A urmat avansarea la gradul de maior,
tensiunea dintre mine și colegii transmisioniști aplanându-se, închegând deja
prietenii. Nu trec mai departe fără a aminti o fază care m-a marcat profund. În
timpul unui control financiar de gestiune al eșalonului superior, firesc, am
fost profund marcat de comportamentul unui ofițer controlor, pe nume Vasilescu,
nu pot să-l uit, care mi-a făcut “dosar” în care a consemnat că: ”încărcătoarele armamentului de infanterie de la stoc sunt
neîntreținute, sunt ruginite, astfel dacă apeși cu degetul, acesta pătrunde în încărcător”.
Afirm, cu mâna pe inimă, că ofițerul controlor nu a intrat măcar o clipă în
magazia de armament stoc, iar gestul său m-a marcat până la lacrimi. Așa se făceau
controalele în regimul comunist.
Moment de neuitat în activitatea mea la
Buzău a fost implicarea directă în vâltoarea “revoluției” sau ce-o fi fost ea. În două rânduri era
gata-gata să fiu împușcat. Odată a pătruns în biroul meu un coleg ofițer
puternic afectat psihic și cu privirea rătăcită, ce m-a amenințat direct cu
arma, fără vreun motiv, nu vă spun ce am simțit și ce greu am reușit să-l
liniștesc. Ulterior am anunțat comandantul iar ofițerul coleg a fost internat
în infirmeria unității. Altă dată, nici nu începuse bine să se tragă la Buzău,
comandantul a ordonat să se aducă muniție mai multă în comandament. Eu, șeful
de depozit, trei ofițeri, trei subofițeri și cinci soldați ne-am deplasat să
aducem muniție în comandament. Era pe la ora 21.00 deci întuneric, afară
trăgându-se la greu, noi ne-am deplasat pe lângă clădiri în șir indian, mai
mult aplecați și am luat muniție de la depozit. La revenire fiecare
transportând 2 lăzi de muniție, după o acalmie, am fost surprinși de un schimb
aprig de focuri din toate părțile. Cu toții ne-am făcut una cu pământul și am
stat nemișcați, urmărind cum sar scântei din platoul unității urmare a
ricoșetelor gloanțelor. Într-o clipă
de liniște ne-am apropiat rapid de clădirile unității și am înaintat tot așa în șir indian, eu
fiind pe la mijloc. La intrarea în comandamentul unității un subofițer a
deschis focul cu mitraliera instalată la etajul unu al comandamentului, făcând
țăndări ușa comandamentului. Noi din nou ne-am trântit la pământ iar ofițerul
din fața șirului a anunțat că suntem echipa unității de asigurare cu muniții.
Focul a încetat, noi toți am intrat în comandament și am acceptat scuza
subofițerului de la mitralieră: el a văzut o umbră provenită de la noi când am dat colțul
comandamentului, puțin în dreapta existând un stâlp cu bec care ilumina
intrarea în clădirea comandamentului. Și iată cum astăzi nu aș fi mai scris ci
eram “erou al revoluției”.
Omagiez aici numele a doi colegi care
au murit aiurea. Unul se numește Alexandru (maistru militar), care a avut
curajul ca atunci când generalul Gușă venea la Televiziunea Română, să se urce pe o masă
și să dea jos spărgând, un tablou al “tovarășului” Ceaușescu. Celălalt se numește
Antemir (subofițer tânăr și secretar UTC), care a refuzat să ia cuvântul la
adunarea întregului personal al unității, de înfierare a acțiunilor teroriste
de la Timișoara și susținere a acțiunilor cuplului Ceaușescu, după ce acesta
revenise din Iran. Nu știu cum se face că acesta a fost împușcat direct în
ceafă chiar prin casca ce o purta pe cap.
Din ce s-a întâmplat la Buzău pot spune că nu am văzut
teroriști, totul a fost manipulare și dezordine. Dacă eu aș fi fost comandantul
garnizoanei Buzău, una dintre cele
mai mari ale țării, aș fi ordonat înconjurarea orașului cu militari dispuși din
10 în 10 metri și sigur nu mai intra și ieșea nimeni în/din oraș și nu s-ar fi
înregistrat niciun fel de victime. Părerea mea este că vârfurile structurilor
politice din unități și organele de contrainformații militare sunt responsabile
de crearea haosului, dezordinii și manipulării create.
Timpul s-a scurs, am câștigat libertate, mulți semeni își
plâng morții, societatea s-a stratificat, câțiva s-au îmbogățit, unii au
emigrat în alte țări, iar majoritatea au rămas aici suferind. Cu referire la
această stare de lucruri un epigramist român stabilit în Canada pe nume Sorin
Olariu a scris epigrama de mai jos:
DUPĂ REVOLUȚIE
Românul a rămas la fel
Pe plaiul său bimilenar,
Doar gaura de pe drapel
I s-a mutat în buzunar.
iar eu i-am răspuns:
BINEFACERILE REVOLUȚIEI
Că gaura din drapel
A ajuns și-n portofel,
Românii pot să înjure,
Iar aleșii... să ne fure!
România a intrat în UE
și apoi în NATO. Condiția dură impusă accederii țării noastre în NATO a fost
reducerea drastică a efectivelor și tehnicii. Sub ghilotina acestei drastice
condiții mulți ofițeri au fost trecuți în rezervă (adică pensionați) printre care și eu. Din structura
regimentului (pe 4 batalioane) acum există doar un batalion, deci o reducere de
aproape 75%. După 18 ani de pensie (pensionat în anul 2001, după 24 ani de
șapcă militară) sunt bine mersi. M-a înzestrat Dumnezeu cu simțul umorului și
spun că sunt sănătos deși mă dor genunchii, șalele, mă supără rinichii, nu mai
văd, nu mai aud, nu mai...(din nou mă salvează simțul umorului).
