1. Mai jos admiri două vechi cărți poștale dar și poze recente care prezintă Sediul filialei Bihor al Băncii Naționale a României.
În primii ani ai secolului XX, Oradea avea o economie prosperă,
dovadă fiind chiar clădirile ce se construiau în zona ce avea să devină centrul
istoric al urbei. O emblemă a acestei bogăţii este clădirea construită între
1912-1913 pentru filiala orădeană a Băncii Austro-Ungare, azi sediul Agenţiei Bihor a Băncii Naţionale a
României, din Parcul Traian. Realizată după planurile arhitecţilor
budapestani Hubert Jozsef şi Alpár Ignác, cel din urmă renumit tocmai pentru că
a construit o serie de sedii de bănci din imperiu, clădirea cu trei nivele a
fost menită să impresioneze. Combinând mai multe stiluri arhitecturale, ea are
pe faţadă două coloane impozante care încadrează încăperile concepute ca
apartamente pentru şefii băncii. Drept urmare, aceste camere au ferestre mari
şi luminoase, tâmplăria originală fiind păstrată şi în prezent. Accesul în
clădire nu este permis străinilor, dar specialiştii care i-au trecut pragul
susţin că interiorul e la fel de impresionant şi de bine conservat. Decoraţiile
au un lait-motiv în cosiţe împletite, specific austro-ungar, iar împletiturile
sunt păzite de mascheroane groteşti, menite să alunge spiritele rele. Până
în anul 1919, Banca Austro-Ungară a funcţionat în clădirea din Parcul Traian.
Instalarea administraţiei româneşti a făcut ulterior ca banca să intre în
lichidare, iar imobilul a fost cumpărat de către Statul Român, alături de alte
12 clădiri pe care banca maghiară le deţinea în oraş, pentru Banca Naţională a
României. Documentele din arhiva BNR arată că toate contractele de
vânzare-cumpărare pentru terenuri, clădiri şi instalaţii au fost perfectate la
Turnu Severin la 29 septembrie 1921, de către reprezentanţi ai Statului Român
şi de lichidatorii Băncii Austro-Ungare, România plătind 307.621 coroane din
aur pentru clădirea notată în foaia de proprietate ca fiind "Casă şi curte
în Olosigul Orăzi".În toamna anului 1940, când Oradea a intrat sub
ocupaţie maghiară, clădirea din Parcul Traian şi-a schimbat din nou
proprietarul, Banca Naţională Maghiară întăbulându-se pe clădire. Filiala BNR
Bihor s-a refugiat la Beiuş, apoi la Brad - Hunedoara, revenind la Oradea în
martie 1945 şi funcţionând până în prezent în impozanta clădire. În 2010,
faţada a fost reabilitată, iar rezultatul a fost considerat un model de bune
practici în materie. Calitatea lucrărilor a şi făcut ca în 2011 să câştige
locul III în concursul naţional "Faţada anului".
***
2. Mai jos admiri o veche carte poștală dar și o poză recentă care prezintă Sediul Baroului de avocați din Oradea.
Baroul avocaților din Oradea este o clădire în stilul arhitectonic secession, proiectată de către
arhitectul Rimanoczy Kalman junior, construită
între anii 1908 – 1909 sub conducerea inginerului Reisinger József și situată pe strada George Enescu, nr.1, pe colțul
Parcului Traian. Clădirea, planimetric înscrisă în forma literei
L, are trei niveluri. Latura lungă, cea de pe strada Enescu, este împărţită în
şase axe, iar etajele ies mult în afara zidului. Latura scurtă are o singură
axă verticală şi aceasta ieşită în exteriorul zidului la nivelurile superioare.
