Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO DE COLECȚIE BELGIA

Moneda euro de colecţie de mai sus celebrează personalitățile regelui Albert II și prințului Philippe. Aversul monedei prezintă chipurile celor două personalități, pe când reversul prezintă o hartă a Europei și câteva stele. Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 20 euro, anul emiterii – 2013, forma - rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 22,85 grame, metalul – argint, calitatea – proof și tirajul – 15000 de exemplare.

Albert al II-lea, nume complet Albert Félix Humbert Théodore Christian Eugène Marie, (născut la data de 6 iunie 1934), a domnit ca rege al belgienilor, după moartea fratelui său mai mare, din anul 1993 până la abdicarea din anul 2013, pe motive de sănătate, în favoarea fiului său, Prințul Filip al Belgiei.

Filip sau Philippe (în limba franceză - Philippe Léopold Louis Marie, în limba neerlandeză - Filip(s) Leopold Lodewijk Maria) este în prezent regele belgienilor. Este membru al Casei de Saxa-Coburg și Gotha, născut la data de 15 aprilie 1960 și din data de 21 iulie 2013 suveranul belgienilor prin abdicarea tatălui său, Albert II.

Moneda euro de colecţie de mai sus marchează cea de-a 25-a aniversare a căderii zidului din Berlin. Aversul monedei prezintă o gaură în zid prin care se vede Poarta Brandenburg din Germania de vest, pe când reversul prezintă o hartă a Europei și câteva stele. Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 20 euro, anul emiterii –2014, forma - rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 22,85 grame, metalul – argint, calitatea – proof, tirajul – 15000 de exemplare și prețul unitar de achiziționare – 45 de euro.

Poarta Brandenburg este situată în piața Pariser Platz în cartierul Mitte al Berlinului şi a fost construită între anii 1788-1791 de către Carl Gotthard Langhans. Este cel mai important simbol al orașului și concomitent simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria Berlinului, a Germaniei, europei şi lumii din secolul al XX-lea. Este construită în stilul clasicismului timpuriu.

Timp de 28 de ani Zidul Berlinului a fost simbolul Războiului Rece, factor declanșator a multor drame, divizând un oraş, o ţară şi un continent întreg, separând numeroase familii. Bariera a fost construită pe 13 august 1961, fiind ideea liderului comunist est-german Walter Ulbricht şi nu a fost realizată cu ajutorul direct al sovieticilor, fiind construită de muncitorii şi soldaţii din Germania de Est. Zidul Berlinului a avut o lungime de 155 de kilometri şi o înălţime de 4 metri. Pentru a spori siguranţa, a fost construit un coridor suplimentar, cunoscut sub numele de Fâşia Morţii. Aceasta avea 100 de metri lăţime, era supravegheată continuu făcând astfel aproape imposibilă trecerea neautorizată în RFG. În Berlinul de Est a fost construit un turn înalt de aproximativ 365 de metri, având oficial un restaurant la ultimul etaj. Neoficial, acest etaj avea rolul de post de observaţie, căci pivota în jurul axei sale. Astfel eficienţa zidului era sporită prin construirea de astfel de turnuri. Impactul construirii zidului Berlinului a fost unul devastator pentru familile germane. Est-germanii care lucrau în Germania de Vest au fost nevoiţi să renunţe la locurile lor de muncă, pierzându-şi astfel sursele de venituri. Mai mult decât atât, membrii a numeroase familii au fost efectiv separaţi de acest zid. Pentru vizitele în Germania de Est, zidul a fost prevăzut cu opt puncte oficiale de trecere, străinii (inclusiv vest-germanii) trebuind să obţină un permis special de trecere. Reacţia Statelor Unite faţă de zidul nou construit a fost una extrem de slabă, deşi contravenea înţelegerii dintre fostele state aliate conform căreia acestea trebuiau să asigure supravegherea Berlinului. Astfel, guvernul american a declarat că va accepta zidul Berlinului fără a utiliza forţa.

Numeroşi est-germani au încercat să fugă în Germania de Vest riscându-şi astfel vieţile. Unele statistici evidenţiază că după anul 1961 au reuşit să treacă în Germania de Vest circa 5000 de locuitori ai Berlinului de Est. In urma demisiei liderului est-german, Erich Honecker, noul guvern a declarat că est-germanii pot primi vize pentru vizitele în Germania de Vest. Ca efect, zeci de mii de berlinezi au protestat în faţa punctelor de control, pretinzând să fie lăsaţi să treacă. Realizând că stăvilirea mulţimii nu putea fi realizată, grănicerii au lăsat mulţimea să treacă în Germania de Vest. Ultimul est-german care a fost ucis în timp ce încerca să treacă zidul a fost Chris Guefroy, în februarie 1989. În prezent, una din străzile Berlinului îi poartă numele. Zidul Berlinului a căzut în noiembrie 1989, fiind ulterior dărâmat cu buldozerele. În urmă au rămas un muzeu dedicat Zidului şi câteva rămăşiţe ale fostului simbol al Războiului Rece.

Moneda euro de colecţie de mai sus marchează cea de-a 50-a aniversare a realizării personajelor de desene animate - Ștrumfii. Aversul monedei prezintă imaginea unui ștrumf aplicată peste numărul 50, pe când reversul prezintă o hartă a Europei și câteva stele. Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 5 euro, anul emiterii –2008, forma - rotundă, diametrul – 30 milimetri, greutatea – 14,6 grame, metalul – argint, calitatea – proof, tirajul – 7000 de exemplare și prețul unitar de achiziționare – 32,5 euro.

Aventurile Ștrumfilor au început în anul 1958, când au fost creați de belgianul Pierre Culliford și au apărut într-o revistă de benzi desenate. În timp aceste benzi desenate au devenit filme de desene animate și muzică adecvată, fiind foarte apreciate de copiii din toată lumea.

***

O PASTILĂ DE UMOR

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

____________xxx___________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI MEDALII

DIN JUDEȚUL GALAȚI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

(Mihai Eminescu)

Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

1850 - 15 ianuarie - 2010 - Galați

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

(Costache Negri)

Comerțul capitalei României recunoscător

domnului C.Negri pentru recuperarea

bunurilor zise închinate - 1863

Costache Negri (născut la data de 14 mai 1812 la Iași și decedat la data de 28 septembrie 1876 la Târgu Ocna) este un scriitor, om politic și patriot român. A îndeplinit următoarele funcții; pârcălab de Covurlui – între anii 1851 – 1855 și deputat – între anii 1857 – 1865. În anul 1842, era Venerabilul unei loji masonice din Bârlad. A fost un fervent luptător pentru cauza Revoluției de la 1848 și a Unirii Principatelor. Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, a sprijinit toate acțiunile și reformele domnitorului Unirii.

Costache Negri * 1812 - 1876

În amintirea inaugurării monumentului

lui C.Negri ridicat prin subscripție publică

la Galați - 10 iunie 1912

Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat să renunțe la viața politică. S-a retras la Târgu Ocna și și-a dedicat ultimii ani ai vieții pasiunilor sale de-o viață: numismatica și colecționarea de tablouri. Mihai Eminescu îl prezenta pe Costache Negri ca fiind "unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor".

Mărturie botez - Victor Mihai Munteanu

Botezat de Mihail Manoilescu la 31 ianuarie 1932

Botezat în Isus Christos

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se confer copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebeblușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Mihail Manoilescu (născut la 9 decembrie 1891 la Tecuci – decedat la 30 decembrie 1950 în închisoarea Sighet) a rămas în istorie ca unul dintre marii economişti ai lumii prin teoriile lui privind schimburile comerciale internaţionale, mai ales în America Latină personalitatea lui fiind una foarte populară. Cartea lui despre comerţ a fost publicată în franceză între anii 1940 şi 1950, iar în română a fost tradusă abia după 1990. Recunoaşterea lui Manoilescu în exteriorul ţării a fost una mult mai largă decât cea din România. Ministru de externe în 1940, când a avut loc Dictatul de la Viena, om politic de mare anvergură, mărturisitor fervent al credinţei creştine, nu a fost apreciat nici ca savant în domeniul economic, nici ca om de stat, sfârşind în temniţa comunistă de la Sighet în 1950. Puţină lume cunoaşte astăzi mărturia creştină pe care Mihail Manoilescu a dat-o în timpul vieţii sale. Conferinţele ţinute cu diverse ocazii, participările active la Congresele Frăţiei Ortodoxe din ţară (Sibiu, Caransebeş), articolele apărute atât în revista întemeiată de el, Lumea nouă, cât şi în Foaia diecezană ne pun în faţă ortodoxia unei personalităţi care ştia, să expună cele mai sofisticate principii şi teorii economice unei audienţe specializate, cât şi uneia pentru care Biserica era familiară. La finalul unui discurs cu tema „Lupta Ortodoxiei împotriva materialismului“, ţinut sub auspiciile Patriarhiei Române în 1933 la Dalles, Manoilescu declara: „N-am făcut o conferinţă, ci o mărturisire, o spovedanie. Şi nu spovedania unui om, ci a unei generaţii. Este mărturisirea umilinţei intelectuale la care au ajuns toţi acei care n-au făcut atâta bine cât să poată fi mulţumiţi, dar n-au făcut nici atâta rău cât să-şi fi pierdut în sufletul lor izvorul dorinţei de a face bine. Este mărturisirea acelora care sunt destul de maturi ca să nu se mai bizuie pe puterile lor proprii şi destul de tineri ca să mai poată sluji o credinţă curată. Este mărturisirea acelora care simt nevoia să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu şi - cu un gest de mult uitat - să îngenuncheze sub patrafir.“ Cine a fost Mihail Manoilescu? Mai întâi subsecretar de stat la Finanţe în Guvernul Averescu, în 1926-1927, acesta şi-a legat numele de alcătuirea primei grile de salarizare a funcţionarilor statului din România. Ea s-a realizat printr-un clasament pe categorii, în aşa fel încât să existe o corelare între salarii. Adică, dacă un portar la un minister avea o anumită leafă, ocupând aceeaşi funcţie la o şcoală, el trebuia să aibă aceeaşi leafă. Uniformizarea şi stabilirea unei grile în funcţie de importanţa muncii au fost punctele care au stat la baza aceste grile, rămasă în picioare şi în timpul lui Antonescu, chiar şi sub comunişti. Manoilescu a scris câteva cărţi de mare răsunet în domeniul economiei, pe tema liberului schimb şi a raporturilor între ţările industrializate şi cele agrare. El a demonstrat că o ţară, pentru a se dezvolta, pentru a se putea moderniza, trebuie să aibă o industrie performantă, fiindcă industria este cea care încorporează cea mai multă inteligenţă şi forţă de muncă calificată. Un muncitor care lucrează în industrie, susţinea el, cu acelaşi efort produce de douăzeci de ori mai mult decât un ţăran, ca valoare. Ca atare, România trebuia să-şi dezvolte industria pentru a se moderniza şi a nu deveni o anexă de materii prime a ţărilor dezvoltate. În legătură cu liberul schimb, Manoilescu a arătat că ţările industrializate exploatează ţările agricole. De aceea ultimele trebuie industrializate, iar acest proces e nevoie să fie sprijinit de ţările bogate, ca să se realizeze un echilibru economic mondial, evitând astfel războaiele care au la bază şi motive economice. Mihail Manoilescu a fost un renumit şi apreciat inginer. În această calitate, el s-a ocupat de organizarea expoziţiilor naţionale şi internaţionale ale României, unde erau prezentate realizările româneşti în domeniile economic, cultural. S-a afirmat ca membru al Guvernului Averescu, ca secretar de stat la Ministerul de Finanţe, unde ministru era Alexandru Lapedatu.

În ANUL 1927, guvernul a căzut şi Manoilescu s-a ataşat curentului carlist. Carol renunţase la calitatea de moştenitor, decizia lui a fost acceptată de parlament, succesor fiind ales Mihai, fiul lui Carol. Situaţia economică se degrada treptat, lucru care a făcut să apară curentul carlist, unde se venea cu ideea că România se poate relansa cu un rege tânăr, viguros, cu relaţii în străinătate. Manoilescu, alături de oameni de afaceri sau oameni politici precum Aristide Blank, Nicolae Malaxa, Nicolae Iorga, era pentru revenirea regelui în ţară. În octombrie 1927, lui Manoilescu, venit de la Paris, unde avusese o întâlnire cu regele Carol, i s-a intentat un proces. A fost arestat, dus la Jilava, dar i s-a dat drumul după nici o lună de zile. Ce se întâmplase? Carol acordase un interviu presei franceze, în care declara că este gata să revină în ţară pentru a ocupa tronul dacă va fi chemat. Mai mulţi lideri politici au cerut să vadă dacă acel interviu era real sau nu, fiindcă regele se obligase să nu intre în România decât după 10 ani, doar la chemarea regelui sau a şefului guvernului. Or, nu trecuseră zece ani, nu-l chemase nici primul-ministru, nici regele, Ferdinand murind în iulie 1927, iar Mihai fiind minor. Verticalitate în politică. În guvernul condus de Iuliu Maniu, Manoilescu a devenit ministrul industriei şi comerţului. Carol a venit în ţară în iunie 1930, proclamat rege, iar Manoilescu era pe val. În aprilie 1931, Carol se pregătea să dea un fel de lovitură de stat, în sensul de a constitui un guvern pe deasupra partidelor. Regele, socotea el, nu trebuie să fie un simplu pecetar, adică să semneze documente, ci să aibă iniţiativă. S-a lansat ideea unui guvern de uniune naţională. Ca să poată demite guvernul naţional-ţărănesc, Mihail Manoilescu a fost nevoit să depună un proiect de lege privind naţionalizarea unei societăţi de la Sân-Martin (Târnăveni), proiect care a fost respins de ţărănişti. Atunci Manoilescu şi-a anunţat demisia. S-a creat o criză, dar până la urmă proiectul s-a votat. Manoilescu însă nu a revenit în funcţia sa. În Guvernul Iorga din 1931 Manoilescu a ajuns din nou ministru. Însă la orizont a apărut o nouă problemă, criza sistemului bancar, la noi urmând a avea loc prăbuşirea Băncii Marmorosch Blank. Manoilescu a fost numit de rege guvernator al Băncii Naţionale, cu misiunea de a salva Banca Marmorosch Blank. Aristide Blank îl sprijinise pe rege în timpul exilului său şi de aceea ultimul nu voia ca Blank să se prăbuşească. Numai că Manoilescu avea o părere foarte proastă despre Aristide Blank, pe care îl socotea risipitor, şi nu a vrut să angajeze Banca Naţională în sprijinirea Băncii Blank. Ca urmare, a fost demis, şi din mare susţinător al lui Carol a ajuns adversar al regelui. Dar lucrurile s-au schimbat între timp şi, după 1938, Manoilescu s-a apropiat din nou de Carol, sub motivul că a venit vremea corporatismului. Regele dăduse o lege electorală care prevedea ca voturile la alegeri să se dea pe diferite corporaţii: a muncitorilor, a ţăranilor, a intelectualilor. Ministru de externe în vremuri de cumpănă. Astfel Manoilescu ajunge ministru de externe după cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în speranţa faptului că, fiind foarte bine văzut în Occident, va reuşi să salveze integritatea teritorială a României. A făcut vizite la Roma şi la Berlin, dar acolo i s-a spus clar că România trebuie să cedeze teritorii în favoarea vecinilor ei bulgari şi unguri. Manoilescu a venit în ţară şi a început să pregătească opinia publică în ideea unor mici rectificări de graniţă, ca urmare a unor schimburi de populaţie. Numai că, după cum se ştie, tratativele desfăşurate în cazul ungurilor la Turnu Severin nu au dus la nici o înţelegere. În cazul bulgarilor, tratativele de la Craiova s-au soluţionat rapid. România a cedat Cadrilaterul, a avut loc un schimb de populaţii. Cu ungurii s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 30 august 1940, unde ministrul de externe român Manoilescu a fost obligat să semneze documentul care prevedea cedările teritoriale cu consecinţe dezastruoase pentru România. La Viena nu a avut loc nici o discuţie, ci pur şi simplu s-a spus că trebuie să se semneze documentul. S-a pus întrebarea în ţară: acceptă România arbitrajul celor două puteri, Germania şi Italia, sau nu? În Consiliul de Coroană din România s-a decis acceptarea arbitrajului, neştiind ce ne pregătesc cele două. În capitala Austriei, doar a fost înmânat plicul cu noua hartă a României. Manoilescu relatează pe larg ceea ce s-a petrecut atunci. Dictatul a fost o piesă dinainte regizată, nu a avut loc nici o negociere, nici o discuţie. Totul era dinainte stabilit. În memoriile lui, dar şi în alte surse există informaţia că în această perioadă, de după 1 septembrie 1940, cu mari manifestaţii de masă în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, unde se cerea abdicarea lui Carol al II-lea, Manoilescu a fost primul om politic care i-a spus regelui că nu are soluţie de ales, că trebuie să abdice. Carol voia să găsească un om care să continue politica de împăcare cu Germania, cu Italia, iar el să rămână pe tron. Dar Manoilescu i-ar fi spus că nu are nici o şansă, iar condiţia ca România să-şi amelioreze statutul internaţional este ca regele să renunţe la tron. În viziunea ministrului de externe, clasele sociale superioare trebuia să reprezinte un etalon în moralitate şi dorinţa de a sprijini pe cei fără posibilităţi. Manoilescu argumentează poziţia sa cu îndemnuri din lucrarea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“ şi, în tradiţie autentică ortodoxă, spune că nu există îndreptăţire la conducerea oamenilor decât aceea pe care o dă capacitatea de a face bine. „Ce îl învaţă Neagoe pe fiul său, se întreabă retoric Manoilescu, şi tot el răspunde cu vorbele domnitorului: «De va fi mai harnic unul dintre cei săraci decât unul din feciorii de boieri sau rudă a voastră, să nu daţi acestuia cinstea, ci să o daţi celui mai sărac, dacă este vrednic şi harnic şi va păzi datoria mai cu cinste decât boierii.»“ În ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi Stat, marele om politic exprimă o opinie nuanţată, în sensul că prima nu trebuie să ia roluri directe în rezolvarea problemelor sociale şi să-şi asume răspunderi pământeşti, ci ea „trebuie să rămână deasupra Statului, să aibă minimă legătură cu Statul, care trebuie s-o sprijine… Statul trebuie să respecte caracterul dominant al Bisericii noastre Ortodoxe. După cum nu suntem un Stat poli-naţional, ci un Stat românesc, cu minorităţi naţionale, tot aşa nu suntem un Stat poli-confesional, ci un Stat ortodox, cu minorităţi confesionale“. Biserica, în viziunea lui Manoilescu este prima care apără ordinea în Stat, căci Scriptura conţine cea mai bună prezentare practică a principiilor teoriei Statului: „Daţi deci tuturor celor ce sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste“ (Romani 13, 7). În regimul lui Antonescu, Manoilescu nu a fost văzut bine, fiind socotit omul regelui. Dar şi după 1944, când au intrat ruşii în ţară, Manoilescu a fost prigonit, fiindcă el dusese o politică antisovietică, în sensul că apărase integritatea teritorială a Statului român. Cum pentru sovietici apărarea Statului naţional unitar român era împotriva intereselor lor, Manoilescu a fost arestat şi a murit în închisoarea comunistă de la Sighet, în 1950. Da, ministrul de externe al României, mare învăţat, profesor şi economist de talie internaţională, omul care s-a dus la Viena cu documentaţie solidă, cu hărţi, cu atlase pentru a rezista presiunilor Occidentului, a murit în temniţă. Decesul său a fost adus la cunoştinţă familiei opt ani mai târziu. (Sursa - Net – Augustin Păunoiu)

Batalionul 300 Infanterie - Galați - România

Unitatea de luptă Batalionul 300 Infanterie Mecanizată ”Sfântul Andrei” din Galaţi a luat ființă la data de 1 martie 1995, urmând ca 12 ani mai târziu acesta să primească denumirea actuală, Batalionul 300 Infanterie Mecanizată «Sfântul Andrei»”. Batalionul 300 Infanterie Mecanizată ”Sf. Andrei” este cunoscut atât pentru rezultatele deosebite înregistrate în timpul misiunilor, cât şi pentru militarii gălăţeni care, din păcate, au căzut la datorie, aflaţi în diferite misiuni. În total, trei gălăţeni şi-au pierdut viaţa, în timp ce se aflau în teatrele de operaţiuni din Afganistan: sublocotenenţii post-mortem Narcis Şonei, Ionuţ Cosmin Sandu şi Marius Claudiu Covrig. Primul gălăţean căzut la datorie a fost sublocotenentul post-mortem Narcis Şonei, care şi-a pierdut viaţa pe 24 aprilie 2005, la doar 26 de ani, în timp ce se afla în prima sa misiune, desfăşurată în provincia Kandahar. Al doilea gălăţean căzut la datorie este sublocotenentul post-mortem Ionuţ Cosmin Sandu, decedat la 20 martie 2008, la doar 29 de ani, pe când autovehiculul Humvee în care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat, în provincia Zabul. Cel de-al treilea erou este sublocotenentul post-mortem Claudiu Marius Covrig, căzut la datorie pe 13 iunie 2008, pe când transportorul blindat în care se afla a fost atacat de forţe insurgente cu armament uşor şi aruncătoare de grenade, pe Autostrada A1 Qalat-Kabul, la aproximativ 50 de kilometri de Qalat. Indiferent de denumirile pe care le-a avut, unitatea s-a remarcat prin rezultatele deosebite obţinute în timpul procesului de pregătire pentru luptă, asigurându-şi o poziţie solidă de factor de stabilitate în zona de responsabilitate ca structură militară afirmată NATO. Batalionul a participat la misiuni în Teatrul de Operaţii din Afganistan în anii 2005, 2008 şi 1012 şi exerciţii multinaţionale, precum Exerciţiul de repetare a misiunii Brigăzii 172 SUA, în Hohenfels, Germania, 2011, SABER JUNCTION 14 în cooperare cu US 2CR, în Hohenfels, Germania, 2012, STEADFAST JAZZ 13, Polonia şi Norvegia, 2013 şi COMBINED RESOLVE II, Hohenfels şi Grafenwoehr, Germania, 2014.

Colegiul județean de arbitri

Concursul "Prietenia" - România - Galați 1987 (volei)

Voleiul este un sport în care două echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să treacă mingea pe deasupra acestuia, folosind doar mâinile, cu scopul de a face ca mingea să atingă terenul advers. Fiecărei echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite mingea către terenul celeilalte echipe. Un punct se câștigă dacă mingea atinge terenul advers sau dacă nu respectă regula celor trei atingeri. O echipa de volei este alcătuită din 6 jucători. Se joacă 3 seturi câștigătoare din 5, fiecare set a câte 25 de puncte; în caz de egalitate 24 - 24 se continuă setul până în momentul în care una din cele două echipe obține o diferență de 2 puncte (29 - 27, 31 - 29 etc). În cazul în care este nevoie de jucarea ultimului set pentru desemnarea câștigătorului, acesta se joacă până la 15 (sau până la o diferență de două puncte).

Municipiul Galați este reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Galați situat în sudul Moldovei în apropierea frontierelor cu Republica Moldova și Ucraina. Conform ultimului recensământ din 2011, populația orașului era de 249732, fiind al 8-lea oraș din țară ca număr de locuitori. Este unul dintre cele mai mari centre economice din România, respectiv Moldova. Orașul Galați are o istorie încărcată și datorită faptului că este plasat pe Dunăre, cea mai importantă arteră comercial-fluvială europeană, Canalul Dunăre – Main – Rin. Primele semne ale unei așezări permanente în zona municipiului Galați s-au găsit pe malul estic al bălții Mălina (în nord-vestul municipiului), unde s-au descoperit fragmente din ceramica de tip Stoicani-Aldeni. Prima menționare documentară a orașului Galați (pe atunci târg) datează din anul 1445 (într-un act semnat de domnitorul Ștefan al II-lea). Sus am postat stema actuală și primul sigiliu al târgului Galați, iar jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Galați, din vremuri diferite.

Clădirea Prefecturii

Clădirea Primăriei

Complexul muzeal al științelor naturii

Gara feroviară

Biserica greacă Agora

Colegiul național Costache Negri

Casa de cultură a sindicatelor

Catedrala ortodoxă

Hotelul Galați

Teatrul dramatic

Biserica fortificată Maica Precista

Palatul navigației fluviale

Muzeul de arte vizuale

Biblioteca județeană V.A.Urechia

Hotelul Dunărea

Casa memorială Alexandru Ioan Cuza

Palatul CFR

Teatrul muzical Nicolae Leonard

Restaurantul Pescarul

Universitatea

Teatrul Guliver

Turnul de televiziune

Spitalul militar

Spitalul județean

Hotelul Turist

Cazarma de vânători

Liceul Vasile Alecsandri

Banca națională

Biserica grecească

Curtea de Apel

Institutul Notre Dame de Sion

Palatul Episcopiei

Galați este un județ situat în sudul provinciei istorice Moldova, România, cu reședința în orașul cu același nume. Județul Galați face parte din Regiunea de Dezvoltare Sud-Est (împreună cu județele Vrancea, Buzău, Brăila, Constanța și Tulcea), din Euro regiunea Dunării de Jos (alături de raioanele din sudul Republicii Moldova și vestul Ucrainei) precum și din Zona Economica Libera Galați-Giurgiulești-Reni. Acest județ are suprafața de 4466 kilometri pătrați și numără aproximativ 536000 de locuitori. Ca subunități administrative județul are în compunere; 2 municipii – Galați și Tecuci, 2 orașe – Târgu Bujor și Berești precum și 61 de comune. Sus am postat stemele comunistă și actuală precum și harta județului Galați, iar mai jos fotografiile câtorva locuri de vizitat în acest județ, din vremuri diferite.