La începutul acestui articol ne delectăm admirând câteva cărți poștale din jurul anului 1900 pe care sunt scrise (desenate) probleme rebusistice, ce se cer a fi rezolvate. Se atrage atenția că textele sunt redactate conform scrierii și vorbiri din acele vremuri.
Descifrând problemele rebusistice veți descoperi și un pic de umor în redactarea lor.
Rezolvările îmi aparțin 100% dar nu am garanția că sunt cele nai reușite. Aștept și părerile tale, dragă cititorule!
Se poate observa că modul de construire a problemei rebusistice diferă față de zilele noastre. Rebusiștii pasionați vor înțelege mai bine acest aspect.
Cărțile poștale de mai sus sunt românești și realizate de Editura SAMTCA din Craiova.
Prin cartea poștală de deasupra am dorit să arăt că există și piese străine (în cazul acesta franceze, cam din aceiași vreme) care ne fac maeștri în probleme rebusistice dar și tainele limbii franceze.
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O PASTILĂ DE UMOR
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
_________xxx_________
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane
la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și
apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate
comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de
identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la
manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Ferdinand I - Rege al României
"Unirea" 25/III Basarabia, 15/XI Bucovina, 18/XI Transilvania 1918
Medalia de mai sus se constituie ca un omagiu adus Regelui României - Ferdinand I și
a fost bătută în amintirea unirii tuturor provinciilor românești într-un
singur stat. Medalia este
confecționată din bronz argintat și este prevăzută cu toartă de prindere. Este
rotundă cu diametrul de 24,5 milimetri fiind opera gravorului Tony Szirmai. În
câmpul central al aversului medaliei este reprezentat bustul regelui, îndreptat
senestra, înconjurat la periferia de inscripția circulară: ”FERDINAND I REGE AL
ROMÂNIEI”. Pe revers este aplicată pe cinci rânduri legenda: “UNIREA / 25 III
BASARABIA / 15 XI BUCOVINA / 18 XI TRANSILVANIA / 1918”.
Ferdinand
I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de
Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen,
(născut 24 august 1865 la Sigmaringen şi decedat 20 iulie 1927 la Sinaia) a
fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost
membru de onoare al Academiei Române , iar între 1914 şi 1927 a fost
protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.
Unirea
Basarabiei cu România
a avut loc la data de 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost
în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi
alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu
România pentru a forma România Mare. Dezmembrarea Imperiului rus, în urma
revoluţiei din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele
imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru
propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului
autodeterminării. Cetăţenii din principalele oraşe ale Rusiei, deci și
basarabeni au început să se adune şi să se organizeze pentru a-şi decide
destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au
întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă,
economică şi religioasă a Basarabiei. Pentru realizarea acestui obiectiv un rol
important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia
din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul
României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din
Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară.
Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România,
au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea
românilor. Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei
româneşti, precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. S-au tipărit
cărți în grafia latină s-a înființat Partidul Național Moldovenesc care a
preluat această luptă nu ușoară. În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid
care avea să joace un rol important: Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia,
care avea un program social-economic destinat ţărănimii. În vara anului 1917,
Ucraina – republică independentă de Rusia a revendicat Basarabia, dar fără
succes.În data de 2 noiembrie 1917 are loc la Chișinău Marele Congres al
Ostaşilor Moldoveni unde au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa
200000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile.
Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie
şi ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi
administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării şi a
considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de
acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi,
mai ales, convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă
şi reprezentativă. Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în
toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegerile pentru reprezentanţii care urmau
să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de deputaţi, din cele mai
variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune,
ai clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari,
etc. Şi din punct de vedere al naţionalităţii reprezentanţilor, structura a
reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni,
13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.
Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. Adunarea
l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeț. Comisarul
gubernial şi cei judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au
jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi fără o intervenţie
externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul
Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei. La 25 septembrie/8 octombrie
1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15 decembrie
1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să
fie legat de Rusia ca stat federativ.Pentru că în Rusia puterea era preluată de
bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi, la 24
ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia,
Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa.
Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeț, iar şeful guvernului
doctorul Daniel Ciugureanu. Urmare a stării generale de anarhie din iarna
anului 1917 se cere ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu
prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două
divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii,
protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu
menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus. La
trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a
Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei
a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. În acelaşi timp, divizia 13 a trecut
Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât
elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine
de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control.
Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de
iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice
retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie. Puterea sovietică,
ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci,
a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt
relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat
atunci la Moscova. În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată
Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era
presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce
Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu
trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea
Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea
armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise
menţinerea statului român. La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la
Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu
acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor
Puterilor Centrale. În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea
Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. În după-amiaza zilei de 27
martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat
cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman,
ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au
retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea
Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea:
„Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra
soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra
umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de
sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a
minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a
trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36
abţineri. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa
primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului
României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după
cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în
inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea
a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a
stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.
Bucovina – „Țara Fagilor” este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt de austrieci în 1775 după ce regiunea a devenit provincie a
Imperiului Habsburgic. La data de 28 Noiembrie 1918, la Cernăuți s-a desfășurat
– în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan – Congresul general al Bucovinei.
Cu majoritate zdrobitoare de voturi, Congresul a votat „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la
Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Era al doilea mare moment
al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Patria-Mamă. După Cernăuţi, toate
privirile românilor se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc
ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.În Anul Centenarului,
ne aducem aminte de cuvintele emoționante ale poetului bucovinean Vasile
Posteucă: „Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării
Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi
neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina
n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei,
este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră,
inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată
nimănui, niciodată. (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să
nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a
geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne
de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de
materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund
creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea
pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28
Noiembrie”. Contextul european în care Bucovina se unește cu România este
dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din Primul Război
Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29
septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie.
Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state,
componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a
anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în
12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie. În 3
octombrie/16 octombrie împăratul Carol I lansează un manifest, Către
popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului
Austro-Ungar. Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un
imperiu aflat în agonie. Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul
Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19
octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din
Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei. Reacția românilor din Bucovina
a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au
organizat Adunarea Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai
românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat
o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte
provincii românești, într-un stat național independent. A fost înființat și un
Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu
Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii. Câteva zile mai târziu, pe 3
noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei
românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului
stat ucrainean. În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari,
care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei. Luând
act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin
militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul
general al Bucovinei. La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului
Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai
polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul
românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a
Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”.
Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii
cu România fiind reprezentații ucrainieni. Congresul a stabilit ca o delegație,
formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi,
să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu
România era pecetluită.
La 1 decembrie 1918
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi
sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile
Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor
românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1
decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine
să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918
şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat
conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să
se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei
principiului naţionalităţilor în Europa. Rezoluţia
votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru
toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă
confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic,
desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a
tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi
drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele
europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631
din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de
Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.
Insigna - A.G.V.P.S.
(Asociația generală a vânătorilor și pescarilor sportivi)
Asociaţia
Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România
(AGVPS) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică,
care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate,
în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii
cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor
vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919
reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de
26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”.
Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până
să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și
organizații paralele în acest domeniu de activitate. Aceasta este organizată pe
filiale județene. Sus am postat logo-ul AGVPS.
Insignă - Gărzi patriotice - Comandant de batalion
Gărzile
Patriotice au
fost niște formațiuni paramilitare româneşti înființate
în perioada regimului comunist, având scopul de a asigura o apărare
suplimentară în cazul unui atac extern. Ideea formațiunilor Gărzilor
Patriotice este de sorginte sovietică. Primele grupuri de muncitori comuniști
înarmați datează din vara anului 1944. Dezvoltând nucleul muncitorilor care
l-au preluat pe mareşalul Ion Antonescu, după arestarea sa din ziua de 23
august 1944. Partidul Comunist din România a decis înființarea, în septembrie
1944, a Gărzilor de Apărare Patriotică. Pregătirea și organizarea
acestor formațiuni s-a făcut sub supravegherea serviciilor de securitate
sovietice NKGB, iar comanda lor i-a fost încredințată lui Emil
Bodnăraş. De câte ori era necesar, Gărzile de Apărare Patriotică primeau
sprijin logistic și de la Comandamentul Sovietic. Prin intermediul
Gărzilor, comuniștii au preluat curând controlul asupra comitetelor de uzină
alese în mod democratic din principalele fabrici din țară, obligându-i prin
amenințări pe muncitori să aleagă conduceri noi, alcătuite din reprezentanți ai
Frontului Naţional Democrat (F.N.D.). Noile comitete au acaparat apoi
cantinele muncitorești și întregul proces de raționalizare a hranei de după
război, astfel încât o mare parte a industriei a ajuns în mâinile
F.N.D. Gărzile de Apărare Patriotică erau utilizate de comuniști și ca
grupuri de bătăuși care aveau rolul să împrăștie manifestările organizate de
partidele democrate și să-i terorizeze pe membrii acestora. Marea manifestație
organizată la Bucureşti, în 8 noiembrie 1945, de către sprijinitorii
democraţiei, monarhiei şi ai regelui Mihai, a fost împrăștiată de către
comuniști cu ajutorul camioanelor cu muncitori, printre care se aflau și membri
ai gărzilor de apărare patriotică, înarmați cu bâte și alte obiecte
contondente. Formațiunile au fost desființate abia după desăvârșirea procesului
de sovietizare a României. Gărzile Patriotice moderne au fost fondate
în 1968, după discursul de la București, din 21 august, prin care liderul
comunist român Nicolae Ceaușescu a condamnat public înăbușirea Primăverii de la
Praga, de către U.R.S.S. şi sateliţii săi. În 1989, în Gărzile Patriotice
erau înrolați aproximativ 700000 de cetățeni, atât bărbați cât și femei.
Ca structură, Gărzile Patriotice colaborau strâns cu Ministerul Apărării
Naționale, dar erau subordonate direct P.C.R. şi U.T.C.. Bazându-se mai mult pe
cetățenii obișnuiți decât pe militari profesioniști, Gărzile Patriotice serveau
ca o potențială contrapondere și control față de puterea și influența forţelor
armate regulate. Doar în timpul Revoluției din Decembrie 1989 a existat un
moment când cuplul dictatorial ceaușist s-a îndoit de loialitatea subunităților
de gărzi patriotice vâzând în acestea o posibilă mare forță revoluționară
înarmată.
Imre Thokoloy - comandantul răzvrătiților din Ungaria
Medaliile
de mai sus (argint și aur) s-au bătut în memoria
principelui transilvănean Imre Thokoly –
conte de Kesmark, om de stat maghiar și conducător al revoltei
antihabsburgice a curuților.
Imre Thokoloy - comandantul răzvrătiților din Ungaria
A trăit în perioada anilor 1657 – 1705 și
a condus Principatul Transilvania între anii 1678 – 1691. În câmpul central al
aversului medaliilor este reprezentat chipul ușor înclinat spre dreapta al
personajului, cu inscripția circulară pe circumferință: “EMERIC(us) TECKLY DUX
PROTEST(antium) IN HUN(garia) ceea ce se traduce: “Emeric Thokoly comandantul răzvrătiților
din Ungaria”. Pe revers se prezintă un armăsar legat de două coloane ce caută
să se elibereze, călcându-și în picioare stăpânul și inscripția: ”SIC VIRTUS
NESCIA FRAENI” ceea ce se traduce: ”Astfel virtutea nu tolerează zăbala”.
22.XII.1989 - Eroilor Revoluției glorie eternă
România - Libertate
Societatea numismatică română
Medalia
de mai sus s-a emis la comanda Societății Numismatice Române
și executată de Monetăria Statului. Ea este confecţionată din tombac aurit,
este rotundă, cu diametrul de 60 milimetri și cîntărește 98 de grame. În planul
central al aversului se află imaginea unui tânăr luptător ţinând în mâna
dreaptă un drapel. În spatele său, în dreapta, se văd siluetele unor luptători,
care, la rândul lor, poartă steagurile României cu stema decupată. În partea de
sus a medaliei sunt înscrise, cu litere majuscule, cuvintele: ROMÂNIA LIBERTATE.
În partea de jos, dreapta, în exergă, este scris cu litere majuscule:
SOCIETATEA NUMISMATICĂ ROMÂNĂ. Pe reversul medaliei, în plan vertical, se află
silueta zveltă a Coloanei Infinitului, care desparte medalia în două. În partea
din stânga, sus, a medaliei se află înscrisă cifra 22; în partea din dreapta, sus,
cu litere romane, cifra XII. În partea din stânga, jos, a medaliei este
înscris, cu litere majuscule, următorul text: EROILOR REVOLUŢIEI GLORIE ETERNĂ În partea din dreapta, jos, a
medaliei este înscris anul 1989. În exergă, în partea din dreapta, jos, este
scris numele autorului medaliei: GH. ADOC.
În
1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se debaraseze de comunism
– în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi Polonia, printr-o
,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea paşnică de la
conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi RDG sau
printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din decembrie 1989 a
fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea
lui cu un regim socialist reformat, după model gorbaciovist. Dar iată o
prezentare cronologică a evenimenteleor revoluției anticomuniste românești,
fără partipiuri politice, găsită pe net, autor Stela Vasilița, la adresa:
http://www.rador.ro/2014/12/12/revolutia-romana-din-decembrie-1989/. Pe
data de 14 decembrie 1989, la Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular
Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta
împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă.
Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au
arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze. Pe data de 15 decembrie, la
Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează
împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László
Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de
organele de Securitate. La Timişoara, încă din 16 decembrie dimineaţa,
enoriaşii lui Laszlo Tökés revin în faţa locuinţei acestuia. Curând
li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă
accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos
Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te
române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au
loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi
manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în
faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins,
scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” La Bucureşti, generalul
Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi
decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac
parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii
Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj),
lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt.
col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc. Pastorul László
Tökés este evacuat cu forţa din locuinţă pe data de 17 decembrie, ora 4.00.
Dimineaţa sosesc la Timişoara grupa operativă din DSS condusă de generalul Emil
Macri. Generalul Vasile Milea, ministrul apărării, ordonă, pentru descurajarea
manifestanţilor timişoreni, organizarea unei demonstraţii de forţă a unităţilor
MApN prin centrul oraşului. Patru coloane compuse din peste 550 militari
pornesc (ora 10:00) marşul prin oraş, cu drapel şi fanfară. Mii de demonstranţi
se îndreaptă spre centrul oraşului scandând lozinci anticeauşiste şi huiduind
forţele de intimidare. La ora 13:30 ministrul apărării naţionale ordonă ca
armata să intervină în forţă împotriva demonstranţilor timişoreni. Este atacat
şi devastat, de către manifestanţi, sediul Comitetului Judeţean al PCR.
Protestatarii au aruncat pe fereastră şi au dat foc documentelor partidului,
broşurilor de propagandă şi altor simboluri ale puterii comuniste. Este înălţat
primul drapel cu gaură la mijloc. La Bucureşti începe, la ora 16:30, şedinţa
Consiliului Politic Executiv al CC al PCR în vederea reprimării de către
forţele MApN şi MI a demonstranţilor de la Timişoara. La ora 16:38, soseşte la
Timişoara Comandamentul special instituit de Nicolae Ceauşescu şi coordonat de
Ion Coman – secretarul CC al PCR pe probleme militare – însoţit de o grupă
operativă formată din ofiţeri superiori din MApN şi MI. Grupa operativă este
condusă de general Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, din care mai fac
parte generalii Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cârneanu,
Constantin Nuţă – şeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe
Diaconescu – procuror general adjunct. În jurul orelor 17:00, împotriva
demonstranţilor sunt folosite tancuri cu apă şi gaze lacrimogene. Are loc o
teleconferinţă cu toţi primii secretari ai Comitetelor judeţene PCR, la care
participă şi comandanţii de garnizoane militare. Ceauşescu dă ordinul pentru
deschiderea focului împotriva demonstranţilor. La ora 18:00, generalul Ştefan Guşe,
şeful Marelui Stat Major şi prim-adjunct al ministrului apărării naţionale,
preia conducerea forţelor aparţinând MapN. Începe să se tragă în mulţime. Sunt
construite baricade. Acţiunile violente se extind: sunt atacate obiective
militare de către persoane care practic n-au nici o legătură cu manifestaţiile.
La ora 18:45 Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru
judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”. Prin urmare, toate
efectivele militare primesc armament şi muniţie de război. Pe 18 decembrie,
Nicolae Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din strada Primăverii pe oamenii
cheie ai conducerii de stat (generalul Marin Neagoe, seful Direcţiei a V-a de
securitate şi gardă, generalul Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor
Postelnicu, ministrul de interne şi generalul Iulian Vlad, şeful DSS) şi obţine
de la ei promisiunea că va fi deschis focul asupra demonstranţilor. Ceauşescu
pleacă apoi (ora 9:30) pentru o vizită oficială de prietenie de 3 zile în
Republica Islamică Iran (îi lasă la conducere pe Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi
Manea Mănescu). La Timişoara s-a decretat legea martială, care interzice
populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând
interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă,
fluturând drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Alţi 500 de
manifestanţi li se alătură, cântând “Deşteaptă-te române!”. S-a tras asupra
lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav. Generalul Mihai Chiţac
a ordonat (la ora 18:30) folosirea grenadelor cu substanţe toxice împotriva
demonstranţilor din faţa Catedralei din Timişoara. În faţa Spitalului Judeţean,
grupul numeros de cetăţeni care vrea să-şi recupereze morţii este împrăştiat cu
grenade lacrimogene (ora 19:15). La morga Spitalului Judeţean, la ora 23:00,
sub comanda colonelului Ghircoiaş, începe „Operaţiunea Trandafirul”, de
sustragere a cadavrelor (43) şi transportarea lor la Crematoriul Cenuşa de la
Bucureşti spre a fi incinerate. În 19 decembrie la Timişoara, marea majoritate
a întreprinderilor din oraş îşi încetează activitatea. Muncitorii din
întreprinderile “6 Martie”, “Elba”, “Solventul” şi “Azur” declanşează acţiuni
de protest. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara porneşte sirena aeriană.
A fost semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă. Radu Bălan
şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în
a-i determina să-şi continue munca. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă
le promite că Armata nu va trage în ei. Manifestanţii scandează „Armata e cu
noi!”. Generalul Guşă ordonă trupelor să intre în cazărmi. Pe străzile
oraşului, militarii fraternizează cu revoluţionarii. În data de 20 decembrie la
Timişoara, 100000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astăzi „Piata
Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem
poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul
Operei din Timişoara are loc, la ora 13, constituirea Frontului Democratic
Român (FDR). În clădirea Consiliului Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează
primele liste cu revendicări, printre care: destituirea lui Ceauşescu,
dizolvarea guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a
trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra
evenimentelor de la Timişoara, alegeri libere. Revendicările sunt înaintate
primului-ministru Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara
(ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu; Sub presiunea mulţimii, o parte a
revendicărilor sunt acceptate (au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor
arestaţi în zilele precedente), la celelalte se promite că va răspunde
Ceauşescu personal. Pe baza listelor de revendicări, seara este elaborată
Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza şi seara
manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş: Lugoj,
Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta. Reîntors din Iran Nicolae Ceauşescu ţine o
teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din Timişoara se
datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora 19:00 Nicolae
Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, şi condamnă
manifestaţiile de la Timişoara. El aprobă decretul privind instituirea stării
de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, care intră în vigoare de la
ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al
Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae Ceauşescu convoacă la
sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le
cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara. În noaptea de 20 spre 21
decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi
în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri
speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi înţelegând
despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii. În ziua de 21
decembrie, la Timişoara, la ora 9:00, din balconul Operei se citeşte Proclamaţia
Frontului Democrat Român. La Bucureşti, în Piaţa Republicii, la ora 12:00
începe mitingul cerut de Ceauşescu cu scopul de a înfiera tulburările de la
Timişoara şi de a vorbi despre nevoia imperativă de a apăra ţara de atentatele
cercurilor străine la integritatea şi independenţa ei. La puţin timp după ce ia
cuvântul, Ceauşescu este huiduit din mulţime. Transmisia radio-tv este
întreruptă. Oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul
Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost
ocupat de manifestanţi. În jurul orei 17:00 mureau primii oameni în apropierea
Sălii Dalles. În zona Hotelului Intercontinental se ridică o baricadă în faţa
Restaurantului Dunărea (ora 22:00).
Militarii
pornesc acţiunea de înlăturare a baricadei cu tancuri şi de reprimare în forţă
a demonstranţilor. Soldaţii aveau ordin să tragă. În noaptea dintre 21 şi 22
decembrie, 49 de oameni au murit, 463 au fost răniţi, iar 1245 au fost
arestaţi, torturaţi şi bătuţi la Jilava. De asemenea, au loc manifestaţii la
Arad, Sibiu şi Târgu Mureş, Braşov, Cluj, Reşiţa, Făgăraş etc. Pe 22 decembrie
dimineaţa, la primele ore, mari coloane de manifestanţi provenind de la
principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul
oraşului. Înaintarea lor este oprită de baraje formate din trupe de miliţie,
securitate şi armată în apropierea sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu
organizează o şedinţă cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe
generalul Milea de trădare, care, mai târziu, este găsit împuşcat. Generalul
Victor Atanasie Stănculescu este numit ministru al apărării naţionale, în locul
lui Milea şi dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se
retragă în cazărmi. Radioul şi Televiziunea transmit un comunicat prin care
anunţă sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de
necesitate pe teritoriul României. În faţa celor peste 100.000 de demonstranţi
din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu mai încearcă să vorbească
mulţimii de la balconul clădirii. Se scandează lozinci anti-ceauşiste, iar
acesta este huiduit. Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea
Comitetului Central. În jurul orei 12:06, soţii Ceauşescu părăsesc clădirea
Comitetului Central cu un elicopter. În jurul orelor 15:00 sunt arestaţi lângă
Târgovişte, iar la ora 18:30 cuplul prezidenţial ajunge în unitatea militară
01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi
execuţia lor. Sediile Radioului şi cel al Televiziunii sunt ocupate de manifestanţi.
Radioul transmite în direct evenimentele. Televiziunea s-a transformat în
canalul de comunicare al revoluţionarilor. Între orele 14:15 şi 16:00, unităţi
ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective importante din
Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central, Banca
Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte instituţii şi
unităţi de interes strategic. Conform ordinelor primite, blindatele arborează
tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore. La ora 19:30, la
Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu, iar după ora 23 este citit
de Ion Iliescu la Radio şi Televiziune un ”Comunicat către ţară” – Proclamaţia
Consiliului Frontului Salvării Naţionale, primul document al Revoluţiei Române.
La Bucureşti, după orele 18:00 şi în tot cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie
unităţi militare şi alte obiective strategice (Televiziunea, sediul Comitetului
Central, unitatea militară care păzea Palatul Primăverii etc) sunt atacate de
grupuri diversioniste, înregistrându-se numeroşi morţi şi răniţi. În schimbul
de focuri din Piaţa Republicii, trăgându-se din clădirea fostului Palat Regal
ce adăpostea Muzeul de Artă spre clădirea CC al PCR şi asupra mulţimii din
piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale Universitare şi distrusă o
parte a Palatului Regal. Pe data de 23 decembrie dimineaţa, soldaţi în termen
şi ofiţeri de la o unitate militară din Câmpina au fost trimişi, îmbarcaţi în
trei autobuze, să apere Aeroportul Internaţional Otopeni unde au fost omorâţi,
acţiunea soldându-se cu 39 de morţi şi numeroşi răniţi. La Bucureşti, seara,
şapte ofiţeri şi subofiţeri, între care şi col. Gheorghe Trosca, şeful
statului-major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, sunt ucişi într-un
schimb de focuri cu militarii care apărau sediul MApN. Membrii USLA fuseseră
trimişi de generalul Nicolae Militaru, ministrul apărării, la sediul
ministerului pentru a întări dispozitivul de apărare. Elicopterul care-i aducea
în Bucureşti, în stare de arest, pe generalii Constantin Nuţă, adjunct al
ministrului de interne şi şef al IGM şi Velicu Mihalea, adjunct al şefului IGM,
este doborât. La Timişoara, sute de mii de oameni sărbătoresc în centrul
oraşului căderea lui Ceauşescu. Continuă atacurile asupra obiectivelor apărate
de armată. În ziua de 24 decembrie la Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi
patrulau pe străzi. În zonele centrale ale oraşului, la Universitate, Piaţa
Victoriei sau Gara de Nord, încă se trăgea şi se duceau lupte oarbe între
presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari.
Consiliul
Frontului Salvării Naţionale proclamă Victoria Revoluţiei şi anunţă încetarea
completă şi imediată a focului pe tot teritoriul ţării. Armata este declarată
singura instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care
intraseră în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora
17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar
Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. În
dimineața zilei de 25 decembrie, la radio şi televiziune sunt transmise colinde
şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala
Patriarhală.Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20
şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417 din Târgovişte. Soţii
Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi le-a fost confiscată averea. Sentinţa
a fost executată în jurul orei 14:50. La scurt timp după execuţie, pe postul
naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind execuţia soţilor
Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate. Numărul
victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform
evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele
Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari care au
anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare decât
cifrele cunoscute oficial. La 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989
multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca o
revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care
urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau
o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum
se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar
faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost
supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat?
Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei
a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din
cei care ştiau adevărul despre anumite evenimente au dispărut?
COLOANA INFINITĂ, cunoscută în mod greșit și sub denumirea
"Coloana infinitului" este opera sculptorului român Constantin
Brâncuşi, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu ,
compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului şi Masa tăcerii. Inaugurată la 27
octombrie 1938, coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15
moduli octaedrici suprapuşi, respectiv având la extremităţile inferioară şi
superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiţi „mărgele” de către
autorul lor. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului
României. Denumirea originală era „Coloana recunoştinţei fără sfârşit” şi a
fost dedicată soldaţilor români din primul război mondial, căzuţi în 1916
în luptele de pe malul Jiului. Privitor la geneza coloanei între celelalte sculpturi
brâncuşiene, există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Se pare că încă
din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat"trunchiuri şi bârne,
coloane truncheate de lemn", iar prima versiune expusă a unei coloane,
intitulată "Proiect arhitectural", datează din 1918. Ulterior, în
1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său
sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o
denumea "un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini
bolta cerească".
Coloana a fost turnată în fontă
în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroşani. Şeful
proiectului a fost inginerul Ştefan Georgescu Gorjan, proiectul de
executie şi calculele au fost făcute de inginerul Nicolae Hasnas ,
execuţia stâlpului central a fost coordonată de maistrul-şef Ion Romoşan iar
execuţia modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută de
maistrul tâmplar Carol Flisec în colaborare directă cu Brâncuşi, care sosise de
la Paris special pentru a supraveghea turnarea coloanei. Elementele componente
ale coloanei sunt următoarele:
Nucleul metalic din ţeavă pătrată cu latura de 42 cm, asamblat din
trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m şi 9,4 m; Fundația din
beton, care ajunge la adâncimea de 5 m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu
baza mare de 4,5 , orientată în jos; "Mărgelele" (cum
le numea Brâncuşi) din fontă, "înşirate" pe nucleu, în număr de
17: Un semi element de bază, cu înălţimea de 136 cm; 15 moduli
octaedrici, cu înălțimea de 180 cm fiecare; Un semi element la vârf cu
înălţimea de 90 cm. Alămirea coloanei s-a făcut la faţa locului, aplicând
prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea
respectivă pentru prima dată în România şi a fost adusă special din Elveţia.
Greutatea totală a Coloanei (nucleu + "mărgele") este de 29173
kg. Cea care a comandat lucrarea a fost Aretia Tătărescu (prin Societatea
"Liga Națională Femeilor Gorjene"), care i-a acordat lui Brâncuşi
deplină libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar
necesar. În anii '50, guvernul român, sub influenţa sovieticilor a
plănuit să demoleze coloana, considerând că sculptura lui Brâncuşi ar fi un
exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost pus niciodată
pus în aplicare.
__________ooOoo__________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Politician socialist polonez Ludwik Warynski,
a trăit între anii 1856 -1889
Detaliu vignetă de pe o bancnotă lituaniană
Câteva vignete de pe bilete spaniole de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 17.01.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu