Epaminonda's Blog.....: Mo- M

1. În data de 10 octombrie 2012 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Miorița. Pe aversul monedei se prezintă; în plan central - Stema Republicii Moldova;, în partea de sus – anul emisiunii „2012”; în partea de jos - inscripţia „50 LEI”; și urmând circumferinţa monedei - cu majuscule, este gravată inscripţia „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe revers se prezintă: în plan central – un păstor şi o mioară; în partea de sus - cu majuscule este gravată inscripţia „MIORIŢA” şi imaginea stilizată a soarelui.

Monedă are următoarele caracteristici tehnice: seria - Sărbătorile, cultura, tradiţiile Moldovei”, data emiterii - 10 octombrie 2012, valoarea nominală - 50 lei; calitatea – proof, compoziția – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri,marginea – zimțată și tirajul – 2000 exemplare.

Miorița este un poem folcloric românesc, răspândit în peste 1500 de variante în toate regiunile României. Este o creație populară specific românească, nefiind cunoscută la alte popoare. Cântecul a fost zămislit în zona sudică a Carpaților Orientali, la nordul Munților Vrancei, în actuala localitate Mănăstirea Cașin, județul Bacău, de către mocani (oieri veniți din Transilvania peste populația catolică din Cașin) și cules de Alecu Russo la Soveja, în județul Vrancea. În Transilvania creația avea la bază un rit de inițiere și se interpreta sub forma de colindă, în timpul sărbătorilor de iarnă. În regiunile din sudul și estul țării creația s-a transformat în baladă, în această versiune fiind socotit un text literar desăvârșit din punct de vedere compozițional și stilistic. A fost analizat și comentat de cei mai de seamă oameni de cultură români. Motivul mioritic a constituit sursă de inspirație pentru scriitori, compozitori și artiști plastici români și străini. A fost tradus în peste 20 de limbi străine. Este socotit unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii românești.

2. În data de 21 iunie 2012 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Sânzienele. Pe aversul monedei se prezintă; în plan central - Stema Republicii Moldova;, în partea de sus – anul emisiunii „2012”; în partea de jos - inscripţia „50 LEI”; și urmând circumferinţa monedei - cu majuscule, este gravată inscripţia „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe revers se prezintă: în plan central – imaginea unei tinere care poartă pe cap o coroniţă împletită din spice de grâu; în partea de sus,urmând circumferinţa monedei, cu majuscule este gravată inscripţia „SÂNZIENELE”.

Monedă are următoarele caracteristici tehnice: seria - Sărbătorile, cultura, tradiţiile Moldovei”, data emiterii – 21 iunie 2012, valoarea nominală - 50 lei; calitatea – proof, compoziția – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri,marginea – zimțată și tirajul – 2000 exemplare.

În ziua de 24 iunie a fiecarui an bisericesc, Biserica Ortodoxa face pomenirea Nasterii Sfântului Ioan Botezătorul, cunoscuta in popor si cu denumirea de Dragaica sau Sanziene. Biserica Ortodoxa serbeaza de obicei ziua mortii sfintilor, ca ziua lor de nastere. Numai Maica Domnului si Sfântul Ioan Botezătorul fac exceptie de la aceasta regula; ei au privilegiul de a li se sarbatori atat zamislirea (23 septembrie, 9 decembrie) si nasterea (8 septembrie, 24 iunie), cat si alte evenimente din viata lor (ca Bunavestire, Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul. Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul are un temei biblic, pentru ca evenimentul amintit este consemnat de Sfantul Evanghelist Luca cu amanunte in Evanghelia Sa. Nasterea aceasta a avut loc cu sase luni inainte de cea a Domnului lisus Hristos. Sarbatoarea apare atestata documentar in secolele IV-V, cand se fixeaza definitiv si data Craciunului. Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, la 24 iunie, se pare ca a fost instituita dupa unii cercetatori, spre a inlocui sarbatorile pagane, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstitiului de vara. In calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta sub denumirea de Sanziene sau Dragaica. Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau considerate, inca din vremea lui Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si divinitati antropomorfe. In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi niste femei frumoase, niste adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile intunecate, neumblate de om. Nu este exclus ca in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele solstitiale (Sanzienele) sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui. Megalitii din Muntii Calimani pe care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi marturii in acest sens. Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor. Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele, Sanzienele sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu "lantul Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod si florile fara de leac. In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de divinatie, de aflare a ursitei si a norocului in gospodarie. In dimineata de Sanziene inainte de rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete de Sanziene pe care le impleteau in coronite si le aruncau pe acoperisul caselor. Se considera ca omul va trai mult in cazul in care coronita ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede, atunci cand coronita aluneca spre marginea acoperisului sau cadea de pe acoperis. Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea premergatoare sarbatoarii, in credinta ca isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care incepea. Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumite animale, sau puf / pene de la pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea. Florile culese in ziua de Sanziene prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau duse la biserica pentru a fi sfintite si erau pastrate, apoi, pentru diverse practici magice. Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul verii, era considerata si momentul optim pentru culegerea plantelor de leac. Tot acum se faceau previziuni meteorologice: in functie de momentul in care rasarea Constelatia Gainusei, se determina perioada prielnica pentru semanatul graului de toamna. Sarbatoarea Sanzienelor mai este cunoscuta in popor si sub denumirea de Amutitul Cucului. Se crede ca daca cucul inceteaza sa cante inainte de Sanziene, inseamna ca vara va fi secetoasa. Pentru a fi sanatosi si avea spor in munca, in acest moment de inceput al secerisului, oamenii se incingeau peste sale cu tulpini de cicoare. Pentru a fi placute feciorilor, fetele se spalau pe cap, in aceasta zi cu fiertura de iarba mare. Pentru a scapa de boli, fetele si nevestele se scaldau ritual in ape curgatoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tavaleau dezbracate in roua, dimineata, inainte de rasaritul Soarelui. Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri in care se aruncau substante puternic mirositoare, se buciuma si se striga in jurul focurilor. In unele sate din sud-vestul Bucovinei, putea fi intalnit, cu ani in urma, obiceiul "boului instrutat". In cadrul ceremonialului, masca taurina murea si renastea simbolic la acest inceput de timp calendaristic. Pentru pomenirea mortilor se fac pomeni imbelsugate si se pun flori mirositoare pe morminte. De Sanziene au loc balciuri si iarmaroace. Acestea erau in trecut un bun prilej pentru intalnirea tinerilor in vederea casatoriei. Printre cele mai renumite targuri se numara cele de la Buzau, Focsani, Campulung Muscel, Buda, din judetul Vrancea, Ipatesti, judetul Olt, Pitesti, Carbunesti, judetul Olt, Giurgeni, judetul Ialomita, Brosteni, judetul Mehedinti) si, cel mai cunoscut, Targul de Fete de pe Muntele Gaina. Sub aspect religios, in ziua de 24 iunie, in Bucovina se sarbatoreste cu mare fast Aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceva. Acum, ca si alta data, in aceasta zi se aduna mii de pelerini pentru a participa la ceremonia scoaterii moastelor Sfântului Ioan.

3. În data de 21 iunie 2012 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Ion Creangă. Moneda este realizată în două variante de metal compoziție: aur și argint. Pe aversul monedelor se prezintă; în plan central - Stema Republicii Moldova;, în partea de sus – anul emisiunii „2012”; în partea de jos - inscripţia „...LEI”; și urmând circumferinţa monedei - cu majuscule, este gravată inscripţia „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe revers se prezintă: în plan central – efigia lui Ion Creangă şi anii de viaţă „1837-1889”; în partea dreaptă, urmând circumferinţa monedei, cu majuscule este gravată inscripţia „ION CREANGĂ”.

Monedă de aur are câteva caracteristici tehnice diferite după cum urmează: valoarea nominală - 100 lei; compoziția – aur, puritatea – 99,99%, greutatea – 7,8 grame, forma – rotundă, diametrul – 24 milimetri, marginea – zimțată și tirajul – 1000 exemplare.

Monedă de argint are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 21 iunie 2012, valoarea nominală - 50 lei; calitatea – proof, compoziția – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri,marginea – zimțată și tirajul – 2000 exemplare.

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului - d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie. Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-născuți din Humulești. Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919. Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întîi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola. S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri.La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin. În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași. După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rîndurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare. În anul 1867 apare primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire. În 1871 apare în Columna lui Traian articolul Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă. În același an este exclus din rîndurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire intitulat Învățătorul copiilor , unde inserează trei povestiri: Acul și barosul , Prostia omenească și Inul și cămeșa.Un an mai tîrziu este exclus și din învățămînt și, în ciuda plîngerilor și protestelor sale, situația rămîne aceeași. Își cîștigă existența ca mandatar al unui debit de tutun. În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău. În această perioadă îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea Junimea, unde citește din scrierile sale. În cadrul revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori și Capra cu 3 iezi. Între anii 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale. La 1878 , pentru activitatea sa didactica, este decorat cu ordinul Bene-merenti. Publică basmul Ivan Turbincă. Cîţiva ani mai târziu a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle. Ion Creangă călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și îngriji sănătatea,îl vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamțului. Horia Creangă, nepotul povestitorului, este considerat cel mai important arhitect al perioadei interbelice. În capitală a proiectat peste 70 de imobile. Unele insa au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel ca nici specialistii nu mai recunosc stilul marelui arhitect scolit la Paris. Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea. La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormîntat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași. (Sursa – NET - Vlada Afteni)

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Zimbrul - Bison Bonasus

Flora și fauna României

„Zimbrul” este noul produs medalistic dedicat acestui falnic animal, emis de Monetăria Statului în anul 2018 și face parte din programul medalistic, secțiunea Flora și Fauna României. Produsul medalistic este realizat în două variante de metal- compoziție – argint cu puritatea de 92,5% și cupru. Caracteristicile tehnice comune ale celor două tipuri de medalii sunt: forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri și calitatea de execuție – patinată. Medalia de argint cântărește 170 de grame, s-a emis într-un tiraj de 40 de exemplare cu prețul unitar de vânzare, inclusiv TVA, de 745 lei / bucata, iar cea de cupru s-a emis într-un tiraj de 60 de exemplare cu prețul unitar de vânzare, inclusiv TVA, de 230 lei / bucata.

Zimbrul – cel mai mare mamifer terestru din Europa – reprezintă un simbol pentru România, un însemn al întemeierii Moldovei. Semnifică un atribut al făuririi unui neam prin faptul că efigia sa apare în stema Moldovei. Zimbrul este simbolul emblematic care certifică originea, întemeierea și vechimea Moldovei. Grigore Ureche ne dezvăluie în cronica sa faptul că Dragoș Vodă pleacă în urmărirea unui bour sau a unui zimbru și ajunge într-un loc din care nu mai pleacă. Cunoscut de români din legende, acest animal venerat cu „fruntea in nori” merită să fie pus la loc de cinste, să propășească acolo unde îi este locul: în sălbăticie, nu doar prin rezervații. Zimbrul are nevoie de sprijinul omului – odată călău, acum izbăvitor – pentru a dăinui și a trăi liber. În România, ultima sa redută a fost în Carpați, în 1790 fiind consemnată extincția zimbrului; astăzi, țara noastră este una din cele 9 țări europene în care s-a reușit reintroducerea cu succes în sălbăticie a acestuia. Zimbrul (Bison bonasus) este o specie de bizon care se găsește în Europa. În anul 1996 a fost inclus în categoria speciilor în pericol. Zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat. Un zimbru are o lungime de 2,9 - 3 metri și o înălțime de 1,9 metri, cântărind de la 300 la 920 kilograme. Zimbrii trăiesc în păduri, având foarte puțini dușmani naturali, el fiind un animal erbivor. Zimbrii trăiesc 28 de ani în captivitate, dar în sălbăticie trăiesc mai puțin. Pot avea pui la vârste între 4 și 20 de ani la femele și între 6 și 12 ani la masculi. Teritoriul zimbrilor poate ocupa și 200 kilometri pătrași, iar unele turme preferă pajiștile și poienile din pădure. În România zimbrii pot fi admirați în rezervații precum: Dragoș-Vodă – Vânători-Neamț, Neagra – Bucșani – Dâmbovița, Valea zimbrilor – Vama Buzăului – Brașov, Slivuț - Hațeg – Hunedoara, dar și în grădinii zoologice: Reșița, Hunedoara și Târgoviște. Zimbrii au fost reintroduși în România în anul 1958, când primele două exemplare de animale au fost aduse din Polonia și ținute într-o rezervație din Hațeg. Ideea zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia în 1999, printr-un program susținut de Banca Mondială și Uniunea Europeană. În 2003 au fost aduși 15 zimbri din vestul Europei, pentru care a fost amenajat un țarc cu o suprafață de 180 de hectare. În acest loc, zimbrii trăiesc în semi-libertate. În data de 21 martie 2012 au fost eliberați 5 zimbri din Parcul Național Dragoș Vodă, ei sunt monitorizați în permanență.

1984 - Canalul Dunăre - Marea Neagră - 1984

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil în judeţul Constanţa, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre şi porturile Constanţa Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanţa cu aproximativ 400 km. Canalul, cu lungime totală de 95,6 kilometri, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 kilometri şi ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă - Midia - Năvodari, în lungime de 31,2 kilometri. Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră şi Marea Nordului şi Marea Nordului (prin Canalul Rin Main Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia şi Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, îşi scurtează drumul cu 4000 kilometri. Construcţia canalului a început în anul 1949, mulţi dintre muncitori fiind deţinuţi politici din închisorile comuniste şi din rândurile minorităţilor etnice şi religioase. Lucrările au fost sistate în anul 1955 şi reluate, după un nou proiect, în anul 1976. Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984 de către Nicolae Ceauşescu. S-au excavat 294 milioane metri cubi la canalul principal, plus 87 milioane metri cubi la ramura nordică, Poarta Albă - Midia - Năvodari (mai mult cu 25 milioane faţă de Canalul Suez şi cu 140 milioane decât la Canalul Panama şi s-au turnat 5 milioane metri cubi de betoane.

Cu o lungime a canalului principal de 64,4 kilometri, o adâncime de 7 metri, o lăţime la bază de 70 metri şi la suprafaţă de 90 -120 metri, este al treilea canal navigabil din lume, ca lungime, după Suez şi Panama şi are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 metri permiţând astfel accesul navelor fluviale şi a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Set 2 insigne - C.E.P.E.C.A. 1975

(Centrului de Perfecționare a Cadrelor de Conducere din Întreprinderi)

Pe data de 1 aprilie 2017, se împlinesc 50 de ani de la materializarea unui proiect, realizat cu sprijinul financiar şi tehnic al ONU: înfiinţarea în Bucureşti, în 1967, a Centrului de Perfecționare a Cadrelor de Conducere din Întreprinderi (CEPECA), menit să introducă tehnicile moderne de management în economia românească. A fost o iniţiativă atipică şi contrară ideologiei din acele vremuri, dar care a fost posibilă graţie unei „deschideri” manifestată de conducerea politică din România, la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut. Actul de constituire a CEPECA a fost semnat, pe 30 martie 1967, la Geneva, la sediul Biroului Internaţional al Muncii (ILO – International Labour Organization). Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP – United Nations Development Programme) a asigurat fondurile necesare pentru instalarea la Bucureşti a unei unităţi de calcul ultramoderne, ca şi pentru salariile a 12 experţi internaţionali, pentru alte echipamente, stagii de perfecţionare în străinătate etc. Guvernul român a oferit locaţia, ca şi salariile personalului de specialitate şi auxiliar (peste 200 de persoane). Instituţia se subordona Comitetului de Stat pentru Muncă şi Salarii (CSMS), viitorul Minister al Muncii, dar şi Biroului Internaţional al Muncii.

Insigna - C.E.P.E.C.A. - București - România

(Centrului de Perfecționare a Cadrelor de Conducere din Întreprinderi)

Director al CEPECA a fost numit Dr. ing. Ion Niculescu, un manager cu o experienţă de aproape 20 de ani în industria petrolieră. Centrul avea două sectoare principale: cel de pregătire şi perfecţionare în domeniul organizării muncii şi al gestiunii întreprinderilor, condus de ing. Vlad Necşulescu, venit din CSMS, şi „Unitatea de Calcul Electronic”, condusă de Prof. Dr. ing. Paul Constantinescu, de la Facultatea de Matematici a Universităţii din Bucureşti. Centrului i s-a atribuit un „campus” de tip universitar, pe şoseaua de centură, între Otopeni şi Mogoşoaia. Pe vreo 12 hectare, se găseau cam 10-20 de clădiri de 1-3 niveluri. Cei circa 300 de cursanţi, aflaţi în fiecare zi aici, aveau la dispoziţie: săli de curs cu sisteme audio-video, inclusiv traducere simultană, dormitoare tip hotel, restaurant-cantină, bar, sală de spectacole şi cinema, sală de sport, teren de fotbal, popicărie, cabinet medical etc. Existau şi locuinţe de serviciu, inclusiv pentru experţii ONU, care rămâneau în ţară între 1 şi 3 ani, ca şi un parc bine întreţinut, în care, între altele, creşteau migdali şi se plimbau păuni. În anii următori, la acestea s-au adăugat: o bibliotecă modernă, un nou hotel, două terenuri de tenis, dar mai ales o clădire pentru unitatea de calcul, inaugurată în ianuarie 1969, în care a fost instalat: un calculator de ultimă generaţie: IBM 360/40, alte echipamente, dar şi birouri şi un spectaculos culoar de vizitare. Din septembrie 1967, până în octombrie 1971, data încheierii proiectului, la sediul CEPECA s-au desfăşurat cursuri (de la câteva săptămâni la 9 luni), dar şi proiecte destinate mai multor întreprinderi, ca şi activităţi de cercetare. Toate au fost efectuate de experţi români, recrutaţi după criterii severe, dublaţi, peste tot, de experţi străini. Cei mai mulţi dintre experţii români au beneficiat şi de stagii de pregătire în străinătate. Pe lângă bursele prevăzute în acordul cu UNDP și ILO, alte 18 burse, cu o durată medie de trei luni, au fost finanţate de firma IBM, la diverse sedii ale sale, din Europa. Era ceva neobişnuit pentru mediul românesc de atunci. Aproape toate cursurile organizate au fost premiere pentru ţara noastră: management general, financiar, al personalului, planificarea şi organizarea producţiei, marketing ş.a., cu un conţinut acceptat de specialiştii ILO. Prin cursurile de informatică ţinute la Unitatea de Calcul Electronic, au fost instruite primele contingente ale unor profesii noi pe atunci, ca cele de analist de sistem, sau de programator. În aprilie 1968, în colaborare cu firma IBM, ca şi cu alţi specialişti români, la CEPECA s-a fixat primul nucleu al terminologiei informatice în limba română. S-au multiplicat şi multe suporturi de curs, materiale de uz intern, ca şi o revistă proprie, de profil. S-a elaborat un set consistent de „studii de caz” care simulau probleme reale din întreprinderi, la diverse niveluri de responsabilitate, de la director din minister la şef de serviciu. Solicitările, pentru cursuri, ale ministerelor şi întreprinderilor beneficiare au fost în permanentă creştere, ceea ce a impus examene de selecţie a cursanţilor în anumite domenii, dar şi propunerea de a înfiinţa Centre sectoriale, de tip CEPECA, pentru diferite ramuri economice. La sfârşitul anului 1969, CEPECA avea stabilite relaţii cu peste 70 de instituţii şi centre de perfecţionare în domeniul managementului, din lumea întreagă. Fundaţii, instituţii şi universităţi specializate din străinătate au fost interesate să viziteze CEPECA şi să stabilească acorduri de cooperare: London Business School, Pennsylvania University – Marketing Faculty, Ford Foundation, YMCA etc. Deşi contractul cu ONU urma să se încheie pe 31 mai 1972, la puţin timp după reîntoarcerea în ţară, după o „epocală” vizită în China şi Coreea de Nord, Nicolae Ceauşescu a dispus ca, din data de 10 octombrie 1971, CEPECA să fie înglobat în Academia „Ştefan Gheorghiu” (ASG), şcoala superioară de partid a PCR. Activităţile Centrului au devenit astfel subordonate imperativelor ideologice ale timpului, iar contactele externe s-au pierdut, în scurt timp, aproape complet. Sarcinile, ca şi personalul şi patrimoniul CEPECA, au fost reorganizate sub forma a două departamente ale Academiei Ștefan Gheorghiu „Institutul Central de Pregătire şi Perfecţionare a Cadrelor de Conducere din Economie şi Administraţia de Stat” şi „Centrul de Prelucrare Automată a Datelor şi Consultanţă”. Aşadar, instituţia numită „CEPECA” a existat, de fapt, doar în acea perioadă, de patru ani şi jumătate, între 1967 şi 1971. De altfel, după 1971, numele de „CEPECA” nici nu a mai fost folosit în documentele româneşti, doar, pentru câţiva ani, în corespondenţa cu Biroul Internaţional al Muncii, pentru a beneficia de anumite facilităţi prevăzute în proiectul iniţial. A fost păstrată (din comoditate) şi sigla „CEPECA” pe frontispiciul clădirii principale. Numele de „CEPECA” a fost menţinut însă, pe mai departe, în vorbirea curentă, pentru cursurile (mai ales de informatică) desfăşurate, în continuare, în acelaşi loc şi cam după acelaşi tipic, precum şi pentru proiectele de informatizare a întreprinderilor. În felul acesta, treptat, în conştiinţa publică, numele de „CEPECA” a ajuns să fie asociat, incorect şi pe nedrept, mai mult cu Academia „Ştefan Gheorghiu” şi aproape deloc cu proiectul ONU. Directorul Ion Niculescu, cel căruia i se datorează, în bună măsură, reuşitele proiectului CEPECA, a fost apreciat, după 1971, mai mult peste hotare decât în ţară. Pus în situaţia să părăsească ASG, el a devenit, din iulie 1973, expert internațional al ILO, activând ca director al unor proiecte de „tip CEPECA”, în Congo (Brazaville) şi în Afganistan (Kabul). Din ianuarie 1980, el a fost director al programelor de pregătire și perfecționare la „International Trainig Center” din Torino (Italia), al ILO, de unde a ieşit la pensie în iulie 1986, rămânând consilier al ONU pentru diverse proiecte de asistență. În anul 1980, guvernul român i-a pus în vedere să revină în România, deci să renunţe la funcția de conducere a Centrului din Torino. Întrucât el nu a acceptat această cerinţă absurdă, a fost judecat în lipsă și condamnat, ca „trădător”, la șase ani de închisoare, cinci ani degradare civică, și confiscarea bunurilor. În consecinţă el s-a stabilit în Germania. A revenit, temporar, în România abia în martie și mai 1990, la invitaţia noului guvern român şi în calitate de consilier al ILO din Geneva, pentru a relansa CEPECA, sub forma unui proiect, care a condus la crearea IROMA (Institutul Român de Management), sub egida Ministerului Muncii. Din păcate, acest proiect nu a fost un succes, în bună măsură din cauza unor veleitari şi a conducerii, frecvent schimbate, a acestui minister. La ora actuală, fostul „campus” CEPECA se află în posesia SRI. Foştii angajaţi, din acei primi ani, din ce în ce mai puţini, se mai întâlnesc, cam o dată pe an.

Insigna - A.S.G. - C.E.P.E.C.A. - România

(Academia Ștefan Gheorghiu)

(Centrului de Perfecționare a Cadrelor de Conducere din Întreprinderi)

Academia Ștefan Gheorghiu a fost o universitate politică din București, din perioada comunismului. A fost înființată la data de 21 martie 1945 de Partidul Comunist Român, la inițiativa Anei Pauker, sub denumirea de Universitatea Muncitorească a P.C.R.. Barbu Lăzăreanu a condus-o în calitate de rector în perioada 1945-1948. Prin Hotărârea nr. 474/1968 a Consiliului de Miniștri, privind unele măsuri referitoare la Academia de științe social politice Ștefan Gheorghiu de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român se decidea că absolvenții cu diplomă ai Academiei de științe social-politice "Ștefan Gheorghiu" de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, care îndeplinesc condițiile de studii cerute pentru admiterea în învățământul superior de stat, beneficiază de drepturile conferite absolvenților cu diplomă ai instituțiilor de învățământ superior de stat. În acest scop, Ministerul Învățământului a stabilit examenele de diferență de la fosta Școală superioară de partid "Ștefan Gheorghiu" cu durata de 3 ani la Academia de științe social-politice "Ștefan Gheorghiu" de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Academia "Ștefan Gheorghiu", ca urmașă a Universității Muncitorești a P.C.R. și a Școlii Superioare de Științe Sociale “A. A. Jdanov”, a fost înființată, prin decretul 121 din data de 17 martie 1970, ca for care „organiza, îndruma și coordona întreaga activitate de cercetare în domeniul științelor sociale”. La 3 octombrie 1971 a apărut hotărârea Comitetului Executiv al Comitetul Central al P.C.R. cu privire la organizarea Academiei pentru învățământ social-politic și perfecționarea cadrelor de conducere „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă C.C. al P.C.R. Leonte Răutu, care a fost rectorul cu cel mai lung mandat al Academiei „Ștefan Gheorghiu” (1972 - 1981), a declarat în anul 1975 că un absolvent de succes trebuie să știe că: “Fiecare cadru de conducere, indiferent de domeniul specializat în care își desfășoară activitatea, este, în primul rând, un militant revoluționar, un om politic care acționează neabătut pentru înfăptuirea politicii interne și internaționale a P.C.R., dă dovadă de devotament fără margini față de partid, față de patrie, față de națiunea noastră socialistă, aplică în viață principiile eticii și echității socialiste, ale umanismului socialist”. Deși denumirea instituției a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului, numele de Ștefan Gheorghiu, adăugat în anul 1946 în memoria militantului socialist de la începutul secolului al XX-lea, a fost păstrat până în 1989, când denumirea instituției a devenitAcademia de Studii Social-Politice. Domeniul de activitate consta în pregătirea cadrelor de conducere a activității de partid, social-politice, economice și administrației de stat. Academia Ștefan Gheorghiu a fost desființată după Revoluția din decembrie 1989. După 1989, pentru protecția socială a absolvenților Academiei “Ștefan Gheorghiu”, Ministerul Învățământului a hotărât echivalarea studiilor politice cu cele civile. Grație acestui act, absolvenții Academiei “Ștefan Gheorghiu” au primit diplome de economiști, echivalentul unui absolvent al Academiei de Științe Economice. Ansamblul arhitectural al academiei, finalizat în 1975, reprezintă prima construcție în stil brutalist din București și aparține în prezent Universității Politehnice București.

Congresul spiritualității românești

Unitatea românilor de pretutindeni - România

1918 - 1993 - 85 de ani - zece ani

Congresul spiritualității românești din anul 2003 a avut loc în localitatea Alba Iulia la 85 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri și 10 ani de la fondarea Societății Uniunea Românilor de Pretutindeni.

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (născut în anul 1558 la Târgu de Floci şi decedat la data de 9 august 1601 în Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Lupa Capitolina este o statuie de bronz etruscă, turnată probabil în sec al V-lea Î.Hr., undeva pe valea fluviului Tibru. Originalul este păstrat în „Museo Nuovo” din Palazzo dei Conservatori din Roma. O copie este expusă în aer liber în Piazza Del Campidoglio. Statuia a fost amplasată la Roma încă din antichitate. Monumentul reprezintă o lupoaică de dimensiuni aproximativ reale (75 cm înălțime și 114 cm lungime), la care sug cei doi copii, ce îi reprezintă pe frații gemeni Romulus şi Remus, întemeietorii legendari ai Romei, concepuți, conform tradiției, în urma unei legături dintre zeul Marte şi o vestală virgină, Rhea Silvia. Intrată în colecțiile Vaticanului, statuia lupoaicei a fost restituită orașului Roma în anul 1471 de Papa Sixtius al IV-lea. Datarea turnării lupoaicei în anii 500-480 î.e.n. a fost apreciată după analize chimice. S-a emis și ipoteza că turnarea s-a făcut în secolul al VI-lea e.n. de sculptorul etrusc Vulca din Veii. Cei doi copii sugând sunt însă mult mai recenți. Se presupune că cei doi prunci originali au dispărut, actualii Romulus și Remus fiind probabil o operă a sculptorului Antonio del Pollaiuolo (1429 - 1498). Procedeul de turnare a copiilor este similar cu cel de turnare a armurilor, folosit într-un atelier din Ferrara. În anul 2006, istoricul de artă italian Anna Maria Carruba și etruscologul Adriano La Regina au contestat datarea tradițională a însăși Lupoaicei și, pe baza analizei tehnicii turnării, au emis ipoteza că statuia a fost turnată, de fapt, în Evul mediu târziu. S-au bazat pe faptul că în figurile antice (bazoreliefuri, mozaicuri, monede) lupoaica apare totdeauna cu botul întors spre cei doi copii, și pe lucrările de restaurare din 1997 executate de Anna Maria Carruba, când acesta a constatat că pentru turnarea actualei statui s-a folosit procedeul în ceară pierdută, aplicat în Evul Mediu pentru turnarea dintr-o singură bucată, în timp ce în antichitate se folosea metoda turnării pe bucăți, urmată de asamblarea acestora. Este așadar posibil ca statuia originală estruscă să fi fost în totalitate pierdută, Lupoaica fiind refăcută în Evul Mediu iar Romulus și Remus fiind adăugați în timpul Renașterii, spre a ilustra legenda întemeierii Romei.

Coloana infinită, cunoscută în mod greșit și sub denumirea "Coloana infinitului" este opera sculptorului român Constantin Brâncuşi, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu , compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului şi Masa tăcerii. Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15 moduli octaedrici suprapuşi, respectiv având la extremităţile inferioară şi superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiţi „mărgele” de către autorul lor. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana recunoştinţei fără sfârşit” şi a fost dedicată soldaţilor români din primul război mondial, căzuţi în 1916 în luptele de pe malul Jiului. Privitor la geneza coloanei între celelalte sculpturi brâncuşiene, există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Se pare că încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat "trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn", iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată "Proiect arhitectural", datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea "un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească". Coloana a fost turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroşani. Şeful proiectului a fost inginerul Ştefan Georgescu Gorjan, proiectul de executie şi calculele au fost făcute de inginerul Nicolae Hasnas , execuţia stâlpului central a fost coordonată de maistrul-şef Ion Romoşan iar execuţia modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută de maistrul tâmplar Carol Flisec în colaborare directă cu Brâncuşi, care sosise de la Paris special pentru a supraveghea turnarea coloanei. Elementele componente ale coloanei sunt următoarele:

Nucleul metalic din ţeavă pătrată cu latura de 42 cm, asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m şi 9,4 m; Fundația din beton, care ajunge la adâncimea de 5 m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de 4,5 , orientată în jos;
“Mărgelele" (cum le numea Brâncuşi) din fontă, "înşirate" pe nucleu, în număr de 17: Un semi-element de bază, cu înălţimea de 136 cm; 15 moduli octaedrici, cu înălțimea de 180 cm fiecare;
Un semi-element la vârf cu înălţimea de 90 cm.

Alămirea coloanei s-a făcut la faţa locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România şi a fost adusă special din Elveţia. Greutatea totală a Coloanei (nucleu + "mărgele") este de 29173 kg. Cea care a comandat lucrarea a fost Aretia Tătărescu (prin Societatea "Liga Națională a Femeilor Gorjene"), care i-a acordat lui Brâncuşi deplină libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar necesar. În anii '50, guvernul român, sub influenţa sovieticilor a plănuit să demoleze coloana, considerând că sculptura lui Brâncuşi ar fi un exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost pus niciodată pus în aplicare.

Campionatul universitar 1941 locul I (aruncarea suliței)

Medalia de mai sus este realizată din bronz și este prevăzută cu toartă și inel de prindere, fiind o medalie de concurs ce se acorda aruncătorilor de suliță. În câmpul central al aversului medaliei este prezentată imaginea unui aruncător de suliță. Pe revers se prezintă o jerbă din frunze de laur și stejar peste care se află un scut unde se putea inciza locul ocupat în întrecere de către concurent. Deasupra sunt incizate informații referitoare la concurs: “CP. UN. 1941” (Campionatul universitar 1941).

Aruncarea suliței este o disciplină sportivă din cadrul atletismului. În cadrul acestei discipline sportive, concurentul, bărbat sau femeie, încearcă să arunce cât mai departe un obiect special, de forma unei prăjini, denumit suliță.

Insigna - Campionatele universitare

Competițiile sportive la care participă doar studenți se numesc universitare, iar ele pot fi: campionate, cupe, întreceri sau generic-universiade - organizate pe plan național, continental sau mondial.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII