Epaminonda's Blog.....: SRI LANKA

1000 rupii 1987

SRI LANKA
(fostul stat Ceylon)

Este un stat insular din Oceanul Indian,

aflat la sud de Peninsula India

și este că formă de guvernare

Republică Socialistă Democrată.

Statul are capitala la Sri Jayawardenapura Kotte,

numără aproximativ 20,2 milioane de locuitori

și se întinde pe suprafața de 65610 kilometri pătrați.

Moneda oficială a statului este Rupia.

Statul și-a câștigat independența la data de

4 februarie 1948 față de Marea Britanie.

În data de 22 mai 1972 s-a proclamat

Republică Socialistă Democrată.

Nu are o deviză națională unanim acceptată.

Pe aversul bancnotei de mai sus se prezintă

Barajul hidroenergetic Victoria, iar pe revers

Universitatea din orașul Ruhuna.

Stema oficială a statului:

Steagul oficial al statului:

Pe aversul bancnotei prezentate aici se prezintă Barajul hidroenergetic Victoria iar pe revers sediul Universității Ruhuna.

Barajul Victoria (Sri Lanka) este un baraj hidro energetic în arc situat la 130 mile (209 km) în amonte de gura râului Mahaweli și este numit astfel în onoarea Reginei Victoria a Regatului Unit. Barajul s-a construit în perioada 14 august 1978 – 14 aprilie 1985. El a fost conceput și pentru a iriga 365000 hectare. Câteva dintre caracteristicile tehnice ale barajului sunt:

înălțime maximă – 122 metri
lungime – 520 metri
lățime – 25 metri
suprafața – 23 kilometri pătrați
deversoare – 8 având lățimea de 12,5 metri și înălțimea de 6,5 metri
capacitatea unui deversor – 8200 m.c / sec
turbine – 3 x 70 MW

Proiectul barajului a dus la relocarea a aproximativ 30.000 de persoane, de patru ori mai mult decât se estimase.

Universitatea din Ruhuna este singura universitate din regiunea de sud a statului Sri Lanka (cunoscută și sub numele de Regatul Ruhuna ). A fost înființată printr-un decret prezidențial special la 1 septembrie 1978 sub numele de Colegiul Universitar Ruhuna și transformată în universitate cu drepturi depline la 1 februarie 1984. În prezent ea are zece facultăți iar campusul său principal se întinde pe o suprafață de 29 ha. În ultimii 25 de ani, aceasta a cunoscut un progres și o dezvoltare considerabile în sferele academice, de cercetare și de informare, cu o îmbunătățire substanțială a resurselor intelectuale și de infrastructură și a devenit un lider al învățământului superior din Sri Lanka. Universitatea din Ruhuna este o instituție de stat și depinde de guvern pentru o mare parte din subvenția anuală. Învățământul universitar este complet gratuit. Guvernarea universității se face în conformitate cu prevederile Legii universităților nr. 16 din 1978 și ale Legii universităților (de modificare) nr. 7 din 1985, împreună cu propriile statute.

Insignă srilankeză

Marcă poștală srilankeză

Monedă srilankeză

Medalie srilankeză

Deasupra am postat câteva piese de numismatică, medalistică și filatelie srilankeză iar mai jos trei dintre cel mai reprezentative monumente de arhitectură din capitala statului Sri Lanka.

Palatul prezidențial

Clădirea guvernului

Aeroportul internațional

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O CUGETARE

INSPIRATĂ DIN

LITERATURA ROMÂNĂ

Autor: Mihai Frunză - Brăila

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL TELEORMAN

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Congresul național de insignografie

7 - 9 iunie 2010 - Turnu Măgurele

A.C.I.R. (Asociația Colecționarilor de Insigne din România)

