Mai jos admiri trei seturi de produse filatelice reprezentând pe Horea, Paganini și Casa Butculescu.
Timbrul de mai sus a fost emis de de Poșta Română în anul 1935, la
comemorarea a 150 de ani de la tragerea pe roată a lui Horea – anul 1785. Trădătorii lui
Horia, Cloșca și Crișan au fost români ”homo ardelensis” plătiți de imperiali
cu 300 de galbeni și eliberați din iobăgie. Horea, Cloşca şi Crişan au prinşi
după ce 20 români au fraternizat cu cătanele austriece. Ca să pună mâna pe
conducătorii răscoalei iobagilor români din Transilvania din anii 1784-1785,
căpeteniile armatei austriece au apelat la ajutorul ţăranilor români care
cunoşteau labrintul Munţilor Gilăului. Ca să fie mai convingători, au pus pe
capul lui Horea, Cloşca şi Crişan premii în bani şi au promis eliberarea din
iobăgie. Ascunzătoarea căpeteniilor răscoalei era în pădurea Scorucetului, de
lângă satele Râul Mare şi Arada (azi, sate componente ale comunei Horea). Planul
pentru prinderea lui Horea a fost întocmit de brigadierul silvic Anton Meltzer
din oraşul Abrud. Tot el a primit sarcina de a-i depista pe „fraţii de cruce ai
lui Horea“. Pentru început în satul natal al lui Horea, aflat la poalele
munţilor în care se ascundeau căpitanii răsculaţilor s-a instalat o echipă de
cătane austriece pentru a împiedica intrarea sau ieșirea lui Horea din sat. De
punerea în practică a planului s-au ocupat ţărani români din comuna Râu Mare,
consăteni ai lui Horea, care au ales calea trădării. Oamenii aveau două
calităţi importante: cunoşteau bine munţii şi întreg ţinutul şi puteau să se
apropie cu mult curaj de Horea, ca prieteni. “Prietenii” lui Horea deghizaţi în vânători a
fost formată din fraţii Nutu (50 ani) şi Ion (32 ani), împreună cu Gheorghe,
Vasile şi Simion Matieş, cu Simion, Iacob şi Dumitru Neagu şi cu Ştefan Trif.
Fiecare a primit câte un paşaport, ca să poată trece nestingheriţi de străjile
militare şi promisiunea că vor încasa, la sfârşitul misiunii, 300 de galbeni şi
vor scăpa de iobăgie (iobagii nu se bucurau de libertate personală, nici de
dreptul de proprietate, şi trăiau ca muncitori agricoli pe pămînturile
stăpânilor. Horea şi Cloşca au fost trădaţi şi de natură. În cea dea treia zi
de căutări, 27 decembrie 1784, ţăranii plecaţi să-i caute s-au ghidat după
urmele pe zăpada căzută de curând. Aşa au ajuns la Cristea Nicolae, straja lui
Horea şi Cloşca, pe care l-au silit să mărturisească unde sunt ascunşi
căpitanii. „Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni. Îi întrebă
dacă nu umblă cumva după vânat. Răspunseră că da şi că sunt siliţi să caute
vânat pentru armată, dar nu pot găsi nimic şi sunt pe jumătate îngheţaţi.
Atunci Horea îi pofti să sadă lângă foc. Doi se aşezară lungă Horea, ceilalţi doi,
lângă Cloşca. Acesta îi întrebă numaidecât ce noutăţi mai sunt în sate.
Răspunseră că oamenii peste tot se plâng de mulţimea cea mare a soldaţilor
(cătanelor, încât poporul trebuie să fugă. Ştefan Trif şi Nutu Matieş se
aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloşca, îi
prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi îi legară “, descrie scena prinderii
istoricul Gheorghe Anghel. „În timp ce îi legau, Horea scoase o mână de hârtii
din sân şi le aruncă în flăcări. Ţăranii ocupaţi fiind de legare, nu le-au
putut salva. De teamă să nu fie descoperiţi de oamenii lui Horea, căpitanii au
fost ascunşi într-o stână de oi, ceva mai îndepărtată, de unde au anunţat trupa
de soldaţi“, mai povesteşte istoricul citat. Horea şi Cloşca erau înarmaţi cu
puşti şi lănci. Cloşca mai avea în plus şi o pereche de pistoale. „Alte lucruri
la dânşii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici scrisori, decât doar la
Cloşca 6 florini. Prinderea lui Crişan s-a realizat cu ajutorul unui preot. Totul
s-a sfârşit 29 ianuarie 1785 când trupa ajunsese la Şasa Lupşa și auzind de
venirea soldaţilor, tot satul ieşise pe dealuri. Ofiţeri se apropiaseră de
ţărani ca să-i asigure că se pot întoarce liniştiţi acasă căci n-are să li se
întâmple nici un rău. Soldaţii plecară mai departe pentru a da de urmele lui
Crişan. Din spusele unor oameni aflară că în urma zgomotului iscat de
apropierea soldaţilor. Crişan luase drumul mai departe. Soldaţii porniră în
urmărirea lui după indicaţiile unor oameni. Aceştia erau nouă, care făcură
jurământ înfricoşător că nu se vor liniştii până când nu vor pune mâna pe el.
Se ştia că luase drumul spre Ponor. Dar nu trebuia urmărit cu soldaţii, tocmai
pentru a nu-l alarma. Cei nouă, sub conducerea popii din Cărpiniş, merseră tot
pe urma lui până când reuşiră să-l prindă şi să-l aducă aici (Abrud). Maine îl
va trimite la Zlatna escortat de 50 de soldaţi şi 10 husari sub comanda
sublocotenentului Neustadtler. Va trimite tot odată şi pe fiul lui Crişan,
prins şi el, pe soţia şi pe servitorul lui”, spune David Prodan în lucrarea
„Răscoala lui Horea, volumul II. Numele celor care au luat parte la prinderea
lui Crişan sunt, după raportul autorităţilor vremii, următorii: popa Moise, cel
care a contribuit mai mult, fiul preotului, Moise cel tânăr, Ion Clisaru din Abrud,
Ion, Todor şi gornicul Irimie Soil, Lazăr Latea toţi din Cărpiniş, Todor şi Ion
Holobut din Şasa- Lupşa, Todor Momen din Lupşa şi popa Simion din Şasa-Lupşa.
Recompensarea tădătorilor lui Horea şi Cloşca s-a făcut în 5 februarie 1785, la
Zlatna, într-o zi de târg. Cei şapte ţărani români care i-au prins pe căpitani
au primit diplome de eliberare din iobăgie şi suma de 600 ducaţi, iar pădurarul
care a pus la cale planul trădării s-a ales cu 100 ducaţi. Vestea prinderii lui
Crişan a ajuns la urechile împăratului de la Viena abia în 7 februarie 1785.
Ulterior, trădătorii celui de-al treilea cap al Răscoalei, au fost şi ei
recompensaţi financiar. Condamnaţi la moarte prin zdrobirea cu roata Ulterior,
capii Răcoalei au fost aduşi la Alba Iulia. Horea şi Cloşca au fost încarceraţi
la porţile a III-a şi a IV-a a Cetăţii ridicate de austrieci la Alba Iulia pe
spatele ţăranilor români. Crişan a fost întemniţat în vechiul corp de gardă, o
clădire azi dispărută, până în 13 februarie 1785, când şi-a pus capăt zilelor.
Cercetarea căpitanilor Răscoalei a durat aproape o lună. „Scopul cercetărilor
şi a procesului era doar pentru stabilirea cauzelor răscoalei şi a
implicaţiilor acesteia, precum şi necesitatea de a se regiza o judecată şi
aduse dovezi pentru confirmarea sentinţei deja hotărâte de împăratul de la
Viena“, crede David Prodan. În final, au fost condamnaţi la moarte prin
zdrobirea cu roata,trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în diferite
părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni
să se răscoale.”
Execuția prin tragere pe roată s-a desfășurat după
un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloșca care a primit 20
de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au
dat 4 lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume
Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8-9 lovituri
și-a dat sufletul. Conform sentinței, organele interne au fost îngropate pe
Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în
cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru
intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost tratat în aceeași manieră. S-a
constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat
desfășurarea răscoalei și pe cei trei conducători ai acesteia. Crișan s-a
spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele
pedepse prevăzută de Constitutio Criminalis Theresiana, prin frângerea cu
roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuției.
Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până
în momentul execuției pe preotul Rațiu din Maierii Bălgradului. Procesiunea era
încadrată de un escadron de cavalerie de Toscana și aproximativ de 300 de
pedestrași și husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul
podiumului amenajat, au fost aduși cu forța între 2.500-3.000 de iobagi români,
câte trei tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate
apropiate, unde s-au desfășurat principalele evenimente ale răscoalei. Astăzi, temniţa lui Horea poate
fi vizitată, aflându-se deasupra porţii a III-a a Cetăţii, în cadrul unui
traseu turistic denumit „Eroii neamului românesc”, care mai cuprinde încă o
temniţă şi redarea simbolică a eşafodului supliciului celor trei conducători ai răscoalei.
Niccolò
Paganini a fost un
violonist, violist, chitarist și compozitor italian, care s-a născut la data de
27 octombrie 1782 la Genova, în Italia, și a decedat la data de 27 mai 1840 la
Nisa, în Franța. Este unul din cei mai faimoși virtuozi ai viorii și este
considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile, având o intonație
și o tehnică inovativă perfecte. Înainte de a deveni un virtuoz, aflat
permanent în turnee, Paganini a fost angajat ca violonist la proaspăt
înființata „Orchestră Națională” din Lucca.
Din cauza dificultăților economice
prin care trecea orașul pe vremea aceea, orchestra a fost desființată la scurt
timp. În anul 1805, Napoleon i-a atribuit principatul Lucca surorii sale,
Elisa Baciocchi, care în anul 1806 l-a invitat pe Paganini să se angajeze în
orchestra de cameră a Curții ca al doilea violonist.
După ce și această
orchestră a fost desființată, Paganini a devenit membru al cavrtetului de
coarde al familiei ducale și a început să-i dea lecții de muzică tânărului
prinț, dirijând, de asemenea, spectacole de operă. În anul 1809, invocând
motive personale, Paganini a părăsit activitățile din Lucca și a început o
viață de turnee.
Din creația sa componistică amintesc Concertul nr. 4 în re
minor (folosit și în meloterapie pentru relaxare) dar și cele 24 de Capricii -
acestea reprezentând ceam ami mare realizare a sa. Pentru promovarea activității
concertistice a violoniștilor debutanți, începând din anul,
la Genova, are loc la Teatrul Carlo Felice în lunile septembrie și
octombrie Premiul Paganini sau Concursul internațional
de vioară „Niccolò Paganini”.
După primele 49 de ediții anuale, începând cu
anul 2002 concursul se ține odată la doi ani. De o dificultate
remarcabilă, concursul constă din trei faze: faza preliminară, faza semifinală
și faza finală. Pentru primele două, accesul în sală este liber și pot fi ascultate
diverse bucăți solistice pentru vioară, cu acompaniament de pian. Faza a treia
are loc cu acompaniament de orchestră. Cei șase finaliști sunt premiați, iar în
data de 12 octombrie câștigătorul are onoarea de a cânta cu faimoasa
vioară a lui Paganini: Il Cannone.
Casa Butculescu, nume actual Casa Butculescu-Angelescu este un monument arhitectonic și istoric din
București, situat pe strada Clemenței (denumire veche C.A.Rosetti), la nr.13.
Casa s-a construit în anul 1851, primul proprietar al ei fiind N.N.Butculescu
(1867 – 1929). La începutul secolului al XX-lea casa a intrat în posesia
doctorului Constantin Angelescu, premier al României pentru o perioadă foarte
scurtă în preajma anului 1934. Proiectul de realizare al casei a apartinut
arhitectului Ion Socolescu. Este o construcţie parter şi
etaj. Accesul principal se face printr-un hol impozant unde se află
o scară monumentală din lemn cu balustradă traforată care comunică cu holul
etajului. Holurile parterului şi al etajului sunt bogat decorate cu coloane din
stuc, cu tâmplăria cu geamuri din cristal. Holul este luminat printr-un
luminator din fier forjat şi geamuri de cristal.
La faţade arhitectul a
folosit schema caracteristică stilului său. Cele trei faţade au traveea
centrală în decroş faţă de linia faţadei, scoasă în evidenţă şi de balconul
etajului. Cele trei ferestre ale traveii sunt terminate cu arce în acoladă.
Decoraţia faţadelor este din stuc. Arhitectul a folosit detalii ca funia în
torsadă, ocniţe cu bumbi şi streaşina oarbă sprijinită în console. Cu greu în
anul 1971 casa a fost salvată de la demolare. În prezent casa este înclusă în
ansamblul Hotelului Lido, iar faţada, care se deschidea către bulevard, este
blocată de clădirea hotelului. Casa a fost reamenajată, în interior funcţionînd
un restaurant, iar faţadele şi-au pierdut din pitoresc, datorită culorii albe
cu care au fost vopsite.
xxx
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O PASTILĂ DE UMOR
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
__________xxx__________
O PLACHETĂ,
O MEDALIE CÂTEVA
ORDINE ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le
Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte
variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent
metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin
imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o
organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și
apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate
comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de
identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la
manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii
române), PLACHETA este o medalie pătrată
sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene,
basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă
ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de
recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din
categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele
comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint,
bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind
preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille)
şi spanioli (edala).
Omagiu din partea ziarului UNIVERSUL
luptătorilor pentru menținerea ordinii
și siguranței statului
Pentru a perpetua în familie și printre concetățeni
actul său de bravură și devotament
Universul a fost unul dintre primele cotidiane de informaţie
româneşti, care apărea la Bucureşti. A fost fondat la 20 august 1884 de către
jurnalistul italian Luigi Cazzavillian venit în vechiul Regat al României, în
anul 1877, în calitate de corespondent de război. Ziarul a apărut în două
etape, cu o pauză în timpul primului război mondial, şi anume 20 august 1884 -5
noiembrie 1916 şi 31 noiembrie 1918 -20 iulie 1953. Pe prima pagină
alături de titlu erau două vignete, statuia lui Mihai Viteazul şi un dorobanț în
stânga, şi respectiv statuia lui Ștefan cel Mare în dreapta și două
devize "Dreptate pentru toţi" în stânga şi "Toţi pentru
dreptate" în dreapta. Subtitlul a fost "foaie politică
ilustrată", apoi "curierul dimineţii", înlocuit cu "cele
din urmă ştiri din lumea întreagă", care a rămas până în 1953. Una din
cauzele succesului ziarului a fost faptul că apărea dimineaţa, în timp ce toate
celelalte cotidiene apăreau după-amiaza, iar alta a fost introducerea rubricii
"faptul divers" în paginile sale, lucru ce a contribuit favorabil la
tirajul ziarului. Universul a fost unul din primele ziare româneşti care a
introdus mica publicitate, prin rubrica specială numită „Micul anunţător”.
Cotidianul ,,Universul’’, fiind conectat la condiţii de imprimare şi de difuzare
moderne (rotativă, servicii telegrafice directe), a fost un precursor al presei
de marcă industrială. Ziarul Vestitorul din 1 noiembrie 1937
scria următoarele: Universul a ajuns ziarul cel mai popular graţie
destoiniciei întemeietorului său, Luigi Cazzavillan. El l-a ieftenit, i-a
înmulţit rubricile, a desvoltat reportajul, l-a pus la îndemâna celor mulţi cu
o uimitoare repeziciune. A instituit şi premii de cercei, braslete, ceasornice,
etc. pentru abonaţi. În acest chip ajunsese să aibă de pildă într-un orăşel ca
Mizilul peste o mie de abonaţi. După moartea lui Cazavillan, în 1903, soţia
sa a moştenit averea familiei şi a devenit, implicit, proprietara celui mai
mare cotidian al capitalei. „Coana Tudoriţa” s-a recăsătorit în 1909 cu Nicolae
Dumitrescu Câmpina, acesta preluând directoratul ziarului până la divorţul
acestora, în 1914. În perioada interbelică (1918-1943) ziarul a fost condus de
Stelian Popescu şi a avut o orientare de centru-dreapta. După naţionalizarea
din 1948, ziarul a continuat să apară sub conducerea unui "comitet de
direcţie". Ziarul fost desfiinţat la 20 iulie 1953.
Ordinul Mihai Viteazul din timpul regelui Ferdinand
Ordinul
Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție militară de război a
României, instituită de regele Ferdinand prin Înaltul Decret nr. 2968 din 26
septembrie 1916 și ratificată prin Înaltul Decret nr. 3249 din 21 decembrie
același an. Ordinul era destinat a răsplăti „faptele excepționale de război
ale ofițerilor care s-au distins în fața inamicului”. Conform articolului 1
acesta era organizat pe trei clase III, II și I - cu precizarea expresă că
„nimeni nu poate obține o clasă superioară dacă nu este decorat cu clasa III”. Ordinul
a fost atribuit pentru prima dată la 28 septembrie 1916 unui număr de 9
ofițeri români care s-au distins în Bătălia de la Turtucaia și operațiile
militare inițiale din Dobrogea. Începând cu anul 1927 cei care erau distinși cu
acest ordin au început să beneficieze și de niște drepturi materiale (împroprietărirea
gratuită cu un lot de 25 hectare teren arabil, acordarea unui lot de casă de
500 metri pătrați și gratuități pe mijloacele de transport ale statului).
Totodată, începând cu anul 1931 a fost creată și prima uniformă specifică a ordinului (constând dintr-o mantie de culoare albă pe care este aplicată crucea ordinului, confecționată din postav de culoare albastră. Ca acoperământ de cap, decretul prevedea o cușmă din blană de miel de culoare albă).
Totodată, începând cu anul 1931 a fost creată și prima uniformă specifică a ordinului (constând dintr-o mantie de culoare albă pe care este aplicată crucea ordinului, confecționată din postav de culoare albastră. Ca acoperământ de cap, decretul prevedea o cușmă din blană de miel de culoare albă).
Ordinul Mihai Viteazu din timpul regelui Mihai
Inițial ordinul (organizat pe trei clase), se acorda
„exclusiv pentru fapte excepționale de război ofițerilor care s-au distins
în fața inamicului” și nu se putea conferi decât începând cu clasa a III-a.
Ulterior prevederea ca distincția să fie acordată exclusiv pentru fapte de arme
în fața inamicului a fost modificată, în sensul de a permite decorarea și a
ofițerilor aflați la comanda sau în statele majore ale marilor unități
luptătoare, ale căror forțe au reputat victorii importante. Numărul membrilor
este nelimitat. Ordinul se prezenta astfel: cruce treflată, smălțuită albastră
și cu marginile de aur; în centru ei, cifra de aur încoronată a regelui, iar
deasupra, coroana regală de aur. Pe revers crucea era smălțuită tot în albastru
și avea înscris anul emiterii. Panglica era de culoare roșie-vișinie, cu dungi
de aur la margini.
Ordinul Mihai Viteazu cu spade din timpul regelui Mihai
Ordinul clasa I consta într-o cruce cu dimensiunea de 6
centimetri și se poartă în piept pe partea stângă. Ordinul clasa II este
identic cu cel de clasa I doar că la partea superioară deasupra coroanei este
aplicat un inel prin care trece o panglica de culoare vișinie, lată de 37 mm
cu margini aurii de 3 mm ordinul purtându-se atârnat de panglică la gât.
Ordinul clasa III consta într-o cruce de doar 4 centimetri având deasupra
coroanei un inel prin care trecea panglica, ordinul purtându-se totuși pe
partea stângă a pieptului. Atunci când ofițerii purtau pe piept și alte
decorații, Ordinul Mihai Viteazul era
dispus primul din stânga.
Insigna - YR (aviație)
Insigna - Poliția de frontieră - România - PFC0937
Politia de Frontieră Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne și este
instituția specializată a statului care exercită atribuții privind
supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și
combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere
săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de
stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului român pe
Dunărea interioară, inclusiv brațul Măcin și canalul Sulina situate în afara
zonei de frontieră, respectarea ordinii și liniștii publice în zona de
competență.Organism relativ tânăr, dar cu vechi tradiții de-a lungul veacurilor
în asigurarea ordinii la granițele române, Poliția de Frontieră se afirmă ca o
instituție cu personalitate proprie și individualitate în executarea
misiunilor, fiind în măsură să scoată în evidență, încă de la frontieră,
adevărata imagine a statului de drept și autentica democrație și civilizație a
poporului român.
Placheta - Pentru Sfânta cruce a soldatului român
Studențimea română creștină
Despre placheta de mai sus recunosc că nu am găsit niciun fel de
informații precise. E ușor de dedus că turnarea plachetei Sfânta cruce a soldatului român se constituie într-un gest de
respect, apreciere, omagiu a studențimii creștine românești față de sacrificiul
de sânge al soldatului român pentru apărarea gliei strămoșești.
Medalion cruce
Regret că
placheta nu oferă niciun indiciu despre perioada când a fost emisă, dar eu aș
încerca să pariez, având în vedere atitudinea ștearsă a tineretului de astăzi
față de valorile “patriotism și sacrificiu suprem”, că placheta a
fost emisă cu ani bună în urmă, atunci când aceste valori însemnau ceva pentru
națiunea română.
__________ooOoo__________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Inazo Nitobe (1862-1933)
om politic, diplomat și economist japonez
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni olandeze
Detaliu vignetă de pe un notgeld austriac
(bancnotă locală de necesitate)
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 10.02.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu