Epaminonda's Blog.....: VENEȚIA

Mai jos am postat și alte fotografii cu monumente de

cultură și arhitectură din orașul italian VENEȚIA,

regiunea VENETO, trimiteri poștale din vremuri diferite,

dar și o insignă, un jeton, o monedă și o medalie locale.

Sus am postat o acțiune finaciară emisă la Veneția.

Biserica La Pieta

Arsenalul

Biserica San Salvadore

Biserica Sfântul Zaharia

Biserica Sf.Maria della Salute

Bazilica San Marco

Piața San Marco

Podul Rialto

Podul Academiei

Primăria veche

Puntea Suspinelor

Biserica Santa Maria Formosa

Muzeul Correr

Palatul Dogilor

Canal Grande

Biserica Santa Maria Gloriosa

Biserica Sfânta Maria a Miracolelor

Catedrala Sf. Petru

Palatul Fondaco dei Turchi

Palatul Giustinian

Palatul Grassi

Palatul Grimani

Turnul cu ceas

Vama

Palatul Labia

Strada Burano

Palatul Pesaro

Palatul Rezzonico

Palatul Sfânta Sofia

Palatul Vendramin Calergi

Trimiteri poștale

Insignă locală

Jeton local

Monedă ducat venețian

Medalie locală

***

SCURT DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

___________xxx__________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE DIN JUDEȚUL CLUJ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Profesor Iuliu Hațieganu * 1885 - 1959

Iuliu Hațieganu (1885 - 1959) a fost un medic internist roman recunoscut în mod special pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei. A format la Cluj o valoroasă școală de medicină internă.

Profesor Iuliu Hațieganu * 1885 - 1959

Institutul de medicină și farmacie Cluj-Napoca

Omagiu fondatorului de școală

Astăzi, în semn de respect, Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj îi poartă numele. Iuliu Hațieganu a fost membru al Academiei Române și fratele politicianului Emil Hațieganu.

Școala Ardeleană

Expoziția de maximafilie "Aniversări 1" Cluj Napoca '83

Şcoala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc, din Transilvania în primul rînd – reprezintă un curent cultural care a germinat la Blaj în secolul al XVIII-lea, în cadrul căruia istorici şi filologi iluminişti au urmărit să demonstreze originea romană a poporului român, latinitatea limbii române şi continuitatea românilor din stînga Dunării. În secolul al XVIII-lea, caracterizat de Michelet drept “Marele Secol” (“Le Grand Siècle”), asistăm la o dezvoltare explozivă a ştiinţelor exacte (matematica, astronomia, fizica, chimia) şi umaniste, în paralel. În acest context, ignoranţa şi neştiinţa diminuează, pălesc, iar umanitatea pătrunde progresiv în “Secolul luminilor” (“Le Siècle des lumières”). Curentul iluminist este prefigurat de doi reprezentanţi de frunte francezi, încă de la începutul secolului al XVII-lea, în persoana lui Voltaire (“Oedipe”, 1718) şi a lui Montesquieu (“Lettre persannes”, 1721). Spiritul raţionalist, pozitivist şi utilitarist al “perioadei luminilor” cucereşte, progresiv, alte popoare şi ţări (Spania, Statele italiene, Germania, Peninsula Scandinavă, Polonia, Rusia, Imperiul habsburgic etc.). Iluminismul european se adaptează condiţiilor specifice ale diverselor societăţi. În Transilvania, după Unirea cu Biserica Romei de la anul 1700, Episcopul Inocenţiu Micu-Klein îşi fixează reşedinţa la Blaj (în anul 1737), fiind un promotor al luptelor politice naţionale ale românilor ardeleni şi desfăşurînd o intensă activitate pentru emanciparea poporului român (memorii, petiţii adresate Dietei de la Cluj sau Curţii de la Viena). După autoexilarea forţată la Roma a Episcopului Inocenţiu Micu-Klein, la Blaj ia fiinţă “Instituţia Călugărilor Dascăli” (Ioan Chindriş). Aceasta cuprinde personalităţi ecleziastice de largă suprafaţă intelectuală: Silvestru Caliani, Grigorie Maior, Petru Pavel Aron – toţi absolvenţi de Roma (ultimii doi, viitori episcopi) –, Gherontie Cotorea (absolvent de Tîrnavia) şi Atanasie Rednic (cu studii la Viena, viitor episcop). Acest grup de cărturari se constituie în precursorii Şcolii Ardelene.

Prin ei Şcoala Ardeleană îşi începe parcursul temporal – “extensiunea temporală” – în istoria ei de peste trei secole. O bună parte a activităţii acestor călugări-dascăli blăjeni se va derula în timpul episcopatului lui Petru Pavel Aron (1752-1764), cînd la Blaj se vor deschide primele şcoli sistematice cu limba de predare română, la data de 11 octombrie 1754: şcoala de obşte, şcoala latinească şi şcoala de preoţie. Acesta reprezintă un moment cheie în parcursul Şcolii Ardelene. Episcopul Petru Pavel Aron a înfiinţat o tipografie, precum şi o bibliotecă, Blajul devenind astfel un important centru de cultură românescă. În timpul episcopului Atanasie Rednic (1766-1772) creşte numărul elevilor şcolilor blăjene şi “se porneşte acel curent, la început lin şi abia perceptibil, iar mai tîrziu tot mai puternic, de cultură naţională” (Augustin Bunea). Grigorie Maior (1772-1782) – urmaşul episcopului Atanasie Rednic – va trimite la Roma pe doi dintre viitorii reprezentanţi de marcă ai Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Al treilea reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene – Samuil Micu – va petrece la Viena o perioadă definitorie pentru formarea sa intelectuală, tot în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În perioada păstoririi episcopului Ioan Bob – sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea – şcolile Blajului şi implicit Şcoala Ardeleană vor atinge un moment de glorie prin strădania profesorilor lor. Vom întîlni acum pe “blîndul călugăr Samuil Micu, pe asprul muncitor fanatic Şincai şi pe cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior” (Nicolae Iorga). Aceştia vor participa la redactarea memoriului “Supplex Libellus Valchorum” (1791), lucrare de importanţă crucială pentru românii din Transilvania, gîndită pe coordonatele stabilite de Inocenţiu Micu-Klein.

Călugărul basilitan Samuil Micu (1745-1806) a fost filolog şi istoric, traducător, gînditor iluminist, un spirit polimorf prin diversitatea temelor abordate în peste 60 de lucrări. Samuil Micu – personalitate enciclopedică – întruneşte toate criteriile umanistului de formaţie renascentistă. Samuil Micu a formulat primul sistem ortografic românesc modern cu bază latină. A fost iniţiatorul şi unul dintre principalii redactori ai “Lexiconului de la Buda” (1825). Pentru probleme de cultură generală a publicat “Calendarele” (în colaborare cu Petru Maior), în care făcea apologia cititului cărţilor şi a însuşirii conţinutului acestora. Samuil Micu a urmărit dezvoltarea istorică a românilor din toate cele trei Ţări Române, insistînd pe unitatea şi legăturile poporului român din acestea. Semnificativ pentru acest aspect este capitolul “Scriitorii cei din români”, din “Scurtă cunoştiinţă a istoriei românilor”, în care autorii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania şi operele acestora sînt prezentate împreună. Plecînd de la acest aspect şi subsumînd celelalte domenii de preocupări, Nicolae Iorga îl consideră pe Samuil Micu “începătorul erudiţiei române din Ardeal”. Gheorghe Şincai (1754-1816) – un alt reprezentat de frunte al Şcolii Ardelene – a fost istoric iluminist şi filolog, gînditor politic şi mare organizator de şcoli, calitate în care a întemeiat 376 de şcoli săteşti. În calitate de director al şcolilor româneşti din Transilvania, timp de 12 ani, Gheorghe Şincai a scris abecedare, cărţi de gramatică şi de aritmetică. Între scrierile cu caracter istoric este de menţionat “Hronica românilor şi a mai multor neamuri”, capodopera sa. “Elementa linguae daco-romanae sive valahicae”, publicată împreună cu Samuil Micu, reprezintă prima gramatică tipărită a limbii române. Preocupat de optimizarea muncii ţăranilor transilvăneni, Gheorghe Şincai a scris o carte pe această temă intitulată „Povăţuire către economia de cîmp” (1806). Prin întreaga sa activitate Gheorghe Şincai e „departe de a fi numai ardelean” (Alexandru Papiu Ilarian). Petru Maior (1761-1821), istoric şi filolog iluminist, a militat pentru trezirea conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni, fiind un adversar al feudalismului, de pe poziţii iluministe. Două dintre scrierile lui Petru Maior – „Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi” şi „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” – au avut un efect major asupra unor prestigioşi învăţaţi români din secolul al XIX-lea – Costache Negruzzi, Ion Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru – după propria lor mărtuisire. A insistat asupra întoarcerii la alfabetul latin. „Opera lui Petru Maior, pedagogică, istorică şi filologică, adoptată, tradusă sau originală, reprezintă, sub raportul ideilor, apogeul Şcolii latiniste în ce a avut pozitiv acest curent” (Alexandru Piru). Ioan Budai-Deleanu (1760-1820), cel de al patrulea corifeu al Şcolii Ardelene, scriitor, filolog şi istoric, fusese „adevăratul poet al latiniştilor” (George Călinescu). Este autorul primei capodopere a literaturii române moderne, „Ţiganiada”. Prin „Ţiganiada” şi „Trei viteji”, Ioan Budai-Deleanu pune bazele literaturii române moderne. Şcoala Ardeleană nu înseamnă numai activitatea celor patru reprezentanţi de frunte menţionaţi mai sus. Este de remarcat, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, activitatea unuia dintre cei mai de seamă iluminişti ai Transilvaniei, medicul oculist Ioan Molnar-Piuariu, pe domenii de gramatică, retorică, lucrări cu caracter economic şi istoric. Ioan Molnar-Piuariu tipăreşte în anul 1785 „Economia stupilor”, cea dintîi lucrare cu caracter economic din Transilvania, urmărind ridicarea culturală a maselor şi prin redactarea unor cărţi de profil. În extensia temporală, peste ani, a Şcolii Ardelene – însoţind preocupările istorice, filologice şi culturale ale acesteia – un moment important îi revine celei de „a doua generaţii”, generaţia paşoptistă. Doctrinarul Revoluţiei române din Transilvania de la 1848 este Simion Bărnuţiu (1808-1864), gînditor, istoric şi om politic, vicepreşedinte al Adunării Naţionale din 3/15 mai de la Blaj. În ziua de 2 mai a rostit în catedrala Blajului celebrul său discurs intitulat „La lumina istoriei şi a libertăţii”, ce a devenit programul revoluţionarilor din Transilvania. George Bariţiu (1812-1893) – istoric, ziarist, om politic, profesor la Blaj (1834-1836), a fost unul din principalii conducători ai revoluţiei de la 1848-49 din Transilvania. A fost membru fondator al „ASTRA” (1861) şi preşedintele acesteia (1888-1893), precum şi membru fondator al „Societăţii Academice Române” (1866), iar în ultimul an de viaţă preşedinte al Academiei Române. George Bariţiu este întemeietorul presei româneşti din Transilvania („Gazeta de Transilvania”, 1838; „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1838; „Transilvania”, 1868), fiind considerat primul ziarist modern al ardelenilor şi comentator al fenomenului literar (Ana Hinescu, Ion Buzaşi). Aron Pumnul (1818-1866), paşoptist, autorul cunoscutului „Lepturariu românesc cules den scriptori rumîni” – prima istorie a scriitorilor români – va iniţia în Bucovina, la Cernăuţi, o puternică mişcare culturală românească în calitate de profesor de limba română (exercitînd o influenţă