Orice colecţie spune o poveste, iar istoria acestui hobby cultural datează de foarte mulţi ani. Colecţiile au avut un puternic impact cultural asupra societăţii înca din antichitate.Se spune că dinastia Ptolemeică, cea care a condus Egiptul între anii 305-30 Î.Hr, a deţinut o impresionantă colecţie de cărţi din întreaga lume, colecţie cunoscută sub numele de “Biblioteca din Alexandria”. O alta colecţie impresionantă care aparţine de această dată perioadei renascentiste a fost cea a familiei De Medici, una dintre cele mai influente familii din Italia secolelor XV-XVI. Membrii familiei De Medici au fost primii care au încercat să colecţioneze cât mai multe obiecte de artă. Exemplul lor a continuat şi în secolele care au urmat, fapt pentru care foarte multe dintre colecţiile deosebite care se găsesc astăzi în muzeele din întreaga lume reprezintă, de fapt, donaţiile unor astfel de colecţionari. Pe lângă obiectele deosebit de importante, au existat încă din cele mai vechi timpuri şi colecţii de piese cu o mai mică valoare materială. Aceste colecţii purtau numele de “curiosité”. Şi în prezent există asemena colecţii, acestea fiind chiar cele care domină, foarte multe persoane colecţionând fel de fel de marunţişuri. Fiecare colecţie are o poveste care descrie locurile şi evenimentele din trecut şi totodată îl defineşte pe cel care a pus bazele colecţiei. Deşi multi colecţionari adună aceste obiecte din pură pasiune şi pentru valoare sentimentală, de multe ori aceste obiecte capătă în timp valoare bănească. Fiecare colecţie este unică, la fel şi colecţionarul care o deţine, acesta fiind influenţat de factori precum pasiunea pentru obiectele respective, interesul şi situaţia financiară, precum şi suma alocată acestui hobby, care poate deveni una foarte mare. Specialiştii în psihologia colecţiilor şi a colecţionarilor sunt de părere că în momentul în care o persoană începe o anumită colecţie, indiferent de tipul acesteia, un pas foarte important îl reprezintă ţinerea unei evidenţe foarte clare a pieselor din colecţie. Colecţionarii fotografiază fiecare element al colecţiei, grupează elementele colecţiei şi întocmesc un dosar în care înregistrează toate piesle. Mai mult decât atât, cei care colecţionează obiecte de valoare îşi asigură neapărat colecţia. Colecţionarii sunt conştienţi de aspectele cele mai importante: asigurarea, întreţinerea şi dezvoltarea colecţiei lor. Colecţionarii de artă tratează orice obiect artistic cu foarte mare responsabilitate şi sunt de foarte multe ori chiar specialişti, având în vedere legătura dintre artă şi istorie. Colecţionarii de cărţi consideră că pasiunea lor este una nobilă în adevăratul sens al cuvântului, atâta timp cât colecţionează operele literare cu o mare însemnătate pentru propria persoană şi nu pentru a le comercializa. Pe lângă colecţionarii de obiecte cu valoare culturală însemnată, există şi colecţionari care prezintă un interes aparte pentru obiecte care nu au mare însemnatate. Se presupune că această “pasiune” dusă la extrem poarta numele de “colecţionare compulsivă de obiecte” şi este considerată o boală în adevăratul sens al cuvântului. Ziare sau articole, cutii, doze de suc şi bere, sticle şi ambalaje precum şi alte obiecte de acest gen reprezintă punctul de interes al acestor “colecţionari”. De cele mai multe ori este nevoie de un consult de specialitate şi de un tratament adecvat, iar persoanele în cauză nu mai trateaza colecţia ca pe o pasiune, ele devenind din pasionati pacienţi. Iată unele caracteristici ale colecţionarului de rând:

Este foarte ataşat de colecţia lui, se “zburleşte” la cunoştiinţe dacă acestea îndrăznesc să îi deranjeze piesele din colecţie.
Deşi foarte grijuliu, nu ratează nici un moment să se laude, sau să îşi expună cât mai la vedere colecţia sau colecţiile.
Poate cheltui sume foarte mari pentru a cumpăra exact acel obiect care “lipsea” colecţiei şi o “împiedica” să fie întreagă.

A.C.I.R. (Asociația Colecționarilor de Insigne din România)

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (A.C.I.R.). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, A.C.I.R. a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri A.C.I.R., cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei A.C.I.R. – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Insigna - C.S.M. Cetatea Turnu Măgurele

C.S.M. Cetatea Turnu Măgurele este clubul de fotbal reprezentativ al municipiului Turnu Măgurele, care evoluează în Liga a 3-a din România. Fotbalul din Turnu Măgurele are o tradiție îndelungată, iar echipa orașului a trecut prin numeroase transformări de-a lungul timpului. CSM Cetatea Turnu Măgurele își are originile în anul 1962, când a fost fondat clubul Chimia Turnu Măgurele. În anul 1967 Chimia a promovat pentru prima oară în Divizia C, actuala Liga a III-a. În edițiile 1967–1968 și 1968–1969 s-a clasat pe locul VI, iar în 1969–1970 din nou pe locul VI. În sezoanele 1970–1971 și 1971–1972 s-a clasat pe locul III, sezonul 1972–1973 – locul V, iar în 1973–1974 – locul II. În ediția 1974–1975 Chimia a terminat pe primul loc în seria a VI-a și a obținut prima promovare în Divizia B, actuala Liga a II-a. În Divizia B, Chimia a evoluat timp de cinci sezoane consecutive, obținând clasări pe locurile IX (1975–1976), XII (1976–1977), X (1977–1978), XIV (1978–1979) și XVII (1979–1980), după care a retrogradat în Divizia C. A urmat o perioadă în Liga a III-a, până în vara lui 1983, când a promovat din nou în Divizia B. Sezonul 1983–1984 a fost ultimul în Divizia B, terminând pe locul XVIII, ceea ce a dus la retrogradare. După Revoluția din 1989, clubul a pierdut sprijinul uzinei chimice și, în următorii aproximativ douăzeci de ani, a oscilat între Liga a III-a și Liga a IV-a. În 2010 a trecut printr-o criză financiară severă, evitând cu greu falimentul. În anul 2013 clubul a fost desființat după refuzul de continuare a finanțării de către conducere și Primăria Turnu Măgurele. Fotbalul din oraș a continuat prin echipe private. Sporting Turnu Măgurele a preluat tradiția imediat după desființarea Chimia. Ulterior, clubul Voința Saelele, fondat în 1965, a fost mutat în Turnu Măgurele în 2017 și redenumit Voința Turnu Măgurele. Din vara lui 2018 a purtat numele Turris-Oltul Turnu Măgurele și a jucat pe stadionul nou inaugurată din localitate, cu capacitate de aproximativ 2 000 de locuri și instalație de nocturnă. În vara anului 2021, Primăria Turnu Măgurele a reînființat clubul ca entitate publică, sub denumirea CS Dunărea Turris Turnu Măgurele, înscriindu-l în Liga a IV-a. La finalul sezonului 2021–2022, echipa a câștigat campionatul județean și barajul de promovare, obținând accederea în Liga a III-a. Astăzi, CSM Cetatea Turnu Măgurele continuă tradiția începută în urmă cu peste șase decenii și reprezintă principalul simbol fotbalistic al orașului. Prin rezultatele sale și prin sprijinul comunității, clubul își propune să consolideze locul fotbalului turnean în competițiile naționale și să ducă mai departe moștenirea generațiilor trecute.

Cetatea medievală Turnu se află în partea de sud a municipiului Turnu Măgurele la o distanță de 3 km de oraș și la 1 km de confluența râului Sâi cu Dunărea. Cetatea este atestată documentar din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1394) și a făcut parte din structura de cetăți ridicate de acesta pe linia Dunării pentru apărarea Țării Românești de amenințarea turcă. La sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, în împrejurări neclare, intră sub ocupație otomană pentru a reveni în posesia Țării Românești abia în anul 1829, când este arsă și dărâmată. Pentru scurte perioade de timp - în vremea domniilor lui Vlad Țepeș și Mihai Viteazu - cetatea este recucerită și alipită Valahiei. Cetatea este alcătuită dintr-un turn circular central (de la care cetatea își ia numele - Turris) cu un diametru de 17,4 m și care era acoperit cu șindrilă, iar mai apoi cu olane. Potrivit surselor istorice acesta adăpostea muniția și diverse produse agricole. În jurul turnului central a fost construit un zid împrejmuitor cu o circumferință de 156 m și grosimi de circa 1,5 m. În exteriorul acestuia a fost săpat un șant de apărare străjuit de o contraescarpă. Zidul și contraescarpa se unesc în partea de sud. Pe zidul de incintă au fost construite câteva bastioane ce ulterior au fost acoperite de reconstruirea zidului. Întregul ansamblu a fost clădit într-o zonă mlăștinoasă în care pânza freatică este foarte aproape de cota terenului - ceea ce a îngreunat lucrările de consolidare și întreținere, iar mai apoi, pe cele de cercetare arheologică desfășurate în secolul al XX-lea. Cetatea a fost un însemnat punct vamal pe unde erau comercializate diferite materii prime, produse agricole și meșteșugărești. În Evul Mediu, Turnu se afla pe traseul a două drumuri comerciale importante care veneau dinspre cetățile transilvane (Sibiu și Brașov)) treceau prin trecătorile Carpaților și urmau calea Dunării, spre Nicopole. Cetatea este inclusă pe lista monumenteleor istorice de interes județean și din anul 2008 este într-un continuu proces de restaurare. Face parte din lista monumentelor istorice din județul Teleorman. Începând cu octombrie 2018, este într-un proces de restaurare și consolidare. Cetatea Turnu a jucat un rol de seamă în sistemul defensiv al Țării Românești, mai ales în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân, când domnitorul ridica pavăza în fața amenințării otomane din sudul Dunării. Această cetate făcea parte, alături de cele de la Giurgiu, Turtucaia și Brăila, dintr-un lanț de fortificații de-a lungul Dunării cu rolul de a opri o eventuală invazie otomană. În anul 1417, spre sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, și sub împrejurări încă neclare, cetatea Turnu intră sub stăpânire otomană, fiind transformată în raia turcească, împreună cu tot teritoriul aflat pe o rază de 15 km în jurul turnului. Raiaua a fost o unitate administrativă, teritoriu ocupat și condus de autoritățile militare turcești din cadrul principatelor medievale ale Țării Românești și Moldovei. Raialele erau totalmente sub controlul otoman și, deși aveau o populație în principal creștină erau conduse după legea otomană. În interiorul raialelor, turcii aveau stabilite garnizoane prin intermediul cărora se puteau supraveghea în permanență cele două țări românești, se culegeau informații exacte despre starea lucrurilor și se putea acționa în caz de nevoie. Forțele armate cantonate aici erau special pregătite să intervină la cel mai mic semn de nesupunere. În plus aveau avantajul de a fi susținute direct de flota fluvială turcească. Fiecărei raiale i-au fost adăugate teritorii mai mult sau mai puțin întinse, cuprinzând mai multe sate, care aveau sarcina de a întreține garnizoanele.Deoarece erau amplasate în zone comerciale foarte bune, raialele intermediau comerțul (aproape monopolizat de otomani) dintre țările române și Imperiul Otoman. Aici erau colectate vămile sau se depozitau mărfuri. Domnii români țineau în fiecare raia de pe teritoriul țării un agent diplomatic numit capuchehaie. În timpul domniei lui Vlad Țepeș și în contextul conflictului acestuia cu Imperiul Otoman, cetatea Turnu revine doar pentru o scurtă vreme sub stăpânire românească. Creșterea puterii otomane face ca în 1591 să fie creată Liga Sfântă, o alianță între țările creștine care luptau pentru oprirea expansiunii Imperiului Otoman spre vestul Europei. Aderarea Țării Românești, al cărei domnitor era Mihai Viteazu la Liga Sfântă a condus la izbucnirea unei revolte antiotomane și ca rezultat final recâștigarea cetății Turnu. Turnu revine sub control turcesc după moartea lui Mihai Viteazul de la Câmpia turzii – 9 august 1601. În anul 1809, când țara era într-o criză politică ca urmare a conducerii provizorii rusești, haiducii lui Iancu Jianu întreprind raiduri asupra cetăților turcești de la sud de Dunăre, ocazie cu care distrug raiaua turcească de la Turnu, care devenise baza de incursiuni în Valahia a otomanilor. După acest episod cetatea nu a mai fost refăcută. Prin tratatul de pace de la Adrianopole – 1829 – s-a stabilit ca hotarul dintre Imperiul Otoman și Țara Românească să fie fixat pe Dunăre. După anul 1829, ruinele cetății au fost folosite ca material de construcție pentru localnici și autoritățile locale.

ROVA

Când ne referim la orașul teleormănean Roșiorii de Vede gândul ne zboară la cunoscuta Întreprindere mecanică ROVA Roșiori și la echipa de fotbal cu același nume care era susținută de această întreprindere. Piesa prezentată mai sus a fost realizată la comanda Întreprinderii mecanice Rova Roșiori pentru a fi conferită întregului personal. Uzina de reparat vagoane Rova S.A., Roşiorii de Vede, a fost o puternică unitate a industriei constructoare de mașini ce a fost închisă în anul 2009. Numărul de salariați a variat de la 4000 în anul 1989 la 400 în anul 2000 (anul închiderii). Pe platforma întreprinderii mai sunt câțiva paznici până când se va termina integral vinderea la fier vechi a tuturor utilajelor.

Roșiorii de Vede este un municipiu din județul Teleorman, din Muntenia, situat în Câmpia Română.Orașul se regăsește în documentele vechi sub numele de Russenart. Prima atestare documentară a târgului Rușii de Vede (numele sub care apare localitatea în documentele din Evul Mediu) datează din anul 1385, când doi cunoscuți călători germani, Peter Sparnau și Urlich von Tennstadt, în drumul de întoarcere de la Ierusalim, au făcut un popas mai îndelungat aici și au scris în jurnalul lor de călătorie că acesta era un oraș vechi. Traducând pluralul de la „Ruși” în limba germană, rezultă cuvântul Russen, la care pelegrinii germani au adăugat sufixul „art”, reprezentând primele litere ale fabuloasei cetăți fortificate Arcinna sau Artina de pe Limesul Transalutanus (Valul lui Traian), menită a apăra orașul.Această cetate s-a păstrat în mare parte până în zilele noastre. Cea dintâi mențiune într-un izvor intern, se găsește în hrisovul dat de Neagoe Basarab Mănăstirii Cutlumuz de la Athos. Sunt menționate așezările Sârbii și Rușii. Prima consemnare a numelui complet sub forma „Rușii de Vede” se află în actul emis de Radu de la Afumați la 18 mai 1526. Străvechiul Russenart a luat ființă în inima Câmpiei Române, în centrul Teleormanului istoric, între coline domoale și pâlcuri rămase din vestita Pădure Nebună (a Teleormanului), ce a dat numele acestui ținut. O așezare urbană campestră, dar cu împrejurimi incredibil de pitorești și cu tradiții seculare, ce dau farmec, lumină și o anumită intimitate acestor locuri, de intensă trăire spirituală. Russenartul multicentenar sau municipiul Roșiorii de Vede (așa cum este denumit oficial în zilele noastre) s-a dezvoltat pe malul drept al râului Vedea și este străbătut de pârâul Bratcov în partea sa de sud și de vest. Municipiul Roșiorii de Vede se află la depărtare egală atât de București cât și de Craiova – 100 kilometri. Orașul este legat în mod direct, prin șosele moderne și magistrale feroviare, de mai toate marile orașe din jumătatea de sud a țării, dar și din Ardeal și Banat. La aproximativ 25 km nord de orașul Roșiorii de Vede, în satul Plopi, comuna Beuca, se află cel mai bătrîn stejar din România, mărturie vie a Pădurii Nebune de odinioară. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 27416 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 85,53%, romi – 1,61% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Roșiori de Vede astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 85,97% și restul – nedeclarată sau altă religie. De numele municipiului Roșiorii de Vede se leagă viața și activitatea unor importante personalități culturale românești precum: scriitorii Gala Galaction, Zaharia Stancu și Marin Preda.

C.F.R. (Căile Ferate Române)

Turnu Măgurele - Port

Turnu Măgurele, în limba turcă - Kule, în limba bulgară –Holavnik, este un municipiu din județul Teleorman, aflat în sudul țării, aproape de confluența râului Olt cu Dunărea. Prima atestare documentară a localității apare într-o diplomă emisă de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu prilejul luptelor purtate aici din anul 1394. Cetatea a fost deținută de Imperiul Otoman, cu intermitențe, între anii 1417-1829, fiind raia turcească din sângeacul Nicopolelui. După războiul ruso–turc (1828 - 1829) localitatea intră în componența Țării Românești. După 1829 localitatea este strămutată pe dealul din apropiere, în apropierea localitătilor Odaia și Măgurele, iar cetatea este demolată. Din 1839 este reședința județului Teleorman până în 1950 și încă o dată din 1952 până în 1968, când, în urma reorganizării administrative, pierde statutul de reședință în favoarea orașului Alexandria. Sistematizarea comunistă a avut un impact major asupra urbanisticii localității, iar inființarea Combinatului de Îngrășăminte Chimice (1962) a transformat orașul într-unul industrial. Urbanizarea forțată a făcut ca populația orașului să crească substanțial pentru ca în 1992 să se ajungă la aproape 37000 de locuitori. După Revoluția din 1989 municipiul suferă un declin accentuat ca urmare a restrângerii activităților industriale și economice și a migrației populației spre marile orașe precum și spre alte state europene. Municipiul Turnu Măgurele și împrejurimile sunt dominate de întinsa Câmpie Română fiind reprezentat de două formațiuni bine individualizate: așa-zisele câmpii joase (luncile râurilor) și spațiile interfluviale. Din prima categorie fac parte: lunca Dunării, care este cea mai întinsă luncă și cu altitudinea cea mai mică și lunca Oltului, care este ceva mai extinsă în zona confluenței râului cu Dunărea, în rest reducându-se la o fâșie îngustă, cu o vegetație constituită din păduri de copaci de esență moale. Sensul de curgere pentru fluviul Dunărea este de la vest spre est, iar pentru celelate râuri de mai sus este de la nord la sud. Fluviul Dunărea constituie frontieră naturală cu Republica Bulgaria. Malul fluviului Dunărea este de tip jos, împădurit și supus erodarii. La distanța de 50 –100 m față de fluviul Dunărea este amenajat un dig de protecție la inundații. În zonă se produc doar inundații naturale, de regulă primăvara (nu sunt amenajate incinte special destinate pentru inundații controlate). În zona portului Turnu Măgurele malul la fluviul Dunărea este consolidat pe o lungime de 1.000 de metri. În zonă se produc doar inundații naturale, de regulă primăvara. În zona Turnu Măgurele nu există poduri care traversează frontiera, nu există locuri de exploatare industrială a vadurilor (balastiere) și nu există locuri greu accesibile. Înființarea oficială a orașului Turnu, actualul Turnu Măgurele (numit astfel pentru a se deosebi de Drobeta Turnu Severin și Turnu Roșu s-a hotărât la data de 27 februarie 1836, în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Denumirea de "Măgurele" a fost adăugată mai apoi după numele satului lângă care s-a așezat și a celor două măguri ce străjuiesc înălțimile apropiate. Planul orașului a fost elaborat de inginerul german Karl Zohl, sub forma a două cercuri aproape tangente interior, cu trei bulevarde lungi formate unul pe diametrul comun al celor două cercuri și două din ele, simetrice, pe două coarde tangente cercului mic; celelalte străzi au forma unor arcuri de cerc exterioare cercului mic și înscrise în cercul mai mare) stabilind astfel străzile, piețele, locurile pentru construcțiile proprii și suprafața locurilor de casă (vezi planul alăturat). La întocmirea planului orașului s-a ținut seama de configurația terenului, precum și de direcția vânturilor dominante și de aceea multe străzi nu sunt drepte, ci în formă de arcuri de cerc, cu excepția celor trei străzi principale. Turnu Măgurele are în componența administrativă și cele două sate vechi ale așezării, Măgurele și Odaia - devenite comune suburbane. În anul 1962 aici s-a înființat Combinatul de Îngrășăminte Chimice. Decizia amplasării la Turnu Măgurele i-a apatinut lui Gheorgeh Gheorghiu-Dej influențat, din câte se pare, de Zaharia Stanuc. Combinatul făcea parte din rețeaua de combinate chimice construite în toată țara pentru a deservi agricultura. În urma sistematizării orașului s-a dărâmat mult dar totusi au rămas câteva clădiri reprezentative pentru oraș: Catedrala "Sfântul Haralambie" (1902), Teatrul din parcul Central, Colegiul Național "Unirea" (1919), Banca Națională, Casa Angelescu, Biserica "Sfânta Vineri" (1864), Camera Agricolă azi Clubul Elevilor, Banca Cooperativei Agricole, Palatul de Justiție (1914), Turnul de Apă (1910), etc. au fost salvate de proiectele sistematizării. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 24772 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 30089 locuitori), dintre care: români – 85,68%, romi – 2,77% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Turnu Măgurele, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,69% și restul – nedeclarată sau altă religie. Municipalitea are în subordine un număr de 8 grădinițe, 4 școli generale, 4 licee și un seminar teologic creștin-ortodox. În afară de vechile clădiri enumerate mai sus orașul are și câteva monumente: Monumentul Dorobanțului și Monumentul Independenței, ambele în memoria eroilor căzuți în războiul d eindependență; Statuia lui Mircea cel Bătrân și Bustul Generalului David Praporgescu. Enumăr mai jos câteva personalități care s-au născut sau au trăit pe aceste meleaguri: David Praporgescu – general erou, Hortensia Papadat Bengescu – scriitoare, Hariclea Darclee – soprană, Gherase Dendrino – compozitor, Zaharia Stancu – scriitor, etc.

Portul Turnu Măgurele arată de parcă ar fi decorul unui film apocaliptic. Aici, de 30 de ani nu s-a investitit nimic. Colosul industrial care funcţiona lângă port şi care aparţinea omului de afaceri Ioan Nicolae s-a închis. Portul este administrat de primăria din Turnu Măgurele. Primarul orașului ridică din umeri după ce a dat 500 de mii de euro pe un studiu de fezabilitate în port. Dar bani pentru modernizarea portului nu s-au găsit. Primarul crede ca trebuie sa dezvolte mai întîi zona și dupa aceea să investească in port. De ce să se investescă în port daca pe uscat e cruntă saracie? “Finanţarea întreţinerii portului se face din activitatea comercială care este în port. Ea fiind foarte puţină, banii sunt puţini” spune primarul orașului. Portul Turnu Măgurele are toate atuurile pentru a fi desemnat cel mai urât de pe Dunăre. Are clădiri abandonate, vapoare ruginite, câini şi bălării. Este imaginea dezolantă a unui loc care a fost cândva mândria Olteniei, după ce mai marii locului l-au lăsat să se distrugă. Pro TV.

C.F.R. (Căile Ferate Române)

Insula cibernetică Videle - 1985

"Insula cibernetico - mecanizată de triaj Videle” este primul triaj

romanesc dirijat numai cu ajutorul calculatoarelor de proces din România. El a fost inaugurat în anul 1984 în gara Videle din județul Teleorman. Acest triaj a reprezentat mândria tehnicii feroviare românești; aici existând inclusiv o locomotiva diesel – electrică teleghidată prin unde radio, fără personal de conducere la bord. Din păcate acum acest triaj este un cimitir feroviar de fier vechi.

Căile Ferate Române (CFR) este compania națională de transport feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în anul 1854. Prima cale ferată din lume s-a inaugurat în data de 15 septembrie 1850 în Anglia, între oraşele Liverpoool şi Manchester. Pe actualul teritoriu românesc prima linie a fost deschisă pe data de 20 august 1854 și făcea legătura între Oraviţa şi Baziaş.Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită inițial doar pentru transportul cărbunelui. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile Ferate Austriece, Banatul fiind în acel timp parte a imperiului austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița - Baziaș a fost deschisă pentru traficul de pasageri la data de 1 noiembrie 1856. Pe data de 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția liniei ferate Bucureşti - Giurgiu, date în folosinţă în dat de 26 august 1869. În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii ferate de 915 km, de la Vârciorova (malul Dunării - judeţul Mehedinţi de astăzi) până în oraşul moldovenesc Roman, trecând prin Piteşti, Bucureşti, Buzău, Brăila, Galaţi, şi Tecuci. Costul construcției era la acel timp de 270000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Piteşti - Roman a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Compania națională CFR se compune din opt Sucursale Regionale de Cale Ferată, cu sedii în București, Craiova, Timișoara, Cluj, Brașov, Iași, Galați și Constanța. În cadrul programului de restrucutrarea a Companiei naționale CFR se are în vedere o organizare nouă, pe patru regionale, prin desființarea regionalelor CFR Galați, Constanța, Craiova și Brașov. Sus am postat logo-ul C.F.R. precum și o modernă și puternică locomotivă realizată de către economia românească.

Videle este un oraș din județul Teleorman care include și satul Coșoaia. Orașul a fost înființat în anul 1968 prin alipire la localitatea Videle a cartierelor de case: Cartojanca, Stănceasca, Furculești, Fotăchești, Tămășești și Parisești. În oras există două școli gimnaziale și un liceu teoretic. La recensământul din anul 2021 orașul număra 10107 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011) după cum urmează;

români – 85,76%
romi – 3,81 %
alte etnii sau necunoscută - restul

Componența confesională a orașului Videle astăzi se prezintă aproximativ asfel:

ortodocși – 87,4%
alte religii sau nedeclarată - restul

U.R.B. - Uzina de rulmenți Alexandria - România

Fabrica de rulmenti Alexandria este un important producător de rulmenți din țara noastră care a dus, alături de fabricile din Barlad și Brașov, faima rulmentului românesc în toate țările lumii. Se poate spune pe drept cuvânt că această fabrică a marcat destinul municipiului Alexandria. Fabrica a luat ființă în anul 1971, când s-a semnat un contract prin care autoritatile romane au preluat contractul licentei de fabricatie pentru aceste vitale organe de mașini de la producătorul japonez Koyo – Seiko. Între anii 1971 - 1974 s-a construit complexul industrial al fabricii, adică clădirile și s-au montat instalații și utilaje aferente. În data de 23 martie 1974 s-a construit primul rulment la Alexandria. A urmat construirea unui întreg cartier pentru personalul lucrător al întreprinderii - Cartierul PECO. În aprilie 1983 a demarat proiectul de extindere a capacitatii de productie de la 30 la 60 de milioane bucati rulmenti/an. În anul 1992 s-a redimensionarea capacitatea de productie a fabricii la 42 milioane bucati rulmenti/ an. În 1991 numele fabricii este schimbat în S.C. Rulmenți – Alexandria S,A.. În martie 1998 Koyo – Seyko cumpără de la Fondul Proprietății de Stat pachetul majoritar de acțiuni și din luna iulie 1998 fabrica se numește S.C. Koyo – România S.A..

Alexandria este un municipiu și reședința județului Teleorman, Muntenia, România. Orașul este așezat în sudul Câmpiei Române, pe partea dreaptă a râului Vedea, la 88 km distanță de capitala României - București. Întemeiat în anul 1834, după planurile urbanistice elaborate de inginerul austriac Otto von Moritz (cel ce lucrase planurile orașelor Brăila și Giurgiu și avea să execute, mai târziu, planul viitorului oraș Turnu Severin), orașul și-a luat numele domnitorului de atunci al Țării Românești, Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842) ale cărui oseminte se găsesc depuse astăzi într-un monumental sarcofag din incinta Catedralei Episcopale "Sfântul Alexandru" din municipiu. Sus am postat stema actuală a municipiului, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Alexandria, din vremuri diferite.

Judecătoria

Catedrala episcopală Sfântul Alexandru - Alexandria

Cinematograful Patria

Biserica Sfinții Apostoli

Cimitirul eroilor

Statuia lui Cuza din Grădina Publică

Liceul

Teleorman este un județ din România, provincia istorică Muntenia, cu reședința în orașul Alexandria. Județul se întinde pe 5790 kilometri pătrați și numără aproximativ 360000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ-teritorial județul este compus din 3 municipii (Alexandria, Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele), 2 orașe (Zimnicea și Videle) precum și 92 de comune. Sus am postat stema actuală și harta județului Teleorman, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din timpuri diferite, alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest județ, din vremuri diferite.