Epaminonda's Blog.....: FILATELIE – VECHI MONEDE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC ACTUAL

În urmă cu ani buni Romfilatelia a emis o atractivă serie filatelică reprezentând câteva monede care au circulat cândva în spațiul românesc de astăzi.

Cea mai veche emisiune de monede cunoscută pe teritoriul României a fost pusă în circulaţie prin anul 480 Î.Hr. Este vorba despre frumoasa drahmă de argint, emisă de cetatea Histria, care are pe avers simbolul orașului, reprezentat de un vultur pe un delfin spre stânga, și legenda IΣTPI (ISTRI) iar pe revers două capete umane alăturate și inversate. Astfel de monede s-au descoperit, în general, în aria directă de influență a Histriei (în Dobrogea) dar există şi descoperiri în sudul Moldovei, Oltenia şi sud-vestul Transilvaniei. Odată cu trecerea timpului, greutatea drahmei istriene a scăzut, de la 7 - 8 grame în secolul V Î.Hr. la 5 - 6 grame în secolul IV Î.Hr. Pe lângă drahme, la Istria au fost bătute şi alte monede divizionare din argint cu aceleaşi caracteristici iconografice: hemidrahmă, egală cu jumătate dintr-o drahmă, sfert de drahmă, obol, egal cu 1/6 dintr-o drahmă, hemiobol, egal cu 1/2 dintr-un obol sau egal cu 1/12 dintr-o drahmă.

Didrahma s-a bătut undeva la sfîrşitul secolului II - începutul secolului I înaintea erei noastre. Monede de acest tip au fost găsite în special în partea de vest a Munteniei şi în cea de est a Olteniei. Ele imită şi simplifică mult tetradrahmele regelui Filip al II-lea al Macedoniei, care purtau pe o faţă chipul lui Zeus, cu barbă şi încununat cu lauri, iar pe cealaltă faţă un călăreţ şi legenda Filippou (cu litere greceşti). Deşi redă lacunar originalul macedonean, totuşi simplificarea dacică denotă o creativitate aparte şi o putere de abstractizare spectaculoasă în felul ei.Datorită procedeului tehnic de batere multe din drahmele dacice au formă convex-concavă, formă numită schifată (sau scyphată, de la cuvîntul grecesc skyphos, care înseamnă ceaşcă). Pe imitaţia dacică legenda lipseşte cu desăvîrşire, pentru reproducerea desenului folosindu-se din belşug linii şi globule. Nicolae Iorga în lucrarea Istoria românilor, Strămoşii înainte de romani, scria despre imitaţiile dacice ale tetradrahmelor macedonene: „...neîndemînateci tehnicieni locali dădeau monedele corogite în care abia se mai deosebeşte chipul lui Zeus şi calul ...”. I se spunea didrahmă, din cauza masei scăzute. Moneda originală emisă de regele macedonean Filip al II-lea era mai grea, fiind tetradrahmă. Redau mai jos câteva dintre caracteristicile tehnice ale didrahmei: diametru – 23 milimetri, greutatea – 8,645 grame, material – argint, puritatea – 62,5%, cant – neted, preț unitar actual de catalog – 100 dolari SUA. O astfel de piesă poate fi văzută și la Muzeul județean Teleorman – Alexandria.

Sestertul a fost o mică monedă din argint, cea mai mică din sistemul roman, cântărind puțin peste un gram, emisă într-un tiraj destul de redus.

Numele său vine de la valoarea sa originală: inițial, această monedă valora 2 ași și jumătate, adică 1/4 dintr-un denar. Sesterț vine de la semis tertius, (care conține două și jumătate), în total: „doi ași și jumătate de as”. Începând de la împăratul Augustus (sfârșitul secolului I Î.Hr.) care reorganizează întregul sistem monetar, sesterțul devine o monedă mare din „cupru galben” sau alamă cântărind 1/12 dintr-o livră romană, adică vreo 27 de grame. Acest metal, mai apreciat decât cupru roșu, era denumit oricalc de către antici, termen căruia îi dădeau cu plăcere, prin etimologie populară, semnificația de „cupru de aur”. Literele S C, frecvent prezente pe reversul sesterților semnifică „Senatus Consulto”, pentru a reaminti faptul că emisiunea monedelor de bronz era făcută sub controlul Senatului roman. Sesterțul a fost emis în forma tradițională până la domnia lui Gallienus (253 - 268). Pe aversul moneda postate mai sus este reprezentat bustul în profil al împăratului Traian și aplicată circular inscripția: “IMP CAES NERVAE TRAIANO AVG GER DAC P M TR P COS V P P,” ceea ce aproximativ ar însemna “Augustul Traian - împărat roman și al altor provincii (Germania, Dacia, etc). Pe revers este reprezentată zeița Victoria stând în picioare, între literele S și C, cu mâna pe un scut pe care scrie „VIC DAC” și circular aplicată inscripția: “SPRQ ORTIM O PRINCIPI” - ??? Astăzi, sesterții sunt căutați de colecționari pentru marele lor modul, scenele uneori spectaculoase pe care le reprezintă, și pentru patina de diferite culori care irizează suprafața lor metalică. În anul 2006, pentru a marca împlinirea a 1900 ani de la începerea romanizării Daciei și a latinizării spațiului carpato-dunărean, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondila o emisiune cu tematică daco-romană, ce cuprinde patru replici după monede romane antice, emise ulterior cuceririi Daciei de către împăratul Traian. Una din cele patru monede este o replică după un sesterț din bronz emis de împăratul Traian între anii 112 și 114 D.Hr.

În prima parte a domniei, Mircea a bătut ducați de argint care aveau o iconografie similară celor puși în circulație de către predecesori: pe avers scut și pe revers acvilă cu capul întors spre stânga, ținând cruce în cioc, așezată pe un coif. Studierea materialului numismatic a relevat că ducații puși în circulație aveau legenda în limba latină sau în slavonă. Anul 1402 aduce schimbări importante în privința relațiilor cu Imperiul Otoman. Înfrângerea și capturarea sultanului Bayazid I de către mongolii lui Timur Lenk au deschis calea luptelor pentru putere în cadrul Imperiului Otoman. Înfruntarea dintre fiii lui Bayazid I a fost atent speculată de către voievodul Mircea, care îl sprijină mai întâi pe Musa împotriva emirului Süleyman, cu scopul slăbirii puterii otomane. La început, Musa a fost înfrânt și s-a refugiat în Țara Românească, însă cu ajutorul lui Mircea reușește în 1411 să ocupe Adrianopol, capitala de atunci a statului otoman, și să devină sultan. În această perioadă Țara Românească atinge limitele dezvoltării teritoriale. Pe această monedă voievodul este reprezentat în stilul în care erau gravate imaginile împăraţilor pe monedele bizantine. Ca tip această monedă e cunoscută de numismatica românească sub numele de ducat muntean, corespunzînd sistemului de ducaţi bătuţi la Veneţia în 1202. Legendele de pe monedele lui Mircea cel Bătrîn au fost scrise fie cu caractere chirilice, fie cu caractere latine. În cazul lui Mircea, dar şi a altor voievozi, există multe variante de monede, diferenţele datorîndu-se variaţiei literelor din legendă, setului de caractere cărora literele aparţin, însemnelor de monetărie (de obicei prezente atît pe avers cît şi pe revers, în mod normal diferite) şi, desigur, greşelilor de scriere. Nu este exclusă nici folosirea ligaturilor - combinaţii de două sau chiar trei litere - la scrierea legendelor. La o analiză, chiar superficială, a monedelor munteneşti, apare firesc bănuiala că machetatorii erau cel mai adesea analfabeţi. Acest fapt a condus la mărirea consistentă a numărului de variante de monede emise.

Grosul moldovenesc a fost prima unitate monetară a Principatului Moldovei, emisă de către domnul Petru Mușat al II-lea în anul 1377. Moneda avea un diametru de 18 milimetri și o greutate variabilă (de obicei 0,97 de grame), în totalitate din argint și avea corespondență în sistemul monetar polonez. Emisiunile lui Petru Mușat purtau pe avers stema Principatului Moldovei: capul de bour, cu o stea între coarne, iar pe revers un scut despicat, având în câmpul I șase fascii, iar în câmpul II un număr variabil de flori de crin (șapte, șase, cinci, patru, trei, două sau o singură floare de crin). Groși se bat și în următoarele domnii moldovene (Alexandru cel Bun, Iliaș Rareș, Ștefan al II-lea, Petru Aron și Petru al II-lea). O adevărată reformă a sistemului monetar din Moldova a avut loc în timpul lui Ștefan cel Mare. Acesta păstrează standardul ponderal stabilit în timpul celei de-a treia domnii a lui Petru Aron (1455 - 1457), și anume 0,60 grame pentru gros și 0,30 grame pentru jumătatea de gros, dar utilizează argint de bună calitate, ceea ce este reflexul unei perioade de stabilitate economică. Ducații lui Ștefan cel Mare se recunosc după inscripțiile aplicate circular pe ei, pe ambele fețe: „MONETAMOLDAVIE” – avers și „STEFANVSVOIEVODA” – pe revers. Pentru început groșii moldovenești circulau doar în Moldova, iar începând de la domnia lui Alexandru Lăpușneanu încep să fie circulați și în Transilvania sub forma dinarilor maghiari.

Aici este reprezentată moneda de un taler, bătută la Brașov, în anul 1601. Pe avers se distinge pajura austro-ungară, cu aripile larg desfăcute, iar pe revers stema plină de istorie a orașului de la poalele Tâmpei - Brașov (în limba germană - Kronstadt și maghiară - Brasso). Moneda este de formă rombică cu dimensiunea laturilor între 33 și 38 milimetri, cântărește aproximativ 28,43 grame și este confecționată din argint. Prețul actual unitar de catalog al acestei piese numismatice este 100 euro. Pe aversul acestei monede se distinge stema stilizată a provinciei imperiale Transilvania și inscripția circulară: “SIGIS TRANS ET SACROM IMP PRIN” ccea ce aproximativ s-ar putea traduce “Sigismund al Transilvaniei și Sfântul împărat...”. Reversul monedă, pe lângă câteva ornamente decorative, redă stema orașului Brașov (foarte apropiată celei actuale) și următoarele inscripții: “DEO VINDICI PATRIAE”, tradus “Dumnezeu salvează patria”, 16-01 (anul baterii monedei) orizontal, și “MONETA CIVITATIS CORONENSIS” tradus “Moneda orașului Brașov” circular.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI CÂTEVA
INSIGNE DIN JUDEȚUL
BISTRIȚA-NĂSĂUD

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

M.S. Regele Carol I 1839- 1914

140 de ani de la Proclamarea independenței

de stat a României 1877 - 2017

Expoziția filatelică națională Virtus romana rediviva

Ediția a X-a - Bistrița 6 -14 mai 2017

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

Coroana regală a României s-a confecţionat din oţelul unuia dintre tunurile turceşti capturate de români la Plevna, în timpul războiului din 1877. Tunul era unul foarte modern pentru vremea sa, fiind de fabricaţie germană, marca Krupp. Coroana de oţel a României a fost confecţiontă la Arsenalul Armatei, situat pe Dealul Spirii. Decizia de a se confecţiona o coroană de oţel, în locul uneia de aur, are o înaltă semnificaţie politică şi filosofică, reflectând, în acelaşi timp şi concepţia lui Carol I despre monarhia modernă. Aceasta are forma obişnuită a coroanelor regale: un cerc frontal din oţel decorat cu romburi şi perle din oţel. De la marginea superioară a cercului se ridică opt fleuroane mari continuate cu opt cercuri perlate care se unesc în mijloc într-un glob în care se află Crucea "Trecerea Dunării". Cu aceiaşi coroană s-a încoronat şi Regele Ferdinand, la Alba Iulia, în anul 1922.

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite în războiul ruso-turc din 1877 – 1888 . În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121000 kilometri pătrați cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de stat vasal al Imperiului Otoman. În timpul domniei lui Cuza, statul român trecuse printru-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suzerană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. După abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice, s-a desfasurat prin intermediul românilor din străinătate o ampla activitate propagandistica pentru influențarea opiniei publice internaționale și crearea unui curent favorabil intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani. Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale. Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 aprilie 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României. Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanent, teritorială și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125000 de oameni, din care efectivele armatei operative a fost de 66000 de soldați, 12300 de cai și 190 de tunuri. Pe data de 9 / 21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de către români. Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”. Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele.

Insigna - Expofil - Filex Transilvanica - Ediția XXV

Bistrița 25.08.2018

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică.

Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale.Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Marea Unire din 1918 a fost rezultatul unui proiect de țară la care a contribuit toată națiunea, de la oamenii politici și ofițerii care au gestionat situația creată de Primul Război Mondial, până la țăranii care s-au rupt de glie și au apărat patria cu arma în mână. Când a izbucnit războiul, românii se aflau răspândiți în trei state – Regatul României, Austro-Ungaria și Rusia țaristă. Conflagrația mondială a adus românilor de pretutindeni încercări grele: concentrarea pe front, internări în lagăre, refugii, boală, foamete etc. Însă, la sfârșitul războiului, situația s-a întors în favoarea lor și s-a creat posibilitatea unirii într-un singur stat.

Prima provincie care s-a unit cu Țara a fost Basarabia. Partea de răsărit a Moldovei istorice a ajuns în granițele Rusiei în 1812, după înfrângerea Imperiului Otoman într-un război cu trupele țarului. În februarie 1917, țarul a fost alungat de revoluționari, iar popoarele din imperiu au început să ceară drepturi naționale. În noiembrie 1917, Marele Congres al Ostașilor Moldoveni a decis convocarea unui Sfat al Țării, o adunare care trebuia să fie aleasă și reprezentativă pentru toate naționalitățile și straturile sociale. Sfatul Țării a proclamat mai întâi autonomia Basarabiei, iar mai apoi, independența. Copleșiți de dezordinile provocate de soldații ruși și germani, liderii basarabeni au cerut intervenția armatei române, care a trecut Prutul și a stabilizat regiunea. Conștienți că singura soluție pentru Basarabia era unirea cu România, liderii Sfatului Țării au început negocieri cu guvernul de la Iași. Autoritățile române au propus dezbaterea chestiunii unirii în ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918. În deschiderea lucrărilor au vorbit Ion Inculeț, președintele Sfatului, și Alexandru Marghiloman, prim-ministrul român. Unirea a fost aprobată cu majoritate de voturi, fiind acceptată imediat de Marghiloman, iar mai apoi de Regele Ferdinand I.

A doua regiune care a proclamat unirea cu Regatul României a fost Bucovina. Teritoriul fusese desprins din Moldova istorică în anul 1775, printr-o tranzacție dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Înfrânți în Primul Război Mondial, austriecii au încercat să păstreze unitatea statului printr-o proclamație a împăratului, prin care propunea federalizarea. Pentru bucovineni nu avea însă nici un plan concret, drept pentru care ucrainenii au lansat mai multe proiecte de integrare a fostelor teritorii moldave în statul pe care și-l proiectau în regiune. Începând din luna octombrie 1918, Iancu Flondor, Sextil Pușcariu și alți patrioți bucovineni au inițiat organizarea politică a românilor și au cerut unirea cu Regatul României. Datorită dezordinilor provocate de naționaliștii ucraineni și bolșevici, Consiliul Național al românilor a cerut intervenția armatei române în Bucovina. Generalul Iacob Zadik și ostașii săi au intrat în Cernăuți la 11 noiembrie, restabilind ordinea în oraș. Naționalitățile din Bucovina au fost convocate, la 28 noiembrie, într-un Congres General, votând cu majoritate zdrobitoare unirea „pe vecie” cu România.

Desăvârșirea unității naționale a românilor s-a consacrat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Ca și bucovinenii, ardelenii au trecut la acțiuni concrete pentru viitorul lor după destrămarea Austro-Ungariei, în octombrie 1918. Întruniți la Oradea, patrioții transilvăneni au decis că națiunea română era „liberă de orice înrâurire străină”. Declarația a fost citită de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, iar apoi românii au convocat o Mare Adunare Națională, care să decidă soarta Transilvaniei. O parte dintre delegați au fost aleși prin vot universal, iar restul au fost desemnați din rândul clerului și asociațiilor culturale. Adunarea s-a ținut la Casa Armatei din Alba Iulia, iar cei 1288 de delegați au votat unirea teritoriilor locuite de românii din Ungaria cu Regatul României.

Insignă schlarafia - Harmonikus Nosen (Năsăud)

Schlarafia a fost o organizaţie publică având ca scop principal promovarea culturii, a artelor, umorului, ştiinţelor şi luminarea membrilor săi. Insignele schlarafe curente, care se acordau membrilor, conferenţiarilor proprii şi invitaţilor la şedinţe erau, de regulă, în număr mare fiind din tablă presată, lustruită, galvanizată, aurită, argintată, brunată etc. şi nu aveau întotdeauna şi sistem de prindere, câteodată doar orificii, găici pentru coaserea pe material textile sau alte materiale ca suport având uneori două corpuri de regulă fără panglici, rareori din metal preţios sau cu email. Toate insignele schlarafe au de regulă reprezentări – semnul adoptat – ca : păsări, animale, plante, construcţii, instrumente de lucru şi uz casnic şi artistic, chiar unele reprezentări imaginare, dar care în mod obligatoriu trebuiaiu să redea superioritatea membrilor grupării. Timişoara situată pe calea de legătură a estului cu vestul, a luat ca exemple sociale, economice, culturale şi umaniste pe cele de cea mai bună calitate şi le-a aplicat în limita posibilităților.Insigna de mai sus este o insignă schlaraffe confecționată din tablă cuprată (brunată), cu o înălţime de 3,5 centimetri şi lăţimea maximă de 3,03 centimetri, având o greutate de 3,46 grame. Aversul este de fapt o bufniţă cu ochi de sticlă roşie şi aripile defăşurate care cuprind capul păsării. Sub gâtul bufniţei este o carte deschisă care pe mijlocul celor două pagini (dreapta şi stânga) are literele LU, cartea este flancată în dreapta de un mojar cu pistil şi în partea stângă de o retortă, sub care avem un acordeon extins, iar între ghearele picioarelor avem un cartuş cu litere în relief ce formează textul „HARMONIKUS NOSEN”. Reversul insignei anepigraf, are un sistem de prindere tip bandă din tablă cositorită şi galvanizată.

Insigna - Societatea cicliștilor din Bistrița 1895

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - SMURD Bistrița - Năsăud

5 ani 2009 - 2014 - 3 decembrie 2014

Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (abreviat) SMURD este o unitate de intervenție publică integrată de importanță strategică, fără personalitate juridică, având în structura sa echipe integrate de reanimare, specializate în acordarea asistenței medicale și tehnice de urgență, precum și echipe cu personal paramedical, specializat în acordarea primului ajutor calificat. Acest serviciu funcționează în cadrul Inspectoratelor județene pentru situații de urgență, având ca operator aerian structuri de aviație ale Ministerului Afacerilor Interne, în colaborare cu spitalele județene, regionale și cu autoritățile publice locale. SMURD a luat ființă la Târgu Mureș în anul 1991, sub coordonarea medicului romîn de naționalitate palestiniană Raed Arafat. A devenit un serviciu de importanță națională odată cu Legea 121 a Corpului Pompierilor Militari; până în acea dată a funcționat ca centru național pilot.

Serviciul Mobil de Urgență Reanimare și Descarcerare (SMURD) din Bistrița-Năsăud a fost inaugurat în decembrie 2009. SMURD Bistrița Năsăud a parcurs cu succes următoarele etape: 2009 – UPU; 2010-2019 – UPU- SMURD; 2020 – UPU-SMURD cu heliport. Cele șase module SMURD sunt distribuite în punctele de lucru din Bistrița, Beclean, Năsăud, Sângeorz-Băi, Prundu Bârgăului și Lechința. În zece ani de activitate echipajele SMURD Bistrița – Năsăud au gestionat 40684 afecțiuni medicale, 13548 traumatisme, 3977 misiuni de transport inter clinic, 5823 afecțiuni cardiace, 6879 afecțiuni neuro psihiatrice, 2918 intoxicații, 3448 de misiuni de prim ajutor la accidente rutiere și 2097 alte afecțiuni. În 212 situații de urgență, organismele pacienților au răspuns manevrelor protocolului de resuscitare, astfel că aceștia au fost predați, cu funcții vitale, la UPU SMURD.

Capac de canalizare

Trecem zilnic și cu nepăsare, călcând cu picioarele sau cu roțile vehiculelor ori autovehiculelor mari capace metalice, foarte adesea mai joase sau mai înalte decât nivelul covorului asfaltic, înjurând printre dinți că ne distrug suspensia mașinilor. Acestea sunt capace din fontă montate de către municipalități pentru acoperirea canalelor subterane de apă, canalizare sau telecomunicații. Pe multe dintre aceste capace este gravată stema orașului sau a municipiului și având în vedere că aceste capace sunt foarte durabile, ele având deci o vechime, prezintă interes pentru colecționarii numismați de medaliști din lume desigur nu pentru a le fura și colecționa ci măcar pentru a le fotografia.

Mai sus admiri un astfel de capac montat de Primăria municipiului Bistrița pe care este redată vechea stemă a orașului.

Bistrița (în germană Bistritz, Nösen și în maghiară Beszterce) este un munIcipiu și reședința județului Bistrița – Năsăud, provincia istorică Transilvania, România. Împreună cu cele șase localități componente: Unirea, Slătinița, Ghinda, Viișoara, Sigmir și Sărata, localitatea se întinde pe o suprafață de 14547 hectare și numără aproximativ 75000 de locuitori. Prima atestare documentară a orașului provine din anul 1241. Sus am postat stema actuală și stema veche a orașului Bistrița. Mai jos admiri pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din orașul Bistrița.

Piața

Banca națională

Biserica greco-catolică

Biserica piaristică

Biserica catolică și Hotelul Frisch

Biserica evanghelică

Cafeneaua Corso

Casa argintarului

Casa de cultură

Direcția silvică

Gara

Hotelul Fritsch

Liceul Andrei Mureșaniu

Liceul evanghelic

Biserica greco catolică

Poarta cetății

Prefectura nouă

Prefectura veche

Primăria

Școala evanghelică de fete

Sinagoga

Turnul dogarilor

Bistrița-Năsăud este un județ din provincia istorică Transilvania, România, care se învecinează cu județele Cluj la vest, Maramureș la nord, Suceava la est și Mureș la sud. Din punct de vedere administrativ județul este compus dintr-un municipiu – Bistrița, 3 orașe – Beclean, Năsăud și Sângeorz - Băi precum și 58 de comune cu 235 de sate. Județul numără aproximativ 278000 de locuitori, se întinde pe o suprafață de 5355 kilometri pătrați și are reședința administrativă în municipiul Bistrița. Deasupra am postat stema și harta actuală a județului Bistrița-Năsăud. Mai jos am postat pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură și ale unor frumoase locuri de vizitat în acest județ, dar și câteva vederi generale din vremuri diferite.