de catre sir Hubert S.Martin, Directorul Biroului International al Cercetasiei.

Pe perioada jamboreei s-a inaugurat un curs pentru comandanti, tinut de prof. Mihail Iacob, cpt. Ioan Dimancescu si cpt. Marin I. Georgescu. Au luat parte majoritatea comandantilor veniti in Dumbrava Sibiului. Activitatile cercetasesti au inclus campare, excursii, concursuri, sezatori si festivitati. Pe data de 24 iulie, jamboreea a fost onorata de prezenta M.S. Regele Carol al II-lea si a Marelui Voievod de Alba Iulia (viitorul rege Mihai).In excursii, cercetasii au facut cunostiinta cu oamenii si traditiile din zona. Cu prilejul Jamboreei de la Sibiu s-a lansat o serie comemorativa de 6 marci postale.

Aceasta emisiune se constituie intr-o premiera mondiala la nivelul jamboreelor (internationale sau nationale). Tot cu aceasta ocazie se pune in circulatie un ecuson al jamboreei in completarea celorlalte elemente precum și insigna postată aici.

Insigna - Muzeul Științe naturale Sibiu

Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu este o instituție cu profil muzeal înființată în anul 1849. Actuala clădire a muzeului a fost construită în anii 1894-1895 în fostul parc al Teatrului, pe strada Cetății nr. 1. Muzeul este o secție a Muzeului Național Brukemtahal și are, la rândul lui, două subsecții: Muzeul de Istorie a Farmaciei (aflat în Piața Mică, nr.26) și Muzeul de Vânătoare “August von Spiess” (situat pe str. Școala de Înot, nr. 4). Câțiva intelectuali sași pasionați de cunoașterea naturii au înființat în 1849 la Sibiu Societatea Ardeleană de Științe Naturale (Siebenbürgische Verein für Naturwissenschaften zu Hermannstadt). Scopul societății era să răspândească în rândul comunității descoperirile lor și să educe tânăra generație în spiritul cunoașterii și conservării naturii. Preocuparea societății a fost canalizată spre formarea unor colecții reprezentative din domeniul științelor naturii. La început, societatea a beneficiat de puține colecții: ierbarul J. Lerchenfeld (alcătuit la sfârșitul secolului al XVIII-lea și care avea 1811 piese) și ierbarul M. Fuss (alcătuit între 1834-1882, cu aproape 29000 piese). În cursul secolului al XIX-lea, au fost achiziționate unele colecții de mare importanță cum ar fi colecția ornitologică F.W. Stetter (1853), ce cuprindea 528 păsări indigene și 145 exotice, colecția etnografică din Palestina, Egipt, Sudan și Etiopia a viceconsulului Franz Binder (1824-1875) și colecția de minerale a lui Johann Michael Ackner (1782-1862). Ca urmare a creșterii numărului de colecții, spațiul care adăpostea fondul muzeal a devenit impropriu și a devenit necesară construirea unei clădiri proprii. Fondurile pentru construirea noii clădiri au fost strânse prin donații și contribuții ale diferitelor instituții politice și științifice, societăți bancare și obștești. În toamna anului 1894 în fostul parc al teatrului au fost începute lucrările de construcție ale clădirii cu scop muzeal, după proiectul arhitectului clujean C.W. Fr. Maetz, originar din Mediaș. Inaugurarea festivă a muzeului a avut loc la 12 mai 1895. În spațiile acestei clădiri au fost aduse colecțiile Societății Ardelene de Științe Naturale. Clădirea a fost construită în stilul renașterii italiene târzii, având trei nivele (demisol, parter și etaj). Ea a fost renovată între 2006 și 2008. Numărul de colecții ale Muzeului de Istorie Naturală din Sibiu au crescut mult după cel de-al doilea război mondial. Astfel, colecțiile Muzeului de Istorie Naturală din Sibiu au ajuns în anul 1982 la 1.686.000 piese. Printre colecțiile achiziționate de specialiștii muzeului sau donate de fondatori sunt de menționat următoarele:

colecția de minerale a dr. E. Bielz - formată din 1.400 de piese și donată muzeului în 1953
colecția de malacologie Kimakowicz - cu peste 250.000 piese, donată și ea muzeului
colecția paleontologică Breckner - cu 7.000 de piese, majoritatea dinți de rechin din terțiar, colectați din regiunea Porcești (Turnu Roșu), achiziționată în 1955
colecția entomologică a dr. Eugen Worell - care conținea peste 95.000 de insecte din Europa, Africa, America și Asia, achiziționată în 1957
colecția entomologică a lui H. Hannenheim - care conținea 10.000 de insecte, achiziționată în 1964
colecția de fluturi Weindel - care conținea circa 7.000 de fluturi, achiziționată în 1965
colecția botanică Nyarady- cu circa 152.000 de piese, achiziționată în 1980 etc.

Muzeul are o grădină frumos amenajată pentru relaxarea vizitatorilor, dar și ca spațiu în care pot fi întâlnite specii comune și rare de plante precum copaci și arbuști ornamentali.

