Epaminonda's Blog.....: Ro - M

În data de 4 aprilie 2016, Banca Naţională a României a emis două monede, una comemorativă și una în circulație, cu caracter comemorativ, ambele dedicate împlinirii a 575 de ani de când Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei. Aversul monedelor redau Castelul Corvinilor, inscripţia „ROMANIA“, valoarea nominală „100 LEI“ sau ”50 BANI”, stema României și anul de emisiune „2016“. Reversul, comun ambelor monede, prezintă portretul lui Iancu de Hunedoara, inscripţia în arc de cerc „IANCU DE HUNEDOARA“ și anii între care a fost voievod al Transilvaniei „1441-1456“. Caracteristicile celor două monede sunt următoarele:

Moneda comemorativă: valoare nominală - 100 lei, metal – aur, puritate – 90%, formă – rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate – 6,452 grame, calitate – proof, cant – zimțat, tiraj – 250 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 1650 lei.

Moneda în circulaţie, cu caracter comemorativ: valoare nominală - 50 bani, metal - alamă Cu₈₀Zn₁₅Ni₅ formă – rotundă, diametru – 23,75 milimetri, greutate – 6,1 grame, grosime la chenar - 1,9 milimetri, calitate – necirculată, cant – inscripționat cu ”ROMÂNIA” de două ori, cu steluță între cele două cuvinte și tiraj – 1000000 exemplare.

Castelul Huniazilor (Corvinilor sau Corvineștilor) este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane (fortificații cilindrice sau poligonale, construite de obicei la colțurile unei fortărețe.) și un donjon (turnul principal și cel mai bine fortificat). Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost construit în secolul al XIV-lea pe locul unui vechi castru roman, pe malul râului Zlaști, fiind dăruit de către regele Sigismund I de Luxemburg cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara. Intrând în posesia lui Iancu de Hunedoara, castelul suportă un amplu process de modernizare și amplificare a fortificațiilor în perioada anilor 1440 – 1453. Castelul este lipsit de perimetre secundare de apărare, reieșind de aici concluzia că a fost folosit mai mult ca reședință nobiliară. În cadrul acestei modernizări se include construirea Sălilor Dietei și a Cavalerilor, a Turnurilor Capistrano (după numele unui vestit călugăr) și al Buzduganelor precum și a Bastionului alb.

Ulterior castelul intră în posesia lui Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, care construiește o nouă aripă în stil renascentist – loggia cu picturi ilustrând un aspect din viața nobiliară, respectiv legenda corbului. Pe blazonul familiei Corvinilor este reprezentat un corb care ține în cioc un inel de aur. Legenda spune că Ioan de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei la vremea respectivă) care s-a îndrăgostit de o femeie pe nume Elisabeta din Țara Hațegului. Pentru a nu exista discuții pe marginea acestui fapt, regele ar fi aranjat o căsătorie între aceasta și Voicu (un viteaz din zonă). Pentru a fi recunoscut copilul când merge la curtea regală Sigismund de Luxemburg i-a dăruit și un inel de aur. Însă inelul de aur a fost într-o zi furat de un corb. După multe peripeții Ioan de Hunedoara a recuperate inelul, însă povestea a fost aflată și de rege care a hotărât să facă don corbul cu inel în cioc un element al blazonului familiei Corvinilor.

În curtea castelului, nu departe de capelă, se află o fântână adâncă de 30 de metri despre care se spune că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, în schimbul promisiunii că vor fi eliberați dacă vor ajunge la startul de apă. După 15 ani, când s-a ajuns la apă, stăpânii castelului nu s-au ținut de promisiune. Legenda spune că inscripția de pe zidul fântânii înseamnă “Apă aveți, dar suflet, nu.” În realitate inscripția se traduce astfel “Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Matei Corvin lasă castelul lui Ioan Corvin, după care urmează o perioadă în care se succed o serie de proprietari care dețin castelul pentru interval limitate de timp. Unul dintre proprietarii care a făcut transformări majore în aspectul castelului a fost principele transilvan Gabor Bethlen care a construit două etaje pe aripa sudică și unul pe aripa nordică. De-a lungul timpului castelul a fost devastate de mai multe incendii fiind restaurant de mai multe ori; 1870 - 1880 (cu sprijinul arhitecților Steindl Imre și Schulek Frigyes), 1965 – 1970 și 1993 – 1995. Accesul în castel se face pe un pod de lemn, susținut de patru piloni masivi de piatră, plasați în albia râului Zlaști, lăsând în curtea husarilor și nișa care adăpostește statuia Sfântului Ioan de Nepomuk, protectorul podurilor și al trecerilor peste ape. Primul obiectiv major este Turnul nou de poartă, de formă rectangular, turn care impresionează prin masivitate, în zona parterului având aspectul unui spațiu boltit, fiind remarcată prezența locului de gardă, unde este și o vatră de foc, aici aflându-se astăzi casa de bilete. De aici se ajunge ușor în închisoarea castelului, cu ușa sa masivă din lemn. Loggia Matia se află la ieșirea din Turnul nou de poartă, în partea stângă, fiind considerată cea mai nouă manifestare, în domeniul arhitecturii, a Renașterii. La etajul Loggiei se păstrează unica pictură laică în frescă din Transilvania acelei perioade, precum și Camera de Aur, spațiu ce adăpostește expoziția “Obiecte din colecția Muzeului Castelului Corvinilor - Hunedoara”. Capela este plasată pe latura estică a castelului, accesul aici fiind posibil prin scara interioară a Loggiei Matia, ajungându-se în tribuna capele.

Monumentul are un farmec aparte datorat stilurilor diverse de construcție, a prezenței unor inovații în plan militar și civil, precum și vieții tumultoase de curte care l-a animat vreme de peste 400 de ani. Castelul impresionează prin prezența sa, ce domină municipiul Hunedoara, dar pentru cei atrași de Evul mediu, castelul reprezintă un monument singular în România și printre cele mai atractive din spațiul european. Camera domnițelor este plasată la etaj, deasupra turnului nou de poartă și coridorului de intrare în castel. Inițial turnul a avut doar un nivel de apărare și din secolul al XVII-lea s-a realizat camera doamnelor din castel. Aici se poate admira mobile din secolul al XIX-lea, în stil eclectic, compus din masă, servantă și dulap.

De aici, traversând Scara Spirală, se intră în Sala Dietei, plasată la etajul Palatului Mare, construită în stil gotic, interiorul ei fiind modificat radical în secolul al XVII-lea de către Gabro Bethlen, prin demontarea întregii arhitecturi gotice de piatră și compartimentarea ei cu încăperi mai mici cu funcționalități diverse. Revenind în curtea interioară, circuitul continuă cu vizitarea fântânii, care este însoțită de prezentarea unei inscripții, plasate pe unul dintre contraforții capelei. De aici se vizitează terasa de artilerie, ușor modificată în secolul al XIX-lea, de unde se deschide o frumoasă perspectivă spre groapa urșilor, Palatul Nordic, capela și curtea fântânii, dar și spre oraș. Ultimul obiectiv este Sala Cavalerilor, una dintre cele mai interesante spații laice din Transilvania secolului al XV-lea. Aici funcționează expoziția de tehnică militară, cu piese aparținând perioadei extinse (secolele XV - XIX). Aici se poate citi o inscripție cu referire la momentul construcției acestei săli. Din expoziția de tehnică militară se iese prin expoziția de etnografie, se coboară scara de lemn spre primul nivel al Palatului Sudic, în atelierele meșteșugărești care deserveau administrația minieră.

De aici se iese din nou în curtea interioară a castelului, iar în partea dreaptă se intră pe coridorul de la parterul Turnului vechi de poartă, turn de formă rectangular, prevăzut cu două niveluri de apărare. Acest turn a fost pictat în frescă pe vremea lui Matei Corvin, urme ale acestei picture putând fi admirate și azi pe latura nordică a turnului. Acest castel este unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România.

Iancu de Hunedoara (1407 - 1456) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în anul 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în anul 1456. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

În data de 15 aprilie 2016 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic un set de trei monede (din metale și valori diferite) cu tema Guvernatori ai Băncii Naționale a României - Ion I. Câmpineanu, Mihail Manoilescu și Ion I. Lapedatu.Aversul monedelor redau o imagine de epocă a Cabinetului Guvernatorului din Palatul BNR, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA“, valoarea nominală ,,... LEI“, stema României și anul de emisiune „2016“. Reversul, comun tuturor monedelor prezintă inscripțiile în arc de cerc „GUVERNATORI AI BANCII NATIONALE A ROMANIEI“ și „I.CAMPINEANU-M.MANOILESCU-I.LAPEDATU“; portretele celor trei guvernatori ai Băncii Naționale a României. Acest set de monede s-a emis într-un tiraj de 150 de exemplare, la prețul unitar de vânzare fără TVA de 1920 lei.

Moneda de aur are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 100 lei, metalul – aur, puritatea – 90 %, forma – rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea – 6,452 grame, calitatea – proof și cantul - zimțat.

Moneda de argint are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 10 lei, metalul – argint, puritatea – 99,9 %, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, calitatea – proof și cantul – zimțat.

Moneda de tombac cuprat are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 1 leu, metalul – tombac cuprat, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 23,5 grame, calitatea – proof și cantul – zimțat.

ION I. CÂMPINEANU a fost un politician român, membru al Partidului Național Liberal, care s-a născut la data de 10 octombrie 1841 în București și a decedat la data de 15 noiembrie 1888 tot la București. A îndeplinit mai multe funcții guvernamentale și publice, printre care cele mai importante sunt: ministru de justiție, ministru de finanțe, ministru de externe, ministru de domenii, primar al Bucureștiului și guvernator al Băncii Naționale a României. A deținut funcția de guvernator al B.N.R. (a fost primul guvernator al acestei instituții), în perioada 1880-1882, și va reveni în aceasta funcție la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa. El este responsabil pentru organizarea imprimeriei și imprimarea primelor bilete de bancă și a regulamentului interior al instituției.

MIHAIL MANOILESCU a fost un economist, inginer, publicist și om politic al perioadei interbelice, care s-a născut la data de 9 decembrie 1891 la Tecuci, azi în județul Galați, într-o familie aristrocratică, și decedat la data de 30 decembrie 1950 în închisoarea Sighet). El a rămas în istorie ca unul dintre marii economişti ai lumii prin teoriile lui privind schimburile comerciale internaţionale, mai ales în America Latină personalitatea lui fiind una foarte populară. Cartea lui despre comerţ a fost publicată în franceză între anii 1940 şi 1950, iar în română a fost tradusă abia după 1990. Recunoaşterea lui Manoilescu în exteriorul ţării a fost una mult mai largă decât cea din România. Ministru de externe în 1940, când a avut loc Dictatul de la Viena, om politic de mare anvergură, mărturisitor fervent al credinţei creştine, nu a fost apreciat nici ca savant în domeniul economic, nici ca om de stat, sfârşind în temniţa comunistă de la Sighet în 1950. Puţină lume cunoaşte astăzi mărturia creştină pe care Mihail Manoilescu a dat-o în timpul vieţii sale. Conferinţele ţinute cu diverse ocazii, participările active la Congresele Frăţiei Ortodoxe din ţară (Sibiu, Caransebeş), articolele apărute atât în revista întemeiată de el, Lumea nouă, cât şi în Foaia diecezană ne pun în faţă ortodoxia unei personalităţi care ştia, să expună cele mai sofisticate principii şi teorii economice unei audienţe specializate, cât şi uneia pentru care Biserica era familiară. La finalul unui discurs cu tema „Lupta Ortodoxiei împotriva materialismului“, ţinut sub auspiciile Patriarhiei Române în 1933 la Dalles, Manoilescu declara: „N-am făcut o conferinţă, ci o mărturisire, o spovedanie. Şi nu spovedania unui om, ci a unei generaţii. Este mărturisirea umilinţei intelectuale la care au ajuns toţi acei care n-au făcut atâta bine cât să poată fi mulţumiţi, dar n-au făcut nici atâta rău cât să-şi fi pierdut în sufletul lor izvorul dorinţei de a face bine. Este mărturisirea acelora care sunt destul de maturi ca să nu se mai bizuie pe puterile lor proprii şi destul de tineri ca să mai poată sluji o credinţă curată. Este mărturisirea acelora care simt nevoia să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu şi - cu un gest de mult uitat - să îngenuncheze sub patrafir.“ În anii 1926 – 1927 a fost subsecretar de stat la Finanţe în Guvernul Averescu, unde acesta şi-a legat numele de alcătuirea primei grile de salarizare a funcţionarilor statului din România. Uniformizarea şi stabilirea unei grile în funcţie de importanţa muncii au fost punctele care au stat la baza aceste grile, rămasă în picioare şi în timpul lui Antonescu, chiar şi sub comunişti. Manoilescu a scris câteva cărţi de mare răsunet în domeniul economiei, pe tema liberului schimb şi a raporturilor între ţările industrializate şi cele agrare. El a demonstrat că o ţară, pentru a se dezvolta, pentru a se putea moderniza, trebuie să aibă o industrie performantă, fiindcă industria este cea care încorporează cea mai multă inteligenţă şi forţă de muncă calificată. Un muncitor care lucrează în industrie, susţinea el, cu acelaşi efort produce de douăzeci de ori mai mult decât un ţăran, ca valoare. Ca atare, România trebuia să-şi dezvolte industria pentru a se moderniza şi a nu deveni o anexă de materii prime a ţărilor dezvoltate. În legătură cu liberul schimb, Manoilescu a arătat că ţările industrializate exploatează ţările agricole. De aceea ultimele trebuie industrializate, iar acest proces e nevoie să fie sprijinit de ţările bogate, ca să se realizeze un echilibru economic mondial, evitând astfel războaiele care au la bază şi motive economice. Mihail Manoilescu a fost un renumit şi apreciat inginer. În această calitate, el s-a ocupat de organizarea expoziţiilor naţionale şi internaţionale ale României, unde erau prezentate realizările româneşti în domeniile economic, cultural. Manoilescu s-a afirmat ca membru al Guvernului Averescu, ca secretar de stat la Ministerul de Finanţe, unde ministru era Alexandru Lapedatu. În 1927, guvernul a căzut, el atașându-se curentului carlist. Carol renunţase la calitatea de moştenitor, decizia lui a fost acceptată de parlament, succesor fiind ales Mihai, fiul lui Carol. Situaţia economică se degrada treptat, lucru care a făcut să apară curentul carlist, unde se venea cu ideea că România se poate relansa cu un rege tânăr, viguros, cu relaţii în străinătate. Manoilescu, alături de oameni de afaceri sau oameni politici precum Aristide Blank, Nicolae Malaxa, Nicolae Iorga, era pentru revenirea regelui în ţară. În octombrie 1927, lui Manoilescu, venit de la Paris, unde avusese o întâlnire cu regele Carol, i s-a intentat un proces. A fost arestat, dus la Jilava, dar i s-a dat drumul după nici o lună de zile. Ce se întâmplase? Carol acordase un interviu presei franceze, în care declara că este gata să revină în ţară pentru a ocupa tronul dacă va fi chemat. Mai mulţi lideri politici au cerut să vadă dacă acel interviu era real sau nu, fiindcă regele se obligase să nu intre în România decât după 10 ani, doar la chemarea regelui sau a şefului guvernului. Or, nu trecuseră zece ani, nu-l chemase nici primul-ministru, nici regele, Ferdinand murind în iulie 1927, iar Mihai fiind minor. În guvernul condus de Iuliu Maniu, Manoilescu a devenit ministrul industriei şi comerţului. Carol a venit în ţară în iunie 1930, proclamat rege, iar Manoilescu era pe val. În aprilie 1931, Carol se pregătea să dea un fel de lovitură de stat, în sensul de a constitui un guvern pe deasupra partidelor. Regele, socotea el, nu trebuie să fie un simplu pecetar, adică să semneze documente, ci să aibă iniţiativă. S-a lansat ideea unui guvern de uniune naţională. Ca să poată demite guvernul naţional-ţărănesc, Mihail Manoilescu a fost nevoit să depună un proiect de lege privind naţionalizarea unei societăţi de la Sân-Martin (Târnăveni), proiect care a fost respins de ţărănişti. Atunci Manoilescu şi-a anunţat demisia. S-a creat o criză, dar până la urmă proiectul s-a votat. Manoilescu însă nu a revenit în funcţia sa. În Guvernul Iorga din 1931 Manoilescu a ajuns din nou ministru. Însă la orizont a apărut o nouă problemă, criza sistemului bancar, la noi urmând a avea loc prăbuşirea Băncii Marmorosch Blank. Manoilescu a fost numit de rege guvernator al Băncii Naţionale, cu misiunea de a salva Banca Marmorosch Blank. Aristide Blank îl sprijinise pe rege în timpul exilului său şi de aceea ultimul nu voia ca Blank să se prăbuşească. Numai că Manoilescu avea o părere foarte proastă despre Aristide Blank, pe care îl socotea risipitor, şi nu a vrut să angajeze Banca Naţională în sprijinirea Băncii Blank. Ca urmare, a fost demis, şi din mare susţinător al lui Carol a ajuns adversar al regelui. Dar lucrurile s-au schimbat între timp şi, după 1938, Manoilescu s-a apropiat din nou de Carol, sub motivul că a venit vremea corporatismului. Regele dăduse o lege electorală care prevedea ca voturile la alegeri să se dea pe diferite corporaţii: a muncitorilor, a ţăranilor, a intelectualilor. Astfel Manoilescu ajunge ministru de externe după cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în speranţa faptului că, fiind foarte bine văzut în Occident, va reuşi să salveze integritatea teritorială a României. A făcut vizite la Roma şi la Berlin, dar acolo i s-a spus clar că România trebuie să cedeze teritorii în favoarea vecinilor ei bulgari şi unguri. Manoilescu a venit în ţară şi a început să pregătească opinia publică în ideea unor mici rectificări de graniţă, ca urmare a unor schimburi de populaţie. Numai că, după cum se ştie, tratativele desfăşurate în cazul ungurilor la Turnu Severin nu au dus la nici o înţelegere. În cazul bulgarilor, tratativele de la Craiova s-au soluţionat rapid. România a cedat Cadrilaterul, a avut loc un schimb de populaţii. Cu ungurii s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 30 august 1940, unde ministrul de externe român Manoilescu a fost obligat să semneze documentul care prevedea cedările teritoriale cu consecinţe dezastruoase pentru România. La Viena nu a avut loc nici o discuţie, ci pur şi simplu s-a spus că trebuie să se semneze documentul. S-a pus întrebarea în ţară: acceptă România arbitrajul celor două puteri, Germania şi Italia, sau nu? În Consiliul de Coroană din România s-a decis acceptarea arbitrajului, neştiind ce ne pregătesc cele două. În capitala Austriei, doar a fost înmânat plicul cu noua hartă a României. Manoilescu relatează pe larg ceea ce s-a petrecut atunci. Dictatul a fost o piesă dinainte regizată, nu a avut loc nici o negociere, nici o discuţie. Totul era dinainte stabilit. În memoriile lui, dar şi în alte surse există informaţia că în această perioadă, de după 1 septembrie 1940, cu mari manifestaţii de masă în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, unde se cerea abdicarea lui Carol al II-lea, Manoilescu a fost primul om politic care i-a spus regelui că nu are soluţie de ales, că trebuie să abdice. Carol voia să găsească un om care să continue politica de împăcare cu Germania, cu Italia, iar el să rămână pe tron. Dar Manoilescu i-ar fi spus că nu are nici o şansă, iar condiţia ca România să-şi amelioreze statutul internaţional este ca regele să renunţe la tron. În viziunea ministrului de externe, clasele sociale superioare trebuia să reprezinte un etalon în moralitate şi dorinţa de a sprijini pe cei fără posibilităţi. Manoilescu argumentează poziţia sa cu îndemnuri din lucrarea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“ şi, în tradiţie autentică ortodoxă, spune că nu există îndreptăţire la conducerea oamenilor decât aceea pe care o dă capacitatea de a face bine. „Ce îl învaţă Neagoe pe fiul său, se întreabă retoric Manoilescu, şi tot el răspunde cu vorbele domnitorului: «De va fi mai harnic unul dintre cei săraci decât unul din feciorii de boieri sau rudă a voastră, să nu daţi acestuia cinstea, ci să o daţi celui mai sărac, dacă este vrednic şi harnic şi va păzi datoria mai cu cinste decât boierii.»“ În ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi Stat, marele om politic exprimă o opinie nuanţată, în sensul că prima nu trebuie să ia roluri directe în rezolvarea problemelor sociale şi să-şi asume răspunderi pământeşti, ci ea „trebuie să rămână deasupra Statului, să aibă minimă legătură cu Statul, care trebuie s-o sprijine… Statul trebuie să respecte caracterul dominant al Bisericii noastre Ortodoxe. După cum nu suntem un Stat poli-naţional, ci un Stat românesc, cu minorităţi naţionale, tot aşa nu suntem un Stat poli-confesional, ci un Stat ortodox, cu minorităţi confesionale“. Biserica, în viziunea lui Manoilescu este prima care apără ordinea în Stat, căci Scriptura conţine cea mai bună prezentare practică a principiilor teoriei Statului: „Daţi deci tuturor celor ce sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste“ (Romani 13, 7). În regimul lui Antonescu, Manoilescu nu a fost văzut bine, fiind socotit omul regelui. Dar şi după 1944, când au intrat ruşii în ţară, Manoilescu a fost prigonit, fiindcă el dusese o politică antisovietică, în sensul că apărase integritatea teritorială a Statului român. Cum pentru sovietici apărarea Statului naţional unitar român era împotriva intereselor lor, Manoilescu a fost arestat şi a murit în închisoarea comunistă de la Sighet, în 1950. Da, ministrul de externe al României, mare învăţat, profesor şi economist de talie internaţională, omul care s-a dus la Viena cu documentaţie solidă, cu hărţi, cu atlase pentru a rezista presiunilor Occidentului, a murit în temniţă. Decesul său a fost adus la cunoştinţă familiei opt ani mai târziu. Sursa - Net – Augustin Păunoiu Deşi s-a găsit în fruntea Băncii Naţionale doar pentru o scurtă perioadă de timp (iulie-noiembrie 1931), Manoilescu a făcut senzaţie, în special prin felul în care a părăsit instituţia. El a fost demis din cauza refuzului său de a salva de la faliment Banca Marmorosh-Blank. Aceasta era condusă de finanţistul evreu Aristide Blank, un apropiat al regelui Carol al II-lea, asupra căruia exercita, se pare, o inexplicabilă influenţă. Evocând epoca în care a fost guvernator, Mihail Manoilescu notează nostalgic: „Nu ar crede cineva că temperamentul meu s-a putut acomoda atât de bine cu genul de activitate de la Banca Naţională. Şi cu toate acestea, între atâtea demnităţi pe care le-am avut, nici una nu mi-a plăcut mai mult decât aceea de guvernator. De la cadrul elegant şi somptuos al birourilor şi al sălilor – in care nu năvălea, ca în ministere, ceata vulgară a solicitanţilor politici de joasă calitate – totul dădea demnităţii de guvernator un stil calm şi aristocratic. Pe deasupra, problemele care se puneau la acea vreme cereau multă ingeniozitate şi imaginaţie şi excitau pe un om pasionat de jocul cifrelor”.

ION I. LAPEDATU a fost un economist și om politic român, care s-a născut la data de 14 septembrie 1876, în localitatea Cernatul Săcelelor, azi județul Brașov, și a decedat la data de 24 martie 1951, la București. Dintre principalele deținute de el amintesc: ministru de finanțe al României, guvernator al Băncii Naționale a României (1944 - 1945) și membru de onoare al Academiei Române (din 1936). Urmează cursuri gimnaziale la Iași și apoi Brașov. În urma obținerii unei burse a Fundației Gojdu se înscrie la Academia Orientală Comercială și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Budapesta; în paralel urmând și cursurile Seminarului pentru profesori la școlile comerciale superioare. După obținerea diplomei de la Universitatea din Budapesta, Ion I. Lapedatu refuză oferta unei catedre de profesor la Buda, preferând să revină în Ardeal, unde ocupă funcția de al doilea secretar la „Asociația Transilvană pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român” (ASTRA) Sibiu (1904-1905), apoi de secretar la banca „Ardeleana” Orăștie. În 1906 după practici succesive la bănci din Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena, este ales director al băncii Ardeleana. În 1911 devine director al proaspăt înființatei „Bănci Generale de Asigurare” Sibiu. După refugiu (1916 -1917) și după perioada dedicată activităților politice, a fost numit în ianuarie 1922 profesor titular al Catedrei de finanțe publice și private la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industrie din Cluj, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1938. Ion I. Lapedatu a făcut parte din numeroase consilii de administrație, între care la banca Albina din Sibiu, la Fundația Gojdu și din 1925 la „Sonametan”, societatea de importanță națională constituită pentru exploatarea gazului metan în Transilvania, la care a devenit mai târziu președinte al consiliului. Din 1928 până în 1944 a fost director, apoi Vice-Guvernator și în final Guvernator al Băncii Naționale a României. Ion I. Lapedatu a participat ca delegat din circumscripția Nocrich la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, la care s-a hotărât integrarea Ardealului în România; cu această ocazie i s-a încredințat prima răspundere mai înaltă, cea de secretar general al resortului finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria. Între anii 1919 - 1931 este ales în circumscripțiile Nocrich și Crasna-Sălaj ca deputat în Parlamentul României unite, patru legislaturi ca membru al Camerei Deputaților și două legislaturi ca Senator. Afăcut parte din Partidul Național Român din Ardeal, pe care l-a părăsit în 1926 împreună cu Vasile Goldiș și Ioan Lupaș înainte de fuziunea cu Partidul Țărănesc, când a devenit Ministru de finanțe în guvernul Averescu. În 1944-1945 a fost numit Guvernator al Băncii Naționale a României. Mandatul sau la conducerea B.N.R. poate fi caracterizat prin: continuarea sustinerii efortului de razboi al tarii, îndeplinirea obligatiilor rezultate din Conventia de armistitiu, realizarea unificarii monetare, prin retragerea din circulatie a banilor de razboi emisi de armata sovietica, cresterea circulatiei monetare si devalorizarea accentuata a leului, etc.

***

O PASTILĂ DE UMOR

SCURT

DIALOG EPIGRAMATIC

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

_________xxx________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

George Enescu

A 65 aniversare a marelui compozitor și interpret

George Enescu - 7 / 19 augsut 1946

George Enescu (născut 19 august 1881 în localitatea Liveni-Vârnav, azi George Enescu, județul Botoșani și decedat la data de 4 mai 1955 la Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. Din creația sa amintesc; opera Oedip, Poema română, Rapsodiile române nr.1 și 2, Suitele orchestrale nr.1, 2 și 3, Simfoniile nr.1,2 și 3, Cvartetele pentru coarde nr.1 și 2, Sonatele pentru vioară nr.1, 2 și 3, Sonatele pentru violoncel nr.1 și 2, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Cvintetele pentru pian nr.1 și 2, Sitele pentru pian nr. 1, 2 și 3, etc.

Insigna sportivă - Cupa '80 - U.T.C.

(Uniunea Tineretului Comunist) - tenis de câmp

Tenisul de câmp modern a apărut inițial în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea ca si “tenis de camp”. Dupa crearea sa, tenisul s-a raspandit mai intai in clasa superioara a lumii engleze, apoi, incet-incet, in intreaga lume. Tenisul este acum un sport olimpic si este practicat de toate clasele sociale, indiferent de bani si de varsta, inclusiv de persoanele aflate in scaun cu rotile. In mod remarcabil regulile sale de bază au ramas neschimbate din anul 1890. In 1874, maiorul Walter Wingfield a achizitionat drepturile de brevet pentru echipamente si reguli de joc. In acelasi an, primele instante judecatoresti de tenis au aparut in Statele Unite. Jocul s-a raspandit curand in diferite parti ale lumii cum ar fi Rusia, Canada, China si India. Terenurile de crochet au servit ca terenuri de tenis in acea perioada. Primul teren de tenis a fost conceput de Wingfield si a fost in forma de clepsidra. Acest a fost mai scurt decat terenul modern pe care il avem astazi. Cel mai vechi turneu de tenis a a vut loc în anul 1877 la Wimbledon-Anglia, câștigat de Spencer Gore.

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Mai sus admiri steagul şi carnetul de membru U.T.C..

Festivalul ansamblurilor școlare de gimnastică modernă - 1973

Finala pe țară - locul III - 1973

Gimnastica ritmică (modernă) este o ramură a gimnasticii, fiind singura disciplină sportivă exclusiv feminină. A devenit probă olimpică în 1984. Programele de gimnastică ritmică se desfășoară pe muzică, durează între 60 și 120 de secunde și sunt notate de 3 echipe de arbitri. Practicanții folosesc cinci articole de echipament în programul lor: o pereche de măciuci, o panglică, o coardă, o minge și un cerc. Primele regulamente de concurs, categorii și programe de concurs pentru gimnastica ritmică au fost întocmite în Uniunea Sovietică. Apoi s-a extins, devenind o ramurăa de sine stătătoare, cu concursuri interne și internaționale și regulamente întocmite de Federația de specialitate. Ca și la gimnastica sportivă, exercițiile sunt impuse și liber alese. Primul concurs de gimnastică ritmică din România s-a desfășurat în anul 1956. Conform regulamentului de Gimnastică Artistică, gimnastele înscrise la gimnastică artistică nu au voie să concureze, în cadrul aceleiași competiții și la întrecerea de gimnastică ritmică.

General staff - România

(Statul major general)

Statul Major General (S.M.G.) este structura militară de specialitate, prin care şeful Statului Major General exercită conducerea întregii structuri de forţe a Armatei României şi este investit cu competenţe specifice în domeniul militar. Considerat a fi dintotdeauna organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, Statul Major General a avut şi are, prin atribuţii legal consemnate, un rol esenţial în pregătirea armatei şi a naţiunii române pentru apărare. Sus am postat logo-ul S.M.G.. De la înfiinţare, Statul Major General/Marele Stat Major (S.M.G./M.St.M.) - organism cu activitate permanentă, subordonat Ministerului Apărării Naţionale (Ministerul de Război/Ministerul Forţelor Armate) - şi-a desfăşurat activitatea în baza legilor de organizare a acestui minister, precum şi a legilor şi regulamentelor serviciului de stat major, dovedind realism şi sobrietate în deciziile adoptate şi receptivitate la experienţele, tendinţele şi curentele moderne ale epocii istorice. Primele structuri militare cu atribuţii de stat major au apărut în anul 1831, sub denumirea de Ştabul Oştirii, al cărui şef era ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostăşeşti. Atribuţiile acestui organism erau „construirea şi formarea oastei, aplicarea regulamentului, administraţie, recrutare şi echipare.” După înfăptuirea actului Unirii, în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri pentru crearea unui organ superior de conducere a instrucţiei ostăşeşti. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 din data de 12 noiembrie 1859, a fost înfiinţat un Corp de stat major general al Armatei Principatelor Unite, dependent în atribuţiunile sale de ministerele de Război, existente în fiecare principat. La 6 aprilie 1877, odată cu mobilizarea armatei române, prin Înaltul Decret nr. 491, a fost înființat Marele Cartier General, cu atribuţii în conducerea operaţiunilor militare. Ca urmare a experienţei acumulate în timpul Războiului de Independenţă, prin legea din 10 iulie 1878 s-a creat un Consiliu Superior al Armatei, în compunerea căruia se afla şi un Şef al Statului Major al Armatei. Structura şi atribuţiile Marelui Stat Major au fost stabilite prin Înaltul Decret nr. 2945 din 29 noiembrie 1882, când acest organism a fost reînfiinţat. Aflat în subordinea Ministerului de Război, acesta urma a se ocupa cu „studiul chestiunilor de organizare militară, studiul şi pregătirea lucrărilor relative la război, studiul forţelor militare a diferitelor state”.

Set 2 insigne - Jubileul unității 150 ani 1830 - 1980

Regret că nu am găsit niciun fel de informații despre aceste insigne. Dacă cineva ar putea să mă ajute în acest sens i-aș fi sincer recunoscător. După aspect aș putea deduce că este vorba despre niște insigne din vremea comunistă care celebrează o unitate militară cel mai probabil de grăniceri sau de securitate.

_________ooOoo________

UN CERTIFICAT

PROVIZORIU ROMÂNESC

DIN INDUSTRIA MINIERĂ,

CU CUPOANE DETAȘABILE