Cele două laturi sunt unite prin intermediul unui colţ rotunjit ce se termină
într-o semicupolă şi care este acoperită cu un uriaş coif, realizat artistic
într-un mod interesant. Prin stilul abordat arhitectul iese din tiparele
secessionului german de tip Jugenstill. El renunţă, aşa cum se poate observa,
la ornamentaţia luxuriantă a faţadelor, în compensaţie însă accentuează
volumetria curbilinie. Pe ambele faţade, formele masive, intenţionat
supradimensionate, ies mult în afara zidurilor sub formă de bovindouri. Inițial
clădirea a servit ca apartamente de locuit, având în plus un antreu, sală mare la primul etaj și încă o
încăpere.
xxx
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O PASTILĂ DE UMOR
__________xxx__________
O MEDALIE ȘI CÂTEVA
INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le
Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte
variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent
metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin
imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o
organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și
apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate
comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de
identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la
manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Insigna -US - IA - CP
US IAS CP este o insignă
tipic comunistă care aduce un elogiu US (unităților socialiste) din agricultura
românească: IAS (Întreprinderile agricole de stat) și CP (Cooperativele de
Producție, denumire completă Cooperativele Agricole de Producție – CAP). Insigna
este robustă, confecționată din metal mort, abundând de simboluri comuniste și
ea se conferea cu nemiluita maselor de lucrători din agricultură. La 24
iulie 1949 au apărut primele cinci gospodării agricole colective (G.A.C. –
cooperativele agricole de mai târziu) din cele 60 pregătite pentru a inaugura
noua politică agricolă a României, aflată sub conducerea partidului unic. Apariţia
acestei formule de exploatare a pământului a avut ca model colhozul sovietic,
iar debutul legislativ a fost menţionat în Plenara PMR din 3-5 martie 1949.
Impunerea proprietăţii colective a pământului a avut un traseu distinct în
România faţă de ţările din blocul de Est. Consolidarea puterii acaparate de
comunişti după război a beneficiat şi de o nouă reformă agrară, mai mult de un
milion de hectare de teren arabil a fost împărţit la 800 de mii de familii,
producând o bază electorală. Numai că abia împroprietărit, ţăranul s-a
lăsat greu convins că trebuie să cedeze pământul şi inventarul agricol pentru
munca în comun. Această trăsătură a vieţii din epocă a creat şi multă îndoială
că asociaţia colectivă poate fi un succes. Colectivizarea agriculturii
prin cele trei instrumente : întovărăşiri, gospodării colective şi gospodării
de stat a produs pe lângă datorii istorice şi multă ineficienţă, mai cu seamă
când activiştii partidului le spuneau că de “moarte şi colhoz” nu vor scăpa
nicicum. Presiunea autorităţilor pentru impunerea sistemului colectivist s-a
tradus prin propagandă acerbă, concurenţă neloială faţă de gospodăriile individuale,
penalităţi prin regimul de cote de produse cedate statului, sancţiuni
administrative şi penale pentru ţăranii ce se împotriveau procesului.
Rezistenţa ţărănească împotiva autorităţilor a fost mai des întâlnită în
regiunile cu relativă prosperitate şi înainte de război : Banat, Crişana,
Transilvania, zonele de munte ale Moldovei. Răscoalele au fost reprimate
fără milă, sute de ţărani plătind cu viaţa insistenţa de a rămâne proprietari
pe pământul lor, fie moştenit, fie obţinut în urma reformelor agrare. Regimul
comunist a stabilit o serie de deduceri şi ajutoare pentru consolidarea
gospodăriei agricole colective. La mijlocul anului 1951, în închisorile din
România , dar şi la Canal (Dunărea - Marea Neagră) au fost deţinuţi 80 de mii
de ţărani care s-au împotrivit colectivizării. Statul acord reduceri de
taxe şi impozite pentru primii doi ani, seminţe selecţionate la preţ redus,
acordarea de credite pe termen lung pentru cumpărarea de tractoare şi alte
ultilaje agricole. Acestea erau măsuri îndreptate împotriva gospodăriilor
individuale, în special împotriva ţăranilor mijlocaşi, denumiţi peiorativ
chiaburi care au culminat şi cu suspendarea temporară a unor drepturi
cetăţeneşti. De exemplu, copii chiaburilor nu aveau voie să urmeze şcoli
superioare sau să vândă recolta la piaţă. În trei ani de la înfiinţarea GAC,
colectivizarea avea un grad de expunere de 1,8 la sută din suprafaţa agricolă a
ţării ceea ce însemna un eşec al partidului unic. În anul 1956, mai mult
de jumătate din producţia agricolă destinată consumului populaţiei provenea din
gospodăriile individuale, iar în anul 1960, la doi ani de încheierea
cooperativizării, producţia de carne din gospodăriile individuale a fost de opt
ori mai mare faţă de cea înregistrată în gospodăria colectivă. Decizii
arbitrare, utilizarea forţei, birocraţia de partid, lipsa unui management
economic corect au fost contributorii ratării obţinerii de profit în
agricultura colectivizată şi lipsirea motivaţiei muncii ţăranilor. De un succes
constant s-a bucurat gospodăria agricolă de stat (G.A.S.) - viitoarea
întreprindere agricolă de stat (IAS) care transformase ţăranul în lucrător
salarizat, cu mai puţine pierderi, cu o sensibilă îmbunătăţire a niveluli de
trai pentru aceştia.