MIE ÎNSUMI
Mă privesc în buletin
Și la Dumnezeu mă-nchin,
Să îmi apere destinul
Și să îmi sporească...
vinul!
Închei prezentarea mea asigurându-vă că pensia nesimțită îmi vine regulat
și ea nu depășește 3000 lei. Noi să fim sănătoși!
Tatăl meu se numea Bivolu Gheorghe, cunoscut de săteni ca și Ghiță Ghihol, mare geambaș de cai, născut în anul
1921 în localitatea vecină Gohor. A făcut armata (7 ani de zile ) la Regimentul
35 Infanterie Cetatea Albă, incluzând aici și al doilea război mondial, etapa din
est dar și din vest. Avea un deosebit dar al povestirii, rețin că de mai multe
ori mi-a povestit în amănunt povestea participării sale la război. Era un om
foarte hotărât, nu se lăsa până nu rezolva ce-și propunea. Nu era obișnuit să aibă șef, lucra pe cont
propriu. Viața lui a fost nelipsită de căruță și cai. Prin serviciile oferite
sătenilor cu caii și căruța sa, și-a întreținut familia prin muncă cinstită și
onestă. Ducea cereale la moară, ara grădini, căra lut de la lutărie, transporta
lemne de la pădure, plus că frecventa sistematic târgurile de animale din
apropiere (lunea – Podul Turcului, marțea – Bârlad, miercurea – Focșani, joia
și duminica – Tecuci și alteori Adjud).
De la aceste târguri, dar în special de la Tecuci, transporta pentru săteni materiale
de construcție precum: ciment,
cherestea, carton, internită (azbociment), cărămizi ori animalele
cumpărate. Uneori transporta de la oraș animalele cumpărate de săteni pentru
sacrificare (porci, viței, oi).
Uneori, la aceste târguri, chiar el vindea, cumpăra animale, în special cai și
căruțe, adeseori făcea schimburi de animale cu alți oameni, urmărind un singur
scop, obținerea unui profit (câștig) uneori mai mici alte ori mai mare. Erau
momente când în curte avea și 3 – 4 cai, uneori mai slabi sau bolnavi. Punea
mâncare pe ei, știa să-i doftoricească, astfel că după 2-3 luni de zile gloaba
de cal se întrema și se vindea la un preț aproape dublu. Au fost cazuri când se
mai înșela dar să recunoaștem că el a profesat ca liberal, fiind negustor de
cai, sau altfel spus geambaș. Nu trec mai departe fără a vă povesti că uneori
încântat de frumusețea unui cal îl cumpăra fără a-l pune la proba de tracțiune
și acasă constata că ”armăsarul din revistă” nu trăgea la căruța, mușca, sau
dădea cu copita. Recunosc că chiar eu am fost mușcat de umăr de un
astfel de exemplar nărăvaș, dar nu mai spun de câte ori a fost mușcat și lovit
tata. Trebuie să mă mândresc un pic spunând că tata era și “dresor” de animale. După 2-3 luni de
zile orice cal fie el cât de nervos se îmblânzea sub mâinile lui taică-miu.
Adeseori își lua un prieten, caii și căruța, și mergea la pădure după lemne. În
căruță punea două cozi zdravene de lopată, care aveau la capătul lor doar
manșonul metalic de prindere al lopeții pe coadă, palma metalică a lopeții
lipsind deci. De mănușa din spate a căruței lega calul nărăvaș care arunca
flăcări pe nas, neștiind ce tratament îl așteaptă. Seara se întorcea cu căruța
plină cu lemne, trasă de calul nărăvăș, de astă dată docil, care avea ochii
roșii și corpul plin de umflături de mărimea oului de găină. Prietenul tatălui
mi-a povestit că au legat calul cu lanțuri zdravene de cap și coadă, întins
bine între doi copaci, apoi a fost bătut ca pe covor de amândoi unul pe o parte, celalalt
pe cealaltă parte, cu cele două cozi de lopeți, până au simțit dureri în brațe.
Se înțelege că atunci nu exista poliția animalelor. Mi s-a spus că atunci când
au eliberat calul, acesta nici nu mai vedea bine, că se lovea de copaci. Pus la
căruță calul a devenit cuminte, tata l-a îngrijit apoi cu atenție (tainul zilnic cu grăunțe, ovăz, sare, apoi de trei ori pe zi
periat și țesălat). Urma toaletarea (tunsul cozii, a coamei, curățat copitele,
potcovit chiar de tata că era și fierar-potcovar recunoscut în sat) și apoi
vânzarea la târg și obținerea unui câștig și de 3 ori mai mare. Trebuie să spun
că avut cai care i-au și murit și pe care îi îngropa noaptea cu prietenul său în râpă
din vecinătate. Recunosc că m-a protejat nelăsându-mă să asist la “ceremoniile
de dresare sau îngropare a cailor”. Dar am văzut că a avut fel de fel de cai nărăvași
(unul intra între hrubele căruței doar cu capul înainte, astfel că împingea
căruța doar spre înapoi, unul sărea pe picioarele din spate și se lăsa pe
fundătoarea din față a căruței de ziceai că stă la pozat, altul arunca cu
picioarele, când cu unul, când cu ambele, de sfărâma fundătoarea din față a
căruței, ajungând cu copitele aproape de fața căruțașului iar o iapă nărăvașă
arunca cu urină, în jeturi scurte și repetate, ca furtunul de pompieri, astfel
că îi albea pe toți cei aflați în căruță). Recuosc că și eu am fost botezat
odată cu această agheasmă iute și ușor sărată. Scriind aceste rânduri mi-am
amintit și o scenă care îmi place mult. Tata își ducea în fiecare an întreaga
familie la bâlci la Tecuci (15 august –
de Sfânta Maria) dar și la Bârlad (29 august – de Tăierea capului Sfântului
Ion). Recunosc că așteptam cu mare nerăbdare aceste bâlciuri locale unde
simțeam plăcerea și tumultul vieții la țară. Pregătindu-ne pe a merge la un
bâlci la Bârlad, am mers cu tata cu căruța pe Valea Cernicăi. Acolo am stat o
după amiază, timp în care caii au păscut liberi, eu m-am jucat la un izvor
cristalin, iar tata a cosit iarbă pentru cai, o plantă care se cheamă Părul
Ursului, crește în mediul umed și are un miros specific îmbietor. Cu două zile
mai devreme (pe 27 august) pe la ora 2 noaptea am plecat la bâlciul de la
Bârlad. Am traversat satele Gohor, Ireasca și am ajuns în șoseaua națională
asfaltată în dreptul localității Ghidigeni suportând mari și multe hurducături
pe drumurile de țară (atunci nu existau căruțe cu roți de cauciuc). Ajuns la
Ghidigeni am descoperit miracolul șoselei asfaltate și un mers lin fără
hurducături. Din când în când, dar foarte rar, trecea pe lângă noi câte o
mașină care parcă zbura și pe care o urmăream cu privirea până se pierdea în
depărtare. Atras de mireasma ierbii din căruță m-am întins pe spate. Pe ritmul muzicii oferit de potcoavele cailor care băteau sacadat
asfaltul, legănat de căruță și urmărind bolta cerească (stelele parcă se
deplasau în sens invers) am căzut într-o visare și parcă am adormit, dar
deodată tata m-a trezit:
- Viorel, (că așa îmi spuneau părinții)
uite luceafărul, luceafărul de ziuă!
M-am ridicat în capul oaselor și, după coama unui deal, am zărit o stea,
parcă mai mare și mai apropiată decât celelalte. Am privit-o atent și am simțit
că parcă vorbea cu mine, strălucind când mai puternic, când mai slab. Într-un
târziu m-am întins din nou și am adormit “dus”. Pe la ora 6 dimineața m-am trezit din nou în
hurducături, de astă dată de oraș. Ajunsesem la Bârlad pe niște străzi cu
piatră cubică aproape de bâlci. Nu vă mai spun despre surprizele de care am
avut parte la bâlci (pepene, porumb copt, mititei cu muștar, acadele,
pocnitori, mașinuțe, călușei, globul curajului, circul animalelor, scamatorii
fel de fel, mult fum și multă muzică de fanfară, multe tarafuri (majoritatea
din satul Toflea - îmi explica tata).
Părinții tatălui, deci bunicii mei dinspre tată se numeau Bivolu Neculai și
Bivolu Marița, oameni gospodari, adevărați răzeși moldoveni din localitatea
Gohor, pe care nu i-am prins în viață, și care, din poză, par niște oameni blajini.
Din
câte mai rețin, știu că tata a avut doar o singură soră, mai mare, pe care o
chema Vasâlca, și pe care am cunoscut-o bine. Vasâlca a fost căsătorită cu
Alexandru Toderașcu, lucrător pe șantierele de construcții căi ferate, un om
calm și sociabil, pe care am avut de asemeni ocazia să-l cunosc. Au locuit în
centrul satului Gohor de Sus, lângă Moara din vecinătatea Primăriei. Aveau o
casă cu prispă înaltă, cu fața spre sud, cu gardul înalt confecționat din
scânduri late. La sud de casa lor era o cișmea care dădea o apă cristalină bună
de băut. Cișmeaua era prevăzută cu o teică lungă de ciment unde se adăpau
animalele satului. Se înțelege că în fața cișmelei mai tot timpul era noroi.
Familia Toderașcu a avut două fete apropiate ca vârstă și care, ambele, au
murit de pneumonie, la vârsta adolescenței, rămânând fără copii, dar dacă
citiți până la capăt acest articol veți descoperi cum soarta le-a zâmbit mai
târziu.
Mama, care m-a crescut cum a știut mai bine, provine din marele neam al
Rotăreștilor, s-a numit Maria Rotaru având ca părinți pe Costache Rotaru
(Șchiopul) și Safta Rotaru. Mama a fost o femeie vrednică și inimoasă. Vorbea
foarte mult și uneori, trebuie să o spun, îl cam enerva pe tata, iar el o cam “mângâia” cu dosul palmei. Deși locuiam într-o casă modestă
aceasta era permanent îngrijită, parcă văd și acum colile albastre puse în
geam. Mama știa să gătească ca nimeni alta, nimeni nu făcea ca ea borșul de fasole,
sărmăluțele foarte mici în foi de viță, plăcintele poale în brâu sau învârtita
la rola sobei de fier. Știa să gătească din puțin. Îmi fac o datorie de onoare
să îi mulțumesc aici pentru modul în care s-a preocupat de educația mea. Mă
spăla cu leșie, mă pieptăna cu gaz, adeseori ea mă și tundea, mă cârpea, îmi
controla îndeaproape temele, felul cum mi-am așezat caietele și cărțile în
traistă (căci mai târziu am aflat ce e ală ghiozdan). La nicio ședință cu
părinții ea nu a lipsit, și-a dorit nespus să mă știe premiant. Recunosc că nu
am fost mereu la înălțimea maximă a așteptărilor ei, obținând în unii ani și
premiile 2 sau 3. Dacă tata a avut preocupări “liberale”, cum le-am denumit eu, mama a lucrat o vreme și în colectiv. Știa să
mânuiască cu atenție și repeziciune sapa și se apleca, parcă mângâind fiecare plantă de porumb, smulgând mohorul cu mâna, pentru a nu
tăia planta, și nu pleca de lângă plantă până nu ridica un mușuroi de mărimea
celor de cârtiță de pe imașuri.
Bunicii Costache și Safta a
avut familie numeroasă. Cu speranța că nu uit pe cineva încerc să nominalizez
toți unchii și mătușile mele din partea mamei. Pe lângă Maria (mama) au mai
fost: Simina (căsătorită cu Neculai
Dănăilă și locuiau în Schineni, fata lor cea mare Margareta - verișoară-mea,
locuiește în Nărtești), Zamfira (căsătorită cu Iancu Pătrașcu, zis Coțac, ce
locuiau în Brăhășeștii de Jos, pe deal, fata lor cea mare Constanța –
verișoară-mea, locuiește în Țepu), Ilie Rotaru (căsătorit cu Georgeta, au avut
doi copii – verișorii mei, Filip și Aurica (Gheboșica) ce avea un gheb pe spate
de la un accident la joacă în copilărie și care locuiau tot la cotul râpii, cu
toții decedați), Mihai Rotaru (căsătorit cu Vochița, ce au locuit lângă Ilie și care au
avut mulți copii – Natalița, Nelu, Gheorghe, Costel și Nicușor – verișori, aproape toți,
cu excepția lui Nicușor, ce locuiește în Brăila, sunt decedați) și Săndel, cel
mai mic, l-am cunoscut foarte puțin, a fost căsătorit cu cineva pe nume
Paraschiva, dar a murit de tânăr având “darul” băuturii, știu că aveau și ei
copii dar nu le mai rețin numele, au locuit în aceiași curte cu bunicii
Costache și Safta).
Să precizez că tata și mama au fost
căsătoriți de-a doua oară și fiecare dintre ei au avut câte un copil din prima
căsătorie. Prima soție a tatălui meu s-a numit Ruxandra Tobă, era din satul
Cosițeni și au avut împreună un copil pe nume Vasile Tobă (deci frate vitreg cu
mine), știut în sat sub numele de Ticu.
Fratele vitreg trăiește și acum în Cosițeni, este născut în
anul 1941, seamănă leit cu tata, este vânător pasionat, a fost miner la Bălan,
are o pensie frumușică dar a și lucrat în condiții de risc de surpare și
toxicitate. Este căsătorit cu Tănțica, având împreună doi copii Coca – decedată, și Doru,
necăsătorit care locuiește împreună cu părinții. Sunt atât de fericit că îmi
cunosc fratele vitreg și că putem să ne telefonăm și vizităm din când în când. Când îl văd
pe el parcă îl văd pe tata. Am amintiri deosebite cu fratele Vasile și trebuie
să vi le povestesc.
Era prin anul 1986 când i-am făcut o vizită fratelui Vasile
la Bălan, el fiind lucrător în mina de minereuri cuprifere din localitate. Bălan
este un oraș harghitean aproape încercuit de câteva culmi montane și traversat
de firul șerpuind a râului Olt, ce trecea prin fața blocului în care locuit
fratele și pe care îl traversam cu pasul de mai multe ori în aceiași zi. În
afară de vizita, plină de învățăminte, pe care am făcut-o în mină, vă voi spune
o poveste vânătorească. Da, am intrat singur în Mina Bălan, mergând cu pasul
aproape un kilometru pe linia ferată pe care circulau mini garniturile de
vagoneți încărcați cu minereu. Eram echipat corespunzător, având sub braț o
pufoaică, pe cap cască de miner și în picioare cizme de cauciuc. Din ce în ce vizibilitatea
se reducea semn că intram în măruntaiele pământului și, da, recunosc că din
când în când am fost încercat de un sentiment de teamă, de mers în necunoscut.
Întorcând capul vedeam gura intrării în mină de mărimea gămăliei unui băț de chibrit, dar
atras de magia necunoscutului și de un zgomot din ce în ce mai puternic am
continuat aventura mersului în necunocut. Galeria de acces în mină era
capitonată cu grinzi de beton prin care, din loc în loc, se strecura apa,
astfel că pe lângă șine existau rigole
pe care scurgea apa. Era prin luna septembrie și, deși afară era foarte cald,
în galerie am simțit o ușoară senzație de rece, dar dupăce mi-am aprins lumina
de la casca minieră, ce o aveam pe cap, senzația de rece a dispărut. Ajuns la
sursa de zgomot ce m-a atras ca un magnet am descoperit un puț (un fel de lift
rudimentar fixat cu odgoane groase supravegheat de un bărbat) cu care am
coborât 50 - 70 de metri la altă cotă a minei. De aici am mers iar pe jos și
iar am mai coborât de vrei 3 - 4 ori pierzându-mi complet orientarea spațială.
Ceea ce am simțit special la aceste cote inferioare ale minei era o senzație de praf care
îmi irita ochii și nările nasului. O altă observație reținută aici a fost
faptul că galeria era căptușită cu grinzi de
brad groase cât gura găleții. Și tot mergând și mergând deodată aud: “Ardeeee!!!”și după câteva secunde o bufnitură
(pocnitură, explozie) înfundată. și mai apoi un val (pală) de fum și căldură mă
întâmpină frontal. Parcă eram pe altă lume, urechile fiindu-mi agresate de
zgomote puternice fier pe fier. Deodată zăresc parcă o mișcare de licurici,
erau luminițele de la căștile minerilor care trebăluiau la capătul galeriei,
acum necăptușită cu niciun fel de grinzi. Dacă până aici galeriile erau largi
de 3 – 4 metri, aici, la capăt, punctul de lucru era larg de aproape 50 de
metri. Toți minerii știau cu precizie ce au de făcut: unii prelungeau linia de
cale ferată pentru vagoneți,
alții transportau fizic și continuau căptușirea galeriei cu grinzi de brad iar
alții manevrau niște utilaje micuțe pe roți de cauciuc cu care adunau minereul
și îl puneau în vagoneți pentru evacuare. Acolo l-am revăzut pe fratele Vasile
care era complet acoperit de un strat gros de praf negru, recunoscându-l după
voce și agilitatea mișcării globilor oculari. El era șef de echipă și coordona
întreaga echipă de lucru. Ce vă spun acum este din spusele sale. Principala lui
sarcina era să controleze singur, prin ciocănire în zidul de minereu (frontal,
lateral și tavan), după explozie, ca să nu existe bucăți de roca care să se
desprindă singure și să accidenteze personalul. Prin simpla ciocănire își dădea
seamă unde roca nu este sigură și o desprindea
manual cu ajutorul unor răngi. Se înțelege că era o muncă foarte periculoasă,
ca să nu mai iau în calcul noxele pe care le inhala. După controlarea pereților
urma prelungirea liniei ferate, evacuarea minereului, consolidarea galeriei și
apoi pregătirea frontului pentru o nouă detonare. Tot din spusele lui explic ce
însemna o detonare. Când totul era pregătit sosea o echipă specializată de
artificieri, aceștia practicau în zidul frontal de minereu găuri de grosimea a 2
- 3 centimetri și lungimea de 20 - 30 centimetri în care introduceau calupuri
de trotil asamblate fiecare cu câte o capsă de aprindere și toate aceste
încărcături se cuplau electric la un dispozitiv de detonare, aflat la o
distanță apreciabilă (minimum 100 metri). La comanda șefului echipei de
artificieri întregul personal se retrăgea la distanța de siguranță, urma
strigătul: “Ardeeee!” și apoi detonarea zidului, ciclul reluându-se de la
capăt. Minerii denumeau această operațiune “pușcătură”. Pe un schimb de lucru se făceau cam două pușcături. Amețit de
cap, dar și cu o satisfacție în suflet încerc să mă orientez către ieșire exact
pe traseul pe care am intrat. N-am uitat să-mi pun în buzunar un bolovănaș din
roca respectivă pe care să o admir la suprafață. Pe măsură ce ieșeam către suprafață am
simțit parcă o ușurare, după obositoarea experiență de 4 ore, pe care am
trăit-o. Deodată, ajuns la nivelul superior al minei, zăresc în față un punct
alb minuscul, și, inițial, recunosc că nu mi-am dat seama ce este. Dar
înaintând și observând că punctul alb se mărește am dedus că este gura de
ieșire din mină. Atras de miracolul lumii, am grăbit pasul și m-am trezit
afară, unde m-a întâmpinat un soare orbitor și o căldură înăbușitoare.
Nerăbdător am scos piatra din buzunar ca să o admir. La prima vedere era o
piatră obișnuită pe care distingeam câteva firișoare colorate (vârste) dar
foarte subțiri de culori diferite. Nu mi-a trezit niciun interes și recunosc că
am aruncat-o în albia Oltului. Mai târziu am citit că de la Bălan s-au extras
minereuri cuprifer, diferite minereuri amestecate în roca muntelui. Majoritar
era cupru dar existau în procente foarte mici și altele, chiar aur. Rocile
scoase la suprafață erau supuse unui îndelung și complicat tratament de
măcinare, spălare, separare până la obținerea metalelor pure. Recunosc că în
acea noapte am dormit neîntors dar cu o mare satisfacție în suflet. De la acea
vizită am rămas cu convingerea că minerii sunt eroii de lângă noi și că ei
merită respectul societății.
În altă zi am fost invitat la vânătoare. Era o zi ploioasă de
duminică parcă prin septembrie sau octombrie. Ne-am echipat corespunzător toți trei (el și eu cu soția) și luăm pieptiș muntele la urcare. Dacă fratele
și-a luat cu el cele două arme de vânătoare, eu aveam la mine și un mic
tranzistor, se transmitea la radio un meci de fotbal între echipele naționale
ale României și Norvegiei. Ploua destul de bine dar eu și soția aveam umbrele
iar fratele era îmbrăcat într-un combinezon de cauciuc. După vreo oră și
jumătate de mers, ajunși în creierul munților, fratele ne-a spus să-l așteptăm
sub un brad stufos că el se va întoarce după o vreme. Cerul se întunecase de-a
binelea iar fulgerele și tunetele nu mai conteneau. După blițul fulgerelor
urmau niște bubuituri mari și seci care aproape că au băgat spaima în noi. Ni
se părea că timpul trece foarte greu, însă ne încurajam auzind la radio că
România juca bine și chiar a marcat gol. În liniștea serii am auzit un foc de
armă care a spart liniștea serii când tocmai se liniștea ploaia. După vreo
douăzeci de minute a apărut fratele zâmbind, arătându-mi palmele pline de păr.
Plin de el a spus:
- Gata, am lovit!
Am înțeles că am mers
în plin și că el era un vânător meseriaș. A lăsat armele la noi și s-a dus
înapoi pentru ca după alte câteva minute să revină cu o geantă de voiaj
încărcată, pe umăr. Am înțeles că a jumulit și tranșat animalul debarasându-se
de cap, copite, blană, și a pus în geantă doar carnea de consum. Cu toții
mulțumiți, dar eu și foarte curios să văd ce a vânat, coborâm spre casă, de
astă dată mai ușor, că
mergeam la vale. Fratele era un om voinic, vânjos precum muntele, călcând sigur
fără a se clătina sau a se plânge de ceva. Ajunși acasă a golit geanta într-un
lighean mare și smălțuit, pe care l-a umplut cu o carne frumoasă și rozalie. Atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat arta vânatului și am
mâncat o friptură fragedă de căprioară tânără. Mărturisesc că atunci când
degustam delicioasa friptură pregătită de Tănțica, soția fratelui, gândul mi-a
zburat pentru o clipă la poezia “Moartea căprioarei” a lui Labiș, dar confirm că nu
am spus nimănui. Pentru cele două experiențe trăite lângă fratele mai mare îi
mulțumesc și îl respect nespus.
Cum spuneam mai sus, și mama
a mai fost căsătorită cu un bărbat până să se căsătorească cu tatăl meu
natural. Acesta s-a numit Alexandru Sbârnea, era tot din Brăhășești și a avut
împreună cu mama o fată, deci soră vitregă cu mine, care se numea Genuța.
Motivele despărții părinților de primii parteneri de viață, nu le cunosc exact,
dar le pot deduce. Deși nu i-am cunoscut personal pe primii parteneri de viață
ai părinților mei naturali, cu fratele și sora vitregă am avut relații firești
de comunicare. Pe sora Genuța am cunoscut-o când era căsătorită cu cineva, pe
nume Crânganu din Gohorul de Jos (Orbul). A avut și ea mai multi copii, parcă
trei, dar pe care nu îi țin minte și nici nu știu pe unde locuiesc exact (unul
cică în Gohor, altul pe Galați, etc). Ce știu precis este faptul că soțul ei
era un bețivan și o bătea tot timpul, căsătoria lor terminându-se printr-un
divorț urât. După ce și-a aranjat copiii la casele lor, biata soră-mea a plecat
la Brașov, s-a angajat la Întreprinderea Steagul Roșu încercând să își câștige
cumva și ea existența. Era o femeie mărunțică, slăbuță ce semăna perfect cu
mama și care ținea foarte mult la mine. Regret că nu am nicio poză de-a sa. Pe
când eram în școala militară am aflat că decedat. Dumnezeu să o ierte!
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
__________xxx__________
CÂTEVA
MEDALII, PLACHETE
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei
persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani
și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare
societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică,
religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de
participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură,
etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii
române), PLACHETA este o medalie pătrată
sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene,
basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă
ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de
recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din
categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele
comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint,
bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind
preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi
(medaille) şi spanioli (edala).
Mircea cel Bătrân - 1355 - 1418
Cele mai mari personalități ale poporului - România
Medalia de mai sus a fost bătută în anul 2019 de firma Casa
de Monede, ce omagiază cele mai mari personalități ale poporului român, în
speța de față pe Mircea cel Bătrân. Pe
avers este redat chipul personajului pe fundalul unui ornament decorativ.
Periferic circular, în interiorul unui cerc perlat și a unuia continuu este
aplicată inscripția: “MIRCEA CEL BĂTRÂN 1355 - 1418” (numele personajului și
anii între care a trăit). Pe revers este redată pajura stilizată a stemei
naționale și stemele principalelor provincii românești: Muntenia, Moldova,
Ardeal, Dobrogea și Banat. Periferic circular, în interiorul unui cerc perlat
și a unuia continuu este aplicată inscripția: “CELE MAI MARI PERSONALITĂȚI ALE
POPORULUI”. Peste pajura stilizată este aplicată inscripția ușor curbată:
“ROMÂNIA”. Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt: seria – Cele mai mari
personalități ale poporului, anul emiterii – 2019, metal compoziție – cupru înnobilat
cu aur, forma – rotundă, diametrul – 38,61 milimetri, greutatea – 26 de grame,
calitate – superioară și tiraj – 5000 exemplare.
Administrația
este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții iar Armata este organizată în oastea cea mare,
alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea şi este
înzestrată cu arme și întărită prin cetăți ridicate în punctele strategice ale
țării. Un mare merit al domnitorului îl reprezintă număroasele biserici şi
mănăstiri construite pe întreg cuprinsul țării, viitoare centre de cultură,
marcate prin activitatea de seamă a copiștilor și caligrafilor şi prin
întemeierea unor remarcabile școli de pictură religioasă. Trebuie spus, aici,
că începând cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de
„exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din
Ardeal. În plan extern, Mircea cel Bătrân a realizat alianțe solide menite să
păstreze independența țării, mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele
Ungariei, o relaţie care era bazată pe interesul reciproc în lupta împotriva
extinderii Imperiului Otoman. În acest sens, la 7 martie 1395, tratatul
încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund conținea clauze
reciproc avantajoase. O altă alianţă a fost încheiată cu voievodul Petru Mușat
al Moldovei încă din anul 1389 şi, prin intermediul acestuia, încheia şi o
alianţă cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei, îndreptată împotriva lui
Sigismund de Luxemburg, în eventualitatea în care acesta din urmă ar fi pornit
un război cu una din cele două țări. Mircea a întreținut relații de bună
vecinătate și cu regii din sudul Dunării, în scopul prevenirii expansiunii
otomanilor. Însă mai toate măsurile
preventive, strategice, împotriva pericolului otoman, au fost sortite eşecului,
mai ales după ce Mircea a intervenit în sprijinul popoarelor creștine din sudul
Dunării. În anul 1395, Baiazid I „Fulgerul” a trecut Dunărea în fruntea unei
forțe însemnate de circa 40.000 de soldați, Mircea cel Bătrân opunându-i o
armată de doar 12.000 de soldați. La 17 mai 1395, armata Țării Românești
înfrânge avangarda otomană în Bătălia de la Rovine, însă după o altă luptă dată
lângă Argeș, Mircea pierde tronul și se retrage în Transilvania, în locul său
otomanii instalându-l pe tron pe Vlad. În 25 septembrie 1396, Mircea, în
calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, încheie lamentabil cruciada
anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii
occidentale și condusă teoretic de regele maghiar, după dezastrul de la
Nicopole. Abia după încă un an, şi cu sprijinul militar al lui Sigismund de
Luxemburg, Mircea îşi recucereşte tronul, după bătălia de pe râul Ialomița. În
vara anului 1402, după înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk, la
Ankara, a urmat o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea a
organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor, reuşind, în
anul 1404, să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea dar şi să îl
sprijine militar pe Musa Celebi, fiul lui Baiazid I, să devină sultan. După
moartea acestuia, însă, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și
plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita
ofensiva sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei, în anul 1415, un
tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în
schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur şi a trimiterii, drept
ostatic ca garanţie, a unui fiu al său. Mircea cel Bătrân a trecut la Domnul la
31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de preţ –
care avea să servească drept necropolă domnească pentru familia sa – , la 4
februarie, într-un sarcofag de piatră construit după modelul celor apusene. I-a
urmat, la conducerea Ţării Româneşti, fiul său Mihail I.
Carol Davila 8 aprilie 1828 - 26 august 1884
Întemeietorului învățământului medical în România
Omagiu de recunoștință Elena și Th.Radivon
Carol
Davila, pe numele adevărat Carlos
Antonio Francesco D’Avila (Charles Davilla) (născut 1828, Parma, Italia şi
decedat 24 august 1884 în Bucureşti) a fost medic și farmacist român de origine
franceză, cu studii în Germania şi Franţa. Urmează Facultatea de Medicină
din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Sosește în România la 13 martie
1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat doctoratul la Paris și după ce a
ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și Cher. Ar fi
trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar a stat până la sfârșitul vieții. A
fost invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A
contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A
fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat
serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiul de
Independenţă. Modelează viața medicală sub patru domni, dintre care trei îi
devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu
Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime
inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câștigă
Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane,
întemeiat la București, îi dă numele Elena Doamna, după soția lui Cuza. De
acest azil s-a ocupat îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn este
Carol I, sub a cărui protecție își desăvârșește în cea mai mare măsură
opera. Prima soție, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse
Constant Marsille) și de boieroaică româncă, a trăit doar un an după căsătorie.
Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de
ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleștilor,
o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se
naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două
fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a
devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă
și sacrificii. Încă de la sosire Carol Davila are mari probleme de sănătate.
Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei,
Dâmbovița, tânărul face reumatism și, cu timpul, acesta duce la pareza unui
braț pe care-l va ține adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează
închisoarea de la Telega și consultă deopotrivă soldați și pușcăriași, face
tifos. În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax
infecțios în regiunea cefei, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză
generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Construiește, din
aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează
serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de
felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar
teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri
pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se
obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru
Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care
Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și
farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între
timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează
numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor
români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe
medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava,
înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina
botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii
în spitale. În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40
de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de
băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu
atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele
farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în
spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii
grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de
la Viena din anul 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă
de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a
lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu
elevilor și elevelor din școliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim
pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de
noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei
române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege
semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor
militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt
salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații
și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiază Elisabetei: Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl
invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi
iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul
conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și
bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în
Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor
români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor
războiului. La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în
francmasonerie. Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire,
până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari
ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt
trimiși la marile facultăți din Europa și se întorc doctori în medicină.
Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să
fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe
cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient
pentru toată lumea. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin
Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru
a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central. Personalitate complexă,
Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către
contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el, cu buna
sau rea intenţie: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar
ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine
pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru
foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se
socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui. Zicea că
este fiul natural al lui Franz Liszt și al contesei d'Agout; semăna mult cu cel
dintâi, dar nu e menționat în nici o biografie a marelui muzicant. El ne spunea
că numele îi vine de la un oraș în Spania(Avila). Era de o violență nespusă și
martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau
nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea
ușile de tremura casa.” ?!?!
Insigna - C.E.C.C.A.R. - Știință, independență, moralitate
Corpul experților contabili și contabililor autorizați din România
Corpul Experților
Contabili și Contabililor Autorizați din România (C.E.C.C.A.R.) este organismul profesional care
gestionează profesia contabilă din România și funcționează în baza Ordonanței
Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă
și a contabililor autorizați, republicată, cu modificările și completările
ulterioare. Cu o istorie de peste 95 de ani, Corpul datează încă din anul 1921,
când prin Decret regal a fost înființat sub numele Corpul Contabililor
Autorizați și Experților Contabili. Cele două certificări oferite de CECCAR -
expert contabil și contabil autorizat – respectă standardele de educație iar
membrii CECCAR își asumă angajamentul de a se conforma normelor profesionale și
de etică în domeniu fiind supuși unui control de calitate riguros. Experții
contabili și contabilii autorizați pot să-și exercite profesia individual ori
se pot constitui în societăți comerciale potrivit legii. Expertul contabil are
competențe pentru a executa, ca profesionist individual sau ca societate,
pentru persoanele fizice și juridice, următoarele lucrări:
- organizează, conduce, ține, verifică și supraveghează contabilitatea, întocmește și semnează situațiile financiare și execută lucrări cu caracter fiscal, respectiv calculul de impozite, taxe și contribuții, întocmirea și depunerea de declarații fiscale și asigurarea reprezentării clientului în relația cu autoritățile fiscale, ca parte a unui contract de prestări de servicii în domeniul contabilității;
- acordă asistență de specialitate privind organizarea și ținerea contabilității;
- efectuează analize și evaluări economico-financiare în scop financiar-contabil, altele decât cele definite prin Ordonanța Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 99/2013, cu modificările și completările ulterioare, și care nu se concretizează într-un raport de evaluare întocmit potrivit standardelor de evaluare adoptate de Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România (ANEVAR);
- efectuează expertize financiar-contabile, inclusiv expertize financiar-contabile cu componentă fiscală, dispuse de organele judiciare sau solicitate de persoanele fizice ori juridice în condițiile prevăzute de lege și de reglementările CECCAR;
- execută alte lucrări cu caracter financiar-contabil, inclusiv activități de evidență electronică a personalului, de salarizare, de organizare administrativă și informatică, certificare de informații, date și documente;
- îndeplinește, potrivit dispozițiilor legale, atribuțiile prevăzute în mandatul de cenzor și de mandatar financiar;
- acordă asistența de specialitate necesară pentru înființarea și reorganizarea societăților;
- asigură managementul financiar-contabil și al performanței economice;
- asigură controlul intern de gestiune și managementul riscurilor persoanelor juridice;
- acordă consultanță în gestiune financiară și în contabilitate, prestează servicii specifice contabilității manageriale și raportării integrate;
- efectuează pentru persoanele fizice și juridice servicii profesionale care presupun cunoștințe privind activitățile menționate mai sus.
- ține contabilitatea operațiunilor economico-financiare prevăzute în contract;
- pregătește lucrările în vederea întocmirii situațiilor financiare;
- efectuează activități de evidență electronică a personalului și de salarizare.
Federația română de radioamatorism
Campionat internațional
Federaţia Română
de Radioamatorism (F.R.R.) a fost înfiinţată la 1 martie
1936 sub numele de Asociaţia Amatorilor Români de Unde Scurte. În 1950 numele i
s-a schimbat în Asociaţia Radioamatorilor de Emisie din România, pentru ca în
1967 denumirea să devină Federaţia Română de Radioamatorism din cadrul UCFS.
Reorganizarea în conformitate cu Legea Educaţiei Fizice şi Sportului nr.
69/2000 s-a făcut la data de 17.11.2001. Federaţia Română de Radioamatorism
este structură sportivă de interes naţional, constituită prin asocierea tuturor
cluburilor cu secţii de radioamatorism, a asociaţiilor judeţene de
radioamatorism şi a Municipiului Bucureşti, afiliate şi recunoscute de aceasta.
Federaţia Română de Radioamatorism este singura autorizată să organizeze şi să
controleze activitatea de radioamatorism din România. Federaţia Română de
Radioamatorism organizează sau tutelează competiţiile oficiale de
radioamatorism cu caracter naţional şi cele internaţionale care au loc pe
teritoriul României; are drept scop dezvoltarea activitåtii de radioamatorism
pe plan local, national si international în domeniile: unde scurte si
ultrascurte, telegrafie vitezå, radiogoniometrie de amator și creatie
tehnicå. F.R.R
are sediul în Bucureşti, str. Lipscani nr.19, sector 3.
Placheta - Cupa Arsenie 1924 - V.Miss - Peleș (bob)
Bobul este un sport de iarnă în care o
echipă de două sau patru persoane face o cursă pe o pârtie sinuoasă de
ghiaţă într-un vehicul pe patine, care atinge viteze de peste 130
km/h. Precursorul bobului se numea bobslei (din engleză bobsleigh)
și era o sanie joasă și îngustă, prevăzută în față cu două patine mobile, iar
în spate cu două patine fixe, dirijată cu ajutorul unui volan, care era
manevrat de un conducător, echipajul constând din doi sau trei coechipieri și
un frânar. O competiție de bobsleigh a avut loc pe pârtia din Sinaia, în
data de 19 ianuarie 1914.
Placheta - Cupa Arsenie
Ulterior, pe
această pistă s-a organizat "Cupa Arsenie". Astfel, ediția din 1924 a
cupei Arsenie a fost câștigată de domnul ing. Miss Victor, de la Cercul Peleș,
care a concurat pe bobul "Leonard". Imediat sub insignă am
postat logo-ul Federaţiei române de bob şi sanie.
__________ooOoo__________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Al 43-lea președinte al SUA, George Walker Bush,
s-a născut în anul 1946
și a condus între anii 2001 - 2009
Detaliu vignetă de pe o bancnotă elvețiană
Câteva vignete de pe acțiuni italienești
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 20.03.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu