Epaminonda's Blog.....: CHELM

Mai jos am postat și alte fotografii cu monumente de cultură

și arhitectură din localitatea poloneză CHELM, voievodatul

LUBLIN, din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale precum

și o monedă și două monede locale.

Biserica ortodoxă

Statuia Papei Ioan Paul al II-lea

Piața centrală

Fântâna din piața centrală

Cinematograful

Catedrala catolică Nașterea fecioarei Maria

Catedrala

Biserica

Cimitirul

Gimnaziul

Gara

Școala tehnică

Seminarul

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Monedă locală - 9 ducați

Monedă locală

Medalie locală evreiască

***

O PASTILĂ DE UMOR

SCURT

DIALOG EPIGRAMATIC

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

___________xxx___________

CÂTEVA PLACHETE,

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Academia de Studii Economice - Facultatea de Comerț Exterior

35 ani de la absolvire 1965 - 2000 București 24 iunie 2000

Academia de Studii Economice din București, abreviat ASE București, este o instituție de învățământ superior de stat, fondată în anul 1913. Sediul ASE se află în Palatul Academiei Comerciale, situat în Piaţa Romană. Academia de Studii Economice din București a luat ființă în baza unei legi care a fost promulgată de către Carol I prin Decretul Regal nr. 2978 din data de 6 aprilie 1913, sub denumirea de "Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale". Actuala denumire datează din anul 1967, de-a lungul anilor instituția a pregătit zeci de generații de economiști, contribuind la afirmarea și dezvoltarea învațământului, științei și culturii economice din România. Academia de Studii Economice din București este atașată tradiției gândirii libere, libertății academice, recunoașterii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și principiului supremației legii. Sus am postat logo-ul şi o imagine cu clădirea A.S.E. București.

Placheta - Ștefan cel Mare și sfânt 510 ani - Mihai Eminescu 125 ani

1504 - comemorări - 1889 * 2014 * Eminescu și Putna 1871

C.M.N. - (Cercul militar național)

C.C.M.E. - (Clubul colecționarilor de medalii Eeminescu)

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ștefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre - şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Mănăstirea Putna, asezata la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima si cea mai importanta ctitorie a lui Stefan cel Mare, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar al Bucovinei. Manastireaa fost ridicata de Stefan cel Mare pentru biruinta obtinuta in batalia de la Chilia, din 25 ianuarie 1465, la indemnul si cu staruinta sihastrului Daniil. Lucrarile de constructie ale manastirii au fost terminate in 1469, dar sfintirea ei a avut loc la data de 3 septembrie 1470. Ridicarea zidurilor de imprejmuire ale incintei si a turnurilor aferente lor a fost terminata dupa un deceniu de la sfintire, in 1481. Dupa 3 ani însă, manastirea a fost lovita de un puternic incediu care a afectat in mod grav constructia. Stefan cel Mare nu s-a lasat insa si desi avea pe cap bataliile cu Baiazid al II-lea, a refacut manastirea la fel de frumoasa cum fusese si inainte. In anul 1504 Stefan cel Mare a fost inmormantat in incinta manastirii, dupa 47 de ani de domnie. In 1536 manastirea a fost cuprinsa de un nou incediu, in care au ars casele domnesti, amandoua trapezele, bucataria, spitalul si camara cu toate alimentele din interior. Dupa doua decenii cladirile afectate de incediu au fost refacute, constructia casei domnesti fiind chiar amplificata. In urmatorul secol Putna a cunoscut o stare de inflorire. Monumentul a fost din nou devastat in anul 1653 de un incendiu pus de ostile conduse de Timus Hmelnitki, amestecat in luptele pentru tronul Moldovei dintre socrul sau Vasile Lupu si viitorul domn Gheorghe Stefan. Totusi aceasta informatie nu este foarte sigura si unele cercetari au aratat ca in acea perioada au avut loc alunecari de teren grave care au afectat fundatii bisericii, motiv pentru care a trebuit demolata. Vasile Lupu a inceput reconstructia manastirii, lucrari care au fost continuate de urmatorul domnitor, Gheorghe Stefan si finalizate de abia in 1662 de catre Eustatie Dabija, domnul de atunci al Moldovei. Lucrarile realizate in aceasta perioada nu au avut in vedere doar biserica, ci intregul complex manastiresc, constituind un moment important in istoria ansamblului monumental al Putnei. Intre 1854 si 1856, zidurile fostei case domnesti au fost demolate pana la nivelul solului iar in locul lor au fost construite un corp de cladiri care exista si in prezent. In aceeasi perioada zona de nord a fost largita si s-a construit un zid de 23 de metri, langa care s-au construit un nou corp de chilii. In partea de nord-vest s-a ridicat o masiva cladire cu parter si etaj destinata staretiei. In anul 1859 au fost facute modificari la forma acoperisului iar in anul 1882, pe locul turnului-clopotnita din lemn s-a construit un turn inalt din zidarie, in care s-au instalat clopotele. In urmatoarea perioada au mai urmat lucrari incheiate in 1902, prilej cu care a fost refacut acoperisul bisericii dupa forma vechilor acoperisuri ale monumentelor moldovenesti.

Jeton - 2 lei Terasa Oteteleșanu - București

Piața Teatrului național și în fundal Terasa Oteteleșanu

JETOANELE sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Vestibulul Terasei Oteteleșanu

Acum un veac şi mai bine, pe Calea Victoriei 49, boema noastră artistică şi literară îşi durase fief trainic şi primitor la „Terasa Oteteleşanu”, cârciumă găzduită în casele prestigioasei familii de boieri olteni. Toată crema culturii noastre începând de la Eminescu, Caragiale şi Macedonski, Vlahuţă sau Coşbuc, ori mai tinerii Ilarie Chendi, Emil Gârleanu, Al. Stamatiad, Minulescu, Sadoveanu sau Rebreanu, pictorii Ressu şi Iser, toţi au trecut prin această aurită intersecţie a spiritului cu loisirul. Cu toţii ocrotiţi sub umbrela politicii zen a regelui Carol I, în timpul domniei căruia Bucureştii, măcar sub aspectul debordării energiilor culturale, deveniseră, respectând proporţiile, pandantul balcanic al Vienei lui Franz Joseph.

Sala de concerte a Terasei Oteteleșanu

Amfitrionii nevăzuţi ai acestui loc minunat erau soţii Ioan şi Elena Oteteleşanu, care mai înainte, pe timpul petrecerii lor pe pământ, patronaseră baluri dintre cele mai fastuoase, la acelaşi nivel cu cele organizate de vechea Legaţie rusă ori de către alte mari familii aristocrate, precum Bellu, Bibescu sau Suţu. Doamna Elena era un spirit ales ce nu s-a împăcat niciodată cu durerile lumii: „era cea dintâi doamnă primitoare, generoasă, miloasă şi Mecena Capitalei. Primirile ei, balurile ei, seratele, serbările, în marele parc din strada Matei Millo, erau unice în Bucureşti. Nu era om de calitate, tânăr care începea, om care voia să intre în societatatea de sus, care să nu înceapă prin salonul doamnei Oteteleşanu. [...] Această femeie era o instituţie, era o mare autoritate socială, o recomandaţiune a ei, o intervenţie, o rugăminte, erau întotdeauna ca şi un ordin”. Această „matroană a Bucureştilor”, cum a fost numită, „după două luni pe patul boalei”, s-a prăpădit, în decembrie 1888. A fost a doua soţie a boierului oltean, prima fiind Safta Câmpineanu, care s-a bucurat de ocrotirea şi de găzduirea fostului soţ până la moarte. Bătrânul boier, la fel ca şi alţi aristocraţi români care se simţeau inferiori în cămaşa strâmtă a istoriei valahe, şi-a inventat un strămoş legendar, cu prestigiu, în persoana unui cavaler, Otto de Lisch, care ar fi descălecat în acel no man’s land al lumii civilizate europene, ce era atunci spaţiul românesc extracarpatic, pe la 1250. În timp, ţinutul ce l-a primit pe cavaler va primi numele său. Istoria neromanţată reţine, însă, că primul purtător al numelui de Oteteleşanu a fost un anume postelnic Radu, pomenit de hrisoave pe la 1550. Dincolo de aceste mofturi genealogice, Ioan Oteteleşanu a fost unul dintre primii mari admiratori ai lui Eminescu, pe care l-a găzduit la castelul său de la Măgurele, unde poetul s-a inspirat pentru versurile din „Scrisoarea IV”: „Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”. Un contemporan privilegiat, diplomatul N. Pătraşcu, fratele pictorului Gheorghe Pătraşcu, surprinde aproape fotografic atmofera şi opulenţa cu totul lipsite de răceală sau ostentaţie a acestei case, vizita petrecându-se de Crăciun: „Ceea ce te isbeşte încă de la uşa intrării sunt florile, o profuzie de flori peste tot. E patima Elenei Oteteleşanu. Mirosul de trandafiri, de garoafe, de liliac, îţi dă o senzaţie de primăvară. [...] Balurile sunt cele dintâi din Bucureşti prin chiar dispoziţia sărbătorească a casei, care are şapte saloane, cameră de goblinuri, o seră bogată şi o grădină frumos accidentată prielnică idilicelor garden-party-uri”. Cu puţin înainte de moartea sa, în 1876, boierul Oteteleşanu face un testament prin care lasă această proprietate, precum şi pe cea de la Măgurele, dimpreună cu suma de 5 milioane de lei, lui Ioan Kalinderu, care era, de fapt, reprezentantul Academiei Române. Astfel, după moartea soţiei sale Elena, Kalinderu va intra în posesia acestor bunuri, actul testamentar dezvăluindu-ne că „fostul meu hotel” din curtea casei de pe Victoriei 49 era deja vândut, iar casa din curtea acestuia o găzduia pe prima sa soţie. Acest „fost hotel” se prea poate să fi fost vechea casă de la Bucureşti a boierilor Oteteleşeni, folosită în timpul vizitelor pe „la domnie”. Dependinţa din curtea acesteia putea foarte bine să fi fost locuită de servitori. Acest amănunt interesează pentru că în aceste imobile vor fiinţa cafeneaua şi hotelul „Frascatti”, destinaţii de prestigiu ale Bucureştiului vechi, despre care vom face vorbire mai jos. În 1892, Academia intră în posesia donaţiilor boiereşti, proprietatea de pe Victoriei fiind închiriată „Clubului Regal”; acesta se înfiinţase în casele Oteteleşanu în 1888, având în frunte pe Constantin Cornescu, ce făcea parte dintr-o familie aristocratică străveche. După aceea, „Cercul Militar” va fi chiriaş în casa Oteteleşanu, până când Academia, nemulţumită de aportul financiar adus de acesta, va vinde proprietatea societăţii de asigurări „Dacia”, care, la rândul său, o va închiria unor restauratori. Primul dintre aceştia va fi Mihai Stere, care, la începutul secolului XX, se asociază cu un vestit animator de grădini bucureştene, Mitică Georgescu. Astfel, în primăvara lui 1903, cei doi au durat grădină de spectacole din acel parc de odinioară, „frumos accidentat”: „au tăiat câţiva arbori din mijloc, au lăsat alţii care nu stinghereau, au ridicat o scenă mare cu cabine, decoruri şi cortină, au făcut loji, au adus mese şi scaune”. Stere s-a şi mutat în casa din spatele reşedinţei boiereşti, care avea patru-cinci camere, şi care fusese rezervată servitorilor. Aici, a funcţionat şi bucătăria locantei. Începutul a fost dificil, faima de loc răcoros atribuit acelei mici depresiuni urbane înţesate de arbori bătrâni creând multă reticenţe în rândurile unui public extrem de sensibil la pericolul afecţiunilor pulmonare, care făceau ravagii în La Belle Époque. Astfel, actorul V. Maximilian descrie în amintirile sale acest inconvenient pe care noi abia dacă îl mai înţelegem: „Se mai spune că plantaţia parcului este periculoasă sănătăţii. Răutăcioşii spuneau că o dată cu biletul de intrare în parc, e bine ca spectatorul să-şi ia un bilet de băi la Tekirghiol. Reumatismul cică este sigur ...Se mai spunea că este atâta igrasie şi frig în parc, încât antreprenorul restaurantului «Tomek» (care era situat în imediata apropiere – n.a.) nu cumpăra vara gheaţă. Lega sticlele cu sfoară, le lăsa în jos în parc şi după un minut le ridica îngheţate”. N-a fost suficient acest neajuns al aşezării că s-au mai adăugat şi derapajele profesionale grave permise de conu’ Mitică Georgescu, responsabil cu partea artistică a programului grădinii. Mai întâi s-a încercat înşelarea publicului prin prezentarea unui cântăreţ oarecare drept marele chansonetist francez Paul Dalmed. După foarte puţin timp se produce recidiva decisivă, reprezentaţia cu „Traviata” a fost ratată deoarece două dintre vedetele spectacolului, Niculescu-Buzău şi Nicu Corfescu, s-au prezentat cu partiturile neînvăţate. Protestele publicului au dus la închiderea stagiunii după numai o lună şi la întreruperea colaborării dintre cei doi restauratori, Mitică Georgescu retrăgându-se din asociere. După acest eşec, Compania de teatru Grigoriu a preluat grădina, de astă dată cu succes. Astfel, la 23 iunie 1903, aceasta începe stagiunea cu opereta „Prinţesa de Canaris”, dar marea reuşită la public va înregistra următoarea punere în scenă, „Vânt de primăvară” de Oscar Strauss, „ce a ilustrat până la celebritate acea companie de minunaţi artişti”. Memoria vremii reţine că acum „grădina era plină ciucure. Aci se putea vedea nu numai un teatru bun, dar se putea lua şi o masă excelentă. Intrarea, la mesele acoperite cu o pânză de olandă albă ca zăpada, costă 2 lei”. În timp, parcul Oteleleşanilor a devenit unul dintre reperele faimoase ale teatrului liric bucureştean, aici evoluând printre alţii Gabrielescu, considerat una dintre cele mai bune voci ale vremii; unul dintre cei mai mari artişti lirici români, tenorul Nicolae Leonard, un Rudolf Valentino de România, sau orchestra lui Rubinstein, una din cele mai bune ale epocii. În restul timpului puteau fi ascultate varii orchestre ce nu mai interpretau muzică militară, ci încercau să le imite pe suratele lor din Prater-ul vienez, în acest scop fiind aduşi chiar din capitala valsului dirijori cunoscuţi în epocă, precum Peters ori Eduard Strauss. Dar cel mai mare succes de public îl va înregistra o doamnă capelmaistru, foarte frumoasă, germană la origini, pentru care un mare număr de militari veneau predilect. Totodată, aici era fieful ziariştilor vremii sau loc de întâlnire pentru unii actori sau oameni de muzică, „toţi, cafegii pătimaşi”. Cea mai importantă schimbare s-a produs în 1910, când s-a deschis în sala din dreapta a „Terasei” o cameră cafenea rezervată scriitorilor şi artiştilor care rămăseseră fără „reşedinţă” după mutarea cafenelei „Kubler” pe strada Academiei, cea care fusese continuatoarea vestitei „Fialcowski”. Era o încăpere modestă unde încăpeau doar câteva mese de patru persoane, de ajuns însă pentru crearea unui pol al boemei. Cârciumarii cu fler ai vremii au intuit faptul că atragerea artiştilor aduce după sine o reclamă uriaşă chiar dacă aceştia nu făceau consumaţii deosebit de profitabile, ba chiar din contra. După modelul locantelor din Montparnasse, fieful artiştilor parizieni, restauratorii români credeau în efectul magnetic produs asupra tinerilor aristocraţi sau burghezi ce se asociau inevitabil pe post de chibiţi sau de Mecena al acestui puls nonconformist. Şi aici, la fel ca la „Hugues”, trona un chelner vedetă, Moritz, care ajunsese să fie interpretat şi pe scenă de Niculescu-Buzău în opereta lui Oscar Strauss amintită mai sus. Bătrânii spun că între 1911 şi 1916 s-au scurs cei mai frumoşi ani ai „Terasei”, toată floarea artistică a Vechiului Regat găsindu-şi loc aici. Era nelipsit marele om de lume şi epigramist cu floretă fină, Cincinat Pavelescu, magistrat fără vocaţie şi văr primar al inventatorului român al insulinei, dr. Nicolae C. Paulescu. Era total opus acestuia, un ascet dedicat în totalitate cercetărilor ştiinţifice, dar şi al microuniversului semit, din care făcuse o obsesie ce friza patologicul. Contemporanii l-au reţinut pe Pavelescu ca pe un boem şarmant, metropolitan rafinat coborât printre băştinaşi împietriţi în timpurile patriarhale – „elegant, frumos, cu ochii săi vii, scăpărători de inteligenţă. Purta lavalieră neagră, jiletcă de catifea, pantaloni cu dungi, ghetre de lac cu piele de antilopă. Proaspăt ras şi pudrat întotdeauna”. Mai ciudat era la acesta faptul că se replia greu din şarjele de spirit ale altora, păstrând ranchiună. Altfel, era un improvizator de talia lui Păstorel, atrăgându-i atenţia şi lui nenea Iancu, ce l-a cooptat printre partenerii săi de cârciumă târzii. La fel ca marele său idol, Cincinat şi-a potenţat loisir-ul cu tutun, fiind veşnic învăluit în rotocoale sale de fum, care, într-o dimineaţă de noiembrie 1934, l-au făcut invizibil la numai 62 de ani. După el au rămas versurile romanţei „Îţi mai aduci aminte, doamnă”, cu parfumul său de tenor graseiat.

Restaurantul Terasei Oteteleșanu

Unul dintre personajele remarcabile ale cafenelei a fost doctorul oculist Stănculeanu, un entuziast ce încerca să adune fonduri pentru rezolvarea neajunsurilor nevăzătorilor Capitalei. În acest scop, societatea sa „Amicii orbilor” organiza dineuri de binefacere la care participau şi poeţi de la „Cafeneaua Oteteleşanu”: „Deschisese astfel, în Pasajul Imobiliara, un dispensar, pe care-l înzestrase cu diferite aparate. Da acolo consultaţii gratuite pentru păstrarea vederii şi potrivea ochelari. Stingea fonduri cu care alimenta aşezarea «Vetrei Luminoase» [complex de case dedicat orbilor ridicat din sume strânse de regina Elisabeta, care-şi dorise edificarea unui adevărat oraş al nevăzătorilor, dar care, din păcate, nu s-a putut realiza din cauza delapidării fondurilor de către unul din administratori – n. a.], creaţiunea acelei regine, a cărei soartă era, în zilele bătrâneţei şi apoi ale văduviei, să-şi piardă vederea. Organiza în sălile dispensarului ceaiuri literare şi muzicale, din produsul cărora sporea fondurile destinate operei de binefacere. Programele acestor festivaluri le organiza la Terasa Oteteleşanu, de unde, în schimbul onorariilor modeste, pe care le debursa [către] poeţii şi prozatorii zilei, îi înfăţişa publicului şi ei citeau din scrierile lor. Dintre aceştia, Puiu Iancovescu şi Ion Manu erau gustaţi pentru umorul ce ştiau a-l pune în recitările lor. Iar Pillat şi Horia Furtună, ca poeţi şi conferenţiari, erau cei mai mondeni. Minulescu şi Al. T. Stamatiad erau hieratici. Dragoslav, prea boem, era privit cu bunăvoinţă şi ironie”. În timpul Primului Război, doctorul Stănculeanu s-a refugiat în SUA, de unde nu s-a mai întors, încetând din viaţă la o vârstă la care mai putea face încă foarte multe pentru pacienţii săi.

Scena Terasei Oteteleșanu

Câinele Leandru face turul cârciumilor, în căutarea stăpânului Altă figură reprezentativă a „Terasei” a fost gazetarul şi dramaturgul Grigore Ventura, rudă prin alianţă al liderului conservator Lascăr Catargiu. Soţia sa, Fanchette Vermont, era sora pictorului Nicolae Vermont şi actriţă la „Naţional”, fiica lor, celebra Marioara Ventura, fiind una dintre cele mai mari artiste de teatru de la noi, cariera sa derulându-se cu precădere la Paris, unde a devenit societară a Teatrului de Comedie. Autor al piesei „Curcanii”, închinată ostaşilor noştri participanţi la Războiul de Independenţă, Grigore Ventura se bucura de un prestigiu binemeritat în sfera timpului său. Iarna stătea mai mult la „Capşa”, unde se alătura clasei sale exclusiviste, iar vara adăsta la cafea peste drum, plonjând în larma boemei creatoare. În ultima parte a vieţii, ajuns aproape orb, umbla însoţit de câinele său Leandru. Acesta a devenit foarte repede cunoscut de toţi pensionarii „Terasei”, care l-au adoptat şi îndrăgit. Se spune că Ventura l-ar fi primit în dar de la un petrolist american sau englez; câinele era complet negru şi contagios de prietenos. Pe deasupra, era şi poliglot, preluând comenzi în germană, română sau engleză. Câine de vânătoare, Leandru îşi mai vâna doar stăpânul, prin centrul Bucureştilor, făcând turul cârciumilor unde era cunoscut şi iubit de toţi: „Îl căuta pe la domiciliu, în strada Edgar Quinet nr. 5, în Academiei nr. 1, pe la Capşa, pe la Fialcowski, pe la Broft, pe la Gambrinus, pe la Mircea, pe la Clubul Conservator, pe la redacţia Timpul, pe la teatre – chiar şi pe la cuconiţe, ştiindu-l cam crai – până îl descoperea. Nu era nevoie să-i deschidă nimeni uşa, deoarece Leandru ştia să se servească de clanţă singur. Când, în sfârşit, obosit mort, da de papa Ventura, gudurătura lui nu se mai poate descrie. Se pomeneşte că atunci când se văicărea la uşa cluburilor, era semn pentru cei de pe stradă că stăpânu-său pierde la bacara”. În 1909, când moare Ventura, Leandru rămâne neclintit la poarta cimitirului Bellu timp de mai bine de o lună. După puţină vreme, câinele iubitor de cheflii îşi află stăpân în persoana lui Iorgu Metexa, un alt mare consumator de plăceri bahice. Acesta l-a şi înhumat pe Leandru, în 1913, în grădina Oteteleşanilor. Ani cei buni s-au dus însă – iar la începutul războiului, în vara lui 1916, autorităţile au limitat drastic programul cafenelelor şi cârciumilor, ori le-au obligat chiar să tragă obloanele, considerându-le posibile centre de difuzarea ale zvonurilor alarmiste. Ocupaţia Puterilor Centrale ce a urmat n-a fost nici ea mai fastă, din cauza absenţei majorităţii artiştilor noştri lirici, plecaţi împreună cu regele, guvernul şi armata în Moldova; aceştia au revenit abia după armistiţiul din primăvara lui 1918. Astfel, revista „Scena” anunţa pe 31 mai al acelui an redeschiderea „Terasei” cu spectacolul „Fata din Shiraz”, dat de „Compania lirică Maximilian şi Leonard”, moştenitoarea Companiei Grigoriu. Sfârşitul ostilităţilor a dus şi la apusul lumii vechi şi al cutumelor sale, scriitorii răspândindu-se prin alte cârciumi sau terase nou apărute, cum e, de exemplu, „Corso”. Unii au invocat apariţia inoportună în cafenea a unui pian automat, care „cânta asurzitor şi fără întrerupere”. Alt motiv, poate mai întemeiat, ar fi acela că bătrânii corifei dispăruseră deja – Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc sau Macedonski – lipsind „Terasa” de partea lor de prestigiu. Pe de altă parte, acum se dezlănţuie o luptă între generaţii fără precedent, aceasta având ecou şi în viaţa politică ce devine mult mai agitată. Lumea literară începe a se împărţi şi ea în curente ireconciliabile, iar aşa cum se întâmplă de obicei după mari cataclisme belice, ascendentul bătrânilor maeştri asupra noii generaţii a dispărut, la noi, aceasta din urmă fiind mult mai conectată la marile tendinţe culturale europene, pe care încearcă să le imite; chiar şi naţionalismul, până la un punct, e unul de import. Atmosfera capătă un paroxism artificial, pe care La Belle Époque-ul, ce trăia în armonie cu sinele, nu-l putea înţelege: „Democratizarea galopantă a epocei postbelice a adus automat nu ştiu ce uniformizare şi bandizare sufletească a grupurilor şi a inimilor, distrugând iluziile şi poezia. De aceea vechiul cerdac era condamnat”. „Terasa” caută în zadar să se aclimatizeze cu noul; astfel, ea găzduieşte, se spune, primul concert de jazz de la noi, în 1928, în plus, cochetează şi cu cinematograful. Adevăratul sfârşit a venit în 1931, când compania americană ITT a preluat telefonia din România, construind pe locul casei Oteteleşenilor şi al „Terasei” Palatul Telefoanelor. Reporterul „Ilustraţiunii Române”, care relatează acest eveniment, notează aerul dezolant în care a sfârşit vechea locantă a boemei artistice: „Era uimitor că mai subzistă sub aspectul de cârciumă infectă, în care nu mai aveau ce căuta toţi acei ce-i dăduseră taina cu cincisprezece ani în urmă”. Grădina şi fosta dependinţă a servitorilor au mai rezistat însă o vreme, aici amenajându-se primul patinoar artificial de la noi, care avea 1500 de locuri. Un cârciumar profită de prilej şi deschide locanta „Bandy”, care avea şi locuri rezervate pentru sportivi. Aceştia, patinatori sau hocheişti, încep să crească vertiginos ca număr, sub influenţa cinematografului, unde zâna norvegiană a gheţii, tripla campioană olimpică Sonja Henje, făcea furori în producţiile hollywoodiene. Noua firmă de telefonie acceptă oferta de fuziune a vechiului „Tenis Club” şi astfel apare echipa de hochei „Telefon Club”, care are o istorie scurtă, dar determinantă în palmaresul acestui sport la noi. Aici evoluează poate singurul produs de import al sportului cu pucul şi crosa de la noi care a stârnit pasiuni populare – canadianul Bill Waters. Cu acesta în echipă, trupa „telefoanelor” reuşeşte o performanţă istorică, învingând „naţionala” Germaniei, în două meciuri, chiar la ea acasă, înainte de Jocurile Olimpice de la Garmisch Partenkirchen, unde sportivii localnici se anunţau printre favoriţi. Ca fapt divers, merită să menţionăm că aici a evoluat şi prima echipă feminină de hochei de la noi, „Tenis Club Român”. Rămăseserăm însă datori cu povestea celorlalte două clădiri din curtea Oteteleşanilor, care-şi vor avea şi ele o pagină meritată în istoricul locantelor bucureştene. Animatorul a fost, în acest caz, aşa numitul Papa Gilet, un bucătar vestit în epocă, ce a lucrat şi pentru feţe domneşti. Găsind un finanţator ce a crezut în el, italianul Frascatti, Gilet a trecut pe cont propriu şi a deschis restaurantul „Frascatti” în clădirea Casei Resch de pe Calea Victoriei, aflată între hotelul „Hugues” şi Casa Bossel, exact vis a vis de reşedinţa Oteteleşanilor. La 1875, Eliad Cârciumărescu, un self made man al epocii, semianalfabet, a cumpărat casa cu un etaj a bijutierului austriac, a mai durat două etaje şi a deschis Hotel „English”, care, neiubit de nimeni, oficialităţi sau locatari, rezistă, încă nebiruit, în centrul Bucureştilor de azi. Antreprenorul italian dimpreună cu bucătarul francez au traversat strada cu afacerea, după ce o scurtă perioadă au funcţionat în Casa Bossel. Aici au ocupat mai întâi vechiul hotel Oteteleşanu, durând un etaj, apoi deschizând restaurant şi cafenea la parter, iar în restul spaţiului funcţionând un hotel, „o clădire cu mai multe camere împrejurul unui «hall»”. Mai târziu au ocupat şi casa de bătrâneţe a doamnei Safta Câmpineanu-Oteteleşanu. Aveau şi o terasă, unde elita bucureşteană se ascundea de vipia endemică a verilor de Bărăgan. Brandul celor doi întreprinzători va dăinui încă aproape 60 de ani, când e „rezidit şi tras la aliniere”. Aici funcţionează de acum un cinematograf, „Rio”, care în iarna 1933-1934 îl găzduieşte pe marele Tănase, care joacă între spectacole diferite reviste în câte un act. Chiar dacă era o variantă de avarie, sala fiind mică, iar condiţiile vitrege, respectul faţă de public determină acelaşi standard ridicat, orchestra fiind ririjată de Gherase Dendrino, iar baletul coordonat de Floarea Capsali. În 1935-1936, arhitectul Jean Monda durează o clădire nouă, după model american, pe locul Caselor Frascatti, clădire care găzduieşte astăzi la parter Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”.

(Sura – Net – Historia.ro – Terasa Oteteleșanu și Hotel Frascatti: academii boierești de șpriț și bere)

Cupa Europei-femei - semifinale - București 1973

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (F.R.A.), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in anul 1923 se afiliaza la I.A.A.F.(Federația international de atletism amator).

Placheta - Corpul de inspecție și control

Corpul de control şi inspecţie al M.Ap.N. a luat fiinţă la data de 20.02.2007 prin comasarea Inspectoratului General al Ministerului Apărării Naţionale cu Corpul de control, fiind continuatorul instituţiei „Inspectorului General în Armata României” înfiinţată la 1 aprilie 1910, prin Înaltul Decret Regal nr. 1217, semnat de regele Carol I. Potrivit acestui document, primul inspector general al armatei a fost numit FERDINAND I, prinţul moştenitor al tronului României, general de divizie, comandant al Corpului II Armată şi inspector al cavaleriei. Misiunea generală a Corpului de control şi inspecţie o reprezintă evaluarea sistemică a politicilor, proceselor, programelor, structurilor şi resurselor, în scopul identificării stării şi evoluţiei parametrilor planificaţi la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, precum şi controlul / verificarea / investigarea unor probleme specifice ordonate de către ministrul apărării naţionale. Corpul de control şi inspecţie execută inspecții, controale, investigații, verificări, informări și documentări. Sus am postat logo-ul, fanionul și steagul de identificare al acestei structuri militare.

Insignă - Corpul de inspecție și control

Domeniile de activitate sunt următoarele:
a) managementul planificării şi monitorizarea activităţilor de evaluare în Ministerul Apărării Naţionale;
b) controlul şi inspecţia structurilor Ministerului Apărării Naţionale;
c) investigarea / verificarea, în baza aprobării sau la ordinul ministrului apărării naţionale, a unor problematici necesare informării conducerii ministerului, a unor aspecte referitoare la respectarea codurilor de conduită etică de către personalul Ministerului Apărării Naţionale, precum şi a unor aspecte sesizate prin petiţii, memorii sau rapoarte adresate ministerului sau ministrului apărării naţionale;
d) elaborarea, coordonarea şi controlul implementării politicilor Ministerului Apărării Naţionale în domeniile protecţia mediului, securitate şi sănătate în muncă şi funcţionarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor sub presiune, instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor consumatoare de combustibil.

Insignă - Corpul de inspecție și control

El este astfel organizat;
- Serviciul evaluare de sistem;
- Serviciul stat major şi control;
- Secţia protecţia mediului, securitate şi sănătate în muncă, supraveghere tehnică şi metrologie legală;
- Structuri de sprijin.

Adresa instituíei este: Str. Institutul Medico – Militar, nr. 3-5, Sector 1, Bucureşti.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.