Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea germană OBERLUSTADT,
municipalitatea LUSTADT, districtul GEMERSHEIM, landul
RENANIA DE NORD WESTFALIA, câteva vechi cărți
poștale și o insignă locală.
Biserica baptistă Sfântul Ion
Cimitirul evreiesc
Sinagoga
Trimiteri poștale
Vedere generală
Insignă locală
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC
_________xxx_________
CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL BRĂILA
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei
persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani
și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare
societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică,
religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de
participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură,
etc.
Nicolae Iorga - 75 de ani de posteritate 1940 - 2015
Învățătorului neamului românesc, brăilenii recunoscători
"Nu Brăila este fiica principatului Țării Românești,
ci este maica acestui principat"
Muzeul Brăilei Carol I - Un viitor pentru trecutul nostru
Nicolae Iorga, nume real Nicu N. Iorga, a
fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist,
memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și
academician român, care s-a născut la data de 17 ianuarie 1871 la Botoșani și a
decedat la data de 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova. După cum a
afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele
decenii ale secolului XX, ”rolul lui Voltaire”. Strămoșii
lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului,
deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această
etnie. Părinții lui au fost Nicu Iorga, avocat, și Zulnia Iorga, născută
Arghiropol. Numele de botez este Niculae, acesta fiind și motivul pentru care,
în majoritatea cazurilor, în timpul vieții s-a semnat N. Iorga. Numele Nicolae
apare târziu și rar din mîna sa, fiind covîrșitor folosit ulterior, la
reeditarea scrierilor sale. Soția lui Nicolae Iorga a fost Catinca. După studii
elementare și gimnaziale în Botoșani, termină Liceul Național din
Iași în 1888. Absolvă Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna
cum laude". Continuă studiile universitare la Paris, Berlin și
Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. Iorga devine în 1893,
la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Omul care se
descurca fluent în 18 limbi de comunicare a absolvit Universitatea din Iași
într-un singur an. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de
istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei
Române. Începînd din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte,
județul Prahova. Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală
și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți
alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a
trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului
comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României
fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane
aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel
mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25000 de articole.
Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de
familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor,
a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume
(1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume. Ca
literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui
Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din
Asisi și altele), volume memorialistice
(Oameni cari au
fost, O viață de om, așa cum a fost). Iorga este autorul a 1003 volume,
12755 articole, 4963 recenzii. În 1903 a preluat conducerea revistei
Sămănătorul. Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat,
în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al
parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de
adversarii săi politici. Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al
Școlii Române din Paris ("Fontenay-aux-Roses"). A
editat și condus numeroase ziare și reviste ("Neamul
românesc", "Revista istorică", "Revue Historique du
Sud-Est-Européen", "Floarea darurilor" etc.). Împreună
cu un grup de profesori, fizicieni și alți oameni de știință a ajutat la
pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii
României. Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, fiind ridicat de la
vila sa din Sinaia și asasinat la 27 noiembrie 1940 de către legionari, fiind
considerat responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în
timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea. După
aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din
întreaga lume au arborat drapelul în bernă. (Sursa NET – Vlada Aftene)
Muzeul
Brăilei s-a
născut odată cu biblioteca publică a oraşului, fiind întemeiat la începutul
anilor '80 ai veacului al XIX-lea. Atunci, mai precis la sfârşitul anului 1880,
la 3 noiembrie, în Conferinţa profesorilor din cadrul gimnaziului real din
Brăila 8 din cei 10 profesori: Şt. C. Hepites, I. Guliotti, Z. Deimeze, Iordan
Dimitriu, I.C.Tacit, Pr. M. Guzianu, Drag. Constantinescu şi Atanasie Popescu -
directorul acestei instituţii de învăţământ au hotărât să supună subscripţiei
publice înfiinţarea unei biblioteci şi a unui muzeu pe lângă gimnaziu. Deşi
prima instituţie muzeală în Brăila a luat fiinţă prin Decretul Regal nr.
2134/23 august 1881, bazele secţiei de arheologie s-au pus abia la 2 iunie
1955, când a avut loc, practic, o refondare a instituţiei. În 1955, nu exista
nici o piesă de arheologie în colecţiile muzeale, iar din actualul judeţ Brăila
erau cunoscute doar două descoperiri, ambele fortuite: cazanul scitic de la
Scorţaru Vechi şi un fragment de vas neolitic de la Nazâru (Siliştea). O serie
de observaţii şi descoperiri arheologice erau menţionate în cunoscutul
„Chestionar Densuşianu'', dar manuscrisul, încă inedit, se află la Biblioteca
Academiei Române. Unele cercetări arheologice de suprafaţă fuseseră efectuate
la Nazâru, în 1932, de I. Nestor, iar la Şuţeşti de R. Vulpe. Astăzi,
patrimoniul muzeal cuprinde peste 15000 de piese, iar repertoriul arheologic al
judeţului Brăila include peste 60 de localităţi, cu aproape 100 de descoperiri
(situri arheologice, morminte, tezaure, descoperiri izolate). La baza
constituirii colecțiilor muzeului brăilean stau importantele donații ale
profesorului Ștefan Corciova („preparate
umede”, materiale didactice utilizate la orele de biologie: etichete de produse
alimentare şi cosmetice, filumenie, piese filatelice, utile doar ca obiect de
studiu pentru că modul de păstrare şi de prezentare erau contrare normelor în
domeniu – în loc de clasoare, bandă adezivă şi hârtie milimetrică; bancnote
româneşti şi europene, unele interesante, cum ar fi emisiunile de bilete
ipotecare emise în România anului 1877, asignatele franceze sau bancnotele
emise de Banca Austro-Ungară care au circulat în ţara noastră după 1 decembrie
1918) și farmacistului Paul Bălcănescu (obiecte din varii domenii, grupate, în
mare, în cele de interes arheologic, istoric şi de artă). După descoperirea
epavei monitorului otoman Hevzi Rahman, scufundat pe canalul Măcin în timpul
evenimentelor de la 1877, patrimoniul secţiei se îmbogăţeşte cu piese transferate
de pe nava dezafectată – arme, instrumente de navigaţie și obiecte de uz
gospodăresc. Ca
urmare a unor cercetări minuțioase ale profesorului muzeograf brăilean Liviu
Mihăilescu, au fost descoperite multe obiecte din domeniul ocupaţiilor
tradiţionale. Practicarea pescuitului ca ocupaţie principală este ilustrată
prin monoxilele folosite la transportul pe apă şi prin instrumentarul
propriu-zis, alcătuit din ostii, harpoane, plase de diferite tipuri şi capcane.
S-au descoperit numeroase unelte agricole şi meşteşugăreşti, unice la nivelul
patrimoniului naţional. Continuitatea păstoritului, şi mai ales a păstoritului
transhumant a fost atestată prin vechimea unor piese datate 1857 sau 1888. Un
loc aparte îl ocupă meşteşugurile casnice, reprezentate prin varietatea
textilelor de interior: scoarţe, ştergare, obiecte de port etc. Numeroase piese
achiziţionate sau donate au constituit primele colecţii etnografice ale
Muzeului Brăilei.
Prima
intenţie de constituire a unei colecţii publice de artă la Brăila se datorează
colecţionarului Anastase Simu (1854 - 1935). El a donat în anul 1928,
„scumpului ...oraş natal Brăila", 30 de lucrări de artă pentru a fi expuse
în saloanele primăriei. În 1938 primăria şi-a creat un serviciu cultural care a
preluat Pinacoteca, dezvoltând patrimoniul acesteia. În anul 1950 Pinacoteca a
devenit instituţie independentă căreia, în 1955, i s-a schimbat denumirea în
Muzeu de Artă, integrat ca secţie de artă Muzeului Brăilei în anul 1967. Şef al
Secţiei de Artă până în anul 2001 a fost Ana Maria Harţuche, astăzi pensionată.
Muzeul se poate vizita şi azi în Piaţa Traian la nr.3. Secţia de Ştiinţe ale
Naturii a muzeului se află amplasată în Parcul Monument. Clădirea Secţiei are
în compunerea ei: o sală de expoziţie permanentă, o sală de expoziţii
temporare, o sală cu acvarii cu peşti exotici şi un laborator de
conservare-restaurare. Ea s-a inaugurat în anul 1964. După 1973 sunt
dezvoltate majoritatea colecţiilor, atât prin achiziţionarea de piese, cât şi
prin cercetarea de teren. Astfel, iau fiinţă colecţiile de botanică (colecţia
Horeanu), de malacologie (colecţia Grossu), de entomologie (colecţiile Peiu şi
Weber), fiecare în parte numărând câteva mii de piese, sau cele de ornitologie,
mamalogie şi geologie, cu un număr mai redus de exemplare. Deschiderea, în 28
octombrie 1977, în strada Cetăţii nr. 70, a «Expoziţiei permanente cu caracter
memorial „Dumitru Panaitescu Perpessicius” a însemnat inaugurarea Secţiei
Memoriale în cadrul Muzeului Brăilei. În timp, secţia a crescut, atât prin numărul
caselor memoriale cât şi prin numărul pieselor achiziţionate, transferate sau
donate acesteia. Astfel, în 10 august 1984, se deschide publicului, Casa
Memorială „Panait Istrati”, situată în Grădina Publică, unul dintre locurile
preferate ale scriitorului. Achiziţionarea unor piese care au aparţinut
filosofului de origine brăileană, Vasile Băncilă, a făcut posibilă,
inaugurarea, în decembrie 1996, a unei săli expoziţionale „Vasile Băncilă” în
strada Caragiale nr. 32. Deși pe cărțile poșatele apare că muzeul era
situat pa strada Galați, adresa actualizată a sediului central al muzeului este
Piața Traian, nr.3.
Nae Ionescu 1890 - 2010
120 de ani de la naștere
Un viitor pentru trecutul nostru - Muzeul Brăilei
Nicolae C. Ionescu, mai cunoscut - Nae Ionescu, (născut la data de
16 iunie 1890 la Brăila și decedat la data de 15 martie 1940 în București) a
fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică
a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o
pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii
românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran,
Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic
implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și
apoi Mișcarea legionară. Dintre cărțile scrise de el amintesc; Tratat
de metafizică și Suferința
rasei albe.
Ei au votat unirea.
Deputații brăileni în camera leguitoare din 1859
150 de ani de la întemeierea statului național român
1859 - 2009 Muzeul Brăilei
In lucrarea “Istoria unirii românilor” a autorului Ion Lupaş (1880-1967, istoric, om
politic si doctor in filozofie ), scoasă de Fundatia culturala regală
“Principele Carol” la anul 1937, se arată, cu puterea de analiză de la acea
vreme, câteva temeiuri ale unirii românilor. Chiar din capitolul introductiv,
autorul trasnilvănean fixează cu precizie de maestru concluzia lucrării
sale “Statul român …trebuie
pretuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi de
nezguduit în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului
roman …în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea de grai, aceleaşi
credinte, aceleaşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a
întocmirilor si aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în
puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure
toate celelalte temeiuri”. Pământul românesc se constituie ca o unitate bine
închegată a teritoriilor cuprinse între Dunare, Marea Neagră, Tisa şi
Nistru. Aici se găsesc Carpaţii cu rol de leagăn în naşterea poporului roman
şi, mai tărziu, scut în faţa năvălitorilor dinspre toate cele patru vanturi.
Geograful francez Jacques Ancel (1879 - 1943) a scris; “…dintre toate ţările Europei
centrale pământul cel mai rotunjit îl are România, a cărei osie o formează
Carpaţii şi colinele din preajma lor, care au adăpostit neamul românesc
scutindu-l de prea multe amestecuri de sânge”. Carpaţii adăpostesc cele mai
vechi şi mai temeinice sate româneşti, unde s-au putut păstra peste timpuri
cele mai curate tradiţii şi obicieiuri populare scutite de influienţe
străine. Poporul român se trage din neamul tracilor, şi mai exact, dintr-o
ramura a lor, dacii, popor adânc
înrădăcinat în ţinutul carpato-dunărean.
Dârzenia neamului dac a fost recunoscută de marele istoric grec Herodot (484 –
425 I.Hr.) care îl socotea cel mai mare neam din toată lumea, după cel al
indienilor, pentru a faptul că a izbutit să ţină piept tuturor năvălirilor
vremii, începând cu sciţii (sec.VII I.Hr) si terminând cu
tătarii (sec.VIII D.Hr). Se poate aprecia că totusi
romanii au avut o influienţă însemnată asupra localnicilor daci, dar nu
doar urmare a cuceririi teritoriilor dacice de către aceştia ci şi prin
pătrunderea anterioară a comercianţilor şi plugarilor romani în rodnicul şi
ospitalierul ţinut dacic. În împrejurări complexe de viaţă patriarhală s-a
înrădăcinat în sufletul românilor de pretutuindeni o părere comună despre viaţa creştină, care se desoebeşte de
cea a neamurilor vecine. În acest semn marele Eminescu arăta că meritul
creştinismului ortodox este de a fi păstrat unitatea noastră ca neam. Puterea
de împotrivire a ortodoxiei româneşti a fost, după cum recunosc însă unii
istorici maghiari, stânca de care s-au spart şi s-au izbit stradaniile
regatului ungar de a se înfinge statornic în pământul Transilvaniei şi chiar
de a-şi întinde stăpânirea şi asupra Munteniei şi Moldovei. Pe cât de
important a fost rostul credinţei strămoşeşti în păstrarea unităţii de suflet a
poporului român, tot atât de bine a lucrat şi puterea graiului românesc, care a pătruns şi dăinuit în straturile
adânci ale popoprului, chiar dacă în păturile lui înalte s-au strecurat şi
graiuri străine. Limba românească este înrudită cu italiana, spaniola,
portugheza şi franceza, toate provenind din graiul latin. Limba românească
poate fi considerată, pe de o parte, icoana vie a originii poporului nostru şi
a împrejurărilor în care a trăit, iar pe de altă parte, un temei puternic al
unirii frăţeşti dintre toate comunităţile româneşti. Limba română nu a putut fi
îngenuncheată de limbile năvălitorilor, mai ales că de la începutul secolului
al XVI-lea a început să se înarmeze cu arme teribile precum tiparniţa, cartea
şi şcoala românească. Pe lângă
credinţă şi limbă, românii de pretutindeni şi-au păstrat cu sfinţenie şi datinile dar și obiceiurile moştenite de la înaintaşi. Pentru ei datinile şi
obiceiurile au fost la fel de puternice ca şi legile scrise. Herodot scrie
despre cei mai vechi locuitori ai Sciţiei, că erau în stare să pedepsească
chiar şi cu moartea pe oricine dintre ai lor s-ar fi abătut de la datinile
strămoşilor şi ar fi primit vreo credinţă sau vreun obicei de la străini.
Încălcarea obiceiurilor era socotită ca o trădare a credinţei, ca o atingere a
legii şi se pedepsea aspru. Legile şi aşezămintele social
politice ale
poporului român, peste veacuri, au fost asemănătoare în specificul vieţii
satului din toate zonele locuite de români, existând mici diferenţe în clasele
sociale superioare. Acest important temei al unitaţii de suflet al poprului
nostru este dat de organizarea administrativ-statală şi de orînduiala
social-juridică a vremurilor. Obiceiul pământului în tradiţia populară şi
religioasă a ceremoniilor, deprinderilor şi datinilor bătrâneşti a însemnat şi
încă înseamnă un temei puternic pentru unitatea spirituală a poporului nostru.
După încercarea eşuată a lui Mihai Vitezu, de a uni pentru veşnicie pe toţi
românii într-un singur stat, a început lupta de aproape trei secole a
modelatorilor de conştiinţe (preoţi cărturari,
predicatori, cronicari, poeţi şi mânuitori ai tiparului) care au cultivat ideia unităţii naţionale în conştiinţa
poporului. Numai astfel s-a reuşit inseminarea în sufletul neamului românesc
a conştiinţei valorii şi puterii
sale ca neam fruntaş între neamurile lumii. Prin efortul
cumulat al bisericii, şcolii, literaturii şi presei vremurilor, puterea morală
a conştiinţei naţionale a pătruns adânc şi definitiv în cele mai izolate
comunităţi locuite de români. Încă de la 1821
lui Tudor Vladimirescu nu
i-a lipsit ideia de unitate sau simţul legăturii între cele două state
româneşti. Astfel în data de 5 aprilie 1821 el trimite o scrisoare
mitropolitului Dionisie Lupu prin care îl roagă să ia legătura cu boierii
moldoveni, “să ştie unii ce fac şi ceilalţi” ,
căci “fiind de-un neam şi o lege” se cuvine
să lucreze „la un gând şi într-un glas ca să poată dobândi deopotrivă
dreptăţile acestor prinţipaturi”. De la istoricul Aron Densuşianu (1846 - 1911) ne parvine informaţia precum că prin Moldova
începutului de secol 19, circulau, ca un fel de imn naţional, nişte versuri
semnificative atribuite mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache (1768
- 1846);
“Dumnezeule, prea înalte, de ce suferi
tirania?
Izgoneşte toţi vrăjmaşii şi-i zdrobeşte
cu mânia
Şi în patria cea dulce pe noi, pe toţi, ne adună
Ca la a tale altare să putem cânta’mpreună”
În gazeta
Junimea Română (Paris - 1851) Nicolae Bălcescu scria; “Ridicarea lui Tudor fu deşteptarea
naţiei; de atunci Ţara începu a mai da semne de viaţă.” Revoluţia franceză de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea a trezit în toate largile cercuri ale
societăţii europene spiritul de ridicare împotriva apăsărilor de orice fel,
împotriva exploatării străine. Urmare a evoluţiilor politice international ale
vremurilor, de după seria de râzboaie ruso-turce, pentru dobândirea influienţei
politice în zona balcanică, sud est europeană, în ţările române s-au impus
Regulamentele organice, ca formă de început a regimului constitutional
reprezentativ (anii 1831 - 1832). În conţinutul regulamentelor, la cap. 8 se
făcea trimitere la ideia de “unire mai de aproape între amândouă
prinţipaturi”, concretizată în; aceleaşi drepturi
pentru locuitorii ambelor principate, posibilitatea de a dobândi proprietăţi în
ambele principate, aceleaşi preţuri şi aceiaşi putere a monedei în ambele
principate. La anul 1848 ţările române se aflau sub protectoratul Rusiei
ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman. Exista deci o apăsare dublă care a
făcut să se manifeste în prim plan lupta pentru emancipare socială, care
a constituit obiectivul esenţial al Revoluţiei de la 1848 în ţările române. Urmare a Războiului Crimeii (1853-1856) ţările române scapă de ocrotirea supărătoare a Rusiei,
rămân încontinuare sub suzerantitate otomană dar, sub garanţia puterilor
semnatare; Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi
Imperiul Otoman. Potrivit art.24 al Tratatului de la Paris, semnat în urma
Războiului Crimeii, divanurile ad-hoc din cele două ţări române au fost chemate
să decidă asupra organizării lor politice şi constituţionale. La 7
octombrie 1857 Kogălniceanu înaintează Divanului Ad-hoc al Moldovei o
listă-propunere cu; “cele întâi,
cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării, sub garanţia
colectivă a Puterilor:”
- Respectarea drepturilor
Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor…
- Unirea Principatelor
într-un singur stat sub numele de România
- Prinţ străin cu moştenirea
tronului …
- Neutralitatea pământului
Principatelor
- Puterea legiuitoare
încredinţată unei Adunări obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiei
Propunerea este acceptată cu 82
voturi pentru şi 2 împotrivă. Pe data de 9 octombrie 1857 şi Divanul
Ad-hoc al Munteniei primeşte o listă de propuneri aproape identice cu cele din
Moldova. Necesitatea realizării unirii principatelor este prezentată în detaliu
în Actul dezvoltător al Adunării Ad-hoc din 9/21 octombrie 1857; “Lumea
întreagă ştie astăzi că totdeauna strădaniile
necurmate ale locuitorilor ambelor principate au fost să recâştige unitatea
natională; că ei au fost şi sunt un singur popor, omogen, identic; că au aceiaşi origine, acelaşi nume, aceiaşi limbă,
aceiaşi religie, aceiaşi tradiţie, aceiaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi,
obiceiuri, moravuri, aptitudini, interese, aceleaşi păsuri, bucurii, speranţe,
suveniruri, aspiraţii, cugetări, instincte, aceiaşi ursită, aceiaşi misiune,
acelaşi geniu şi acelaşi suflet”. Dorinţele exprimate de cele două Divane au
fost studiate de către Puterile garante şi apobate doar parţial. Nu s-a
acceptat un principe din dinastie străină ci doar fiu din tată moldovean sau
valah. Pentru împăcarea intereselor Puterilor garnate potrivnice unirii
(Turcia, Austria şi Anglia) dar şi al celor pentru
(Franţa, Rusia,
Prusia şi Sardinia) s-a acceptat un compromis. Ele
urmau să poarte numele Principatele Unite Moldova şi Valahia, dar cu guverne şi
adunări obşteşti separate. La Focşani urma să ia fiinţă o Comisie
centrală, cu scopul de a pregăti proiecte de legi de interes comun, precum şi
Înalta Curte de Dreptate şi Casaţie, comună ambelor principate. Alte câteva
propuneri acceptate prin negociere directă cu puterile garante au fost;
- Aceiaşi organizare
pentru miliţiile regulate, pentru ca la un moment dat acestea “să se poate uni
într-o singură armie”
- Egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii
- Garantarea libertăţii
individului
- Acces liber şi egal la
toate dregătoriile publice din ambele principate
- Acceptarea
exproprierii doar în interes public şi cu despăgubiri
corespunzătoare
- Anularea oricăror
privilegii
- Îmbunătăţirea situaţiei
ţăranilor prin revizuirea legilor agrare
Se poate aprecia că s-au obţinut
progrese însemnate, deşi, în fapt, unirea se realizase doar pe jumătate.
Urma ca prin voinţă naţională şi multă înţelepciune să se realizeze şi cea de a
doua jumătate a Unirii. Prin hotărârea Convenţiei de la Paris
administraţia principatelor este dată în grija unor comisii temporare cu
misiunea specială de a organiza şi desfăşura alegeri libere în fiecare
principat. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859,
colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Clopote şi
strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii
românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de
trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să
şi-o redobândească”. Dubla
alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută
până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus
pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon.
Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în
care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare
statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine
încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor,
astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc
la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia
de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită,
naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile
trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de
Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.”
Insigna - Școala gimnazială "Ion Băncilă" Brăila
Brachi shipping Brăila
Brachi Shipping este companie brăileană prestatoare de servicii, ce a fost
înființată în anul 1994. Compania activează în domeniul turismului și
agenturării naveleor fluviale având angajate un număr de aproximativ 50 de
persoane. Sediul central companiei este situat pe Bulevardul Independenței, la
nr. 19, blocul A2, apartamentul 35.
Brăila este
un municipiu în sud-estul României și reședința județului cu același nume.
Orașul este situat pe malul stâng al Dunării. Conform ultimelor estimări
oficiale ale Institutului Național de Statistică, populatia orașului era, în
anul 2009, de 211884 de locuitori, fiind al 10-lea oraș din țară după numărul
de locuitori. Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării,
apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică și de
călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar și pe
câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert,
1339). Sus am postat stemele 1865 - 1918, interbelică, comunistă și actuală ale
municipiului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură brăilene din vremuri diferite.
Palatul Administrativ
Hotelul Splendid
Biserica Sfântu Nicolae
Azilul de orfani
Berăria și Hotelul Francez
Biserica Sfântu Petru
Biserica Sfântu Gheorghe
Gara
Monumentul
Școlile Comunale
Moara de foc (Violatos)
Palatul navigației fluviale
Monumentul Traian - Piața Sfinții Arhangheli
Fabrica de Celuloză
Casa Verona
Calea regală (est)
Grădina Publică cu Castelul de Apă
Casa Ing. Budeanu
Casa Perlea
Casa Sulioti
Piața Sfinții Arhangheli
Portul
Sinagoga - Strada Coroanei
Strada Victoriei
Județul Brăila este un județ din provincia Muntenia, partea de est a
României, care își are reședința în orașul cu același nume. Județul se întinde
pe o suprafață de 4766 kilometri pătrați și numără aproximativ 373000 de
locuitori. Ca subunități administrative județul se compune dintr-un municipiu -
Brăila, 3 orașe - Însurăței, Ianca, Făurei și 40 de comune. Sus am postat harta, stemele
interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva
monumente de cultură și arhitectură ale județului, câteva trimiteri poștale
ilustrate și alte locuri de vizitat în acest județ.
Băile - Câineni
Biserica - Movila Miresii
Mănăstirea - Lacu Sărat
Primăria - Vișani
Mănăstirea - Măxineni
Biserica Sfântu Nicolae - Lacul Rezii
Vila Apostolescu - Lacu Sărat
Vila Regală - Lacu Sărat
Vila Segărceanu - Lacu Sărat
Administrația stațiunii - Lacu Sărat
Parcul Englez - Lacu Sărat
Restaurantul Untaru - Lacu Sărat
Restaurantul Anglo-Francez - Lacu Sărat
Tabăra de copii - Lacu Sărat
Vila M.S.Mihăilescu - Lacu Sărat
Parcul - Lacu Sărat
Parcul național Balta Mică a Brăilei
Popina Blasova
Rezervația naturală Lacul Jirlău
_________ooOoo_________
O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
10 acțiuni nominative în valoare de 5000 lei 1940
Societatea anonimă pe acțiuni UNIVERSUL - București
Cel mai mare ziar cotidian independent din România
Detaliu vignetă de pe o acțiune românească
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni franțuzești
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 31.01.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu