Epaminonda's Blog.....: CASTELNAUDARY

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea franceză CASTELNAUDARY,

departamentul AUDE, regiunea LANGUEDOQ-ROUSSILLON,

și trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite, câteva vederi,

un jeton, o insignă, o medalie și o monedă din această localitate

Moara de vânt La vântul peștelui

Moara de vânt Cugarel

Hotelul Canal

Hotel restaurant France et Notre Dame

Colegiul tehnic

Canal du Midi

Biserica Saint Michele (exterior)

Biserica Saint Michele (interior)

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Vederi generale

Insignă locală

Jeton local

Medalie locală

Monedă locală

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

UN MĂRȚIȘOR ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Avram Iancu

Avram Iancu a fost un avocat transilvănean și revoluționar pașoptist, care s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola - actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj. Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de "Craiul muntilor". Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând:"Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu".

Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis. Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoti si de peste 10000 de oameni, care i-au ramas fideli pâna în ultima clipa.

Insigna - 1 Mai 1932

În anul 1889 Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, data de 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă. Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia. La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymerket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți. În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8. În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pentru pace universală”. 1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și SUA, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă.

În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiție a mișcării muncitorești internaționale. În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum P.S.M. și P.R.M.. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890. În perioada comunistă, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După defilare cu mic, cu mare, muncitorii din toate sectoarele de producție se îndreptau cu avânt, de la primele ore ale dimineții, spre locul de desfășurare a serbărilor câmpenești organizate în lungul și-n latul țării. Își întindeau păturile pe iarbă, mâncau mititei, beau bere și ascultau rapsozii veniți să le răsplătească efortul de peste an. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În ultimii ani Poșta Română nu a mai emis nici o marcă poștală cu ocazia zilei de 1 Mai și nici nu există speranțe să mai scoată. Astăzi doar amintirile țin loc de parade festive în sufletul oamenilor. Locurile de muncă au început să dispară, muncitorii fericiți s-au împuținat, mulți dintre ei lucrând “afară”. În Romania, sărbătoarea de 1 Mai continuă, dar fără obiectul muncii.

Dumnezeu cu noi

România - 1 Martiu 1874

Medalia reprezintă un mijloc de imortalizare a unor evenimente în istorie, prin care se fac cunoscute persoane, locuri sau fapte. Faţă de monedă, acesteia îi lipsesc funcţiile economice, cu mici excepţii, rămânând în sfera comemorativă, evocativă. De-a lungul timpului medaliile au fost folosite în principal pentru cadouri, premii, pentru a marca evenimente dintre cele mai variate, de la sarbători, victorii militare, întreceri sportive până la evenimente funeste, comemorări. Deasupra am prezentat o medalie-mărțișor află într-o stare de conservare precară fiind afectată de coroziune. Medalia este de culoare albă (posibil argint), este rotundă, are diametrul de 18,7 milimetri, greutatea 2,2 gr, grosimea 1 mm și muchia posibil zimţată. Pe avers, în centrul câmpului este reprezentată o inimă, având aplicată de jur împrejur legenda DUMNEDEU CU NOI, totul fiind încadrat intr-o cunună de lauri. Pe revers este aplicată pe trei rânduri inscripția 1 MARTIU 1874, dedesubt - o cunună de lauri și deasupra înscrisul-ROMANIA. Stilistic este lucrată într-un mod îngrijit, posibil în serie, de către un gravor profesionist. Deşi medaliile mărţişor cunoscute sunt de date mai recente, de regulă după anul 1900, menţionarea tradiţiei mărţişorului a fost făcută de Iordache Golescu încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Conform tradiţiei mărţisoarele constau în monede care erau atarnate de fire subţiri de lâna, roşu cu alb. Tipul de moneda: aur, argint sau bronz indica statutul social. Ele erau purtate pentru a avea noroc si pentru a avea o vreme buna. Numele României singur pe revers, fără prezenţa altui context constituie după părerea noastră un element ce indică un caracter mai oficial al emisiunii, şi deopotrivă o notă de raritate. Pe aversul medaliei mărţişor avem reprezentată o inimă. Este tot un simbol vechi, transcultural, asociat mai degrabă judecătii si sentimentelor. Reprezintă un semn al apropierii, afectiunii si iubirii. Cea mai comună reprezentare a inimii este ca semn al dragostei. Inima ar putea reprezenta şi o origine masonică, si anume salutul cu mâna la inimă, simbol al dragostei frăţeşti. În sublinierea acestei conotaţii vine şi sintagma de pe avers: DUMNEZEU CU NOI, reprezentată în limbajul vremii (litera Z printr-un D cu sedilă).

Insigna - 101 (zile în școala militară)

Piesa medalistică de mai sus s-a numit “101 zile în școala militară” și s-a conferit elevilor din școlile militare de ofițeri și subofițeri de aviație cu 101 zile înainte de absolvirea și atribuirea primului grad militar. Prezentarea ecusoanelor „pre-absolvire” a fost o tradiție militară românească în toate școlile, inclusiv infanteria, artileria și alte instituții speciale ofereau astfel de însemne. Această insignă are forma unei perechi de aripi întinse cu o coroană rotundă de laur suprapusă pe centru. Coroana este acoperită cu coroana regală și legată cu o panglică în partea inferioară. Un număr „101” era inscripționat chiar în centrul insignei. Insigna „101 zile în școala militară” era din bronz argintat și era purtată deasupra buzunarului stâng al tunicii.

Insigna pilot al aviației militare din vremea

domniei Regelui Carol II (iunie 1931 - septembrie 1940)

Insignele de pilot militar în aviația regală românească au diferit de la o perioadă la alta. Mai sus admiri insigna de pilot militar din vremea domniei regelui Carol al II-lea (08 iunie 30 - 06 septembrie 1940). Insigna a fost instituită pe 06 iunie 1931 prin decretul regal nr.1935. Ea are forma unei pereche de aripi desfășurate orizontal, în mijlocul cărora este aplicată monograma regelui Carol al II-lea (două litere legate „C”) și o sabie cu marginea în formă de elice. Produsul medalistic este confecționat din bronz argintat, are dimensiunile de 66 x 36 milimetri și este prevăzut pe revers cu un știft orizontal de prindere. Coroana și marginea exterioară nu au fost argintate și au păstrat culoarea bronzului. Această insigna se purta fie deasupra buzunarului stâng al tunici, fie chiar pe buzunar. Se cunosc variante ale insignei cu dimensiuni diferite, detalii averse (unele aveau smalț albastru) și metode diferite de prindere.

________ooOoo________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII