Epaminonda's Blog.....: Ro - M

Moneda de mai jos s-a emis în mai mulți ani după cum urmează; anul 1894 – 1,5 milioane monede, anul 1900 – 798800 monede și anul 1901 – 369614 monede. Monedele din anul 1894 au fost bătute la Bruxelles, iar celelalte la Hamburg. Se pare că argintul folosit pentru monedele bătute la Hamburg provine din piese uzate din anii '70.

Pe aversul monedei în cadrul unui cerc perlat la exterior este aplicată stema mare a Regatului România și înscrisurile ROMÂNIA (numele statului), 1894 (anul emiterii) și 1 L (valoarea nominală – 1 leu). Pe reversul monedei în cadrul unui cerc perlat la exterior este reprezentat chipul regelui Carol I spre stânga și înscrisurile CAROL I REGE AL ROMÂNIEI, și sub gât numele gravorului – A.SCARFF.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele; valoarea nominală - 1 leu, anul emiterii – 1894 (1900 și 1901), materialul – aliaj argint (argint 83,5% și restul cupru), forma – rotundă, diametrul – 23 milimetri, greutatea – 5 grame, cant zimțat și gravor A. Scarff.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

În data de 4 iunie 2001 Banca Naţională a României a lansat în circulaţie, în scop numismatic, o monedă din aur cu valoarea nominală de 1000 lei, dedicată comemorării a 1900 de ani de la primul război daco-roman. Aversul monedei prezintă, în zona centrală, Columna lui Traian de la Roma. La stânga columnei, pe orizontală, este înscrisă valoarea nominală a monedei "1000 LEI", iar în dreapta sunt redate stema României, amplasată central şi inscripţia "ROMANIA", gravată cu majuscule, ce urmează circumferinţa monedei. Sub baza columnei este înscris anul emisiunii "2001". Reversul monedei reprezintă monumentul triumfal Tropaeum Traiani, de la Adamclisi - judeţul Constanţa. De o parte şi de alta a monumentului, în două medalioane ovale, sunt redate figurile celor doi conducători, împăratul Traian şi regele Decebal. Circular, este gravată cu majuscule inscripţia "1900 DE ANI DE LA PRIMUL RAZBOI DACO-ROMAN". Anii "101-102", care marchează perioada de desfăşurare a primului război daco-roman, sunt amplasaţi sub baza monumentului Tropaeum Traiani.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea – 1000 lei, data emiterii – 4 iunie 2001, forma – rotundă, metalul – aur, puritatea – 99,9%, greutatea – 15,551 grame, diametrul – 27 milimetri, cantul neted, calitatea – proof și tirajul – 500 exemplare.

Columna lui Traian este un monument antic din Roma, înalt de 35,07 metri, construit din ordinul împăratului Traian care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminat în anul 113 , basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carara, fiecare cântărind 40 de tone. Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însă ea a fost înlocuită în secolul al XVI-lea cu o statuie a Sfântului Petru. Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a servi ca mausoleu (după deces, cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei). Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101 - 102 (în partea de sus a columnei) şi 105 -106 (în partea de jos). Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei. Atingând apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice, prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat "act de naștere" al poporului român. Redau mai jos un catren scris de mine cu referire la acest monument:

"Imortalizat în marmura Columnei,

Decebal scrutează orizontul Romei.

El vesteşte lumii, umflându-şi plămânii;

Urmaşii vitejilor mei sunt ...românii!"

Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman în Adamclisi, județul Constanța, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d.Hr. pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d.Hr. Acesta a fost reconstituit în 1977, după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine. În muzeul adăpostit în interiorul acestuia se găsesc părți din monumentul original. Construcția este situată în regiunea podișului Negru Vodă, lângă comuna Adamclisi, la 60 km sud-vest de Constanța, pe drumul național Călărași - Constanța. Tropaeum Traiani este unul dintre cel mai importante monumente antice de pe teritoriul României. Primele săpături au fost întreprinse începând cu anul 1882 de către Grigore Tocilescu. Monumentul, în varianta în care a fost reconstituit de către arheologi, este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază mai multe rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică suprastructura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare care conțin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi. Înălțimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei și anume circa 40 m. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfățișează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălțimea de 1,48‐1,49 m. Din cele 54 metope inițiale, se mai păstrează 48. Deasupra metopelor se află o friză cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat numai 23, sculptate și ele în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular.

Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți se aflau înscrise numele celor aproximativ 3800 de soldați romani căzuți probabil în lupta de la Adamclisi, și de asemena un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care se pare că a fost înmormântat comandantul (praefectus castrorum), care, cu prețul vieții sale, a decis victoria din anul 102. La 2 km vest de monumentul triumfal a fost întemeiată de Traian cetatea romană Tropaeum Traiani, care este menționată în inscripții pentru prima dată ca municipiu în anul 170. În Complexul muzeal Tropaeum Traiani pe lângă "Monumentul triumfal Tropaeum Traiani" și "cetatea Tropaeum Traiani" (care datează din secolul al II-lea) se află și muzeul de sit.

Clădirea muzeului, inaugurată în 1977, este concepută ca un lapidarium și cuprinde numeroase vestigii arheologice descoperite în cetate și împrejurimi. Pe o parte a muzeului sunt expuse metopele, friza inferioară și cea superioară, pilaștrii, crenelurile și blocurile de parapet ale stilului attic festonat. În centrul sălii este expusă statuia colosală a trofeului, inscripția și friza cu arme. Celelalte exponate sunt constituite de colecțiile ceramice (vase aparținând culturii Hamangia, ceramică getică, amfore grecești, romane și bizantine), opaițe, unelte, podoabe, fragmente de apeducte, sculptură, documente epigrafice. (Sursa - NET - Marilena Tun)

Împăratul Traian, nume complet, Marcus Ulpius Nerva Traianus (născut la data de 18 septembrie 53 în localitatea Italica Santiponce şi decedat la dat de 9 august 117 în localitatea Selinus Cilicia), împărat roman între anii 98 – 117, a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului roman (Dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras -Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5 - 6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13 - 14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile inamicului, Decebal se sinucide.

În data de 16 august 2017 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic internațional un set de trei monede (din aur, argint și tombac cuprat) și o monedă din tombac cuprat, dedicate împlinirii a 500 de ani de la sfințirea bisericii mănăstirii Curtea de Argeș. Aversul tuturor monedelor redă un detaliu ornamental exterior al bisericii mănăstirii Curtea de Argeș, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „ ___ LEI”, stema României și anul de emisiune „2017”. Reversul comun tuturor monedelor prezintă imaginea bisericii mănăstirii Curtea de Argeș și inscripția în arc de cerc ,,500 DE ANI DE LA SFINTIREA BISERICII MANASTIRII CURTEA DE ARGES”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

Moneda de 100 lei: metal – aur, puritate – 90%, formă – rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate – 6,452 grame, calitate – proof, cant – zimțat, tiraj – 150 exemplare.

Moneda de 10 lei: metal – argint, puritate – 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate – proof, cant – zimțat, tiraj – 150 exemplare.

Moneda de 1 leu: metal – tombac cuprat, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 23,5 grame, calitate – proof, cant – zimțat, tiraj – 300 exemplare (din care 150 de colecție). Preţul unitar de vânzare, fără TVA, al setului de trei monede este de 2095 lei, iar prețul unitar de vânzare, fără TVA, al monedei de colecție este de 80 lei.

Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire din România situată în oraşul cu același nume din județul Argeș. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai apreciate monumente de arhitectură din Țara Românească. Mănăstirea a fost construită de către domnitorul Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii de la 1359. Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Fragmente ale picturii originale sunt păstrate la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată între anii 1875 - 1886 de către arhitectul francez Andre Lecompte du Nouy, discipol al lui Eugene Viollet le Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat uşor, după părerea specialiştilor, valoarea istorică a monumentului. Considerată drept una dintre minunile arhitecturale ale României, mănăstirea poartă, dincolo de cunoscuta legendă a Meşterului Manole, o serie de adevăruri istorice prea puţin cunoscute. “Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece: / Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manoli - zece, / Care-i şi întrece...” Cine nu ştie frumoasa baladă a meşterului Manole?! Dar câţi dintre noi ştiu adevărul din spatele legendei şi cum îşi leagă Manole numele de edificiul ridicat pe locul fostei Catedrale Mitopolitane. “În ziua de Adormirea Maicii Domnului, în anul 1439, pe locul actualei Mănăstiri, era sfinţită Catedrala Mitropolitană, în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Din nefericire, în anii 1444 şi 1446 au avut loc două cutremure care au afectat grav această catedrală, magnitudinea celui din 1446 fiind estimată de specialişti la 7,5 grade pe scara Richter. Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat împreună cu fiul sau Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de Iancu de Hunedoara.”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş. Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn. Contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei nu e doar folclor. “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiana din construcţia Mănăstirii”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş. Din dorinţa lui Neagoe Basarab, la construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albeşti, şi marmură adusă tocmai din arhipeleagul grecesc. Iar realizarea acestui lucru n-a fost tocmai simplă, mai cu seamă că insulele se aflau sub control otoman, iar sultanul interzicea folosirea marmurei în biserici, tocmai pentru a nu permite lăcaşelor creştine să se se ridice la nivelul moscheelor. “Neagoe i-a scris sultanului Selim să-i aprobe importul de marmură, minţindu-l cu privire la destinaţia marmurei. Angrenat în campanile din Orient, sultanul a aprobat importul, deşi mai târziu a aflat destinaţia reală a marmurei greceşti”. Un lucru greu de acceptat şi încă destul de puţin cunoscut a fost evidenţiat de marele istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român din secolul XIX, Grigore G. Tocilescu, care a spus că a identificat pe cărămida cheii de boltă, scris cu caractere osmane, numele lui Allah (Grigore G. Tocilescu- Biserica Episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I şi sfinţită din nou în ziua de 12 septembrie 1886). “Din nefericire, nu avem imagini cu această cărămidă şi, mai ales, nu ştim ce s-a întâmplat cu ea după reconstruire” mai spune directorul muzeului. În luna decembrie a anului 1610, când oraşul Curtea de Argeş era cucerit de trupele tânărului principe transilvan Gabriel Bathory (de 21 de ani), mănăstirea a fost de-a dreptul devalizată. “În cele aproximativ două luni de ocupare a oraşului, Mănăstirea şi bisericile au fost cumplit jefuite, acoperişul Mănăstirii (din plumb) fiind topit pentru necesităţile oştirii, ceea ce a dus la degradarea monumentului”. Edificiul a fost refăcut ulterior de Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino. Înaintea celebrei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş susura un izvor care astăzi nu mai este şi despre care prea puţină lume ştie. “Izvorul lui Manole, aflat iniţial în curtea Mânăstrii, a secat, însă din iniţiativa învăţatului episcop al Argeşului, P.S.Iosif, se construieşte, peste drum de Mănăstire, o nouă fântână, cunoscută azi sub numele de Fântâna lui Manole”. Arhitectura lăcaşului suferă, în decursul timpului, câteva modificări. Francezul Emile Andre Lecomte de Nouy îşi pune amprenta pe transformarea sa într-o construcţie regală. “După ce M.S. Regele Carol (pe atunci Principe) vizitează întreagă ţară călare, alege Podul lui Neag ca loc de trăit, iar Curtea de Argeş drept loc de murit. În acest scop va ridica, în prima locaţie, Castelul Peleş, în timp ce la Curtea de Argeş decide reconstruirea Mănăstirii Argeşului după metoda lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc. Acesta îl refuză pe rege din motive de vârstă şi sănătate, dar îl recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul sau. Acesta va reconstrui Mănăstirea încercând să o transforme dintr-o construcţie princiară, într-una regală, văzându-se foarte bine această idee la reconstrucţia modestului aghiazmatar gândit de Neagoe (semn al smereniei şi umilinţei sale pe care un occidental nu putea să o înţeleagă)”. Totodată, are loc şi o schimbare a arhitecturii turlelor, mai scunde şi cu circumferinţă mai mare. Şi tocmai datorită acestui aspect au putut să reziste la cutremurele ce au urmat. La fel de puţin se cunoaşte faptul că în cursul reconstrucţiei, pereţii Mănăstirii au fost demolaţi până aproape de bază. “Fresca ce era nedeteriorată a fost scoasă de arhitectul francez, noua frescă a Mănăstirii fiind realizată de un grup de artişti din care făcea parte şi fratele sau. Bucăți ale frescei vechi se păstrează și azi în muzeele României. În curtea Mănăstirii Argeşului a existat un paraclis - singurul edificiu ridicat de domnitorii fanarioţi în Curtea de Argeş - care avea o pictură deosebit de valoroasă. Din păcate, acesta a fost demolat de Lecomte de Nouy, pentru a face loc parcului destinat familiei regale. “În parcul creat au fost plantate specii rare, găsindu-se şi azi un arbore-lalea (Liliondendron tulipifera). În apropierae Mănăstirii, spre răsărit, avea să se construiască, din ordinul lui Carol, o frumoasă Reşedinţa Regală, ridicată dintr-o cărămidă specială. “Datorită calităţilor sale deosebite, cărămida respectivă era folosită, la vremea aceea, la zidirea forturilor Bucureştiului. În epoca respectivă, presa l-a atacat dur pe M.S. Regele Carol, acuzându-l de deturnarea materialelor (cărămizii)”. Reşedinţa Regală ridicată de rege a funcţionat până la abolirea monarhiei, ca instituţie în subordinea Casei Regale a României.“Această reşedinţă a fost un motiv de fricţiuni între familia regală şi ierarhii de la Argeş, care revendicau aripa de nord a construcţiei. Casa Regală n-a acceptat însă acest lucru şi, mai mult, în 1939 M.S. Regele Carol al II-lea decide închiderea pentru cult a mânăstirii. Lăcaşul urma să aibă numai rolul de necropolă regală. Episcopiei i-a fost dat terenul de la intrarea în curte în scopul construirii unei noi biserici episcopale. (sursa Net – Adevărul.ro – Cristina Stancu). Ajungand Domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, scrie el insusi intr-una din pisaniile sale care se afla pe fatada de apus a bisericii, ca, gasind acea straveche biserica (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Arges) daramata si neintarita, i s-au "deschis ochii inimii" si a hotarat aceasta biserica din temelie a o zidi si a o inalta si a o intari. Astfel această informație s-a strecurat in miscatoarea legenda populara a Mănăstirii Argeșului, în care se spune: "Un zid parasit.. Si neispravit.. La loc de grindis.. La verde-alunis.. Cainii cum il vad.. La el se raped.. Si latra-a pustiu.. Si urla-a mortiu." Prin urmare, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credinta si patriotismul, dar si avutia, hotara zidirea acestei marete manastiri, menita sa intreaca in frumusete tot ce se facuse pana atunci. Manastirea Curtea de Arges, prin maretia, perfectiunea proportiilor cat si prin bogatia decoratiei acesteia a gasit un puternic ecou in sufletul cantaretilor populari care i-au invaluit obarsia in umbra legendei. Asa cum glasuieste balada populara culeasa de Alecsandri, zidirea Manastirii Curtea de Arges s-ar datora "Mesterului Manole", care impreuna cu "noua mesteri mari, calfe si zidari" au lucrat cu multa truda si cu pretul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab. Acele ruine, aflandu-le Neagoe Basarab, cu ajutorul unui ciobanas, "din fluier doinas", ar fi hotarat: "Iata zidul meu! Aici aleg eu.. Loc de minastire.. Si de pomenire" si de indata ar fi indemnat pe mesterii ce-l insoteau, zicandu-le: "Curand va siliti.. Lucrul de-l porniti.. Ca sa-mi ridicati.. Aici sa-mi durati.. Manastire 'nalta.. Cum n-a mai fost alta" ceea ce acestia pana la urma, cu pretul vietii lor, chiar au si facut. Manastirea Curtea de Arges nu este insa o legenda: ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului roman despre jertfa lui, pe care a pus-o si la baza acestei manastiri, dupa cum a pus-o si la baza tuturor marilor opere de constructie din tara noastra, in trecut si prezent. Manastirea din Curtea de Arges nu este numai un simplu locas de inchinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman. Zidirea manastirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunostinte despre arhitectura bisericeasca, a dat si ideea planului bisericii si sfaturi si indemnuri mesterilor, in fruntea carora se distinge legendarul Manole. Manastirea a fost sfintita la data de 14 - 15 august 1517. La aceasta slujba, dupa descrierea facuta de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent insusi Neagoe Basarab. Au mai fost de față la sfințire Teolipt – Patriarhul Constantinopolului, insotit de mare sobor, toti arhimandritii si egumenul manastirilor de la Muntele Athossi tot "clerosul" din Tara Romaneasca, in frunte cu Mitropolitul Macarie si mult popor venit din aproape toate colturile tarii. "Pentru intaia data un patriarh din Constantinopol, se afla pe pamantul romanesc; el fiind însoțit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia si de Melenic. Prezenta patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoti si calugari de peste hotare, alaturi de mitropolitul tarii si de clerici romani, la sfintirea Manastirii Argesului, a fost prilej si chip de afirmare a unitatii Ortodoxiei, cum nu se mai vazuse inca. Manastirea Curtea de Arges, asa cum a iesit din mana mesterilor lui Neagoe Basarab, apartine, in ceea ce priveste linia ei arhitectonica, stilului bizantin, in timp ce elementele decorative ce-i impodobesc exteriorul, dezvaluie influente ale artei armene, persane, georgiene si arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuieste o perfecta si armonioasa unitate. Mai tarziu au venit insa peste aceasta manastire multe necazuri si primejdii. In iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserica si din morminte tot ce era pretios, luand si acoperisul de plumb si cositoral bisericii, si lasind-o expusa la stricaciuni. Razboaiele dintre rusi si turci de la 1769-1774 si 1787-1791 au adus Manastirii Curtea de Arges alte jefuiri si stricaciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii in ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 si la 2 decembrie acelasi an, au adus manastirii noi deteriorari si pagube mari. Manastirea Curtea de Arges, alaturi de oraselul de langa, intre timp, au dobandit cinstea de resedinta episcopala, la anul 1793 luand fiinta aici Episcopia Argeșului, care a functionat pana in 1949, cand s-a unit cu Episcopia Ramnicului Valcea. La Manastirea Curtea de Arges, a functionat, cu mici intreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic "Neagoe Voda", continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania pana in anul 1977. Daca privim din orice parte biserica Manastirii Argesului, ea ne apare ca un ansamblu unitar si armonios, un joc de linii, de inflorituri ingenioase in piatra, de lumini si umbre rasfrante care-i dau spontaneitate, suplete si eleganta. Aici își odihnesc somnul de veci voievozii Neagoe Basarab și Radu de la Afumați dar și cuplurile regale Carol I – Elisabeta și Ferdinand – Maria. In capela-paraclis din centrul palatului se pastreaza moastele Sfintei Mucenite Filoteia. Istoria Manastirii Curtea de Arges reprezinta o parte importanta din insasi istoria Bisericii Ortodoxe Romane, care in mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul si viata poporului roman. Manastirea Curtea de Arges, alaturi de Biserica strabuna a poporului nostru, a indeplinit si un rol patriotic: acela de a mobiliza constiinta poporului si a tarii in fata pericolului. (Sursa – Net - Arhim.dr. Chesarie Gheorghescu).

xxx

O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

________xxx________

O MEDALIE,
CÂTEVA PLACHETE ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Preparația Lupeni - 100 ani 1883 - 1983

Preparatia Lupeni se prabuseste vazand cu ochii, iar asta nu de azi de ieri, ci de multi ani. Acest perimetru este in custodia administratiei locale, in prezent, care, insa, spune ca nu are bani pentru reparare sau intretinere. Toate sperantele sunt puse intr-o viitoare presupusa ecologizare, care intarzie sa inceapa. „Intotdeauna, spatiile care au fost folosite cu un scop foarte bine determinat, asa cum a fost Preparatia Lupeni, care a fost cea mai mare din Valea Jiului si care deservea minele Barbateni, Lupeni, Uricani si Valea de Brazi, dupa ce s-au desfiintat au ramas sub un program de ecologizare. Programul intarzie sa vina si spatiul se degradeaza pe zi ce trece. Norocul nostru este ca Mina Lupeni inca se foloseste de spatiu fiindca are mare nevoie si astfel il mai si intretine. Dar, daca va incepe ecologizarea si daca va ajunge si la final, iar terenul va fi liber de sarcini si pus la dispozitia investitorilor, situatia poate lua o turnura nefericita. Având în vedere că terenul pe care s-au construit cladirile, in timp, a fost al unor persoane este posibil ca după ecologizare să vină oamenii și să își ceară prin justiție terenurile, dacă desigur mai au acte doveditoare. Per total, constructiile din incinta Preparatiei Lupeni se prabusesc nu doar din neglijenta autoritatilor si a lipsei de fonduri, ci mai ales pentru ca acolo se fura ca in codru. Hotii de fier vechi au ajuns sa darame chiar bucati din cladiri, doar pentru a lua armatura de fier din beton.

Placheta - Liga sindicatelor miniere - Valea Jiului

Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului este mișcarea sindicală a minerilor din Valea Jiului. Este o structură sindicală puternică care are ca obiectiv principal apărarea drepturilor minerilor de aici, cât și a familiilor lor.

Insigna - Piatra Roșie - Valea Jiului

Piatra Roşie este una dintre cele şase cetăţi dacice din patrimoniul UNESCO ce face parte din sistemul de fortificații și așezări din Munții Orăștiei. Cetatea este situată la sud-vest de cetatea regală de la Sarmizegetusa Regia, pe masivul stâncos Piatra Roşie al Munţilor Şureanu, înconjurat de prăpăstii adânci, fiind situată pe teritoriul Parcului Național Grădiștea Muncelului-Cioclovina. Despre Piatra Roşie, istoricii susţin că a fost construită în vremea regelui Burebista. Fortăreaţa a dominat Platoul Luncanilor timp de un secol şi jumătate, fiind distrusă apoi de legiunile romane, în drumul lor spre Sarmizegetusa Regia. După ce a fost nimicită, ruinele ei au rămas peste veacuri, fără ca nimeni să le mai reclădească vreodată. Cetatea Piatra Roşie, cea mai puţin cercetată dintre cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO în 1999, împreună cu cetățile de la Grădiștea de Munte, Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Bănița și Căpâlna. Cetatea este alcătuită din două incinte fortificate, cu o suprafață totală de 1,2 ha, construite în etape diferite, ea fiind probabil, sediul unor personaje de rang înalt. Numeroase terase construite de om şi purtând urme de locuire segmentează coasta estică și cea nordică a dealului, dar și dealurile din împrejurimi, demonstrând o intensă locuire a zonei în antichitate. Primele atestări ale ruinelor de la Piatra Roșie datează de la începutul secolului al XIX-lea, dar cercetările arheologice s-au concentrat într-o singură campanie de amploare, în cursul anului 1949. Deși pe atunci se considera că cetatea a fost cercetată exhaustiv, astăzi reluarea săpăturilor ar aduce o mulțime de lucruri noi și ar lămuri multe aspecte rămase neclare. Cea mai recentă campanie de săpături la Piatra Roşie a avut loc în anul 2004, iar specialiştii spun că istoria cetății se întinde pe un secol și jumătate, de la fondarea ei – probabil sub Burebista – până la sfârșitul regatului dac. În cele din urmă, cetatea a căzut în mâinile romanilor ce se îndreptau spre Sarmizegetusa Regia venind dinspre Valea Streiului. Starea de conservare a cetății este precară, iar turistul nu va găsi aici vestigii la fel de impresionate precum cele de la celelalte cetăți dacice din Munții Orăștiei. Totuși, la Piatra Roșie se pot vedea lucruri deosebite, cum este monumentalul drum pavat în trepte, ce străbate pădurea. Însăși amplasarea cetății, pe un vârf stâncos greu de cucerit, face din aceasta un obiectiv turistic fascinant, iar priveliștea văii, ce se deschide de pe colțul de stâncă din marginea platoului, este una dintre cele mai spectaculoase din întreaga zonă.Ca și în cazul celorlalte cetăți, căutătorii de comori au distrus o parte a ruinelor încă din secolul al XIX-lea. După 1990, suprafața cetății și terasele învecinate au fost „măturate” cu detectoarele de metal, iar unul dintre rezultatele acestor activități ilicite îl constituie sustragerea de către braconieri și, ulterior, recuperarea de către autorități a unor senzaționale discuri de fier, decorate cu măiestrie, devenite astăzi piese de mare importanță în cercetarea artei și religiei dacilor.

Arheologi specialiști cât și amatori au cercetat cu meticulozitate zona și au descoperit ingenioase discuri de fier cu diferite motive zoomorfe, provenind tocmai de la daci. Astfel de discuri sunt văzute la Muzeul de Istorie Națională a Românie, dar multe dintre ele au ajuns în posesia unor colecționari sau comercianți de peste hotare, ele fiind date în urmările internațională, a se vedea poza de mai sus.

Asociația profesională “Salvăm Valea Jiului” a fost fondata la Lupeni în anul 1992 și are sediul pe strada Vitos Gavrilă, nr. 1 în municipiul Lupeni, din județul Hunedoara. În condițiile în care tot mai multe mine din Valea Jiului s-au închis și continuă să se închidă, această asociație își propune să conserve o serie de obiective relevante pentru istoria mineritului din zonă și să le valorifice în scop turistic. Identitatea comunităților minerești reprezintă în continuare o mândrie și o carte de vizită a locuitorilor din Valea Jiului, iar această asociație vrea să păstreze valorile profesionale, culturale și istorice ale minerilor.

Lupeni (în germana Schylwolfsbach, în trad. "Pârâul Lupului pe Jiu") este un municipiu de rang II din judetul Hunedoara, Transilvania, Romania. Are o populație de 30642 locuitori. Este al doilea oraș ca mărime al Văii Jiului, fiind situat în partea de vest a depresiunii Valea Jiului, la o altitudine de 675 –725 m față de nivelul mării, la o distanță de 18 km față de Petroșani și cca 110 km de Deva. Așezarea este atestată documentar în anul 1770, dar există mărturii ale existenței oamenilor în această zonă încă din Comuna Primitiva, fapt dovedit de descoperirile din peștera din muntele Straja-Lupeni, unde s-au găsit obiecte vechi de ceramică. In luna august a anului 1929 a avut loc Greva minerilor din Lupeni, urmare a eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind 68 de mineri căzuți sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist ca să reprime protestul. Sus am postat stema actuală a municipiului Lupeni precum și fotografia Primariei locale.

Placheta - Simpozionul "producția netă"

determinare, planificare, urmărire și căi de realizare

C.S.Hunedoara 22-23 martie 1974

Combinatul Siderurgic Hunedoara isi are radacinile inca din 1882-1884, prin infiintarea Uzinelor de fier Hunedoara. Constructia uzinei a inceput in august 1882, primele obiective fiind doua furnale de 110 m.c. Inaugurarea oficiala a avut loc la data de 12 iunie 1884. Aceasta data marcheaza nasterea uzinelor de la Hunedoara, si totodata sfarsitul unei epoci: Iunie 1999 oţelăria Siemens Martin nr 2, este oprită, fatalitatea sau coincidenţa era că oprirea s-a făcut în 12 iunie 1999 - data care ar fi trebuie sa fie aniversarea a 125 de ani de la pornirea uzinei noi- fapt ce a consfinţit oprirea definitivă şi ireversibilă a fluxul primar (cocserie, aglomerare, furnale), a combinatului. Un an mai tarziu de la inaugurare este pus in functiune cel de al doilea furnal la 24 mai 1885. La 23 iulie 1890 este pus in functiune furnalul nr 3 cu un volum de 140 metri cubi si o capacitate de productie de 40 tone fonta pe zi. Un nou furnal, cel cu nr.4, a intrat in functiune la data de 4 august 1895. De-a lungul anilor combinatul se dezvolta, construindu-se noi capacitati de productie, se construiesc noi furnale, aglomeratoare, otelarii, laminoare, se dezvolta productia cocso-chimica prin construirea unei uzine cocso -chimice. Dupa anul 1989, combinatul siderurgic se transforma in societate comerciala pe actiuni si isi schimba numele în Siderurgica Hunedoara. Siderurgica Hunedoara în acel moment era cel mai important producător român de profile lungi. Combinatul a fost preluat în anul 2004 de către grupul Mittal Steel din India. Ulterior, combinatul și-a schimbat denumirea, din Mittal Steel Hunedoara în Arcelor Mittal Hunedoara, ca urmare a preluării, în 2006, a grupului siderurgic european Arcelor de către Mittal Steel. Sus am postat logo-urile Combinatului Siderurgic Hunedoara în devenirea sa de până astăzi.

Castelul huniazilor (corvinilor sau corvineștilor) este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane (fortificații cilindrice sau poligonale, construite de obicei la colțurile unei fortărețe.) și un donjon (tmul principal și cel mai bine fortificat). Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost construit în secolul al XIV-lea pe locul unui vechi castru roman, pe malul râului Zlaști, fiind dăruit de către regele Sigismund I de Luxemburg cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara. Intrând în posesia lui Iancu de Hunedoara, castelul suportă un amplu process de modernizare și amplificare a fortificațiilor în perioada anilor 1440 – 1453. Castelul este lipsit de perimetre secundare de apărare, reieșind de aici concluzia că a fost folosit mai mult ca reședință nobiliară. În cadrul acestei modernizări se include construirea Sălilor Dietei și a Cavalerilor, a Turnurilor Capistrano (după numele unui vestit călugăr) și al Buzduganelor precum și a Bastionului alb. Ulterior castelul intră în posesia lui Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, care construiește o nouă aripă în stil renascentist – loggia cu picturi ilustrând un aspect din viața nobiliară, respectiv legenda corbului.

Pe blazonul familiei Corvinilor este reprezentat un corb care ține în cioc un inel de aur. Legenda spune că Ioan de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei la vremea respectivă) care s-a îndrăgostit de o femeie pe nume Elisabeta din Țara Hațegului. Pentru a nu exista discuții pe marginea acestui fapt, regele ar fi aranjat o căsătorie între aceasta și Voicu (un viteaz din zonă). Pentru a fi recunoscut copilul când merge la curtea regală Sigismund de Luxemburg i-a dăruit și un inel de aur. Însă inelul de aur a fost într-o zi furat de un corb. După multe peripeții Ioan de Hunedoara a recuperate inelul, însă povestea a fost aflată și de rege care a hotărât să facă don corbul cu inel în cioc un element al blazonului familiei Corvinilor. În curtea castelului, nu departe de capelă, se află o fântână adâncă de 30 de metri despre care se spune că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, în schimbul promisiunii că vor fi eliberați dacă vor ajunge la startul de apă. După 15 ani, când s-a ajuns la apă, stăpânii castelului nu s-au ținut de promisiune. Legenda spune că inscripția de pe zidul fântâniiînseamnă “Apă aveți, dar suflet, nu.” În realitate inscripția se traduce astfel “Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Matei Corvin lasă castelul lui Ioan Corvin, după care urmează o perioadă în care se succed o serie de proprietari care dețin castelul pentru interval limitate de timp. Unul dintre proprietarii care a făcut transformări majore în aspectul castelului a fost principele transilvan Gabor Bethlen care a construit două etaje pe aripa sudică și unul pe aripa nordică. De-a lungul timpului castelul a fost devastate de mai multe incendii fiind restaurant de mai multe ori; 1870 - 1880 (cu sprijinul arhitecților Steindl Imre și Schulek Frigyes), 1965 – 1970 și 1993 – 1995. Accesul în castel se face pe un pod de lemn, susținut de patru piloni masivi de piatră, plasați în albia râului Zlaști, lăsând în curtea husarilor și nișa care adăpostește statuia Sfântului Ioan de Nepomuk, protectorul podurileo și al trecerilor peste ape. Primul obiectiv major este Turnul nou de poartă, de formă rectangular, turn care impresioanează prin masivitate, în zona parterului având aspectul unui spațiu boltit, fiind remarcată prezența locului de gardă, unde este și o vatră de foc, aici aflându-se astăzi casa de bilete. De aici se ajunge ușor în închisoarea castelului, cu ușa sa masivă din lemn. Loggia Matia se află la ieșirea din Turnul nou de poartă, în partea stângă, fiind considerată cea mai nouă manifestare, în domeniul arhitecturii, a Renașterii. La etajul Loggiei se păstrează unica pictură laică în frescă din Transilvania acelei perioade, precum și Camera de Aur, spațiu ce adăpostește expoziția “Obiecte din colecția Muzeului Castelului Corvinilor - Hunedoara”. Capela este plasată pe latura estică a castelului, accesul aici fiind posibil prin scara interioară a Loggiei Matia, ajungându-se în tribuna capelei.

Monumentul are un farmec aparte datorat stilurile diverse de construcție, a prezenței unor inovații în plan militar și civil, precum și vieții tumultoase de curte care l-a animat vreme de peste 400 de ani. Castelul impresionează prin prezența sa, ce domină municipiul Hunedoara, air pentru cei atrași de Evul mediu, castelul reprezintă un monument singular în România și printre cele mai atractive din spațiul european. Camera domnițelor este plasată la etaj, deasupra turnului nou de poartă și coridorului de intrare în castel. Inițial turnul a avut doar un nivel de apărare și din secolul al XVII-lea s-a realizat camera doamnelor din castel. Aici se poate admira mobile din secolul al XIX-lea, în stil eclectic, compus din masă, servantă și dulap. De aici, traversând Scara Spirală, se intră în Sala Dietei, plasată la etajul Palatului Mare, construită în stil gotic, interiorul ei fiind modificat radical în secolul al XVII-lea de către Gabro Bethlen, prin demontarea întregii arhitecturi gotice de piatră și compartimentarea ei cu încăperi mai mici cu funcționalități diverse. Revenind în curtea interioară, circuitul continuă cu vizitarea fântânii, care este însoțită de prezentarea unei inscripții, plasate pe unul dintre contraforții capelei. De aici se vizitează terasa de artilerie, ușor modificată în secolul al XIX-lea, de unde se deschide o frumoasă perspectivă spre groapa urșilor, Palatul Nordic, capela și curtea fântânii, dar și spre oraș. Ultimul obiectiv este Sala Cavalerilor, una dintre cele mai interesante spații laice din Transilvania secolului al XV-lea. Aici funcționează expoziția de tehnică militară, cu piese aparținând perioadei extinse (secolele XV - XIX). Aici se poate citi o inscripție cu referire la momentul construcției acestei săli. Din expoziția de tehnică militară se iese prin expoziția de etnografie, se coboară scara de lemn spre primul nivel al Palatului Sudic, în atelierele meșteșugărești care deserveau administrația minieră. De aici se iese din nou în curtea interioară a castelului, iar în partea dreaptă se intră pe coridorul de la parterul Turnului vechi de poartă, turn de formă rectangular, prevăzut cu două niveluri de apărare. Acest turn a fost pictat în frescă pe vremea lui Matei Corvin, urme ale acestei picture putând fi admirate și azi pe latura nordică a turnului. Acest castel este unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România. (Sursa NET – Ofical Media – Stejărel Ionescu).

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”.Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menținoată prin cuvintele latine castro Dewa. Pe hărțile medievale ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Deva, din vremuri diferite, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica greco-ortodoxă

Castelul Magna Curia

Cetatea

Casa Dr. Petru Groza

Cazinoul național

Oficiul poștal

Parcul comunal

Piața Unirii

Școala normală de băieți

Statuia ecvestră a lui Decebal

Strada Dr. Petru Groza

Teatrul orășenesc

Statuia ecvestră a lui Decebal

Statuia pedestră a lui Decebal

Prefectura

Primăria

Trimiteri poștale

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrași și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură, arhitectură și ale naturii din acest județ, vederi generale și trimiteri poștale ilustrate de acum sau din alte timpuri.