Insigna - Clubul ciclist Sibiu - 1896

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Hermann Oberth 1894 - 1989 Sibiu

125 de ani de la naștere

Medalia de mai sus s-a bătut prin grija Clubului numismatic “Mihai Eminescu” de la Cercul Militar Național (Casa Armatei) – București pentru a marca trecerea a 120 de ani de la nașterea inventatorului sibian Hermann Oberth. Clubul numismatic Mihai Eminescu își are originea în Clubului colectionarilor de medalii Mihai Eminescu, organism înființat la 31 ianuarie 2009 cu sprijinul conducerii Cercului Militar National și acesta la rândul său în Gruparea (Clubul) Colecționarilor de Medalii și Insigne Mihai Eminescu a Societății Numismatice Române (G.C.M.I. - M.E. a S.N.R.), fondată în anul 2000.

Gravorii profesioniști ai Monetăriei Statului și Societății Numismatice Române, iubitori de Eminescu s-au reunit în Gruparea (Clubul) Colecționarilor de Medalii și Insigne Mihai Eminescu a Societății Numismatice Române (G.C.M.I. - M.E. a S.N.R.). Începând cu anul 2000 această grupare organizează de două ori pe an, pe 15 ianuarie și 15 iunie, în Palatul Parlamentului din București, sala Constantin Brâncuși, Salonul Mihai Eminescu. Prin această acțiune se dorește sa se promoveze in rândul tinerilor și, nu numai al lor, personalitatea poetului național și a numismaticii eminesciene, în general. Sus admiri logo-ul Grupării Colectionarilor de Medalii și Insigne “Mihai Eminescu” din cadrul Societății Numismatice Române.

Cercul Militar Național este este o clădire din Bucureşti care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei Române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol.

Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

Hermann Oberth s-a născut la Sibiu în data de 25 iunie 1894, în familia chirurgului sas Julius Oberth şi a Valeriei Krasser, fiica poetului Friederich Krasser. A fost căsătorit cu Mathilde Hummel, croitoreasă din Sighişoara. Între anii 1900 – 1904 a urmat şcoala primară la Sighișoara, apoi gimnaziul „Teutsch” din Sighişoara. După terminarea studiilor liceale s-a înscris la Facultatea de Medicină din München. Pasiunea sa pentru aerodinamică şi fizică era mai pregnantă, astfel că tânărul Oberth frecventa şi cursuri la Institutul Politehnic. După izbucnirea războiului este nevoit să întrerupă studiile şi să meargă pe front. Este rănit în luptă pe frontul de est şi se reîntoarce la Sighişoara ca sergent sanitar. În 1918 se înscrie la Facultatea de Medicină din Budapesta, pentru a-şi continua studiile, dar aceeaşi predilecţie pentru ştiinţele exacte îl determină să înceapă în 1919 studiile de fizică la Cluj. Va continua la München, Gottingen şi Heidelberg. În anul 1925 se întoarce la locurile natale şi se instalează ca profesor de matematică şi fizică la Gimnaziul „Stephan Ludwig Roth” din Mediaș. În anul 1928 este angajat de firma UFA-Berlin pe post de consultant ştiinţific pentru filmul „Femeia în lună”, cu însărcinarea de a construi o rachetă adevărată pe bază de benzină şi oxigen lichid. În anul 1929 brevetează la Berlin trei descoperiri şi soluţii pentru rachete, iar anul următor primeşte brevetul pentru primul său motor de rachetă, denumit „motorul conic” şi experimentat cu succes de Oberth. În 1931 brevetează în România o nouă invenţie importantă, „Procedeul şi dispozitivul de combustie rapidă”. Efectuează experimente la atelierele de la Şcoala militară din Mediaş şi în 1934 descoperă compatibilitatea azotatului de amoniu cu necesităţile de propulsare ale rachetelor. În 1935 lansează pentru prima dată, la Mediaş, o rachetă cu propergol lichid. În 1937 concepe o rachetă pe bază de alcool şi oxigen lichid, cu o înălţime de 24 m şi o greutate de 35 tone, proiectată pentru o distanţă de zbor de 1.000 km. În 1938 obţine un contract de cercetare cu Institutul Politehnic de la Viena, iar în 1940 cu cel din Dresda. Pe fondul declanşării celui de-al doilea război mondial, i se ordonă să se mute la Peenermunde, unde elaborează pentru Wernher von Braun studiul cu privire la „Optimizarea treptelor la rachete multietajate”. Din 1943 este mutat la Reinsdorf unde lucrează la un proiect de rachetă antiaeriană pe bază de combustibil solid. După terminarea războiului, Hermann Oberth se stabileşte cu familia la Feucht, lângă Nurnberg. În 1946 este numit membru de onoare al secţiei de aeronautică din Paris, dar în paralel lucrează şi ca grădinar în Germania răvăşită de război. Abia din 1948 se apucă din nou de lucru la proiectele sale de astronautică pentru că obţine un post la Departamentul tehnicii militare din cadrul ministerului elveţian al Apărării. Între timp este numit şi membru de onoare al British Interplanetary Society.În anul 1950 Hermann Oberth construieşte la Spezia, în Italia, o rachetă pe bază de azotat de amoniu. În 1955 pleacă în America, unde lucrează sub direcţia lui Wernher von Braun la programul spaţial american. Elaborează un studiu despre călătoria pe Lună şi înapoi, detaliind toate relaţiile de calcul necesare. Se reîntoarce în Germania, apoi temporar va fi consultant în America, iar în 1962 se va retrage definitiv la casa sa din Feucht.Până la sfârşitul vieţii va fi covârşit de onoruri şi recunoaşteri ale muncii sale. S-au instituit societăţi sau premii de astronautică care i-au purtat numele, a fost decorat şi primit în rândurile a numeroase instituţii de prestigiu. În 1972 şi 1974 va veni şi în România la invitaţia Academiei Române. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem. A murit în data de 28 decembrie 1989, în urma unei scurte boli fiind înmormântat în cimitirul nou din Feucht, Germania.

Insigna sportivă - C.S.S. Sibiu (Clubul sportiv școlar)

Clubul Sportiv Școlar Sibiu, denumire actualizată Clubul Sportiv Școlar „Șoimii” Sibiu este o unitate școlară care are drept scop depistarea și pregătirea tinerilor cu aptitudini, într-o ramura de sport, pentru a participa la competiții de nivele diferite și de a-i promova în sportul de performanță și înaltă performanță.Clubul s-a înfiinţat la data de 01.09.1968, ca o necesitate, în vederea pregătirii elevilor din şcolile profesionale şi liceale din municipiul Sibiu şi având ca primă denumire „Şcoala Sportivă Şoimii”. La început a funcţionat, pe lângă Grupul Şcolar Independenţa Sibiu, cu un număr de şase secţii şi 12 grupe: atletism, fotbal, schi, box, lupte şi haltere. Pe parcursul anilor unele sectii s-au desfiinţat: box – 1982, lupte – 1983, haltere -1995, tenis de masă – 2002, iar altele le-au luat locul: culturism – 1993, judo – 1970, rugbi – 1970 şi tenis de câmp – 1974. Astăzi clubul pregătește tineri în următoarele discipline sportive: atletism, culturism, fotbal, judo, rugby, schi alpin și tenis. Profesionalismul şi dăruirea conducerii şcolii şi a colectivului de cadre didactice, pe parcursul anilor, au facut ca din această unitate sportivă să fie promovaţi spre sportul de performanţă şi mare performanţă un număr impresionant de elevi-sportivi. Aceştia au obţinut rezultate remarcabile la competiţii internaţionale şi naţionale cum ar fi: Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Cupe Mondiale, Campionatele Europene, Cupe Europene, Campionatele Balcanice şi Campionatele Naţionale.

Sibiu, arhaic Sibiiu, popular Sâghii, (în germană Hermannstadt, în maghiară Szeben, Nagyszeben, în latină Cibinium) este reședința de județ și cel mai mare municipiu al județului Sibiu, România. Sibiu este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o populație de aproximativ 155000 de locuitori. În vremea romană, zona Sibiului era cunoscută sub denumirea de Cibiniensis sau Cibinium, de aici derivând numele râului ce trece prin oraș (Cibin) și denumirea românească a orașului. În zona actualului cartier Gușterița a existat o așezare romană numită Cedonia. Sibiul a fost fondat pe locul unei mai vechi așezări, probabil slave, imediat după mijlocul secolului al XII-lea de către coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății este făcută în anul 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic de la Vatican. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1223. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Sibiu, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest oraș, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica romano-catolică

Casa armatei

Catedrala mitropolitană

Biserica evanghelică

Muzeul Brukenthal

Prefectura

Primăria

Biserica luterană Sfântul Ion

Biserica Ursulinelor

Casa Societății Urania

Cazarma Infanteriei

Cetatea

Comandatura

Direcția de electricitate

Direcția de finanțe

Direcția silvică

Fântâna arteziană

Gimnaziul și Casa episcopului

Spitalul militar

Hotelul Bonfert

Hotelul Împăratul romanilor

Palatul episcopal

Mănăstirea franciscană

Palatul de justiție

Palatul ASTRA

Sinagoga

Turnul Sfatului

Județul Sibiu este situat în sudul provinciei istorice Transilvania, în podișul cu același nume, la nord de Carpații Meridionali, în România. Reședința de județ este municipiul Sibiu. Județul se întinde pe suprafața de 5432 kilometri pătrați și numără aproximativ 425000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 2 municipii - Sibiu și Mediaș, 9 orașe - Avrig, Agnita, Cisnădie, Dumbrăveni, Ocna Sibiului, Miercurea Sibiului, Săliște, Tălmaciu, Copșa Mică și 53 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Sibiu, iar mai jos pozele câtorva monumentele istorice și arhitectonice inconfundabile ale județului, din vremuri diferite, și alte frumoase locuri de vizitat.