hotărîtoare asupra lui Mihai Eminescu). Alexandru Papiu Ilarian (1828-1878), revoluţionar, orator, a publicat „Tezaur de monumente istorice pentru România” şi „Istoria românilor din Dacia Superioară”. Prin simetrie cu prima generaţie a Şcolii Ardelene – al cărei poet a fost Ioan Budai-Deleanu – poetul revoluţiei transilvane de la 1848 a fost Andrei Mureşanu (1816-1863), autorul nemuritorului „Răsunet”, imnul deşteptării şi demnităţii noastre naţionale. Personalitatea enciclopedică – tot prin simetrie cu corifeii Şcolii Ardelene, unde îl găsim pe Samuil Micu – a celei de a doua generaţii a acesteia este reprezentată de Timotei Cipariu (1805-1887). Acesta se situează pe axa marilor figuri enciclopedice româneşti, începînd cu Dimitrie Cantemir, urmat de Samuil Micu, continuînd cu contemporanii Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Ion Eliade Rădulescu, pentru ca peste ani să se adauge personalităţile lui Nicolae Iorga, George Călinescu şi Mircea Eliade. Filolog, profesor, director al gimnaziului blăjean timp de peste două decenii, Timotei Cipariu cunoştea 14 limbi. A fost membru fondator şi preşedinte al ASTREI, precum şi membru fondator al Academiei Române (şi vicepreşedinte al acesteia). În cadrul ASTREI a stabilit secţiunile acesteia. Timotei Cipariu este considerat pionierul presei blăjene. „Organul luminării” este prima publicaţie blăjeană cu litere latine. La Blaj va tipări cea dintîi revistă de filologie de la noi, intitulată „Archiv pentru filologie şi istorie”, devenind astfel părintele filologiei române. Timotei Cipariu a tradus Biblia din ebraică, fiind unul din cei cinci clerici blăjeni care au avut această preocupare. Timotei Cipariu a fost membru al Societăţii Germane de Orientalistică. Înspre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la şcolile Blajului – epicentrul Şcolii Ardelene – funcţionează trei profesori reper pentru învăţămîntul transilvănean, academicienii Ioan Micu Moldovan (membru titular al Academiei Române) – elevul lui Timotei Cipariu –, Augustin Bunea (istoric, membru titular al Academiei Române), Iacob Mureşianu (membru corespondent al Academiei Române, profesor de muzică, întemeietorul primei reviste de muzicologie din arealul transilvan: „Musa Română”). Concomitent are loc o extindere a şcolilor Blajului în timpul păstoririi Mitropolitului Ioan Vancea (considerat „cel de al doilea întemeietor al şcolilor Blajului”). Agronomul şi economistul Ştefan Pop va tipări la Blaj, începînd cu anul 1873, revista „Economul”, prima revistă de cultură economică din Transilvania. Profesorul Alexandru Uilăcan va înfiinţa la Blaj, în anul 1881, „Grădina botanică”, în imediata apropiere a vechilor şcoli, aceasta fiind prima grădină botanică de pe lîngă o şcoală secundară din lume şi una din cele mai vechi de pe continentul european. Dezvoltarea şcolilor din Blaj – nuclelul Şcolii Ardelene – ia un nou avânt, prin număr şi profil, sub Mitropolitul Dr. Vasile Suciu, considerat “cel de al treilea întemeietor al şcolilor Blajului”. După Marea Unire, pînă la interzicerea Bisericii Române Unite (1948), la şcolile Blajului va funcţiona o elită de dascăli, scriitori şi publicişti. Dintre aceştia s-au detaşat, prin profilul intelectual de excepţie, perseverenţă şi activitate publicistică Alexandru Lupeanu-Melin, Zenovie Pîclişanu, Ioan Fekete-Negruţiu, Coriolan Suciu, Septimiu Popa, Nicolae Comşa, Radu Brateş, Pavel Dan, Ştefan Manciulea, Ioan Miclea. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, la Blaj, spiritul Şcolii Ardelene a fost ţinut treaz în principal de doi reprezentanţi de marcă, profesorii Ştefan Manciulea (1894-1985) – geograf şi istoric – şi Ion Buzaşi (n.1943) – profesor universitar, istoric şi critic literar. Parcursul blăjean al Şcolii Ardelene a avut şi o puternică dimensiune creştină. „Blajul este unicul centru istoric românesc unde s-a dezvoltat o şcoală biblistică în flux genealogic” (Ioan Chindriş, Niculina Iacob). La Blaj au apărut cinci variante ale Bibliei prin strădaniile lui Petru Pavel Aron, Samuil Micu, Timotei Cipariu, Victor Smigelski şi Ioan Bălan. Pecetea şcolilor Blajului a fost dusă şi în celelalte provincii româneşti de o parte din dascălii blăjeni, aceştia fiind veritabili difuzori de învăţămînt, cultură şi/sau întemeitori de şcoli: George Bariţiu (la Braşov), Aron Florian (la Sibiu, unde va fi primul redactor al „Telegrafului român”), Ioan Moisescu (la Craiova), Aron Pumnul (la Cernăuţi), Alexandru Papiu Ilarian (la Iaşi, solicitat fiind de domnul Moldovei, Grigore Ghica). Unii dascăli blăjeni au atins domeniul învăţămîntului universitar în alte oraşe: Simion Bărnuţiu (Iaşi), Ion Bianu (Bucureşti), Alexandru Borza, Ştefan Manciulea, Coriolan Suciu, Traian Gherman, Ioan Miclea, Virgil Fulicea, Sigismund Toduţă, Celestin Cherebeţiu (toţi universitari clujeni). Dintre foştii elevi ai Blajului, 22 au fost membri ai Academiei Române (10 membri titulari, 9 membri corespondenţi şi 3 membri de onoare). Şcoala Ardeleană este depozitara unui cumul de dimensiuni: iluminist-umanistă (prin domeniile de interes: istoric, filologic, cultural), universitară şi academică, temporală (arc viu peste timp de-a lungul generaţiilor: întemeietorii, corifeii, continuatorii), spaţială (extensie naţională şi internaţională), creştină.
Sursa – Net: Prof. univ. dr. Sorin Nicu BLAGA

European youth capital - Cluj Napoca 2015

Capitala europeană a tineretului

(Biserica romano catolică Sf.Mihail)

Construcția Biserici romano-catolice Sf.Mihail a fost începută în jumătatea a doua a secolului al XIV-lea, fiind probabil în strânsă legătură cu privilegiul Clujului din anul 1316, cel care i-a conferit aşezării statutul de oraş. În arhiva bisericii se păstrează un document papal semnat în anul 1349 în Avignon, prin care se asigură indulgenţă papală tuturor celor care sprijină înzestrarea cu mobilier al bisericii. Documentul se referă cel mai probabil la mobilierul edificiului ce a precedat biserica gotică, un edificiu construit în stilul romanic, din care se păstrează şi câteva elemente arhitectonice. Discrepanţele stilistice ale diferitelor părţi ale edificiului gotic, precum ferestrele înguste ale corului şi reliefurile capitelurilor stâlpilor angajaţi din cor atestă faptul, că într-o primă fază au fost construite doar corul, absidele laterale şi scara spiralată din apropierea acestora, şi partea vestică a bisericii. Între timp a fost modificat proiectul original care prevedea o basilică, biserica fiind construită în continuare conform noilor tendinţe ale vremii, ca biserică-hală. În următoarea fază de construcţie a fost terminată partea inferioară a faţadei sudice, cu portalul de sud, cu porticul construit în faţa acestuia, scara spiralată a faţadei sudice, precum şi câteva din nivelurile turnului de sud-vest. Lucrările au fost urmate de scara spiralată dublă de nord-est şi faţada de nord, cu cele două portaluri nordice. Portalurile faţadelor de sud şi de nord sunt în legătură strânsă cu portalurile bisericii Sfânta Elisabeta din Caşovia (Kosice) şi portalurile bisericilor parohiale din Braşov şi Sighişoara. În ultima fază de construcţie au fost înălţate ultimele nivele ale turnului nordvestic, fiind supraînălţată şi faţada de sud, lucrările construirii bisericii fiind finalizate prin amplasarea portalului de vest. Acest portal a fost ridicat în anii 1440, fiind datat de cele trei steme ale lui Sigismund de Luxemburg (cea de împărat romano-german în centru, cea de rege maghiar în stânga şi cea unificată de rege maghiar, ceh şi german, şi arhiduce austriac) din ultima perioadă a domniei sale, databile în perioada dintre 1419 şi 1437. Finalizarea construcţiei este datată de placa inscripţionată cu caractere gotice din anul 1444, care comemorează decorarea portalului vestic cu relieful Sfântului Mihail. La mijlocul secolului al XV-lea parohul oraşului Gregorius Schleynig a amenajat o capelă la primul nivel al turnului de sud. Vestea apropierii armatei turceşi de hotarele ţării a determinat înconjurarea bisericii şi a capelei Sfântului Iacob cu ziduri de fortificare. În urma incendiului din anul 1489, când a fost distrus o mare parte a acoperişului, a fost avariată şi bolta corului, refacerea acestora fiind posibilă doar cu ajutorul regelui Matia. În această perioadă faţada de vest a bisericii era dominată de turnul nordic, la care, conform documentelor, se lucrase şi în anul 1517. În urma reformei biserica a devenit locaşul confesiunii evanghelice lutherane, iar apoi prin trecerea comunităţii la calvinism şi la sfârşitul anilor 1560 la unitarianism, a fost folosită de către biserica unitariană, timp de 150 de ani. În această perioadă a fost eliminat vechiul mobilier al bisericii, picturile murale medievale fiind văruite, conform canoanelor confesiunilor protestante. Vechile altare erau închinate Sfintei Ecaterina(1408), Sfântului Mihail (1422), Trupului lui Isus şi Sfântului Ioan (1459),Tuturor Sfintilor (1475) şi Fecioarei Maria. Este posibil ca unele altare să fi existat o perioadă şi după reformă, altarul Suky, închinat Fecioarei Maria, fiind folosit cu siguranţă şi în anul 1607, în perioada când biserica era a iezuiţilor. Unica piesă de mobilier gotic păstrată până azi este amvonul poligonal, în formă de potir, decorat ulterior în cursul secolului al XVII-lea cu motive florale. Acest amvon se află sub amvonul baroc a bisericii. Biserica a fost avariată în mai multe rânduri în marile incendii din secolul al XVII-lea, în anii 1665 şi 1697 fiind distrus în totalitate turnul de nord şi bolta corului. Edificiul a fost refăcut doar parţial până la preluarea acestuia de către catolici din anul 1716, între anii 1742-1744 fiind reconstruit turnul, iar în anul 1752 bolta corului principal. Turnul acoperit cu un coif bulbat a fost construit conform planurilor lui Konrad Hammer, unul dintre arhitecţii renumiţi ai Clujului baroc. Noul turn a fost distrus însă peste câţiva ani, fiind lovit de un fulger şi avariat de cutremur în anul 1763, funcţia acestuia fiind preluată timp de un secol de o clopotniţă din lemn, construită la sud de biserică. Imediat după recatolizarea bisericii au fost comandate primele piese de mobilier baroc ale bisericii. Parohul János Antalfi a ridicat noul altar principal în anul 1725, din anul 1727 datează noul confesional, noua orgă fiind terminată în anul 1728. Noul mobilier baroc al bisericii, reprezentând unul dintre cele mai valoroase ansambluri sculpturale baroce, a fost comandat de către parohul János Bíró la mijlocul secolului al XVIII-lea, de la cei mai renumiţi sculptori şi tâmplari din regiune, Anton Schuchbauer realizând cinci, iar Johannes Nachtigal un singur altar. Noul amvon baroc a fost realizat de către acelaşi sculptori în timp de zece ani, între anii 1740-1750. Tâmplăria amvonului şi a majorităţii altarelor a fost făcută de tâmplarul tirolez, Severinus Pech, pictarea şi poleirea acestora revenind lui Georg Grassler şi Andreas Katzler. În anul 1747 a fost începută construirea altarului Închinarea regilor magi. Pictura în ulei a fost realizată de cel mai renumit meşter al picturii baroce târzii vieneze, Franz Anton Maulbertsch, între anii 1748-1750. Iniţial altarul se afla lângă primul stâlp dinspre nord al navei, cu ocazia restaurării bisericii din anul 1956 fiind mutat în absida de sud a corului. Al doilea altar baroc al bisericii a fost construit începând cu anul 1750, din donaţia văduvei contelui Zsigmond Csáky, Katalin Haller. Altarul închinat Sfintei Ecaterina se afla lângă primul stâlp dinspre sud al navei, fiind mutat ulterior în absida de nord a corului, în anul 1956, locul picturii acestuia fiind preluat de relieful principal al altarului Sfintei Cruci, dezmembrat în acelaşi an. Cel de-al treilea altar baroc al bisericii a fost comandat de către András Ferenczi în anul 1748, lucrările fiind sprijinite mai târziu şi de către Éva Koncz, văduva acestuia. Construirea structurii altarul închinat Sfântului Andrei a fost terminat în anul 1749, fiind decorat cu pictură doar în anul 1756. Cu timpul relieful principal al altarului, reprezentând figura Sfântului Andrei a fost scimbat cu un nou relief comandat de la Anton Schuchbauer, care reprezintă imaginea Sfintei Cruci, altarul fiind închinat cu această ocazie Sfintei Cruci. Compoziţia a fost completată cu sculptura Sfântului Ioan Botezătorul, a doi îngeri şi relieful Sfintei Cruci. Altarul a fost dezmemebrat în anul 1956, relieful principal fiind mutat pe altarul Sfintei Ecaterina. Concomitent cu lucrările a fost derulată şi reamenajarea absidelor laterale. Din anul 1757 datează altarul absidei de sud, din navă, închinat Sfintei Treimi, realizat din sprijinul fiicei contesei Borbála Esterházy şi al soţului acesteia, contele Dániel Esterházy. Cornişa principală a altarului a fost decorată cu blazonul familiei Esterházy şi cu bustul a patru sfinţi, iar frontonul monumental cu compoziţia Sfintei Treimi. Altarul a fost dezmembrat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind păstrat o perioadă în depozitul Muzeului Ardelean, iar apoi fiind amplasat în biserica romano-catolică din Cluj-Mănăştur. Între anii 1753-1759 a fost construit un nou altar şi pentru absida de nord, pentru încadrarea sculpturii Sfântului Ioan din Nepomuk, provenind din vechiul altar dezmembrat. Acest altar a fost deasemenea transportat în cursul secolului al XIX-lea în depozitul Muzeului Ardelean, soarta şi locul de păstrate actual al acestuia fiind necunoscută. În anul 1747 a fost ridicată o poartă monumentală barocă în faţa portalului de vest a bisericii, comandată tot de parohul János Biró, în memoria ciumei ce a zguduit oraşul cu opt ani în urmă. Porta a fost transportată ulterior, cu ocazia demolării zidului de fortificare din jurul bisericii, în faţa bisericii romano-catolice. Noua orgă a bisericii parohiale a fost construită de către constructorul de orgi sibian Johannes Hahn în anul 1752. După 1990, Hermann Binder şi asociații au efectuarea restaurarea capitală a acesteia. Orga a fost decorată cu sculpturi de către Johannes Nachtigall. Altarul principal baroc a fost schimbat în anul 1817 cu un nou altar, comandat de episcopul Sándor Rudnay, locul acestuia fiind preluat în anul 1870 de un altar neogotic, realizat la comanda vicarului Ferenc Lönhard. În anul 1904 şi acest altar neogotic, construit de tâmplarul Back Lajos a suferit unele modificări, sculpturile sale fiind schimbate. Turnul actual al bisericii, racordat faţadei de nord a bisericii datează din anii 1837-1859, numele celor care au sprijinit construcţia fiind păstrată de placa comemorativă de la parterul turnului. Parterul a funcţionat timp de o jumătate de secol ca un foişor deschis, fiind închis pentru amenajarea unei capele, la începutul secolului XX de către parohul bisericii, József Hirschler. În anul 1866 József Hampel şi Márton Pap au decapat frescele capelei Schleynig, conservarea acestora fiind posibilă doar în jurul anului 1943. Ultima intervenţie de mare anvergură datează de la mijlocul anilor 1950, care a vizat demolarea vechii bolţi baroce ale corului şi înlocuirea acesteia cu o boltă de tip gotic, din beton armat, de către Lajos Bágyuj, după planuri de reabilitare elaborate la Bucureşti. Cu ocazia acestor lucrări au fost dezvelite şi mai multe picturi murale ale bisericii, de către László Darkó. Din păcate aceste lucrări de renovare au inclus şi înlăturarea sau modificarea majorităţii altarelor baroce. În biserica parohială Sfântul Mihail au fost ţinute numeroase diete ale Transilvaniei premoderne. Între zidurile bisericii au fost aleşi principii Trasilvaniei Gabriel Báthory şi Gabriel Bethlen, aici a fost expus catafalcul principelui Ştefan Bocskai, biserica parohială fiind una dintre principalele popasuri ale cortegiului funerar spre Alba Iulia. Deasemenea în biserica parohială a fost hirotonisit ca episcop al Transilvaniei Áron Márton în data de 12 februarie 1939, fiind la momentul respectiv parohul oraşului. Biserica Sf.Mihail a fost construită pe locul vechii capele Sf.Iacob în perioada anilor 1350 - 1437, în stil gotic. Nava bisericii are lungimea de 50 metri, înălţimea pereţilor este de 20 m, iar turnul împreună cu crucea din turn are înălţimea de 80 metri. Primul turn al bisericii a ars în anul 1698. În perioada 1742 - 1744 s-a construit un turn baroc, dar în urma unui trăsnet şi a unui cutremur trebuia demolat. Turnul actual a fost construit între anii 1837 şi 1862 în stil neogotic. În proiect erau două turnuri, dar s-a renunţat la această idee. Numeroase restaurări au scos la iveală picturi murale din sec. al XV-lea. Ultima restaurare a bisericii a avut loc între anii 1957 - 1960. De-a lungul timpului biserica a fost catolică, luterană, reformată, unitariană, iar în 1716 este retrocedată bisericii catolice. Biserica parohială este compusă dintr-un spaţiu longitudinal de tip hală, format din trei nave, un cor alungit cu închidere poligonală, flancat de câte o absidă poligonală, o sacristie, pe latura de nord a corului şi un turn neogotic, alipit faţadei de nord a navei. Biserica este ranforţată de contraforturi zvelte, treptate. Corul este boltit cu o boltă în cruce compusă din patru travee, iar cele trei nave cu boltă stelată sprijinită pe stâlpi articulaţi prin toruri. Diferenţele structurale ale stâlpilor navei principale demonstrează faptul, că nava a fost construită în mai multe faze. Zidăria transversală ce leagă absida laterală de nord de cor este prevăzută cu o scară dublă spiralată exterioară. Pe suprafaţa zidăriei se mai păstrează câteva fragmente ale unui fost letner gotic: o arcadă oarbă ogivală şi o deschidere aflată deasupra acesteia, ce comunica odinioară cu nivelul superior al letnerului. Cele mai spectaculoase detalii sculpturale ale bisericii sunt cu siguranţă ferestrele gotice cu muluri şi portalurile laterale, cele de nord şi de sud, cu ambrazură şi decor deosebit de bogat, fiind înrudite cu portalurile catedralei Sfânta Elisabeta din Caşovia. Portalul de vest este decorat cu relieful blazonului regelui Sigismund şi cu scena luptei Sfântului Mihail cu balaurul. La sud de portal se află o placă inscripţionată cu caractere gotice, incastrată în zidărie, ce conţine citate din cartea lui Moise şi un text referitor la plasarea relifeului Sfântului Mihail, în anul 1444. Din decorul sculptural al interiorului se remarcă capitelurile stâlpilor din corul principal, reprezentând scene cu un păstor de capre, un vânător, o femeie biciuind un copil cu nuiele împletite, precum şi scena cu un cioplitor în piatră. Cele mai timpurii picturi murale ale bisericii se află în absida de sud, şi au fost realizate probabil înaintea construirii navei principale, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Aceste picturi reprezintă figura Sfântului Erasmus, trei figuri feminine neidentificate şi fragmentele scenei celor trei magi de la răsărit. Pe peretele navei de sud, sub fereastră, se află o fâşie pictată de 4 m lungime şi 165 cm înălţime, datată între anii 1450-1460. Această pictură murală de factură gotică reprezintă fragmente din scena Calvariei, figura Sfântului Ioan apostolul, precum figura Maicii Domnului cu Pruncul Isus în braţe, flancată de imaginea a şapte sfinte martire, încoronate cu coroane cu crin: Sfânta Elena, Sfânta Margareta de Antiochia, Sfânta Barbara, Sfânta Ecaterina de Alexandria, figura unei sfinte neidentificate, Sfânta Dorotea şi Sfânta Ursula. Scena este proiectată pe un fundal decorativ, umplut cu stele. Capela Schleynig amenajată la parterul turnului de sud este prevăzută cu o boltă gotică cu plasă, cheia de boltă a acesteia fiind decorată cu blazonul lui Georg Schleynig. Pe peretele de nord a capelei se află o pictură murală de la mijlocul secolului al XV-lea, reprezentând scena Calvariei. Pictura murală este probabil anterioară boltei, nervurile acesteia acoperind pe alocuri unele porţiuni ale scenelor pictate. Faţadele exterioare erau decorate deasemena în mai multe locuri cu picturi murale, ale căror fragmente şterse pot fi zărite şi în zilele noastre. Peretele de nord al corului este dominat de portalul monumental al sacristiei, realizat în anul 1528, la comanda parohului Johannes Klein. Partea inferioară a montanţilor sunt decoraţi cu stema Clujului şi figura pelicanului care îşi hrăneşte puii cu propria sânge, un simbol al bisericii, iar partea superioară a usciorilor şi lintelul şi lunetta cu închidere în segment de cerc fiind umplute cu figurile unor putti jucăuşi, în axa centrală a lunetei fiind accentuat de bustul parohului comandatar. Dat fiind faptul, că parohul a fost studentul universităţii din Viena, nu este de mirare că portalul sacristiei a fost conceput sub influenţe vieneze, mai precis a sculpturilor catedralei Sfântul Ştefan din Viena, realizate în atelierul lui Anton Pilgram. Din mobilierul baroc al bisericii parohiale azi se mai păstrează doar amvonul şi cele două altare din absidele laterale, închinate Sfintei Ecaterina şi Celor trei regi magi.Statuia Sfântului Mihail, flancat de îngeri de pe coronamentul amvonului a fost realizată de sculptorul Anton Schuchbauer, iar bogatul decor sculptural al parapetului amvonului este opera lui Johannes Nachtigall. Pe cornişa inferioară a parapetului amvonului apar figurile şezute ale celor patru patriarhi ai bisericii, iar pe parapetul amvonului sunt reliefurile celor patru evangheliști. Pe parapetul scării amvonului se află trei reliefuri aurite reperezentând scene din viaţa lui Isus, Vizita lui Isus în casa Mariei şi a Martei, Pescuitul miraculos şi Isus şi copiii. Altarul Închinarea celor trei regi magi se află în absida de sud, şi este decorat cu o pictură în ulei reprezentând scena vizitei celor trei regi magi, şi cu statuile celor trei, însoţiţi de figura unui episcop neidentificat. Pe frontonul altarului apare monograma IHS, acoperit parţial de un crucifix, care provine de pe fostul altar al Sfintei Cruci. În absida de nord se află altarul Sfintei Ecaterina. În locul originalei picturi în ulei al altarului azi se află relieful aurit al fostului altar închinat Sfintei Cruci. Pe altar apar şi statuile a patru sfinte, frontonul fiind decorat cu blazonul în relief al familiei Haller,cel care a sprijinit realizarea altarului. Sculptura în piatră a Sfintei Treimi aflat sub tribuna de vest a bisericii este deasemenea opera sculptorului Johannes Nachtigall, datând din anul 1753. Piesa a fost adusă în locul actual cu ocazia reamenajării pieţei, din fosta incintă fortificată a bisericii. Pe lângă orga bisericii, amplasată pe tribuna vestică, în biserică se mai află şi orga comunei Vărd, care a fost realizată, ca şi orga bisericii, de către construcorul sibian de orgi, Johannes Hahn, la mijlocul secolului al XVIII-lea. În cor se află altarul principal neogotic, construit în anul 1873, şi un mobilier neogotic. Lângă peretele navei nordice este monumentul funerar al familiei Bánffy, cioplit în stil empire, din marmură neagră. Capela Schleynig adăposteşte Pietà sculptorului Tibor Szervatiusz din anul 1957, iar în parterul turnului se află un Crucifix, prima sculptură premiată al sculptorului János Fadrusz. Imaginea interiorului bisericii şi a capelei de sub turn este întregită de frumoasele vitralii care decorează ferestrele gotice, datând de la cumpăna secolelor XIX-XX. Vitraliile s-au realizat la Budapesta și Munchen, între anii 1893-1912, reprezentând imagini biblice, cel mai de efect fiind cel situat deasupra altarului principal, înfăţişându-l pe Sfântul Mihail.

Placheta - Batalionul 400 Sprijin "Feleacul"

Batalionul 400 Sprijin “Felelacul” este o unitate militară de poliție militară din compunerea marii unități de arme întrunite – Divizia 4 Infanterie Gemina - și are comandamentul în municipiul Cluj Napoca. Sus am postat fanionul și steagul de identificare al acestei structuri militare. Istoricul Poliţiei Militare se află în strânsă legătură cu istoricul jandarmeriei române, de unde îşi are originile. Trebuie făcută însă menţiunea că Gendarmeria – denumirea din acea epocă – a fost înfiinţată şi subordonată Ministerului de Resbelu. Primele atestări ale activităţii de „poliţie a trupei” se regăsesc în documentele de „fiinţare a gendarmeriei” din 3 aprilie 1850 emise de Domnul Grigore Alexandru Ghica, iar misiunile specifice au fost consemnate şi în Ordonanţa 896 din 20 iunie 1864 semnată de Domnitorul Al. I. Cuza. Termenul consacrat de Poliţie Militară îşi are originile în anul 1893, când, pe vremea Regelui Carol I, cu aprobarea acestuia, legiuitorul Lascăr Catargiu a promulgat „Legea asupra Gendarmeriei rurale”.

Insigna - 400 (Batalionul 400 Sprijin "Feleacul")

Astăzi, în teritoriul național, Poliția militară execută următoarele misiuni;

Controleaza personalul militar care se deplaseaza pe domeniul public asupra modului de purtare a tinutei, existentei documentelor militare si respectarii regulilor civice;
Controleaza modul de pastrare a ordinii si disciplinei în locurile/zonele aglomerate, des frecventate de militari, luând masurile ce se impun pentru eliminarea situatiilor conflictuale între militari sau între militari si civili (statii de autobuz, gari, parcari, restaurante, etc.);
Controleaza, restabileste si mentine respectarea ordinii si disciplinei pe timpul desfasurarii activitatilor sau ceremoniilor militare sau civile (sarbatorirea Zilei Nationale, exercitii tactice cu trupe în teren, etc.), unde participa personal militar;
Asigura mentinerea ordinii si disciplinei la Tribunalul Militar,;
Cauta si opereaza retineri ale personalului militar dezertat, independent sau în cooperare cu celelalte forte cu atribtiuni în acest sens (Jandarmeria, alte forte M.A.I., S.R.I., etc);
Asigura, la ordin, paza militarilor arestati sau retinuti, inclusiv pe timpul transportului acestora;
Actioneaza împreuna cu celelalte forte cu atributiuni în acest sens, pentru rezolvarea conflictelor sau litigiilor între militari si militari si civili, atunci când li se ordona acest lucru;
Previne, independent sau în cooperare cu alte forte, furtul echipamentelor militare, armamentului si munitiilor, dispozitivelor electronice sau electronooptice si alte materiale din instalatiile sau bazele militare;
Previne introducerea ilegala în bazele/unitatile militare a obiectelor/materialelor/substantelor cu grad ridicat de pericol sau substantelor psihotrope (droguri, etc);
Poate executa (dispune de capabilitati) cautarea, salvarea si/sau evacuarea, împreuna cu formatiunile Apararii Civile Pompierilor, Jandarmi sau alte forte M.A.I., a persoanelor civile sau militare, în cazul producerii unor incendii, explozii, catastrofe (cutremure, inundatii, epidemii, dezastre, etc.) si ia masuri de limitare/eliminare a cauzelor (acolo unde este posibil) si a efectelor acestora.
Asigura protectia fizica a personalului militar sau civil, în unitatile/bazele de dispunere/stationare;
Asigura, la ordin, paza, protectia apropiata si securitatea personalitatilor militare si/sau civile cu functii importante în Sistemul National de Aparare sau sosite în vizita la nivelul sefului Statului Major al Fortelor Terestre sau la unitati militare din Fortele Terestre;
Asigura, independent sau în cooperare cu alte forte (straine), protectia personalului militar si/sau civil sosit în tara cu ocazia desfasurarii unor conferinte, aplicatii si exercitii;
Poate executa, în cooperare cu celelalte componente ale S.N.Ap. interventia antiterorista sau riposta contraterorista pentru salvarea, eliberarea, recuperarea personalului militar sau civil retinut ca ostatic sau prizonier;
Identifica, împiedica si anihileaza actiunile elementelor diversioniste ale caror tinte le reprezinta militari sau activitatile acestora, unitati militare sau raioane/zone/obiective/instalatii sub incidenta Ministerului Apararii.;
Desfasoara activitati specifice de prevenire a sabotajelor la obiectivele, instalatiile sau echipamentele militare fixe sau mobile;
Cauta, gaseste si retine, împreuna cu celelalte forte din S.N.Ap. militarii care încalca legile penale (detin ilegal armament/munitie, substante psihotrope/interzise sau periculoase);
Supravegheaza, îndruma si controleaza autovehiculele militare si verifica respectarea Regulamentului privind circulatia autovehiculelor pe drumurile publice, a ordinelor si dispozitiunile emise de catre structurile Ministerului Apararii si Statului Major al Fortelor Terestre;
Verifica starea de întretinere, tehnica si de exploatare a vehiculelor militare, controleaza legalitatea curselor si siguranta încarcaturii, luând masuri imediate de eliminare a neajunsurilor constatate;
Dispune de masuri de prevenire a accidentelor rutiere;
Asista personalul Politiei Rutiere în cazul în care vehiculele apartinând Fortelor Terestre au fost implicate în accidente de circulatie;
Directioneaza traficul militar pe anumite directii/rute/cai, asigura însotirea convoaielor care transporta încarcaturi periculoase sau agabaritice, executa escortarea si protectia autoturismelor ce asigura deplasarea unor delegatii militare române sau straine si realizeaza siguranta deplasarilor pe timpul desfasurarii exercitiilor tactice, taberelor de instructie sau aplicatiilor.
Verifica, la ordin, legalitatea si veridicitatea cererilor, plângerilor sau sesizarilor militarilor sau persoanelor civile care fac referire la domeniul militar, luând masuri de rezolvare a acestora sau de întocmire a materialelor necesare si înaintarea acestora catre structurile abilitate sa dispuna masuri. Verifica modul de solutionare a problemelor.
Investigheaza, la ordin, împreuna cu organele M.A.I. evenimentele care au dus la accidente sau accidentari grave, în care a fost implicat personal militar, luând masuri de prevenire;
Asista, la cerere, la investigarea accidentelor de circulatie în care a fost implicat personal militar.

Batalionul 400 Sprijin "Feleacul"

În afara teritoriului național poliția militară îndeplinește următoarele misiuni;

Supravegherea si asigurarea securitatii zonei de responsabilitate;
Mentinerea/restabilirea ordinii si disciplinei;
Controlul traficului;
Culegerea de date si informatii;
Executarea recunosterilor ;
Executarea de cautari si scotociri, în vederea descoperirii, retinerii sau anihilarii fortelor ostile;
Asigurarea actiunilor fortelor armate;
Sprijinirea ONG (Organizatii Non-Guvernamentale) si a politiei locale;
Asigurarea rezervei Fortei Multinationale;
Sprijinirea prezentei militare;
Supravegherea activitatilor în vederea respectarii conventiilor.
Executarea de patrule mobile, pe jos si îmbarcat pe tehnica, executarea Punctelor de Control fixe si mobile, permanente sau temporare, în scopul prevenirii traficului de armament, munitii si/sau substante periculoase, drogurilor sau de fiinte umane;
Patrularea zonei de responsabilitate în vederea descurajarii actiunilor ostile împotriva unei Forte Multinationale;
Executarea de actiuni de lupta, în vederea mentinerii unor obiective importante sau pentru scoaterea de sub focul inamicului a militarilor fortei proprii sau apartinând Fortei Multinationale
Executarea patrularii raionului de stationare a Fortei Multinationale, în vederea prevenirii atacurilor cu mortiere si/sau rachete balistice
Asigurarea securitatii unor aeroporturi
Asigurarea protectiei personalitatilor militare si civile;
Executarea, la ordin, a controlului multimilor;
Asigurarea punerii în aplicare a prevederilor SOP (Proceduri Standard de Actiune)
Asigurarea securitatii punctelor de trecere a frontierei;
Executarea de patrulari în scopul descurajarii actiunilor ostile;
Asigurarea securitatii în zonele de separatie/frontiere;
Escortarea si paza persoanelor retinute, de la locul de retinere pâna la predarea acestora;
Executa serviciul de QRF (Forta de Interventie Rapida) a bazelor.

Insigna - C.S.M. Cluj Napoca (Clubul sportiv municipal)

Clubul Sportiv Municipal Cluj-Napoca a fost infiintat in anul 1961. Culorile clubului sunt rosu si albastru, el având în componență 13 sectii sportive: atletism, box, triatlon, gimnastica, haltere, judo, lupte libere, inot, polo, sah, scrima, radioamatorism si tenis de masa. De-a lungul timpului clubul a fost condus doar de doi presedinti si anume: Kezdi Simion, 1961 -1990, si Ioan Manasturean, 1990-prezent, acest lucru făcând dovada stabilitatii din cadrul clubului.

Insigna - C.S.M.Cluj

In prezent sunt angajati la club 25 de antrenori, aici fiind legitimati peste 300 de sportivi (copii, juniori, tineret, seniori). C.S.M. Cluj-Napoca este un club departamental aflat sub tutela Ministerul Tineretului si Sportului, finantat de acelasi minister, Primaria si Consiliul Local Cluj-Napoca, precum și Consiliul Judetean Cluj.

Cluj Napoca (până în 1974 Cluj; în germană Klausenburg, în maghiară Kolozsvár, în dialectul săsesc Kleusenburch, în latină Claudiopolis) este un municipiu reședință de județ și cel mai mare oraș al judeţului Cluj, ce numără aproximativ 310000 locuitori. În trecut a fost reședința comitatului Cluj și una dintre capitalele istorice ale Transilvaniei. Numele de Cluj provine, cel mai probabil, din latinescu Castrum Clus, folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a desemna cetatea orașului medieval de aici. Toponimul Clus are semnificația de „închis” în latină și se referă la dealurile care înconjoară orașul. O altă ipoteză acceptată este aceea a provenienței numelui topic din germanul Klaus sau din cuvântul Klause (însemnând «trecătoare între munți» sau din clusa «stăvilar, baraj»). Prima atestare documentară a unei așezări pe teritoriul de astăzi al Clujului a fost făcută de către geograful grec Ptolemeu, care a menționat aici una dintre cele mai însemnate localități din Dacia, cu numele Napuca. Cea dintâi atestare a Napocii romane datează din perioada imediat următoare războaielor de cucerire a Daciei,din anii 107 - 108, și constă dintr-o bornă militară, descoperită la Aiton, rezultată de la construcția unui drum strategic imperial. Prin decretul Consiliului de Stat nr. 194 din 16 octombrie 1974, semnat de Ceaușescu, municipiului Cluj i-a fost atribuit numele Cluj-Napoca, "pentru a eterniza denumirea acestei străvechi așezări - mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri. Sus am postat stemele orașului, de-a lungul vremurilor, și mai jos fotografiile câtorva frumoase monumente arhitectonice și de cultură din Cluj, din vremuri diferite.

Prefectura

Universitatea tehnică

Bastionul Croitorilor

Monumentul Memorandiștilor

Gara C.F.R.

Palatul Szeky

Statuia lui Mihai Viteazul

Sinagoga neologă

Sediul central al societății comerciale CARBOCHIM

Sediul central al societății comerciale TERAPIA

Palatul Justiției

Camera de Comerț

Statuia lui Matei Corvin

Teatrul național

Templul

Palatul New York

Pod peste Someș în cartierul Grigorescu

Clinica universității

Monumentul eroilor sovietici

Cartierul clinicilor universitare

Parcul cu cazinoul

Județul Cluj este un județ situat în partea central-vestică a României, în centrul provinciei istorice Transilvania, întins pe 6674 kilometri pătrați și numărând aproximativ 692000 de locuitori. Capitala județului se află în orașul Cluj - Napoca. Ca subdiviziuni administrativ-teritoriale județul se compune din 5 municipii - Cluj Napoca, Dej, Turda, Câmpia Turzii și Gherla, 1 oraș - Huedin și 74 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului și fotografiile câtorva locuri de vizitat în acest județ.