Epaminonda's Blog.....: INTERVIU ACORDAT SITE-ULUI NEGRU PE ALB

- Bună ziua domnule Victor Bivolu! Ne aflăm pe siteul literar Negru pe Alb unde fondatorii și-au propus să creeze o atmosferă plăcută, ca într-un castel clădit pe cuvinte, unde fiecare dintre noi își poate descătușa sufletul lăsând în urmă trăiri, opinii, sentimente. Poate că unele scrieri vor dăinui precum mesajul săpat în piatră, poate că altele se vor nărui precum un castel de nisip. Doar timpul va decide acest lucru, însă, atât cât viețuim, suntem datori să încercăm să facem clipa mai frumoasă dăruind cuvinte, descătușându-ne inima de tot ceea ce avem mai bun, mai frumos. Dumneavoastră sunteți cu siguranță dintre cei care dăruiesc. De aceea prin acest interviu sperăm să reușim să ne cunoaștem mai bine între noi. Așadar, ne puteți răspunde la câteva întrebări?

- La întrebarea doamnei Zarra, de a răspunde câtorva întrebări despre mine și activitatea mea, care să fie citite de membrii site-ului Negru pe Alb nu poate exista refuz. Din câte știu eu, doamna Zarra este o persoană deosebită iar cititorii site-ului sunt interesați de nou, interesați să cunoască. Așadar să purcedem la drum!

- Știați că prenumele dvs, Victor, este de origine latină și are semnificația de ''campion'', ''învingător'', ''victorios''? Acest nume a devenit popular mai ales în primele secole care au urmat apariției creștinismului, sensul fiind, la acea dată, de victorie a noii credințe. Pe de altă parte, a fost comun printre primii creștini, numele de "Victor" fiind purtat de mai mulți sfinți și de trei suverani pontifi. Ca nume englezesc, prenumele au fost destul de rare în Evul Mediu, dar au devenit foarte populare în secolul al XIX-lea, odată cu începerea domniei Reginei Victoria. Temperamentul generat de acest nume persoanei care îl poartă este sensibil și sincer. Persoana botezată Victor este foarte impresionabilă, având tendința de a lua asupra sa nu atât problemele altora, cât și sentimentele pe care aceștia le încearcă. Fire empatică, tinde să simtă aceleași emoții ca cei din jur, chiar dacă persoanele cu care intră în contact disimulează foarte bine. Persoanele care poartă numele de "Victor / Victoria" sunt adesea în căutarea echilibrului și armoniei în viețile lor. Sunt foarte atrase de lucrurile frumoase și pozitive ale vieții. Își doresc stabilitate în familie și la locul de muncă, încercând mereu să colaboreze cu cei din jur și le place să fie apreciați pentru munca depusă. "Victor" în diferite limbi ale lumii: "Bittor" (basca), "Vítor" (portugheza), "Víctor" (catalana, spaniola), "Vittore", "Vittorio" (italiana), "Vic" (engleza), "Viktoras" (lituaniana), "Wiktor" (poloneza), "Vitya" (rusa), "Gwythyr" (galeza), "Viktor" (suedeza, bulgara, croata, ceha, daneza, germana, maghiara, islandeza, macedoniana, norvegiana, rusa, sarba, slovaca, slovena, ucrainiana). Un purtător faimos al acestui nume a fost Victor Hugo, autorul francez care a scris, printre multe altele, „Mizerabilii” și „Cocoșatul de la Notre Dame”. Onomastica este sărbătorită la 11 noiembrie, de ziua Sfântului Mucenic Victor. Credeți că vi se potrivesc aceste însușiri? Și ce alte însușiri specifice dvs. ați mai adăuga?

- Confirm că nu stăpâneam acest noian de informații și parcă mă simt un pic măgulit. Cu referire la Sfântul Mucenic Victor, mi-a rămas în memorie puterea lui de sacrificiu. El a suportat chinuri groaznice ordonate de împăratul pământean pentru că și-a afirmat și susținut cu tărie credința în Împăratul Ceresc. Recunosc faptul că eu nu aș fi în stare de un astfel de sacrificiu deși sunt creștin ortodox practicant. Da, mă recunosc în însușirile prezentate în întrebarea dumneavoastră. Îmi place să ascult și să ajut, nu întotdeauna material, dar mereu cu sfatul. Adeseori sunt supărat pe mine că nu am tăria să ripostez cu tărie unor mojicii și nedreptăți pe care le întâlnesc. Țin foarte mult la familia mea, la neam, la oameni în general. Îmi iubesc țara, aș putea și striga asta în piață, deși ar putea părea desuet. Nicio pierdere materială nu mă descumpănește. Cred în iubire, și asta poate părea unora desuet.

- Ne puteți spune în câteva cuvinte cine sunteți și de unde veniți?

- Sunt un om ca oricare altul, cu necazuri, dorințe, vise și pasiuni. Sunt născut în data de 17 februarie 1953, în comuna Brăhășești, județul Galați, astăzi pensionar al Armatei Române, ofițer de artilerie în rezervă. Sunt căsătorit cu Maria din Buzău, avem împreună un singur copil la casa lui, căsătorit - cu Marina - tot în Buzău, care ne-au dăruit o nepoată super frumoasă Sara-Maria.

- Cu toții avem un sprijin, un model în viață. Modelul dumneavoastră care ar fi?

- Am mai multe modele de viață dar mă opresc la ION RAȚIU; Mi-a intrat la suflet două vorbe de-ale lui:

Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.”
"Nu critica niciodată, nici măcar prietenește, pe românul care se străduiește să apere sau să promoveze cauza națională. Fă tu mai bine decât el!

- Aveți și alte pasiuni, pe lângă cea a scrisului? Care ar fi acestea?

- Eu scriu, dar nu se cheamă că cunt scriitor. Nu o fac cu valențe artistice. Nu am acest talent, eu sunt adeptul științelor exacte, eu sunt adeptul lucrului făcut până la capăt. Am avut un vis dar acesta s-a năruit. Mi-ar fi plăcut să fiu arhitect sau inginer proiectant. Deși am învățat bine la liceu am fost nevoit să accept argumentul părinților că nu au posibilități de a mă întreține în astfel de facultăți. Ca ofițer de armată am avut pasiunea de a respecta întocmai regulamentele militare, astfel că de mai multe ori am fost recompensat și niciodată pedespit. După pensionare mi-am descoperit alte pasiuni, eu le zic hobby-uri, care îmi mănâncă tot timpul: numismatica, cartofilia, medalistica, epigrama și blogăreala. A se înțelege eu nu sunt comerciant ci colecționar, eu le păstrez cu mare grijă și le studiez. Dețin o colecție importantă de monede românești și bancnote din toată lumea, cărți poștale românești și străine din vremuri diferite, dar și câteva insigne și medalii. Să se înțeleagă că pasiunile enumerate până aici înseamnă mare cheltuială de bani, ori pensia mea nesimțită de 3000 lei nu îmi permite să investesc. În urmă cu vreo 15 ani mi-am dscoperit pasiunea de a scrie pe blog subiecte despre colecțiile mele, istorie, geografie, arhitectură, cultură, sport etc. Pe internet dețin domeniul http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro în care am postat peste 2400 de articole (poze și text) și pe care vă invit să-l vizitați și să comentați. O pasiune care mă necăjește, da există și pasiuni care te necăjesc, este epigrama. Epigrama este o creație literară, concentrată doar în patru versuri, care spune ceva, de obicei satirizează viciile omului. Primele trei versuri curg într-un sens iar al patru-lea ar trebui să curgă invers. Al patru-lea vers este poanta epigramei și el ar trebui să declanșeze hazul sau dacă nu măcar un zâmbet. Catrenul trebuie să nu fie licențios, să fie o construcție literară perfectă (ritm, rimă și măsură). Dacă privitor la rimă și măsură mă descurc cât de cât, îmi vine mai greu cu ritmul (urechea mea de artilerist nu simte accentul și ne accentul) și cu poanta. Asta e cauza necăjirii mele. Iată un exemplu de epigramă pe care îmi place să o postez aici:

MIE ÎNSUMI

Mă privesc în buletin

Și la Dumnezeu mă-nchin

Să îmi apere destinul

Și să îmi sporească... vinul!

- Credeți că aveți vreo slăbiciune față de ceva sau față de cineva?

- Ca orice bărbat am slăbiciune la vinul bun și femeia frumoasă.

- Care este complimentul pe care îl primiți cel mai des?

- Responsabil.

- Care credeți că este granița fină dintre a fi prea concis și a fi prea vorbăreț?- Să vorbești când trebuie, unde trebuie și doar ce trebuie, altfel spus “să vorbești când ești întrebat”, sau și mai pe șleau spus “să nu vorbească gura fără tine”.

- Vi se întâmplă să simțiți că aveți dușmani printre prieteni?

- În general am știut să-mi aleg prietenii și nu am prea mulți, deci nu am avut astfel de surprize.

- Ați minți pentru a acoperi un adevăr greu de spus?

- Greu de spus, nu mi s-a ivit o astfel de ocazie până în prezent.

- Unde v-ar plăcea să călătoriți?

- Oriunde în lume, dar încă nu-mi cunosc destul țara, și o iubesc enorm.

- Care este cea mai frumoasă experiență pe care ați trăit-o?

- Reușitele în viață ale copilului meu, și nu au fost puține.

- Considerați că un cenaclu literar ca cel de pe siteul N/A, este un loc unde sufletul vibrează lecturând poemele și prozele expuse de către membri ai siteului?

- Nu știu ce să spun, nu sunt scriitor de literatură nu sunt nici critic literar, dar totuși am o părere pe care o voi spune și care s-ar putea să deranjeze pe unii. Cred că poezia modernă s-a cam depărtat de tiparele poeziei adevărate. Greu pricep mesajele unor poezii moderne, greu înghit construcțiile metaforice incluse în unele poezii moderne.

- Ce credeți despre opiniile lăudabile cât și despre cele critic-constructive în termeni decenți desigur?

- Toate sunt bine venite dar să fie sincere.

- Poezia contemporană a evoluat mult față de ceea ce se preda odinioară în școli. Credeți că este o evoluție benefică?

- Nu. Vedeți precizarea de la întrebarea nr.13.

- Preferați poezia în vers clasic sau pe cea în vers alb, liber? Argumentați, vă rog.

- Le prefer pe ambele dar să aibă un mesaj direct și ușor accesibil pentru inimă și suflet.

- Ce credeți despre activitatea desfășurată pe siteul N/A? Considerați că ar trebui adăugat ceva sau dimpotrivă înlocuit altceva?

- Cred că unii încearcă prea mult să-și promoveze propriile creații, adeseori de o calitate îndoielnică. Nu se face totul pentru promovarea culturii naționale și a naționalismului românesc autentic.

- V-ați publicat scrierile sau aveți în vedere acest lucru în viitorul apropiat?

- Mă bate gândul să public un volum de epigrame și unul de proză cu caracter autobiografic.

- Ce spun despre dvs. oamenii care vă cunosc?

- Că mă dau cam mare, că-s prea sigur de mine.

- V-a plictisit acest interviu?

- Nu. Deloc. M-a obligat să-mi adresez mie însumi niște întrebări.

- Vă mulțumesc pentru participare și vă doresc multă inspirație și mult succes pe viitor.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

CÂTEVA MEDALII ȘI
INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Set 3 medalii - Pana de aur a lui Eminescu - Premiile I, II și III

S.N.R. - (Societatea Numismatică Română)

G.C.M.E. - (Gruparea colecționarilor de medalii Eminescu)

Recent, gruparea colecţionarilor de medalii Eminescu a Societății Numismatice din România a emis prin Monetăria Statului o insignă cu baretă metalică (ca o distincţie), ce va fi acordată membrilor grupării care participă cu cele mai valoroase şi originale piese numismatice care au fost emise de-a lungul timpului, la expoziţiile dedicate aniversării sau comemorării marelui poet. În acest scop, au fost emise trei insigne cu acelaşi model, cu culori diferite după cum urmează: Premiul I, central s-a reprodus efigia poetului în semiprofil stânga suprapus pe o pană de scris. Sub efigie s-a gravat textul: „DONAŢIE” de către cel care scrie aceste rânduri. Pe segmentul circular al distincţiei s-a gravat textul: „PANA DE AUR A LUI MIHAI EMINESCU”. Premiul I este gravat pe fond roşu, Premiul II - pe fond galben şi premiul III - pe fond albastru. În concepţia machetatorului, a fost ideea de a cuprinde cele trei culori ale drapelului naţional al ţării: roşu, galben şi albastru pe cele trei insigne (distincţii). De menţionat că toate cele trei insigne au acelaşi text şi efigia poetului cu pana de scris. Bareta cu anou de susţinere a medaliei are dimensiunile de 10 mm pe înălţime şi 35 mm pe orizontală. Medalionul are diametrul de 30 mm. Din fiecare premiu au fost realizate câte 10 exemplare. Este o iniţiativă lăudabilă a grupării care a emis pentru prima dată cu acest simbol o piesă dedicată memoriei lui Mihai Eminescu. Distincţia (insigna) va fi acordată cu o diplomă specială ca răsplată a muncii celor mai valoroşi colecţionari de medalistică pe tema: Eminescu în medalistica românească.

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Insigna de Cruce Roșie - C.R.A. Cant.(?)

România a devenit Parte semnatară la prima Convenție de la Geneva din anul 1864 și a ratificat-o în anul 1874. Doi ani mai târziu, la data de 4 iulie 1876, a luat ființă Societatea Crucea Roșie din România și și-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colțea din București.

Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Roșii Române, se regăsesc importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino și Dr. Carol Davila. Sus am postat logo-ul Societății de Cruce roșie din România precum și un Carnet de membru elev al Crucii roșii a Republicii Populare Române din anul 1963.

Primul președinte al Crucii Roșii Române a fost Prințul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897.

La nici trei săptămâni de la înființare, în ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanță a Crucii Roșii Române a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre.

Pe baza solidarității ce unește Societățile Naționale surori, prima misiune a Crucii Roșii Române avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniți, indiferent de tabăra din care făceau parte. Sus am postat poza lui Dimitrie Ghica și un Brevet de soră infirmieră voluntară din anul 1942.

Deasupra am postat o Diplomă de Post școlar fruntaș de Cruce roșie, din anul 1960.

Sus am postat o Diplomă "Gata pentru apărarea sanitară" a Crucii roșii a Republicii Populare Române din anul 1958.

Sus am postat un Carnet de Medic evidențiat în munca medico-sanitară din anul 196

1916 - 1918 Centenarul războiului pentru întregirea neamului 2018

În baza Decretului nr.781 din 31 octombrie 2019, semnat de Președintele României, s-a conferit medalia de mai sus Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale în semn de apreciere pentru contribuția avută la păstrarea vie a memoriei faptelor de arme și a sacrificiului uman consemnat în războiul pentru Întregirea Neamului, ducând mai departe tradițiile istorice ale celor care și-au făcut datoria față de patrie.

Arcul de Triumf este un monument reprezentativ al capitalei, situat pe Şoseau Kiselef, în sectorul 1, la intersecția cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. A fost construit în amintirea Marii Uniri, în anul 1922. Restaurarea monumentului a avut loc în perioada anilor 1935–1936, sub conducerea arhitectului buzoian Petre Antonescu și încă odată în anul 2014. El comemorează victoria României în primul război mondial. Monumentul este de formă paralelipipedică, are o singură deschidere, înălțimea de 27 de metri, pe o temelie cu dimensiunile de 25 x 11,5 metri. În anul 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic. De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situația deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenția opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, așa cum ceruseră unele personalități, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Rușchița. De data aceasta, autorul, același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce privește finisajul exterior, cerând artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți nume cunoscute în perioada interbelică. Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Pe corpul monumentului sunt aplicate şi unele înscrisuri interesante pentru istoria naţională, precum și chipurile chipurile regelui Ferdinand si reginei Maria.Populația, și cu precădere numeroasele asociații și societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial, a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naționale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Arhitectul Victor G.Stănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate. Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României și a numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.După venirea la putere a comuniștilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, și inscripțiile de pe panourile laterale nefiind refăcute. Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei României. Cu toate acestea, fostul primar al Bucureștiului, Sorin Oprescu a declarat că Primăria nu deține actul de proprietate pentru Arcul de Triumf. Arcul de Triumf adăpostește un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie și film), Heraldica Marilor Familii Boierești (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 ( unde se găsesc și coroanele și sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) și pot urca pe terasa superioară. Conform unei expertize tehnice, încă din 1980 erau înregistrate grave degradări ale construcției care impuneau executarea unor lucrări de reparații capitale. Degradările structurale se referă la macerarea unor zone de zidărie, din cauza umezelii excesive provocate de infiltrațiile de apă și favorizate de lipsa totală de ventilație, precum și la fisurarea rampelor de scară și a unor zidării, consecințe ale cutremurelor din 1940 și 1977. În perioada ianuarie 2014 - 28 noiembrie 2016 s-au executat lucrări de consolidare și renovare a arcului de triumf. Cu această ocazie, pe părțile laterale au fost refăcute cele două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922.

Primul război mondial denumirea alternativă Războiul de Întregire a Neamului, în care s-au prăpădit milioane de oameni din toate continentele pământului, rămânând zeci de milioane de orfani, prăpădindu-se și averi de mii de miliarde, a produs o schimbare uriaș[ și în viața poporului român: eliberarea lui de sub jugul nemilos al străinilor și reîntregirea statului român între marginile Daciei, străvechea noastră patrie. Suferințele românilor din Ardeal au fost mari și necurmate de când au început unguri și sași, mai târziu și șvabi, să pătrundă cu încetul pe pământul nostru, începând dela râul Tisa spre Răsărit, unde se află Dacia noastră. În veacul al 13-lea și al 14-lea, prigonirile erau îndreptate mai ales contra religiei noastre răsăritene și contra organizației noastre administrative și judecătorești. Văzând că poporul român nu se lapădă de credința și legea adevărată, au iscodit asupriri diverse. Țăranii erau legați de glie, lipiți pământului, adică nu se puteau muta de pe o moșie nemeșească pe alta. Ei, cu soțiile și copiii lor, munceau moșia nobilului, lucrau în curtea lui, uneori săptămâna întreagă, așa că nu-și puteau vedea și de pământul și vitele lor. Afară de munca aceasta trebuiau să facă nobilului daruri: vaci, caș, unt, grâu, fân, ouă, pui, găini, a zecea parte din porci, din miei, oi, din mierea dela albine. Tot țăranii făceau serviciul militar și tot ei plăteau dările. Românii erau opriți de-a avea arme, de-a umbla călare, de-a purta haine de postav și cămăși de pânză. În orașe, înlăuntrul zidurilor de împrejmuire, Românilor nu le era iertat să se așeze. În Sibiu obișnuiau cei din Sfatul (consiliul) săsesc al orașului să poruncească din când în când să se dea foc caselor Românilor așezați în afară de ziduri, dacă li se părea că prea se înmulțesc. Carte rar de putea învăța Românul și atunci numai dacă avea să se facă preot. De veacuri întregi, străinii pripășiți pe pământul nostru românesc, aveau numai batjocuri la adresa Românului, încercând ca prin ele să-i nimicească mândria îndreptățită de Român, ca doară-doară Românul va ajunge la convingerea, că el e născut să fie rob! Partea cea mai mare a Românilor din Dacia veche, astăzi România mare, a reușit să înființeze două principate românești, spre Miazăzi și Răsărit de la Ardeal, anume Muntenia (Țara Românească) și Moldova. Înființarea acestor principate s'a făcut și cu ajutorul Românilor din Ardeal, de unde au trecut mulți peste munți, ca să scape de prigonirile străinilor năvăliți în Ardeal. Aceste două principate românești au ajuns cu timpul să plătească tribut Turcilor, cari supuseseră și Ungaria în veacul al 16-lea, prefăcând partea locuită numai de Unguri (Pusta și capitala lor Buda) în țară turcească, iar pe principele Ardealului silindu-l să plătească și el tribut ca și Muntenia și Moldova. Se știe că domnitori din Principate precum Petru Rareș și Mihai Viteazu s-au gândit și au încercat o unire a Principatelor cu Ardealul. Din 1859 încoace, când s'a făcut Unirea Principatelor române, Moldova și Muntenia, sub domnia lui Cuza ajutoarele au fost tot mai mari. Se trimiteau, uneori pe ascuns, mii și mii de cărți românești. Bisericile și școlile românești erau ajutate, tot pe ascuns, cu sute de mii de lei (aur). Vechiul partid național ardelean primea de asemeni ajutoare mari în lupta contra asupririi guvernelor ungurești din Budapesta. Zeci și zeci de mii de Ardeleni refugiați în România veche, fie ca să scape de prigonire, fie că să-și croiască o soarte mai bună, erau îmbrățișați cu căldură, sprijiniți, cinstiți. Când a sunat ceasul, Românii din România veche, crescuți timp îndelungat cu ideea de-a dezrobi pe frații lor din Austro-Ungaria, au pus cu înflăcărare mâna pe arme pentru eliberarea Ardealului și a Bucovinei, apoi și a Basarabiei. Deși războiul a pornit și din alte considerente românii din toate provinciile au luptat cu unirea în suflet. Și după lupte grele idealul s-a împlinit, s-a creat România Mare prin aducerea în interiorul acelorași fruntarii a Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei. În acest conflict armat s-au înregistrat per total aproximativ 13 milioane de morți (de ambele părți) din care români – aproape 900000.

Set 2 insigne - Asociația sportivă Recolta și

Evidențiat în munca sportivă - Asociația sportivă Recolta

Se pare că această asociație sportivă a existat undeva în mediul rural. Se cunoaște despre existența a mai multe asociații sportive cu titlul "Recolta", în mediul rural românesc. După instaurarea comunismului în România, regimul a instituit un amplu ansamblu de măsuri de convingere-impunere-schimbare a conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător conștient al cuceririlor revoluționare ale poporului.” Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, “la sânge”. În acest scop s-a instituit un sistem stufos de insigne și decorații pentru distingerea oamenilor cu merite în aceste domenii. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate de metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. Și insigna Evidențiat în munca sportivă face parte din acest ansamblu de distincții. De pe insignă nu lipsesc simbolurile comuniste; brazii, munții (frumusețile patriei), spicele de grâu (bogăția țării) și brâul purpuriu de pe marginea insignei (lupta eroică a clasei muncitoare).

Insigna - A.S.R. (?)

Cu referire la insigna de mai sus chiar nu am nicio informație și nici nu pot să-mi dau seama cam ce ar putea fi, deoarece domeniul este foarte larg. După banda tricoloră de la partea superioară se înțelege că este o insignă românească dar A.S.R. poate însemna multe domenii, cel mai mult posibil ar putea fi vorba despre Asociația studenților români, dar cine știe? Aștept și părerea ta, cititorule, la rubrica comentarii imediat sub articolul de blog.

Insigna - Să fim noi înșine - Fundația România 2000

Fundația România 2000 este dintre multele fundații înființate în țara, însă aceasta promovează excelența în toate domeniile de interes național. Sloganul acestei fundații - Să fim noi înșine - este de inspirație liberală și îndeamnă pe toți românii la efort propriu și continuu pentru propășirea țării și să nu mai așteptăm ajutoare de dinafară.

Coloana Infinită, cunoscută în mod greșit și sub denumirea "Coloana infinitului" este opera sculptorului român Constantin Brâncuşi, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu , compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului şi Masa tăcerii. Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15 moduli octaedrici suprapuşi, respectiv având la extremităţile inferioară şi superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiţi „mărgele” de către autorul lor. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana recunoştinţei fără sfârşit” şi a fost dedicată soldaţilor români din primul război mondial, căzuţi în 1916 în luptele de pe malul Jiului. Privitor la geneza coloanei între celelalte sculpturi brâncuşiene, există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Se pare că încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat"trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn", iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată "Proiect arhitectural", datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea "un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească". Coloana a fost turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroşani. Şeful proiectului a fost inginerul Ştefan Georgescu Gorjan,proiectul de executie şi calculele au fost făcute de inginerul Nicolae Hasnas , execuţia stâlpului central a fost coordonată de maistrul-şef Ion Romoşan iar execuţia modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută de maistrul tâmplar Carol Flisec în colaborare directă cu Brâncuşi, care sosise de la Paris special pentru a supraveghea turnarea coloanei. Elementele componente ale coloanei sunt următoarele: Nucleul metalic din ţeavă pătrată cu latura de 42 cm, asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m şi 9,4 m; Fundația din beton, care ajunge la adâncimea de 5 m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de 4,5 , orientată în jos; "Mărgelele" (cum le numea Brâncuşi) din fontă, "înşirate" pe nucleu, în număr de 17: Un semielement de bază, cu înălţimea de 136 cm; 15 moduli octaedrici, cu înălțimea de 180 cm fiecare; Un semielement la vârf cu înălţimea de 90 cm. Alămirea coloanei s-a făcut la faţa locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România şi a fost adusă special din Elveţia. Greutatea totală a Coloanei (nucleu + "mărgele") este de 29173 kg. Cea care a comandat lucrarea a fost Aretia Tătărescu (prin Societatea "Liga Nașională Femeilor Gorjene"), care i-a acordat lui Brâncuşi deplină libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar necesar. În anii '50, guvernul român, sub influenţa sovieticilor a plănuit să demoleze coloana, considerând că sculptura lui Brâncuşi ar fi un exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost pus niciodată pus în aplicare.

________ooOoo________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

CU CUPOANE DETAȘABILE