Epaminonda's Blog.....: MEMORIA CĂRȚII POȘTALE - LOCALITATEA BREȚCU, SPITALUL ORĂȘENESC DIN BARAOLT ȘI BISERICA ROMANO CATOLICĂ DIN MUNICIPIUL SFÂNTU GHEORGHE, JUDEȚUL COVASNA.

Brețcu, în limba maghiară Bereck, este o comună din județul Covasna, care mai include și localitățile Mărtănuș și Oituz.

Localitatea situată pe DN11 între Târgu Secuiesc și Bacău, a fost atestată documentar începând cu anul 1426 sub diverse nume: Bereczk (1476), Breczko (1482-1496), Bretzku (1787 și 1850) sau Bereck (1854). Cercetări arheologice sistematice au fost întreprinse în zonă numai între anii 1925-1926 de Emil Panaitescu descoperindu-se vechi urme de locuire. Mulți arheologi și istorici au căzut de acord că Brețcu a fost un vechi cnezat românesc pomenit în diploma regelui Sigismund din anul 1426. Conform analizei diplomei Brețcu a fost un cnezat românesc condus de Ioan Cneazul (chinezul în originalul tradus de Lisseanu) zis Ungurul și Radul fiul lui Țacu din Brețcu. Aceștia se prezintă înaintea regelui Sigismund și-l roagă să confirme privilegiile și libertățile comunei lor. Regele Sigismund admite ca satul româneasc Brețcu să fie și de acum înainte supuși numai jurisdicției ducelui lor și să păzească și pe viitor frontiera Transilvaniei dinspre Moldova. Iată mai jos textul în latinește: Nos Sigismundus ... commendamus tenore presentium, significantes quibus expedit universis; Quod venientes nostre Majestatis in presentiam fideles nostri Joannes Kenesius dictus Magyar, et Radul filius Czako de Bereczkfalva, nostre declararunt Majestati, quod in confinibus Terre Siculorum nostrorum, versus partes Moldavie existeret quedam villa Valachalis Bereczkfalva vocata...

La recensământul din anul 2011 populația comunei era de 3550 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; maghiari – 71,46%, români – 22,9%, romi – 2,25%, ceangăi – 1,04% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației comunei astăzi se prezintă aproximativ astfel; romano catolici – 73,63%, ortodocși – 20,5%, reformați – 2,08% și restul – nedeclarată sau altă religie.

În pitorescul peisaj al Carpaților de curbură, nu departe de pasul Oituz este situat Hotelul Oituz al cooperație de consum din Brețcu, denumire actuală Hanul Lina. Localul se constituie într-o oază de liniște și relaxare pentru turiștii automobiliști și nu numai care sunt în trecere prin zonă.

***

Spitalul orășenesc din orașul Baraolt, județul Covasna, este cea mai mare unitate de îngrijire a sănătății din oraș și este situată pe strada Kossuth Lajos, la nr. 202. Managementul actual al spitalului, urmăreşte în primul rând interesul public si este îndreptat spre îndeplinirea scopului său: furnizarea de servicii medicale performante pentru un număr cât mai mare de pacienţi care necesită asistenţa medicală.

Dezvoltarea şi promovarea spitalului, este bazată pe activitatea medicala şi servicii de calitate, accesibile tuturor, sprijinită de o forţă de muncă calificată şi responsabila, angajată în spiritul respectării drepturilor pacientilor. Principala misiune a spitalului este furnizarea de servicii medicale de cea mai bună calitate, care să permită realizarea dezideratului nostru principal «vindecarea bolii şi recuperarea totală», sau, în ultima situaţie, «ameliorarea simptomatologiei» având în vedere permanent satisfacţia si siguranţa pacientului. Bazinul Baraolt se află în partea de nord-vest a judeţului Covasna la distanţe aproximativ egale (50 km) de trei mari centre urbane: Braşov, Sfântu Gheorghe şi Odorheiu Secuiesc. Ideea înfiinţării unui spital care să deservească oraşul precum şi satele şi comunele din apropiere a fost lansata încă în anul 1887 şi a fost puternic susţinută de toată populaţia din zonă timp de 26 de ani, până în 1913 când din donaţiile modeste ale micilor industriaşi, ale băncilor, dar şi din sume guvernamentale s-a reuşit în sfârşit construirea clădirii principale a spitalului. Fiind o zonă monoindustrială (mine de lignit) în anii comunismului bazinul Baraolt a avut o susţinere puternică din partea conducerii centrale, însă cu condiţia menţinerii caracterului monoindustrial al regiunii, tocmai pentru a orienta forţa de muncă spre minerit. Astfel, în anii 50-60-70 spitalul a fost mult extins, construindu-se clădiri noi pentru secţii noi şi s-a investit şi în aparatură medicală. Zona acum este subdezvoltată economic, cu o rată mare a somajului, care a pierdut posibilităţile anilor 90 de a se aşeza pe propriile picioare. astăzi, Spitalul este un spital orășenesc, public, local, cu 74 de paturi pentru spitalizare continua si 5 de paturi pentru spitalizare de zi, de tip pavilionar, functionand cu cele 5 specialilati de baza. După o serie de modificări de structură care de regulă au însemnat reduceri de paturi pentru a se încadra în mediile europene, în prezent Spitalul Orăşenesc Baraolt are în structura sa 79 de paturi. Dupa patologia pe care o tratează, se clasifică în categoria spitalelor generale, de îngrijiri pentru acuţi, având o structură pavilionară şi o infrastructură corespunzătoare pentru desfăşurarea în condiţii normale a activităţii medicale. Tipul de spitalizare practicat este de spitalizare continuă şi spitalizare de zi. Spitalul îşi desfăşoară activitatea pe un teren cu o suprafaţă de aproape 10000 mp pe care se găsesc clădirile spitalului dar şi a substaţiei de Ambulanţă Baraolt.Toate aceste clădiri sunt în proprietate publică a oraşului Baraolt şi sunt date in administrare către Spitalul Orăşenesc Baraolt, respectiv Serviciul de Ambulantă Covasna. Starea generală a clădirilor este buna dar în mod evident necesită unele intervenţii pentru prevenirea degradării lor, pentru modernizarea si asigurarea circuitelor functionale. Cerinţele anului 1913 nu sunt aceleaşi cu cele ale anului 2015, ca atare sunt necesare o serie de investiţii în infrastructură pentru a asigura condiţii corespunzătoare unui act medical de calitate.

***

Singura construcţie medievală în orașul covăsnean Sfântul Gheorghe este biserica fortificată, Biserica romano-catolică, care se ridica la est de Piaţa Veche a oraşului - azi piaţa Calvin -, pe marginea unei terase mai înalte, undeva pe strada Cetății, la nr.1.. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea enoriaşii bisericii catolice în urma reformei au devenit luterani.

În perioada 1570-1622, comunitatea a urmat religia unitariană, iar din 1622 devine calvină. Se deţin puţine informaţii despre clădirea primei biserici, care a existat deja în anul 1332, pe amplasamentul celei actuale. Se presupune, că urmând modelul bisericilor franciscane contemporane - cu o singură navă, acoperită cu boltă în reţea - biserica actuală a fost reconstruită în 1547 prin patronajul lui Paul Daczó, cu păstrarea parţială a pereţilor laterali, după cum atestă şi pictura decorativă descoperită. Despre persoana patronului şi data construirii se pomeneşte în scrisoarea protopopială, în care se solicită fonduri pentru repararea bisericii în urma devastării sale repetate de către tătari în 1658 şi 1661. „Cu mare tristeţe amintim în smerita noastră instanţă, stricăciunea Bisericii Protestante din Sfântu Gheorghe şi într-însul distrugerea Casei Domnului, care a fost construită pe cheltuiala proprie, spre slava Domnului Dumnezeu în Ano 1547, de către Onorabilul şi Generosul domn Paul Daczó. În ciuda fortificaţiilor puternice, la năvălirea tătarilor numărul locuitorilor s-a împuţinat simţitor, iar clădirea bisericii a suferit distrugeri însemnate. Scrisoarea mai sus citată descrie astfel starea clădirii: „... nu permiteţi, ca să se prăbuşească peste noi frumoasa biserică, care pe dinăuntru este de tot boltită, pe dinafară cu ţigle; dar deasupra tribunei de piatră o parte a bolţii deja s-a prăbuşit, ţiglele au căzut, căpriorii şi cosoroabele putrezesc, se rup..." Despre refacerea clădirii din secolul al XVII-lea se ştiu foarte puţine. Pe peretele nordic, la înălţime accesibilă din tribuna vestică se pot citi mai multe fragmente de inscripţii de tip grafiti, dintre care cel mai bine păstrat este anul 1687. De asemenea şi pe peretele estic al tribunei orgii se găsesc texte fragmentare neidentificabile. În decursul secolelor următoare clădirea bisericii a suferit din cauza mai multor cutremure. Cutremurele din 1728 şi 1738 au avut consecinţe grave, distrugerile fiind reparate fără afectarea stilului bisericii. Incinta fortificată din mijloc, care a suferit mai ales în 1738, a fost demolată în 1786 de către conducerea bisericii. Marele cutremur din 1802 a avariat zidurile de incintă rămase. S-a prăbuşit turnul de intrare a bisericii reconstruit în 1761, precum şi bolţile gotice ale navei. În cadrul lucrărilor de reparaţii terminate în 1805 nu s-au mai reconstruit bolţile navei, ele fiind substituite cu un tavan. Acest fapt este notat de o inscripţie aflată deasupra arcului de triumf: „ În urma cutremurului puternic, întâmplat la 20 octombrie 1802, această boltire a bisericii mai veche de orice aducere aminte prăbuşindu-se, s-a construit din lemn (tavanul)". Noul turn este terminat în 1829, actualmente dispune de patru clopote. Modificare mai importantă a clădirii bisericii a avut loc în 1894, când pentru orga nouă, adusă din atelierul lui József Angster din Pécs (Ungaria), s-a construit tribuna orgii din partea estică a bisericii. Astfel corul gotic unitar al bisericii a pierdut mult din aspectul original. În ciuda întâmplărilor devastatoare, zidul de incintă şi turnurile, biserica şi clădirile din incintă, mormintele întreţinute cu pioşenie şi cimitirul reformat de pe versantul dealului formează împreună cel mai valoros şi mai pitoresc ansamblu de edificii istorice ale oraşului. Dintre cele două incinte originale s-a mai păstrat doar una singură, cu bastioane şi guri de smoală, care înconjoară biserica pe un traseu ovoidal. Deasupra intrării în incintă se ridică un turn clopotniţă. Părţile componente ale spaţiului interior unitar al bisericii sunt: corul acoperit cu boltă gotică în reţea, nava cu tavan plan şi câte o tribună pe latura vestică şi estică. Lungimea clădirii este de 30 metri, lăţimea de 9 metri, iar înălţimea de 8 metri. Spaţiul gotic al navei a fost acoperit original pe toată lungimea sa de o boltă în reţea cu nervuri din teracotă, sprijinite pe console sculptate în piatră de gresie. Astăzi doar în cor se mai poate vedea sistemul de boltire original, bolta navei prăbuşită în 1802 a fost înlocuită cu un tavan. Dintre consolele de piatră păstrate de-a lungul secolelor cea din colţul nordic al corului poligonal este decorată pe o latură cu o faţă bărbătească, pe cealaltă cu o faţă de femeie, iar scutul heraldic al consolei din colţul opus poartă semnul lunii. Compoziţia complexă a reţelei de nervuri se distinge nu numai dintre exemplele din Transilvania, ţesătura deasă a motivului de reţea îmbină elementele mai multor tipuri de bolţi. Încheierea „penetraţiilor" este marcată de un motiv specific practicii atelierului constructor de la Viena. În zona mediană a bolţii reţeaua se compune din câmpuri romboidale omogene, iar în zona cheii reţeaua de romburi devine stelată. Distanţa aproximativă de 90 cm, măsurată între proiecţiile în plan ale nodurilor reţelei corespund cerinţelor tipului de boltire cu nervuri. Cu siguranţă această boltă este o boltă cu nervuri în reţea, a cărei structură se poate modela conform principiilor de construire a bolţilor cu nervuri. Corul poligonal este delimitat de navă printr-un arc de triumf ogival. Interiorul bisericii este luminat prin ferestre mari, cu închidere în arc ogival, decorate odinioară cu muluri gotice. Se presupune că ancadramentul din piatră de gresie al intrării de pe latura sudică, decorat cu baghete datează din faza reconstrucţiei bisericii. Din cauza bolţii porticului sprânceana renascentistă a portalului se poate vedea doar fragmentar. Datorită patronajului familiei Daczó, în perioada secolelor al XVI-XVII-lea, construcţia s-a îmbogăţit cu câteva elemente renascentiste. În peretele sudic a corului este înzidită piatra funerară din 1602 a lui Francisc Daczó, decedat la vârsta de 55 de ani. Partea superioară a pietrei funerare este decorată cu blazonul familiei - într-un câmp cu vrejuri şi flori stilizate, de factură renascentistă târzie se află o coroană, din care se ridică un leu cu o sabie în dreapta -, sub care este înscris data morţii. Inscripţia în limba latină din jurul plăcii funerare, nu se poate descifra în totalitate, iată începutul textului: Me revocat Patria chara... Iarăşi mă cheamă patria dragă... Începând din secolul al XVI-lea biserica a fost înconjurată de o dublă incintă de fortificaţie, completată cu şanţuri. Traseul incintei exterioare demolate se desfăşoară încă pe laturile sudic şi estic pe toată înălţimea - s-a păstrat până astăzi la nivelul zidurilor de fundare. Zidul incintei interioare a fost deosebit de înalt, pe latura vestică şi sudică cu turnuri exterioare. Turnul vestic s-a păstrat, şi a fost reabilitat în 1980. Pe latura sudică, deasupra intrării, în locul turnului de poartă de odinioară se ridică actualul turn clopotniţă. Zidurile cetăţii realizate din piatră naturală neprelucrată se îngustează spre partea superioară, şi sunt consolidate de contraforturi late, prevăzute cu cornişe. Structura fortificaţiei, urmele grinzilor drumului de strajă, gurile de smoală şi de tragere încadrează acest obiectiv în categoria bisericilor fortificate din secolele XV-XVI ale acestei regiunii. Perimetrul fortificaţiei măsoară 136 metri, iar înălţimea zidurilor este de 10,5 metri. Domnul Dobriban Arpad Mihaly din orașul Dumbrăveni, județul Sibiu mi-a scris; “Biserica catolică de lângă Parcul central din municipiul Sfântu Gheorghe, județul Covasna, cunoscută de localnici sub numele de Biserica veche a ramas definitiv in folosinta reformaților. Catolicii care erau minoritari in zona, ajutati financiar de conducerea garnizoanei din localitate, prin anul 1762 au construit o capela din lemn, care ulterior a fost mistuită de un incendiu. Intre anii 1832 - 1834 a fost construită o capela din piatra, care intre anii 1898-1902 , în timpul parohului Fejér Manó a fost extinsă la forma actuală si a fost sfințită pe data de 26 octombrie 1902 de catre Majláth Gusztáv Károly, Episcopul catolic a Ardealului.” Îi mulțumesc și pe această cale!

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ĂNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL VÂLCEA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Restaurarea Mănăstirii Bistrița - 1845

Medalia de mai sus s-a bătut în amintirea Restaurării Mănăstirii Bistrița din județul Vâlcea, anul 1845. Medalia rotundă, cu diametrul de 71 milimetri, confecționată din argint și gravată de mână s-a bătut într-un singur exemplar, după modelul inițial executându-se copii de aramă. În interiorul unui cerc continuu pe avers este aplicată o inscripție pe cinci rânduri în alfabet de tranziție: “MĂNĂSTIREA BISTRIȚA RESTAURATĂ ÎN ANUL 1845”. Tot în interiorul unui cerc continuu și fără niciun fel de înflorituri este aplicată o inscripție pe nouă rânduri: ”S-AU EDIFICAT DIN NOU TOATE ZIDIRILE DIN PREJURUL BISERICII ÎN ZILELE M. SALE P. I. DOMN STĂPÂNITOR A TOATEI ȚĂRI ROMÂNEȘTI GHEORGHE DIMITRIE BIBESCU V V ÎN ANUL AL TREILEA AL DOMNIEI SALE”.

Mănăstirea Bistrița, ctitorie a fraților boieri Craiovești (Barbu – ban al Craiovei, Pârvu - vornic, Danciu - armaș și Radu - postelnic), a fost zidită între anii 1492 – 1494. Ea este situată în satul Bistrița, cumuna vâlceană Costești. Prima atestare documentară a Mănăstirii Bistrița este un act din data de 16 martie 1494, a lui Vlad Călugărul. Mănăstirea a fost distrusă din temelii de către Mihnea Vodă la 1509, dar a fost refăcută tot de Craiovești, între anii 1515 – 1519, în timpul domniei lui Neagoe Basarab. Marele ban Barbu Craiovescu, al Olteniei, a adus de la Constantinopol cea mai de preț comoară a lăcașului, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Trupul sfântului nu a putrezit niciodată și s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupești și sufletești, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini. În anul 1656, Constantin Voievod, donează o raclă de argint în care să fie așezate sfintele moaște. În anul 1600, fugarul Mihai Viteazu, cumpără satul Costești, pe care îl donează mănăstirii. Și domnitorul Constantin Brâncoveanu face donații mănăstirii, donații ce constă într-un clopot de o inestimabilă valoare și icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana. În urma cutremurului din anul 1810, lăcașul este afectat serios, lucru ce face ca în timpul domniilor lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, între anii 1846 – 1855 mănăstirea să fie rezidită, in ultimii ani lucrarea realizându-se sub îndrumarea arhitectului Carol Benesch. La toate acestea se adaugă valoarea neprețuită a picturilor interioare făcute de maestrul penelului românesc Gheorghe Tăttărescu în anul 1850. Mănăstirea Bistrița înseamnă pentru români un mare focar de aleasă cultură. Viitorul domn Neagoe, nepotul Craioveștilor a fost printre primii veniți pentru a căpăta "în tinerețea lui cunostința de limbă și de literatură". Se pare că aici ar fi fost tipărită prima carte în limba română, "Liturghierul" . Încă din secolul al XVII-lea aici funcționează o școală, atestată documentar pe un manuscris a lui Constantin grămatic din satul Corbeasa-Vâlcea: "să se știe că am șezut la mănăstirea Bistrița ca să învățăm carte". Aici de-alungul timpului s-au transcris numeroase cărți și hrisoave, iar unul din cele mai vechi acte românești datând din anul 1573, de fapt al doilea după scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, a fost redactat tot la acest lăcaș. Mai târziu, în anul 1620 Mihail Moxa scrie aici "prima istorie universală" de pe meleagurile noastre intitulată "Cronograful Țării Românești". Manuscrisul este descoperit la această mănăstire în anul 1845 de un filolog rus, V Grigorovici, care-l publică la Cazan în anul 1859. În prezent manuscrisul se află Moscova. Importanța lui constă în aceea că după ce autorul tratează la început probleme generale ale istoriei "universale", ajunge ca la final să vorbească despre "când s-a început a se descăleca Țara Moldovei". O lucrare despre viața Sfântului Grigore Decapolitul este scrisă de Matei al Mirelor, un erudit născut în Egipt, care studiază la Constantinopol și Moscova, refugiat la mănăstire în iarna anilor 1610 – 1611. Lucrarea are o prefață istorică importantă deoarece prezintă o scurtă cronică a războaielor lui Radu Șerban. La chemare episcopului de Râmnic, Ilarion, vine și-și desfășoară activitatea la Bistrița între anii 1694 – 1704 Alexandru Dascălul. I se atribuie lucrările:
Otocenic sau Patetic, Cheia înțelesului, O odă pentru cititori și "gogiomanii" Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului. Cei care au contribuit substanțial la îmbogățirea culturii românești strâns legați de Bistrița prin numeroasele copii și traduceri după manuscrise, sunt numeroși. Menționăm pe Teofil (Evanghelie învățătoare - 1644), Teofan (Psaltire slavonă - 1619), Ilarion (Psaltire cu tâlc), Ștefan ieromonahul (Cazania"" - 1724), Ioachim din Bărbătești - grămătic (Istoria Troadei - 1766). De remarcat că Ștefan ieromonahul, cel care mai tâziu ajunge mitropolitul Țării Românești, este fiu al meleagurilor vâlcene născut la Râmești – Horezu, după ce mai întâi a fost pisar la Bistrița și călugăr și egumen la mănăstirea Tismana. Despre importanța cărților aflate în biblioteca mănăstirii Bistrița în dezvoltarea culturii noastre naționale, despre truda, dăruirea și iscusința cărturarilor timpului, iată ce spunea Alexandru Odobescu, într-un raport prezentat Ministrului Cultelor:"Prin unele din aceste mănăstiri și mai ales în Bistrița și în Cozia, am găsit, între altele, și câteva cărți care nefiind de trebuință serviciului bisericesc, stau aruncate în neîngrijire și amenințând a se pierde. Aceste cărți însă, manuscripte și tipărite, sunt de o importanță mare pentru limba noastră și cea slavonă, precum arta tipografiei în țară la noi: sunt rare și care lipsesc din Biblioteca națională". De remarcat faptul că în anii 1877 – 1888, pe durata războiului de independență, aici a funcționat un spital militar. Tot aici, între anii 1883 – 1898 a funcționat o școală militară. Până în anul 1948 la această mănăstire a funcționat diferite școli, în special pentru fete, chiar și o școală normală pentru pregătirea de institutoare pentru școli primare. Pregătirea școlară a fost desființată odată cu instaurarea regimului "popular democratic". De remarcat faptul că în mănăstire a existat un atelier renumit de confecționat covoare "persane" (zona fiind renumită pentru oierit). De asemeni, aici se mai afla un dispensar, care se ocupa de sănătatea locuitorilor comunei Costești și a muncitorilor forestieri, condus cu multă pasiune de o doctoriță-călugăriță, aceasta fiind trimisă la studii de obștea de călugărițe. La data de 10 septembrie 1948, regimul comunist a luat măsura deportării a două sute de călugărițe greco-catolice de la mănăstirile ardelene din Obreja și Jucu la Mănăstirea Bistrița, unde au fost supuse presiunii de a abandona Biserica Română Unită cu Roma.După câtva timp stareța ortodoxă a informat autoritățile comuniste că mai multe maici ortodoxe înclină să treacă la catolicism, fiindcă maicile din Ardeal câștigaseră simpatia și respectul lor. În consecință a fost interzis contactul dintre maicile ortodoxe și cele greco-catolice, care au fost treptat dispersate în alte locații, iar superioarele lor arestate de către Securitate. În anul 1959 mănăstirea este desființată și călugărițele trimise "acasă". A urmat o perioadă oarecum benefică pentru o categorie de copii loviți de soartă, copii cu deficiențe mentale mai puțin sau mai mult grave, oligofreni în termeni medicali, când în clădirile mănăstirii a funcționat, și mai funcționează, o școală specială pentru aceștia. Au fost instruiți aici serii de copii, atât teoretic la nivelul lor de înțelegere, dar mai ales practic. Sub îndrumarea unor maiștri, de excepție dat fiind ucenicii cu care lucrau, aceștia au realizat mobile din lemn masiv sculptat, lucrari care au luat calea exportului. Însă în anul 1984 prin străduința Preasfințitului Gherasim, episcopul Episcopiei Vâlcii, Argeșului și Oltului, pentru viața monahală a acestui așezământ s-au ivit noi orizonturi, acesta reușind să reînoade vechiul fir, reînființând mănăstirea. A refăcut clădirile și sub pretextul inființării unui muzeu al tipografiei, încet, încet așezământul a fost repopulat. După anul 1989, viața monahală a căpătat noi valențe. Din 2003 se va deschide în incinta mănăstirii Bistrița și un Muzeu al tiparului și cărții bisericești vâlcene.

Insigna - Stațiunea Voineasa

Voineasa este o comună din județul Vâlcea, situată la limita regiunilor istorice Transilvania și Oltenia, care mai include și satele: Valea Măceșului și Voineșița. Localitatea este situată pe valea râului Lotru la o depărtare de 80 de kilometri de municipiul reședință de județ - Râmnicu Vâlcea. Comuna atestată documentar pentru prima dată la 1 august 1496, număra 1455 locuitori la recensământul din anul 2011, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002) dintre care: români – 96,21% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Voineasa, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 96,08% și restul – nedeclarată sau altă etnie. În comuna Voineasa funcționează o stațiune climaterică și de odihnă de interes general cu funcționare permanentă. Principalul factor natural de cură îl reprezintă climatul tonic, cu aer curat, lipsit de praf și alergeni și ionizarea accentuată a atmosferei, datorată pădurilor de conifere care înconjoară localitatea. Stațiunea este recomandată atât pentru odihnă, cât și pentru tratarea asteniilor nervoase, a stărilor de debilitate, de surmenaj fizic și intelectual, a anemiilor secundare, a bolilor aparatului locomotor și ale căilor respiratorii, dispunând de o bază de tratament modernă si bine utilată. Cazarea se face în hoteluri și vile moderne. Pentru petrecerea plăcută a timpului, stațiunea mai dispune și de terenuri de tenis, baschet și handbal, sală de spectacole de teatru și cinema. Din Voineasa pornesc diverse trasee turistice către Cataractele Lotrului, rezervația naturală Latorița, hidrocentrala de la Ciunget, lacul de acumulare Vidra, etc Climatul intramontan din Voineasa ofera veri racoroase (temperatura medie a lunii iulie este de 14°C) si ierni reci (temperatura media din ianuarie este de -7°C). Precipitatiile anuale sunt in total de cam 800 mm. Principalul factor terapeutic este climatul tonic-excitant cu aer curat, fara praf si alergeni, puternic ionizat, bogat in aerosoli ionizati si ozonizati si radiatii ultraviolete.Este o zonă superbă în care s-au investit începând cu 2009 peste 40 de milioane de euro, fonduri guvernamentale prin Ministerul turismului, dar care încă nu aduce profitul așteptat. Accesul este posibil doar dinspre Râmnicu Vâlcea și Sibiu, accesul dinspre Petroșani fiind greoi chiar riscant pe timp de iarnă. Deși zona are un puternic potențial turistic, domeniul de infrastrucură este încă deficitar (nu este asigurat curent electric suficient pentru achiționarea simultană a tuturor instalațiilor stațiunii, spații de cazare insufuciente și adeseori la stadii inferioare de amenajare și căi de acces insuficient amenajate).

Insigna - Vâlcea 2004 (cercetași)

Cercetășia este o mișcare internațională de tineri creată cu scopul de a ajuta tinerii în dezvoltarea lor fizică, mentală și spirituală, pentru a deveni membri constructivi ai societății. Organizația Națională "Cercetașii României" (ONCR) este organizația principală de cercetași din România. Organizația Națională "Cercetașii României" este coeducațională și este prezentă în peste 50 de localități. La 1 decembrie 2010 avea un număr de 2,278 membri. Din anul 1993 este membră a Organizației Mondiale a Mișcării Scout. Prima comunicare asupra cercetășiei a fost făcută de către profesorul Gheorghe Munteanu Murgoci într-o ședință a Federației Societăților Sportive din România (FSSR). Prima publicație despre fenomenul cercetășiei a fost o broșură informativă, editată de către profesorul Gabriel Giurgea în noiembrie 1913. Acesta a trimis-o către conducerile școlilor secundare (gimnazii) din țară. Între cele două momente, în vara anului 1913, inspirați de un articol citit într-o revistă franțuzească, câtiva elevi de la Liceul “Gheorghe Lazăr” din București (frații Dimăncescu, frații Berindei, Săndel Bogdan și Ionel Andronescu) formează singuri, fără ajutorul adulților, primele patrule de cercetași, experimentând cercetășia în Munții Bucegi. In vara anului 1914, col. adj. Grigore Berindei obține o audiență și prezintă către membri casei regale cercetășia și organizarea asociației pâna în acel moment. Obține sprijin și asociația se dezvoltă puternic pâna în anul 1916 (peste 9000 de cercetași, grupați în 34 de legiuni și 56 de cohorte). Recunoașterea asociației ca persoană morală este votată de Senat (20 decembrie 1914) și de Adunarea Deputaților (21 februarie 1915), fiind publicată în Monitorul Oficial la 9 aprilie 1915. In zilele de 15-18 martie 1915 se ține la București primul Congres al Comandanților. Inspirați de către cercetașii din Marea Britanie, aflată în război încă din 1914 cercetașii români s-au organizat în “Corpul cercetașilor de război”, fiind încadrați ca sanitari, brancardieri, curieri, telefoniști, factori poștali și alte specializări.La 1 august 1928 cercetășia este trecută ca direcție la "Oficiul Național pentru Educație Fizică" (ONEF).

De-a lungul anilor, Asociația "Cercetașii României" va emite un număr mare de însemne cercetășești. Cea mai importantă distincție a fost "Virtutea Cercetășescă". Pâna în primăvara anului 1929, cercetașele activau ca grupuri distincte, încadrate în Marea Legiune a Cercetașilor. La 18 ianuarie 1930 lua ființă Asociația “Cercetașele României”. Cercetașii erau organizați în patrule. O patrulă era formată din 2 echipe a câte 3 cercetași. 5 patrule formau o grupă și 3 grupe o centurie. Centuriile dintr-o localitate se constituiau într-o cohortă. Toate cohortele dintr-un județ formau o legiune, mai multe legiuni un ținut, iar toate legiunile din țară formau Marea Legiune a Cercetașilor. La sfârșitul celui de al doilea război mondial, regimul comunist din România a impus o interdicție pentru toate mișcările de tineret alternative, acestea fiind înlocuite de Organizația Pionierilor și Uniunea Tineretului Comunist.

Cercetașia româneasca s-a reînființat la 31 martie 1990, prin demersurile începute de către un grup de foști cercetași, conduși de Alexandru Daia, comandantul Cohortei III București în perioada interbelică. Cercetașii de astăzi sunt organizați astfel:

Lupișori: copii cu vârste între 7 și 10 ani
Temerari: copii și tineri cu vârste între 11 și 14 ani
Exploratori: tineri cu vârste între 15 și 18 ani
Seniori: tineri cu vârste între 18 și 24 de ani
Lideri: adulți cu vârste peste 18 de ani

Angajamentul cercetașului este: “Promit pe onoarea mea să fac tot ce este posibil pentru: a servi patria mea România și credința mea, a ajuta pe aproapele meu în orice moment, a mă supune Legii Cercetașului”

Iată și câteva dintre legile cercetașului:

Cercetașul își iubește patria sa, România și pe toți cei care trăiesc in ea
Cercetașul este loial, își respectă cuvântul dat, nu minte, este curat în gând, în vorbă și în faptă
Cercetașul este util și își ajută semenii în orice situație, este un prieten pentru toți și frate cu toți Cercetașii
Cercetașul este econom și cumpătat, este îngăduitor cu alții și sever cu sine, își îngrijește corpul și duce o viață sănătoasă
Cercetașul iubește și ocrotește natura și este bun cu animalele
Cercetașul își respectă și ascultă părinții, șefii si profesorii și este disciplinat în tot ceea ce face
Cercetașul este credincios și respectă credința celorlalți
Cercetașul este curajos și încrezător în puterile sale, vioi și plin de însuflețire
Cercetasul iubește învățătura și la rândul său învață și pe alții
Cercetașul se străduiește să facă în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată ar părea ea.

Fondatorul mişcări cercetasesti este lordul Baden Powell. Urmând o carieră militară, Baden Powell, încearcă să reformeze metodele de pregătire militară, introducând activităţi distractive pentru ridicarea moralului trupelor. În urma unui succes de excepţie este distins, la Londra, de către regina Victoria, cu Ordinul Bath şi avansat la gradul de general-maior. Această avansare marchează finalul strălucitei sale cariere militare, urmând ca Sir Robert Baden Powell să îşi dedice viaţa promovării păcii şi toleranţei. Sus am postat logo-ul mișcării românești de cercetași. Robert Stephenson Smyth Baden-Powell a fost un general locotenent a armatei britanice, scriitor și fondator al Mișcării Cercetașilor, care a trăit în perioada anilor 1857 – 1941.

Insigna - Lotru 20 (ani) 1972 - 1992

Hidrocentrala Lotru-Ciunget este o hidrocentrală subterană situată pe râul Lotru, în județul Vâlcea. Este construită la o adâncime de 140 metri sub talvegul râului Latorița. Este proiectată pentru a intra în funcțiune în 4-5 minute în situațiile de criză ale Sistemului Energetic Național, când nevoia de electricitate este mare, contribuind la reglarea puterii și a frecvenței. Se aprovizionează din lacul de acumulare de la Vidra. Centrala a fost pentru prima dată pusă în funcțiune în anul 1972 și are o putere instalată de 510 MW (pentru comparație, un reactor de la Cernavodă are o putere de circa 600 MW), fiind echipată cu trei hidro-agregate cu turbine de tip Pelton a câte 170 MW fiecare. În decurs de aproape un deceniu, potențialul acestui râu a fost pus în valoare prin realizarea derivației principale formată din barajul Vidra, a unei rețele de captări și aducțiuni secundare, a 4 baraje în arc (Galbenul, Petrimanu, Jidoaia, Balindru (3 stații de pompare, etc. și în cele din urma a celor trei centrale, Ciunget (510 MW), Mălaia (18 MW), și Brădișor (115 MW).

Construcția hidrocentralei Ciunget a demarat în anul 1966 și a impus realizarea unor volume mari de lucrări în condiții de izolare, altitudine și acces dintre cele mai dificile. Aceste lucrări au permis punerea în funcțiune a primului grup al centralei Ciunget în noiembrie 1972 și a ultimului grup în august 1975. În anul 2009 hidrocentrala Lotru-Ciunget a fost oprită complet în vederea retehnologizării. Până la acel moment, a produs peste 26 milioane MW, cumulând peste jumătate de milion de ore de funcționare. Centrala a fost repusă în funcțiune în februarie 2011, după un proces de retehnologizare care a presupus investiții de 88 de milioane de euro.

Insigna sportivă - A.S.U. Rm Vâlcea

Insigna sportivă de mai sus a fost bătută la comanda clubului (echipei) A.S.U. Râmnicu Vâlcea. Nu avem niciun fel de informații despre acest club sportiv, sau echipă vâlceană dar credem că are legătură cu sportul handbal (indiciu mingea reprezentată pe insignă).

Râmnicu Vâlcea este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Vâlcea, România. În anul 2002 avea o populație de 107726 locuitori. Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus - Olt este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii și Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării. Prima mențiune documentară datează din data 20 mai 1388 când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Râmnicu Vâlcea, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului din vremuri diferite.

Biserica Toți Sfinții

Banca de Scont și Parcul Comunal

Camera de Comerț

Mall-ul central

Palatul de Justiție

Prefectura

Primăria

Biserica Cetățuia

Casa de Cultură

Gara

Gimnaziul Alexandru Lahovary

Monumentul Independenței

Hala

Palatul administrativ

Poșta

Sfânta Episcopie și Seminarul

Spitalul orășenesc

Uzina electrică și Băile comunale

Județul Vâlcea, localizat în sudul României, provincia istorică Muntenia, se întinde pe o suprafață de 5765 kilometri pătrați, numărând aproximativ 413000 de locuitori. Reședința județului este municipiul Râmnicu Vâlcea. Din punct de vedere administrativ, județul Vâlcea este împărțit în 2 municipii - Râmnicu Vâlcea, Drăgășani, 9 orașe - Călimănești, Brezoi, Horezu, Băile Olănești, Băile Govora, Ocnele Mari, Băbeni, Bălcești, Berbești și 78 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vâlcea, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.