Insigna - Uniți în slujire
Despre insigna “Uniți în slujire” nu am niciun fel de informații. S-ar putea deduce că ar fi insigna unei
asociații religioase (bisericești), dar grafica sa mă face să nu iau de bună
această presupunere. 
Uniunea sindicatelor CFR - OSP
În
decembrie 1912 se infiinteaza Federatia
Societatilor Sportive din Romania (FSSR), reunind Uniunea
Societatilor Romane de SporturiAtletice, Asociatia cluburilor de fotbal,
Federatia societatilor de sporturi de iarna precum si alte asociatii si cluburi
sportive individuale ce existau la acea vreme. In 1915 se recunoaste
personalitatea juridică a FSSR, aceasta transformandu-se apoi in UFSR, (Uniunea
Federatiilor Sportive din Romania). In anul 1933 existau 11 federatii sportive.
În anul 1929 apare Legea educatiei fizice si se înfiinţează Oficiul National de
Educatie Fizica (ONEF) ca institutie de stat. In 1940 UFSR structura de drept
privat este desfiintata, patrimoniul si activitatea fiind preluate de OSR
(Organizarea sportului românesc), institutie de stat subordonata initial
presidentiei consiliului de ministri si apoi subsecretariatului de stat al
educatiei extrascolare. OSR este desfiintată prin lege în 1944 si se
reînfiinteaza UFSR, persoana juridica de drept privat care va functiona pe
lângă Ministerul Culturii. UFSR a fost desfiintată în 1946, înfiinţându-se apoi
O.S.P. (Organizatia sportului popular),
institutie de stat care se va restructura şi ea in 1948, federatiile sportive
devenind sectii ale directiei tehnice in 1949. CC al PMR desfiinteaza O.S.P. și
creeaza CCFS (Comitetul de cultura fizica si sport). Iată o parte a
framântărilor organizatorice ale sportului românesc. Să ne mai întrebîm
de ce întârzie să apară rezultate mari în sport? 
a) „Harţa” – sau turnirul,
cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de
participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o
astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a
lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă
de întrecere;
b) „Pehlivănia” – sau lupta
corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion
Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două
săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de
pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi
nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”
c) „Trânta” – cunoscută ca
fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care
prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor
fizice şi morale ale practicantţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie
pentru creatorii de folclor.
Aria de răspândire a trântei
a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de
practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost: lupta
ciobănească; lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică); lupta dreaptă
cu apucare în cruce; lupta cu fixarea brâului; lupta cu piedică; Prin
diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele
pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară
riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc.
Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe
cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai
de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos
constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca
modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă.
Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul
Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi
evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în
lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul
anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către
tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a
României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost
introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968
începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa
U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida
DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra
organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea
acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n,a. de la acea
vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa
şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X.”
Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: –
etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; –
finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate
având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de
greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi
la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa
regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri,
suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au
remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta
s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive
în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive
româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub
forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a
luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele
circurilor de către luptători străini (în special francezi),
profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează
în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele
demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a
dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu
ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi
primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter
sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi
după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi
vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe
arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către
publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise
„Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal
obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment
în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi,
pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea
internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După 1905 au
început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a
organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală
română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată
de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET
- Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în
România).
Universitatea internațională a Drepturilor Omului
5 ani 1994 - 1999
Universitatea internațională a Drepturilor Omului este de fapt un simpozion de comunicări pe teme
generale referitoare la drepturile omului. Aceste simpozioane au durate
diferite și au loc anual în diferite localități din țară, ocazie cu care se țin
alocuțiuni din partea unor juriști de talie mondială din România dar și din
străinătate.
E de remarcat că anual, în
data de 10 octombrie, comunitatea internațională marcheză Ziua Internațională a
Drepturilor Omului.
Insigna - Universitatea româno-americană fondată în 1991
Universitatea Româno-Americană este o universitate particulară din București,
bulevardul Expoziției, nr.1 B. Ea a fost fondată de rectorul Ion Smedescu și
are în compunere următoarele facultăți; Drept, Economia Turismului Intern și Internațional,
Informatică Managerială, Management-Marketing, Studii economice europene și Relații
Comerciale și Financiar-Bancare Interne și Internaționale. In prezent această
universitate încurajeaza schimbul de experienta intre studenti si companiile
angajatoare, ca o premisa a proceselor de recruitment pentru angajatii de
maine. O practica frecventa in cadrul universitatilor de prestigiu din
strainatate este formarea si recrutarea studentilor pentru a ocupa posturi in
multinationale. Un astfel de demers prezinta avantaje pentru ambele parti:
companiile pentru ca isi pot alege si pregati mai bine viitorii angajati, iar
studentii deoarece au garantia angajarii dupa absolvire. Universitatea
Romano-Americana face posibil acest schimb si in Romania. Mari companii din
spatiul economic romanesc si nu numai, au incheiat parteneriate cu
Universitatea Romano-Americana pentru recrutarea viitorilor angajati din
randul studentilor din anii terminali. Iar acest lucru a devenit deja o
traditie de ani buni, ceea ce inseamna ca aceste companii au fost satisfacute
de nivelul de cunostinte atat teoretice cat si practice pe care absolventii
acestei universitati le detin.
Insigna - Veterani 1913
Veteranii
sunt persoane, de obicei foarte în vârste și adesori foarte bolnave și cu
infirmități, care au participat în războaie. Interesele lor sunt reprezentate
pe plan național de ANVR (Asociația națională a veteranilor de război). A.N.V.R. (Asociația
națională a veteranilor de război) functioneaza
pe baza Legii 49/1991; 44 si 68/1994; 303/2007 si 205/2008 si are personalitate
juridica pe baza Hotarârii Judecatoresti nr.392/20.02.1990. Asociatia are
filiale în toate judetele tarii si în sectoarele Capitalei, este membra a Federatiei
Mondiale a Vechilor Combatanti (F.M.A.C.) cu sediul la Paris si participa la
toate activitatile acesteia, iar la structurile sale au aderat: Asociatia
Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul", Asociatia Invalizilor de
Razboi, Asociatia "Traditia Cavaleriei", Liga Navala Româna,
Asociatia Cavalerilor Ordinului "Virtutea Aeronautica", Uniunea
Veteranilor de Razboi, Veteranii de razboi din Ministerul de Interne
s.a. Active în plan local, filialele judetene ale A.N.V.R., în colaborare
cu organele locale si societatea "Cultul Eroilor", au renovat si
ridicat un numar semnificativ de monumente dedicate ostasilor cazuti la datorie
în razboaiele purtate de tara pentru libertate si unitate
nationala. A.N.V.R. prin Comisia de memorialistica, a publicat 11 volume
de memorii sub titlul "Veteranii pe drumul onoarei si jertfei", care
s-au bucurat de aprecierea opiniei publice. Bucurându-se de atentia si
asistenta Ministerului Apararii Nationale, A.N.V.R. a avut înca de la
înfiintare un reprezentant al ministerului pe lânga asociatie, apoi s-a
constituit Sectia asistenta pentru veterani de razboi, pentru ca la data de
astazi sa fiinteze Directia Calitatea Vietii Personalului, cu activitate
distincta si în domeniul veteranilor de razboi. În
anul 1995 Guvernul a legiferat sarbatorirea în fiecare an, la Ziua Înaltarii
Domnului Nostru Iisus Hristos, a "Zilei Eroilor", iar prin Hotarârea
de Guvern nr. 1222 din 10 octombrie 2007, s-a instituit Ziua Veteranului de
Razboi, care se sarbatoreste în fiecare an, la data de 29 aprilie. Cu aproape
20 de ani în urma A.N.V.R. însuma circa 900000 de membri: veterani, invalizi,
vaduve de razboi si vaduve de veterani, iar la data prezentei nominalizari - 24
iulie 2012 - mai sunt aproximativ 45000 de veterani de razboi şi 150000 de
vaduve de veterani. De la înfiintare si pâna la zi, presedintele
asociatiei este generalul de armata în retragere Marin Badea Dragnea, luptator
în cel de-al doilea razboi mondial, în ambele fronturi, invalid de razboi,
reales în unanimitate la toate cele cinci Conferinte Nationale. De la strămoşii noştri romani am moştenit, printre
altele, şi cuvântul ”veteran”, adică ostaş roman care după 25 de ani de
serviciu militar era declarat cetăţean roman şi era împroprietărit. Pe
teritoriul Daciei Romane aceşti veterani au avut o contribuţie determinantă în
procesul etnogenezei poporului român.
În cursul întregii istorii medievale, voievozii români au
cinstit vitejia ostaşilor eroi prin împroprietărire şi chiar ridicarea în
ranguri boiereşti. La un sfert de veac de la mobilizarea oştirii pentru
războiul de independenţă, în care s-au sacrificat zece mii de ostaşi din cei
58700 care au constituit Armata de Operaţii, regele Carol I, la solicitarea
supravieţuitorilor, a promulgat Înaltul Decret prin care s-a creat, în
conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, titlul de ”veteran de
război”. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902, prevedea: ”
Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru
restul de viaţă, i se va pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca
stimulent pentru generaţiile viitoare”. Se instituie onorantul titlu de
”VETERAN DE RĂZBOI”. Regele Ferdinand I a mobilizat în 1916, la intrarea României
în războiul sfânt de reîntregire, 11% din populaţia ţării, mai exact 883601
militari, iar biruinţa finală, care s-a încununat în România Mare, a fost
plătită cu jertfa a peste 335000 morţi şi dispăruţi, a 75491 invalizi şi a
650000 morţi din rândul populaţiei civile. În vâltoarea luptelor primului
război mondial, Ferdinand I cel Leal, a desenat personal şi apoi a instituit,
cea mai înaltă distincţie militară de război, Ordinul ”Mihai Viteazul”,
răsplătind eroismul ofiţerilor în lupte, iar ostaşilor din tranşee le-a promis
pământ, iar prin reforma agrară din 1921, un milion şi jumătate de familii au
primit câte patru hectare din trupul ţării. Veteranii de război îşi strâng
rândurile şi se organizează, la fel ca şi cei decoraţi cu ordinul ”Mihai
Viteazul”, iar pentru cinstirea şi ridicarea de monumente, sub înaltul patronaj
al reginei Maria, ia fiinţă Societatea ”Cultul Eroilor”. Veteranii de război
şi-au adus o contribuţie semnificativă, de-a lungul anilor, la cinstirea
memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii. În cei trei ani, zece luni şi
douăzeci de zile cât a însumat participarea armatei României în cel de-al
doilea război mondial, ţara a pierdut 794562 militari din care 92620 morţi,
33966 răniţi şi 367966 dispăruţi pe cele două fronturi. La aceştia se adaugă
miile de prizonieri care au pierit în gulagul sovietic. La 4 iunie 1945 s-a
semnat Decretul – Lege nr. 440 privind acordarea calităţii de ”veteran”
foştilor luptători în războaiele din anii 1913, 1916-1919 şi 1941-1945, dar de
unele drepturi se bucurau doar cei ce luptaseră în vest, nominalizaţi ca ”antifascişti”,
dispărând din peisajul societăţii româneşti ”veteranii de război”. Reforma
agrară prin care participanţii la cel de-al doilea război mondial au fost
împroprietăriţi cu 1,1 hectare este anulată prin cooperativizarea agriculturii
româneşti.
____________ooOoo____________
DIN INTELIGENȚA
ȘI SPIRITUALITATEA
POPOARELOR LUMII
JAPONIA
- Și drumul lung începe cu cel scurt.
- Cine bea, nu știe despre daunele vinului; cine nu bea, nu știe despre avantajele lui.
- Chiar dacă niciodată nu vei avea nevoie de sabie, trebuie s-o porți toată viața.
Detaliu vignetă de pe o bancnotă
fantezie din Macedonia
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni germane
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 30.10.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu