LECCO - ITALIA

Vila Manzoni

Trimiteri poștale ilustrate

Vederi generale

xxx

____________xxx____________

Produsul de mai sus este o medalie franceză conferită Şcolii Politehnice din România cu ocazia Centenarului Şcolii Politehnice din Franţa. Medalia se prezintă astfel:

• pe avers – sus - legenda semicirculară “ECOLE POLITECHNIQUE” (școala politehnică)
• în câmp central, personaj feminin pe jumătate dezgolit sprijină mâna stânga, în spate vapoare pe mare, far, apeduct, instrumente diferite.
• în exergă, în medalion oval, găină stând pe ouă; în dreapta, pe margine – inscrisul MAX BOURGEOIS (numele gravorului).
• pe revers – legendă semicirculară: “LAMBLARDIE * MONGE * CARNOT * PRIEUR * (???) - dedesubt – 1794 - 1894.
• În câmp dreapta personaj cu bicorn, înfăşurat în mantie, priveşte spre legendă pe nouă rânduri: FONDATION DE L'ECOLE / DECRET DU XXI VENTOSE AN II /-/ CENTENAIRE /-/ XI MARS MDCCCLXXXXIV /-/ CARNOT // (PROMXDE 1857,) / ETANT / PRESIDENT / DE LA REPBLIQUE FRAN (:AISE. Dedesubt, pe ram de palmier, cartuş cu legenda incizată A LA ROUMANIE / L'ECOLE POLYTECHNIQUE.

Medalia este confecționată din bronz, este rotundă, are diametrul de
68 milimetri, greutatea de 151,97 grame, este gravată de artistul francez Max Bourgeois și poate fi admirată în colecția Muzeului Național de Istorie a Românie.
xxx
École polytechnique (Școala Politehnică franceză) este cea mai reputată dintre „Grandes écoles scientifiques” din Franța. École Polytechnique este considerată cea mai prestigioasă instituție de învățământ științific din Franța. Această reputație este clădită atât pe dificultatea concursului de admitere, cât și pe faptul că o bună parte dintre politehnicieni, odată intrați în sfera profesională, acced la poziții cheie în industrie, afaceri, administrație, management sau chiar politică, perpetuând renumele școlii și justificând sintagma de élite républicaine (elita republicană) asociată absolvențiilor acestei școli. Fondată în 1794 sub numele de École centrale de travaux publics (Școala centrală de lucrări publice), primește numele actual un an mai târziu. În 1805 Napoleon Bonaparte acordă școlii un statut militar și dispune instalarea acesteia pe colina Saint-Geneviève din Cartierul Latin – Paris. În 1976 școala este mutată la Palaiseau, Esonne o suburbie situată la circa 20 de km de Paris. Un campus ultramodern de 180 de hectare este construit, conținând clădiri pentru cursuri și administrative, cămine pentru elevi, cadre militare și personalul din campus, facilități sportive demne de un oraș cu 50.000 de locuitori: teren de fotbal, teren de rugby, stadion cu pistă de atletism, un lac artificial pentru a practica sporturi de rame și vâsle, un centru hipic, săli de judo, scrimă, escaladă, 2 piscine, sală de forță etc. Campusul este și astăzi în dezvoltare: 11 cămine noi au fost construite în 2005, un altul este în renovare, iar în prezent se construiește un nou sediu pentru departamentul de economie.
xxx
Politehnica București este cea mai veche și mai prestigioasă școală de ingineri din România, cu o tradiție acumulată în cei peste 200 de ani de existență și, prin eforturile unora dintre cei mai mari dascăli ai neamului nostru, îsi definește unicitatea prin crearea cunoașterii prin intermediul cercetării și inovării tehnologice, precum și prin implementarea ei prin educație și instruire profesională la nivel european. In momentul de față, Politehnica București are în componență 15 facultăți, iar  spațiile de învățământ sunt distribuite în trei campusuri distincte:

• Campus Polizu – Strada Polizu, nr. 1-7, sector 1
• Campus Noul Local– Splaiul Independenței, nr 313, sector 6
• Campus Leu– Bulevardul Iuliu Maniu, nr. 1-3, sector 6

Institutul Politehnic din municipiul București, denumire actuală Universitatea Politehnica este o instituție de învățământ superior de stat, ce a fost înființat în anul 1864. Universitatea Politehnica din București este una dintre cele mai vechi și prestigioase școli de ingineri din România. Tradițiile ei sunt legate de înființarea, în anul 1818, de către Gheorghe Lazăr, a Școlii tehnice superioare cu predare în limba română la mănăstirea Sfântul Sava din București, care în anul 1832 este reorganizată în Colegiul de la Sfântul Sava. La 1 octombrie 1864, prin ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a fost înființată Școala de Poduri și Șosele, Mine și Arhitectură, care la 30 octombrie 1867 devine Școala de Poduri, Șosele și Mine cu durata studiilor de 5 ani. Sub conducerea lui Gheorghe Duca, la data de 1 apriliei 1881, instituția capătă o nouă structură sub denumirea de Școala Națională de Poduri și Șosele, iar la 10 iunie 1920 a fost înființată Școala Politehnica din București, având patru secții: Construcții, Electromecanică, Mine și Metalurgie, Chimie Industrială. Din noiembrie 1920 denumirea se schimbă în Politehnica din București. La data de 3 august 1948 
Politehnica s-a transformat în Institutul Politehnic din București, care cuprindea inițial 4 facultăți (Mecanică, Electrotehnică, Chimie Industrială și Textile) și în care, din 1950, au apărut majoritatea facultăților actuale. O parte dintre secțiile fostei Politehnici au fost transformate în institute de învățământ diferite. În baza rezoluției Senatului din noiembrie 1992, Institutul Politehnic din București a devenit Universitatea Politehnica din București. În momentul de față Universitatea Politehnica din București are 15 facultăți, două colegii universitare tehnice, 9 departamente și 56 de catedre.
xxx
Medalia rămâne în egală măsură document şi creaţie artistică. Multe din datele ce apar pe medalii s-au pierdut şi nu se mai cunosc amănunte, uneori esenţiale, din viaţa sau activitatea celor pentru care s-au bătut. Din dorinţa de a reaminti contemporanilor nume ce au contribuit, mai mult sau mai puţin, la prestigiul ţării noastre în lume, voi prezenta câteva medalii şi decoraţii primite de cetăţeni români din partea unor ţări străine. Voi încerca să subliniez totodată importanţa personalităţii respective, atât pentru România, cât şi pentru statul care oferă medalia, refăcând, dintr-un alt unghi, legăturile ţării noastre cu ţara respectivă. Piesele prezentate aici sunt: premii şcolare, recompense pentru participarea la concursuri sportive sau de alt gen, participarea la anumite evenimente sociale, ştiinţifice sau culturale. Aici se prezintă o medalie premiu oferită de statul francez româncei Adela Ionașcu Boian în cadrul sectorului tehnic al Expoziției Generale de la Paris din Anul 1900. Nu există informații pentru ce produs sau pentru ce alte merite a fost premiată românca noastră. În timpul Expoziției, la Paris au fost organizate un număr de 127 de congrese, la care țara noastră a participat prin delegații săi (80 de reprezentanți) după cum urmează:

• „Congresul de Asistență Publică și Caritate Privată”
• „Congresul Căilor Ferate” la care a participat și A. Cottescu
• „Congresul de Asistență Publică și Caritate Privată”
• “Congresul Valorilor Mobiliare”
• „Congresul Alianței Cooperative Internaționale”
• „Congresul pentru Predarea Limbilor Moderne”
• „Congresul Scrimei” etc.

Medalia se prezintă astfel:

• pe avers este inscripționată legenda circulară "Exposition de Paris" (Expoziția din Paris)
• în câmp – o femeie şezând, având pe cap o coroană regală deschisă, ținând în mâna dreaptă o ramură de lauri, iar în mâna stângă o bogată eşarfă
• în câmpul stâng la picioarele personajului sunt prezentate o ramură de stejar, instrumente muzicale și o paletă cu două pensule
• la mijlocul câmpului drept e marcat anul "1900" de la care pornesc raze de soare.
• în câmpul stâng e marcat numele gravorului: Georges Lemaire
• pe revers, în centru, câmp inferior sunt redate obiecte industriale, tehnice (ciocan, nicovală, roată zimţată, un glob pamântesc, un generator de curent, aparat fotografic, lunetă și o ambarcaţiune cu două catarge etc.)
• In partea a superioară a câmpului stâng un mănunchi de spice prinse cu o eşarfă, iar în centru o plăcuţă poartă inscripţia :"Adele B. Ionasco / Née Boian/" (Adela B. Ionașcu, născută Boian), pe două rânduri paralele

Medalia este rotundă, are diametrul de 52 milimetri, este confecționată din cupru, fiind gravată de artistul francez Georges Lemaire.
 
XXX            
„Curier românesc“ este primul ziar în limba română cu o apariţie îndelungată şi constantă. A ieşit de sub tipar la 1829, iar în editorialul introductiv Ion Heliade Rădulescu admitea cu tristeţe că suntem cu 200 de ani în urma Europei apusene la capitolul presă. Primul număr al „Curierului românesc“ a apărut la Bucureşti în data de 8 aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, scriitorul care era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului. Celălalt era Constantin Moroiu, un jurist şcolit în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului latin pentru editarea publicaţiei. Apariţia „Curierului“ era săptămânală sau, uneori, bisăptămânală. Pentru o scurtă perioadă, primul ziar românesc a apărut de cinci ori pe săptămână. Pe frontispiciul „Curierului românesc“ scria „Gazetă politică, commercială şi literară“. Abonamentul pe un an costa doi galbeni împărăteşti „plus cheltuiala poştiilor analoghiceşte după depărtare“. Primul tiraj a fost de 280 de exemplare, scoase la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti. Mai târziu, Ion Heliade Rădulescu şi-a adus tipografi de la Pesta, iar în 1930 a construit la Bucureşti o tipografie. A fost un debut greu. Neavând nimic, Ion Heliade Rădulescu a trebuit să încropească totul, de la tipar până la distribuţie şi balanţă economică între costuri şi încasări. Din când în când, cei doi redactori ai primului ziar românesc îi „ameninţau“ pe cititorii că gazeta îşi va înceta apariţia dacă în decurs de câteva săptămâni nu se parafau 200 de noi abonamente. Câteodată gazeta nu apărea săptămâni în şir, iar când era din nou tipărită, cititorii aflau că pauza s-a datorat slăbiciunii trupeşti a unui dintre cei doi ziarişti, fapt care l-a silit să se ducă la băi. În „Înştiinţarea“ scrisă de Ion Heliade Rădulescu ca introducere a ziarului se arată acesta va cuprinde „o culegere de cele mai folositoare şi interesante lucruri din gazeturile Evropii, înştiinţări pentru cele mai folositoare articole ale negoţului, cele dinlăuntru şi slobode săvîrşiri ale statului nostru, precum şi judecăţi însemnate, sfaturi şi hotărâri ale Divanului pentru îmbunătăţirea patriei“. Cu alte cuvinte, primul ziar românesc - „Curier românesc“ - se dorea a fi o gazetă de ştiri externe, economice şi interne. În primul număr, Heliade Rădulescu publica articolul „Istoria pe scurt a gazetei“, în care lansa o mustrare generală pentru înapoierea publicistică în care se afla neamul românesc. Înainte de a fi un ziar propriu-zis, „Curierul românesc“ a fost un mijloc de întărire a identităţii naţionale. Presa de la noi s-a format în trena mişcării iluministe de eliberare a românilor. 1829, anul în care a apărut primul ziar românesc, coincide cu finalul dominaţiei otomane şi începutul administraţiei militare ruse în Ţara Românească. Ion Heliade Rădulescu şi alţi intelectuali din spaţiul românesc încercau să consacre ideea individualităţii culturale a acestui neam. De aceea, George Călinescu îl consideră pe Ion Heliade Rădulescu drept „cea mai importantă personalitate literară după Cantemir“.La scurt timp după apariţia „Curierului“, la Bucureşti, apărea la Iaşi, sub îndrumarea lui Gheorghe Asachi, ziarul „Albina românească“ (1 iunie 1829). Între cele două publicaţii s-a născut un spirit de concurenţă de-a dreptul ilar. Redactorii „Albina“ jubilau când cenzura confisca un întreg tiraj al „Curierului“. „Curierul“ critica gramatica precară a Albinei. Cele două ziare s-au stins repede. „Curierul“ în 1859 iar „Albina“ în 1850. Finalul lor a însemnat însă o explozie în viaţa publicistică românească. Până la începutul secolului XX, au apărut peste 100 de publicaţii în limba română.
 
 
xxx
 
 
Pieasa medalistică de mai sus este Colanul masonic oratoric al unui secretar de lojă. El se prezintă sub forma unei cărți ferecate cu două benzi, cotor ondulat, coperte metalice gravate cu o cunună de lauri și insemne geometrice, un inel de prindere și o panglică de mătase ce se închide cu o copcă. Colanul este confecționat din bronz aurit, are dimensiunile: 5,5 x 4,5 x 35 x 35 milimetri și poate fi admirat în colecția masonică a Muzeului național de istorie – Brukenthal, din municipiul Sibiu.    

 

Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. 
 
Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran".
 Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.
 
La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.
 
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

C.T.A. Pompieri (Cerc tehnico aplicativ)

Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) erau forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea  reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România s-a adoptat Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată U.T.C.-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de P.T.A.P.. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era  kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente.
 
xxxx
Despre stingerea organizată a incendiilor pe teritoriul de astăzi al României există dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi, respectiv, în 1835, a primelor unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică. Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat „Monumentul Pompierilor”. Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor. În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877 – 1878, pompierii - artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane. Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, „Comitetul Tehnic Internaţional al Focului”, la care România este membru fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor, care făcea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tării”. Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri - apărare pasivă. Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico – economice.

___________ooOoo___________

Detaliu de pe o felicitare franceză