Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1881 statul independent România a pus în circulație o monedă de 2 lei cu chipul lui Carol I – domn. În câmpul central al aversului monedei este reprezentată stema mare a Regatului România, încadrată între cifra 2 și litera mare de tipar L, însemnând 2 lei – valoarea monedei. Sub stemă este inscripționat anul emiterii monedei – 1881, imedait în dreapta este reprezentat un spic de grâu iar în partea opusă este aplicată litera mare de tipar V (simbolul monetăriei din Viena, unde s-a bătu moneda). Deasupra stemei periferic și circular pe marginea monedei e aplicată inscripția ROMÂNIA. În câmpul central al reversului este reprezentată efigia domnului spre stânga. Sub gâtul domnului este aplicată inscripția: „HULLRICH” – numele gravorului monedei, și circular periferic pe marginea monedei este aplicată inscripția: “CAROL I DOMNUL ROMÂNIEI”. De precizat că pe marginea monedei, atât pe avers cât și pe revers este realizat câte un cerc perlat.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 1881, valoarea – 2 lei, forma – rotundă, diametrul – 27 milimetri, greutatea – 10 grame, material compoziție – aliaj de argint și cupru (argint 83,5% și restul cupru), cant - zimțat, realizată – la monetăria din Viena, gravorul – Kullrich și tirajul – 1150000 de piese.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.
2. În data de 16 aprilie 2018 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 330 de ani de la tipărirea Bibliei de la București. Aversul monedei redă portretul domnitorului Șerban Cantacuzino, inițiatorul tipăririi Bibliei de la București, și un fragment al acesteia; inscripţia ,,Romania”, valoarea nominală „100 Lei”, stema României și anul de emisiune „2018”. Reversul monedei redă stema lui Șerban Cantacuzino, tipărită în interiorul Bibliei de la București, și inscripţia circulară „330 DE ANI DE LA TIPARIREA BIBLIEI DE LA BUCURESTI”.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală: 100 lei; metal: aur; puritate: 90%; formă: rotundă; diametru: 21 milimetri; greutate: 6,452 grame; calitate: proof; cant: zimțat; tiraj: 250 exemplare și preț unitar de achiziție fără TVA: 1695 lei.

Șerban Cantacuzino (născut în anul 1640 și decedat la data 29 octombrie/8 noiembrie 1688). A fost membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, fiind fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și frate al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino.În calitate de conducător al statului muntean aflat sub vasalitatea turcilor, a participat alpturi de armatele otomane la asediul Vienei din anul 1683. A negociat însă cu imperialii trecerea Țării Românești în tabăra creștină, năzuind la poziția de protector al creștinilor din peninsula Balcanică, habsburgii promițându-i tronul imperial al unui Constantinopole eliberat de păgâni. După moarte a fost succedat în domnie de Constantin Brâncoveanu.

Biblia de la București (cunoscută și sub denumirea de Biblia lui Șerban Cantacuzino) a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată în anul 1688. Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament. Patronul cultural al Bibliei de la Bucureşti este domnitorul Şerban Cantacuzino, care n-a avut şansa să vadă cartea în forma finală, aceasta fiind tipărită la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Traducerea a început în jurul anului 1682 având ca surse de plecare:Septuaginta (Veneţia, 1687), Biblia sacra polyglotta (Londra, 1653-1657), Vechiul Testament (Nicolae Milescu-Dosoftei, 1662-1668), Noul Testament (Alba Iulia, Simion Ştefan, 1648), comparate cu traducerile în limba latină şi slavonă. La traducere au participat mai mulţi învăţaţi, printre care fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Ghermano Nisis, iar lucrarea a văzut lumina tiparului sub îndrumarea tipografului şef Mitrofan. Tehnica redacţională şi tipografică a Bibliei este remarcabilă pentru perioada respectivă. Este publicată în format mare, „in folio”. Textul este pe două coloane, cu litere mici chirilice, cu cerneală de două culori, negru şi roşu. Are 944 pagini din hârtie densă. Titlul este bogat, încadrat în chenar floral şi arată că s-a tradus „dupre limba elinească spre înţelegerea limbii româneşti”. Este prima traducere completă în limba română a tuturor textelor biblice. Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosită de către Biserica Ortodoxă Română.

Alexandru D. Xenopol spunea despre Biblia lui Șerban Cantacuzino că „este cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”. George Călinescu afirma că tipărirea acestei biblii „reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru germani”.Biblia de la București a avut o largă răspândire pe întreaga suprafață a României actuale, în Țara Românească, Moldova și Ardeal. Exemplare ale Bibliei de la București au circulat și în afara granițelor Țărilor Române. De pildă, un exemplar al ei a fost înmânat fostului mitropolit Dosoftei, aflat atunci în surghiun în Polonia. Un alt exemplar al acestei Biblii, care a aparținut cândva Papei Benedict al XIV-lea (1740-1758), se află astăzi în Biblioteca Universității din Bologna. Biblia lui Șerban Cantacuzino este pentru ortodoxia românească o carte fundamentală, care a furnizat poporului textul integral al Bibliei. Din punct de vedere literar, importanța sa este deosebită pentru dezvoltarea limbii literare române. Biblia lui Șerban fixează definitiv drumul pe care avea să-l urmeze limba scrisă bisericească. Ea a utilizat tradiția fonetică a textelor lui Coresi, Varlaam și Simion Ștefan, îmbogățind lexicul și îmbunătățind sintaxa. Biblia apare în istorie ca un simbol de unitate națională, deoarece circulația sa intensă și efortul depus pentru tipărirea ei au contribuit la conservarea unității de limbă a românilor.

3. În data de 29 mai 2018 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial. Aversul monedei prezintă Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial, de pe Vârful Caraiman, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2018”, iar reversul monedei redă scena intrării în București a regelui Ferdinand I și a reginei Maria, inscripțiile „100 DE ANI DE LA INCHEIEREA PRIMULUI RAZBOI MONDIAL” și ,,1918”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: metal: aur; valoare nominală: 100 lei; puritate: 90%; formă: rotundă; diametru: 21 milimetri; greutate: 6,452 grame; calitate: proof; cant: zimțat; tiraj – 250 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 1705 lei.

În anul 1928, la inaugurarea sa, „Crucea de pe Caraiman“, ridicată la altitudinea de 2291 metri, era cea mai înaltă structură metalică situată într-o zonă montană. În timp, imaginea acestui monument unic în Europa prin amplasament şi prin dimensiuni a devenit extrem de cunoscută. Istoria „Crucii“ nu e însă atât de clară, numeroase aspecte aflându-se încă sub semnul întrebării. Însuşi numele sub care a rămas cunoscut în memoria colectivă acest simbol al arhitecturii şi tehnicii mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea dă naştere unei controverse. Studiind documentele de arhivă şi lucrările publicate de-a lungul celor 82 de ani care au trecut de la inaugurarea monumentului, cercetătorul descoperă nu mai puţin de trei titulaturi diferite. Cel mai des întâlnit în documentele oficiale aflate în colecţiile Arhivelor Naţionale ale României e numele de „Monumentul Eroilor“, în timp ce în limbajul cotidian s-a păstrat, încă din anul 1933, titlul de „Crucea de pe Caraiman“. O a treia variantă ce şi-a făcut loc în unele surse bibliografice secundare – „Crucea Eroilor Ceferişti“ – pare a fi fost generată de faptul că ridicarea monumentului (între anii 1926-1928) a fost realizată prin eforturile lucrătorilor Direcţiei de Poduri din cadrul Direcţiei Generale C.F.R. Din păcate, majoritatea publicaţiilor editate de-a lungul existenţei „Crucii“ nu au păstrat decât unele date vagi, legate strict de construcţia propriu-zisă a monumentului, fapt care a deschis calea spre un alt punct de controversă, legat de semnificaţia istorică a acestei opere de arhitectură. Luând ca bază de pornire a cercetării înscrisul săpat în piatra plăcii comemorative, „Ridicatu-s-a acest monument întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial 1916-1918 pentru apărarea patriei – construit între anii 1926-1928“, cercetătorul se vede nevoit să considere credibile informaţiile păstrate în memoria colectivă, ce atribuie ideea realizării monumentului „Societăţii Cultul Eroilor“. Aceasta funcţiona încă din anul 1919, sub denumirea iniţială de „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“ şi sub înalta ocrotire a Prinţesei Maria, cea care avea să fie încoronată Regină a României, în octombrie 1922. Ne sunt cunoscute numele unor personalităţi din domeniile arhitecturii şi construcţiilor din primele decenii ale secolului al XX-le, care s-au implicat în realizarea acestui monument unic în Europa. Astfel, ne este cunoscut faptul că întregul proiect al ansamblului a fost opera arhitecţilor români Georges Cristinel şi Constantin Procopiu. La fel, ne sunt menţionate numele celor doi mari ingineri ce au realizat studiile de rezistenţă ale monumentului:Alfred Pilder şi Teofil Revici, precum şi ale celor care au urmărit ridicarea „Crucii“, dirigintele de şantier Nicolae Stănescu şi şeful de şantier V. Bumbulescu. Nu trebuie trecută cu vederea nici activitatea lucrătorilor din cadrul a două secţii de linii (L1 şi L5) aflate în subordinea Direcţiei Generale C.F.R., ale căror eforturi au făcut posibilă existenţa construcţiei (introdusă în lista monumentelor de patrimoniu, sub codul PH-IV-mon-A-16887). Istoria a reţinut şi sprijinul acordat de fraţii Schiel, care au pus la dispoziţia constructorilor funicularul fabricii de hârtie din Buşteni. Cu ajutorul acestei instalaţii au fost transportate mare parte din elementele metalice necesare ridicării „Crucii“. Comunitatea locală s-a implicat la rându-i; locuitorii Buşteniului şi-au folosit atelajele şi animalele de povară pentru a urca până pe platoul Bucegilor restul materialelor necesare construcţiei soclului pe care se înalţă monumentul. Comuniştii au vrut să-i secţioneze braţele. Neglijată aproape complet de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, ameninţată chiar cu dispariţia (spre sfârşitul deceniului patru al secolului trecut au existat chiar voci care au cerut secţionarea braţelor laterale ale monumentului şi montarea unei stele roşii în vârful coloanei metalice), devenită un element al cotidianului ultimelor două decenii, „asaltată“ de cei ce îşi găsesc un titlu de glorie efemeră din marcarea numelui prin intermediul diverselor înscrisuri grafitti aşternute pe piatra soclului ori prin slovele scrijelite în grabă pe uşa de acces în interiorul ansamblului, „Crucea de pe muntele Caraiman“ pare să fi redevenit, în sfârşit, un simbol al culturii şi istoriei celor pe care îi veghează din înălţimile munţilor. Astfel, un parteneriat recent încheiat între Consiliul Local al oraşului Buşteni şi Asociaţia Rotary Club „Valea Prahovei“ îşi propune restaurarea completă a „Monumentului Eroilor“ şi introducerea sa în circuitul turistic mondial. (Sursa NET – Revista Historia). Din anul 2014 monumentul este înscris în Guiness World Records ca fiind cea mai cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Crucea este situată chiar pe marginea abruptului către Valea Seacă, la altitudinea de 2291 metri, fiind unică în lume atât prin altitudinea amplasării, cât și prin dimensiuni: crucea propriu-zisă are o înălțime de 28 metri și două brațe de câte 7 metri fiecare. Monumentul era cea mai înaltă construcție din lume la vremea respectivă, de acest fel, situată la o astfel de altitudine. Crucea este executată din profile de oțel, fiind montată pe un soclu din beton armat placat cu piatră, înalt de 7,5 m. În interiorul acestuia se află o încăpere care a adăpostit inițial generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii.

Imaginea de pe reversul monedei este din data de 1 Decembrie 1918, ziua când Regele Ferdinand şi Regina Maria s-au întors biruitori în Bucureşti, după doi ani de exil, după doi ani de război şi de suferinţe incredibile ale poporului român, ca rege şi regină a românilor uniţi. În “Povestea vieții mele” regina Maria a scris: “Parcă îmi venea ameţeală când îmi dădeam seama de mărinimia soartei...Apoi, deodată, s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în Bucureşti....Doi ani, dar ce ani!... Şi în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o sfâşietoare înşirare de nenorociri, o situaţie de un tragic aproape fantastic şi cu sorocul împotriva noastră....Pot să numesc aceşti doi ani chiar binecuvântaţi, căci m-au apropiat de tot, de inima poporului meu, m-au învăţat să nu mă dau în lături de la nici o strădanie, să nu mă tem de nimic, să înving orice slăbiciune şi să fiu gata zi şi noapte, la orice eveniment. Acum s-a sfârşit visul cel rău şi lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea. Poporul era într-un entuziasm fără margini. Am fost întâmpinaţi la Gara Mogoşoaia de generalul Berthelot şi de câţiva ofiţeri francezi şi englezi şi, bineînţeles, de generalii noştri în frunte cu Prezan....La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoţi în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre şi ale Aliaţilor. S-au înălţat cântări solemne şi ni s-a dat să sărutăm crucea. A doua oprire s-a făcut în Piaţa Victoriei.

Aici ne-au întâmpinat, după datină, primarul cu pâine şi cu sare, guvernul nostru, numeroşi foşti miniştri din toate partidele, corpul diplomatic, precum şi o mulţime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai uşor de înfruntat când eşti călare. După aceasta, urmă intrarea în oraş de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor româneşti. (...) A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră. Oraşul înnebunise de tot. Aveai impresia că până şi casele şi pietrele drumului strigau urale împreună cu mulţimea. Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil. Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. (...) Ne întoarserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţei, iar visul de veacuri al României era acum împlinit. (…) Alaiul nostru îşi urmă drumul până în piaţa unde se înălţa statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful braţului stâng. (…). După defilare urmă un Te Deum, oficiat la Mitropolie.”

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL VASLUI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Marea lojă națională a României - R.L.- M.K. Epureanu

No.319 Orient Bârlad

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic.

Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, cunoscut și ca M.K.Epureanu, a fost un jurist și politician român și chiar, în două rânduri, prim-ministru al României, care s-a născut la data de 22 august 1823 la Bârlad și a decedat la data de 7 septembrie la Wiesbaden, Germania de azi. A studiat în Germania, la Heidelberg, Berlin, Gottingen și Jena (aici și-a obținut doctoratul în drept). Întors în țară, după o scurtă perioadă în care a locuit la Paris, s-a implicat în mișcarea de opoziție împotriva politicii domnului Mihail Sturdza, mișcare aflată la originile Revoluției de la 1848. Pentru acțiunile sale subversive a fost întemnițat și către Turcia, sub escortă, împreună cu alți cinci revoluționari. A evadat la Galați, rămânând în exil, apoi, până în 1849, când a revenit în Moldova. După 1856, s-a implicat în luptele pentru Unire, în calitate de membru al Divanului Ad-hoc din Moldova (1857) și al Adunării Elective a Principatului (1858). Cariera sa a luat o nouă întorsătură după alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Între 27 aprilie 1859 și 3 aprilie 1860, Manolache Costache a fost prim ministru în Moldova, calitate în care a făcut primii pași către înlăturarea privilegiilor fiscale, a coordonat secularizarea averilor mănăstirilor neînchinate (chinoviilor), a luat măsuri de modernizare a armatei (înființarea unui batalion de geniu) și a încercat înființarea unor instituții de credit (bancă națională și credit funciar). Între 14 iulie 1860 și 14 aprilie 1861 a devenit singurul prim ministru moldovean al Țării Românești. Aici a elaborat un interesant proiect de înființare a unei Bănci Naționale, cu capital majoritar privat, dar controlată de stat. Conflictul cu Adunarea Legislativă munteană a făcut însă ca, la 14 aprilie 1861, cabinetul său să primească un vot de blam și să fie dat în judecată, printre altele, pentru presupuse nereguli în alegeri și abuzuri în administrație. El a fost achitat de către Înalta Curte de Casație Și Justiție, la 18 septembrie 1862. Dacă în perioada 1859 - 1861 Manolache Costache Epureanu a fost principalul colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza, el s-a îndepărtat treptat de acesta, apropiindu-se de conservatori. Dupa detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, el a devenit unul dintre principalii lideri, acceptând pentru perioade scurte înalte funcții (ministru, prim ministru), oscilând ca simpatie politici cânc cu conservatorii când cu liberalii. Pe când era plecat din țară a intrat în contact cu masoneria europeană, a îmbrățișat această doctrină, ajungând chiar șeful lojii masonice românești Orientul.

Festivalul umorului "Constantin Tănase"

Medalia Doctor umoris causa

Dupa 1968 micuțul oraș Vaslui, de 20000 de suflete a ajuns reședinta uni județ de 400000 de locuitori. În anii ce au urmat toate eforturile materiale şi financiare ale întregului judeţ au fost dirijate spre dezvoltarea oraşului-capitală de judeţ, ceea ce nu a fost neaparat rău, dar aceasta a implicat neglijarea aproape totală a celorlalte oraşe ale judeţului, dat fiind că posibilităţile regimului erau destul de limitate, mai ales la început de drum. Pe plan cultural situaţia era la fel ca cea demografică- Vasluiul ca oraş nu avea tradiţia şi nici calitatea fenomenului cultural al celorlalte oraşe „rivale” – Bârlad şi Huşi. Pentru a se echilibra această situaţie s-a venit cu iniţiative şi forme de manifestări culturale ale oraşului Vaslui care să-l reprezinte pe plan naţional. Una din acestea a fost şi Festivalul Umorului „Constantin Tănase”, dat fiind că în perioada interbelică a activat şi a fost foarte apreciat şi bine primit actorul de origine vasluiană Constantin Tănase. Acestă acţiune cu realizarea ei bienală a început în 1970 şi a continuat timp de 40 de ani în 21 de ediţii, dezvoltându-se ca realizare şi denumire de la Festivalul Umorului „Constantin Tănase” la Festivalul Naţional al Umorului „Constantin Tănase” şi chiar la Festivalul Internaţional al Umorului „Constantin Tănase”. Mai mult el a fost organizat o perioadă împreună cu Salonul de Caricaturi „Constantin Tănase”. Toate acestea sunt totuşi fapte meritorii, care au necesitat eforturi locale însemnate şi realizări deosebite. Pentru a pormova această acţiune culturală s-a simţit rapid nevoia de materiale auxliare din care nu au lipsit nici insignele sau medaliile, diplomele, pliantele şi altele. În domeniul insignografiei au fost realizate aproape pentru fiecare ediţie câte o insignă mică cu diametrul de 19 mm care reprezintă o faţă umană cu ochi, nas şi gură în formă de semilună care sugerează râsul-veselia. Pe această imagine a gurii este de exemplu inscripţia „1976 - Vaslui” pe la început ca mai apoi din 1980 încoace să apară prescurtarea „’80-Vaslui”. Această insignă este emailată în câmp cu diferite culori: verde, violet, roşu, sau nuanţe de galben, iar elementele feţei sunt redate totdeuna în negru probabil pentru a se distinge inscripţia aurie. Materialul este în genere tombac cu excepţia anilor 1988, 1990, 1992, 1994, 1996 când au fost realizate din aluminiu. Tirajul încă necunoscut însumează câteva sute de exemplare dată fiind destinaţia ei spre a fi oferită participanţilor şi unei părţi din publicul spectator. Festivalul internațional de umor "Constantin Tănase" este un festival internațional de teatru de comedie, caricatură și umor, ce se desfășoară începând cu anul 1970 la Vaslui. În luna octombrie, oameni de cultură, creatori în cele mai diverse domenii purtând pecetea participării la sublinierea optimismului și bunei dispoziții caracteristice românului, colective teatrale, competitori întru perfecționarea mijloacelor artistice pentru transpunerea grafică, literară, fotografică, scenică a umorului, cu totii sunt oaspeţii Vasluiului, care se mândreşte cu numele de capitala umorului românesc. Festivalul cuprinde: secțiune de interpretare;
literatură satirico-umoristică; salon internațional de caricatură cu două secțiuni (grafică satirică și portrete șarjă); salon de artă fotografică umoristică; teatru umoristic și film de comedie. Sus am postat afişul ediţiei din anul 2012 a festivalului de umor vasluian.

Constantin Tănase (născut la data de 5 iulie 1880 în Vaslui şi decedat la data de 29 august 1945 în București) a fost un actor de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc.

Societatea meseriașilor și comercianților din orașul Bârlad

Medalia de mai sus a fost bătută în anul 1913 la comanda Societății meseriașilor și comercianților din orașul Bârlad, în semn de aducere aminte, la trecerea a 25 de ani de la înființare. Medalia are toartă, este confecționată din bronz argintat, are forma rotundă și diametrul de 33 milimetri. În centrul câmpului aversului sunt reprezentate două mâini care se strâng, iar pe marginea medaliei, circular, între două cercuri este aplicată inscripția: „SOC. MESERIAȘILOR ȘI COMERCIANȚILOR BÂRLAD”. Pe revers este aplicată circular și periferic inscripția: “SĂRBĂTORIREA ACTIVITĂȚII SOCIETĂȚII”, central într-o cunună de de laur, notația: “XXV”, și în exergă pe două rânduri, ultimul arcuit, datele comemorate: “2 IUNIE / 1888 - 1913”.

Colegiul național Gh. Roșca Codreanu
A 25-a aniversare 1979 - 2004 Clasa a XII-a B

Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad este un vechi lăcaş de cultură – monument istoric, fiind al doilea din Moldova şi al patrulea din cele două provincii din secolul al XIX-lea, după „Sfântul Sava” din Bucureşti, „Academia Mihăileană” din Iaşi şi „Carol I” din Craiova. A fost inaugurat din dorinţa comisului Gheorghe Roşca Codreanu, la 20 octombrie 1846. Epitropia învăţăturilor publice din Principatul Moldovei, cu adresa nr. 361 din 12 octombrie 1846, trimite Comitetului de inspecţie al şcolii publice din Bârlad următoarea adresă: Hotărându-se a înfiinţa la şcoala publică din Bârlad Clasul fundaţiei Codrianului, unde au a se învăţa obiectele după programa aice alcătuită, şi pe lângă dumnealui profesor Zăhărescu, mai primindu-se acum şi pe dumnealui I. Popescu, cinstitul Comitet este poftit cât mai în grabă a pune în lucrare începerea acelui clas, şi a raportului. Epitropia a se mine vadă a se face inscripţia „Clasul fundaţiei Codrianului”, ce se va pune asupra uşei clasului. Deschiderea cursurilor Şcolii publice din Bârlad, deci şi a „Clasului fundaţiei Codrianului” a avut loc la 20 octombrie 1846. Directorul şcolii şi primul director al „Clasului real al Codrianului” a fost Ioan Zăhărescu. La 13 septembrie 1858, „Clasul real Codreanu” şi-a încetat existenţa, deoarece el s-a transformat în Gimnaziul „Codreanu”. Încă din 1849, venind spre Iaşi de la Constantinopol, domnitorul Alexandru Grigore Ghica s-a oprit la Bârlad, unde a fost găzduit în casa vornicului Alecu Sturza. S-au ţinut cuvântări, una dintre ele fiind a profesorului „Clasului fundaţiei Codrianului”, Iosif Patriciu Popescu. Acesta a înmânat domnitorului o petiţie făcută de el, cu asentimentul locuitorilor Bârladului, care au semnat-o, prin care se cerea înfiinţarea în Bârlad a unui gimnaziu, cu contribuţia statului şi a donaţiei lui Codreanu. Transformarea Clasului Codreanu în Gimnaziul Codreanu s-a oficializat prin adresa nr. 9530 din 13 septembrie 1858, făcută cunoscută de cneazul Dimitrie A. Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.Din lipsă de spaţiu, noul gimnaziu a funcţionat tot în clădirea Şcolii publice de băieţi nr. 1, în care funcţionase şi „Clasul fundaţiei Codrianului”. După aproape doi ani, Epitropia oraşului a oferit gimnaziului o altă clădire, în chiliile bisericii Vovidenia, în care a funcţionat până în 1861. În raportul din 20 august 1860, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Mihail Kogălniceanu, cere domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca gimnaziul din Bârlad să poarte numele fondatorului Codreanu, la care domnitorul a scris apostila: „se încuviinţează”. Firma cu inscripţia „Gimnaziul fraţilor Gheorghie şi Neculai Codrianu Roşca, fundat la anul de la Hristos 1858 Octombrie 1” a fost montată la 23 aprilie 1862, ocazie cu care s-a sărbătorit onomastica lui Gheorghe Roşca Codreanu, cu o slujbă religioasă. Între 1862 – 1870 s-au sărbătorit zilele ambilor fraţi Codreanu; (faptele lui Gheorghe au fost continuate şi de fratele său, Neculai, care în testamentul pe care şi l-a făcut la 30 ianuarie 1854, specifica la pct. 1 şi 2 că lasă şase mii galbeni din totala lui avere pentru înfiinţarea unei şcoli de fete la Bârlad şi, de asemenea, două mii de galbeni „din care să se ţie doi profesori cu două catedre, una de limba franceză şi una de limba italiană, adăugate către Clasul Codrianu, la şcoala publică din Bârlad, fondat de răposatul fratele meu Gheorghie Codrianu”). Din 1870 s-a sărbătorit numai ziua numelui lui Gheorghe Roşca Codreanu. Din chiliile bisericii Vovidenia, gimnaziul şi-a mutat locul în chiliile Bisericii Domneasca, din centrul oraşului. Prima promoţie de absolvenţi ai „Gimnaziului Codreanu” a fost în vara anului 1862, când au absolvit numai 4 tineri; în vara anului 1863 au absolvit 5, în 1864 au absolvit 2, în 1865, 7 tineri, iar în vara anului 1866, 5 tineri. Aceştia au urmat doar cursurile gimnaziale. În toamna anului 1862 gimnaziul era complet, având patru clase, iar ca urmare a legii instrucţiunii publice din 1864 privind învăţământul secundar, în anul şcolar 1864 – 1865 s-a înfiinţat şi la Gimnaziul Codreanu clasa a V-a, gimnaziul transformându-se, astfel, în liceu. Printre multiplele reforme ale lui Cuza, privind modernizarea şi "europenizarea" Principatelor Unite Romane, se include şi reforma învăţământului. La propunerea secretarului de stat al Departamentului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Nicolae Creţulescu, prin raportul nr. 52014, s-a înaintat domnitorului AlexandruIoanCuza "Proiectul de lege asupra învăţământului public", spre aprobare (sancţionare), la 2/14 iulie 1864. Domnitorul a sancţionat-o şi a promulgat-o la 25 noiembrie 1864. La data de 1 septembrie 1864 s-au deschis cursurile „Liceului Codreanu”, în prezenţa oficialilor ministeriali, judeţeni şi locali, în acelaşi local în care funcţionase până atunci Gimnaziul „Codreanu”, fiind al patrulea liceu înfiinţat în cele două ţări româneşti, după cele din Bucureşti, Iaşi şi Craiova. În anul şcolar 1864 – 1865 s-a înfiinţat prima clasă de curs superior, a cincea, adăugându-se succesiv câte o clasă de fiecare an, astfel că în vara anului 1867 Liceul Codreanu a dat prima serie de absolvenţi cu liceul complet (şapte clase). Încercări de modificare a legii învăţământului din 1864 s-au făcut în 1876 şi în 1879, prin care diploma de licenţă sau doctorat devenea prima condiţie de admitere la concursul pentru ocuparea unei catedre. De asemenea, în 1882 se introduce noţiunea de bacalaureat în locul fostului „examen general”.

Liceul Gheorghe Roșca Codreanu - Bârlad
Promoția 1969 - 25 ani - 12*14 mai 1994

Primul bacalaureat al Liceului Codreanu a avut loc în vara anului 1883, când au fost admişi şase candidaţi. Aceasta era cea de-a 17 – a serie de absolvenţi de curs superior de liceu şi cea de-a 25 – a serie de la înfiinţarea gimnaziului Codreanu. În 1884 statul întreţinea opt licee, printre care şi pe cel din Bârlad, elevii de aici învăţând din ce în ce mai bine, poate şi datorită faptului că acest liceu fusese absolvit de oameni care începuseră să se afirme vertiginos: Alexandru Philippide, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Petraşcu, Rădulescu – Niger, etc.Abia în 1885 a început construcţia actualei clădiri a liceului, inaugurarea ei având loc la 27 aprilie 1886, în prezenţa ministrului Instrucţiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza şi a secretarului general, Spiru Haret. Construcţia clădirii a costat 230 000 de lei. Liceul avea, iniţial, 13 săli mari, 6 încăperi mici, o cancelarie, un hol, două culoare, două scări pentru urcarea la etaj. La demisol erau câteva încăperi pentru depozitarea materialelor necesare şcolii. La inaugurare s-a alcătuit actul inaugural, pe pergament, scris în culori. Primul an al sec. al XX-lea marchează ultima serie de absolvenţi cu 7 clase de liceu, urmând ca liceul să treacă la 8 clase, până în 1926, când se trece din nou la 7 clase, anul fiind împărţit pe trimestre. În anul şcolar 1935 – 1936 s-a revenit la liceul cu 8 clase, dar organizat în două cicluri de câte 4 ani fiecare. În 1940, la 94 de ani de la înfiinţare, are loc dezvelirea bustului lui Gheorghe Roşca Codreanu. În luna noiembrie 1946, liceul şi-a sărbătorit centenarul existenţei sale, ocazie cu care este ridicat la rangul de „ Colegiul Naţional Gheorghe Roşca Codreanu”. După reforma din 1948, instituţia cunoaşte mai multe denumiri:Şcoala medie de 10 ani, între 1953 – 1954, Şcoala medie de băieţi nr. 2, în perioada 1954 – 1956, Şcoala medie mixtă nr. 1, între 1956 – 1958, Şcoala generală de 7 ani nr. 1, în perioada 1958 – 1962, Şcoala medie nr. 2, între 1962 – 1965, Liceul nr. 2, între 1965 – 1971, Liceul de matematică – Fizică Gheorghe Roşca Codreanu, în perioada 1971 – 1990, Liceul teoretic Gheorghe Roşca Codreanu, între 1990 – 1996. De la data de 1 septembrie 1996, se revine la denumirea de Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu”. Multe personalități ale științei, culturii și literaturii române s-au format pe bancile acestui liceu, dintre care 24 de academicieni. În prezent, la Colegiul Naţional „ Gheorghe Roşca Codreanu” funcţionează atât clase de gimnaziu (4 clase), cât şi de liceu (28 clase), acestea numărând peste 900 de elevi. Specializările pentru clasele de liceu sunt matematică-informatică, ştiinţele naturii, filologie şi ştiinţe sociale. Sediul colegiului este situat pe Strada Nicolae Bălcescu, la nr.11, în municipiul Bârlad.

Insigna - I.R.B. XXX ani 1953 - 1983

(Întreprinderea de rulmenți Bârlad)

Fabrică de rulmenți Bârlad (F.R.B.), fostă Întreprinderea de rulmenți Bârlad (I.R.B.), denumire actuală Societatea Rulmenţi Bârlad, singura fabrică industrială din judeţul Vaslui care a rezistat tranziţiei de la comunism la capitalism şi crizei economice, are o activitate de 60 de ani în producţia de rulmenţi şi o cifră de afaceri anuală de 100 milioane de dolari, 97% din producţie mergând la export. Fabrica, de altfel, cel mai mare agent economic din judeţul Vaslui, a fost salvată de la închidere în anul 2000 când, după zece ani de capitalism în care a funcţionat în pierdere sub patronajul statului român, a fost privatizată. Societatea a fost cumpărată de holdingul turc Kombassan şi este singura privatizare de succes reuşită de statul român în judeţ, fabrica reuşind să îşi păstraze integral obiectul de activitate, respectiv producţia rulmenţilor, cunoscuţi în 80 de ţări din lume sub brandul URB. La ora actuală, Rulmenţi SA Bârlad deţine 0,17 la sută din producţia mondială de rulmenţi, estimată la 71 de miliarde de dolari, şi este una din primele şapte mărci cunoscute la nivel internaţional. Prezint mai jos câteva momente din istoria acestei societă comerciale. În anul statul decide înfiinţarea unei fabrici de rulmenţi în Bârlad, cu o producţie anuală de un milion de rulmenţi. Doi ani mai târziu, uzina de la Bârlad fabrică primul rulment, cu o tehnologie rusească, unitatea funcţionând în două hale şi existând şi având centrală electrică proprie. Fabrica bârlădeană a fost a doua unitate românească producătoare de rulmenți, după cea din Brașov. Cu patru tipuri de rulmenţi, faţă de 13000 în prezent, fabrica bârlădeană a funcţionat la aceeaşi capacitate până în 1965, când producţia creşte la 2,5 milioane de rulmenţi pe an. Atras de fabrica de la Bârlad, Nicolae Ceauşescu decide să investească masiv în uzina bârlădeană la începutul anilor '70, atunci când producţia anuală depăşeşte 30 de milioane de rulmenţi pe an. Astfel, activitatea fabricii merge din plin până la finele anilor '80, când în uzină munceau 9.000 de salariaţi. Ultimii 20 de ani de comunism au însemnat investiţii permanente în construcţia de hale de producţie, precum şi diversificarea gamelor de rulmenţi scoşi pe piaţă. Fabrica de rulmenţi din Bârlad a reprezentat un standard de viaţă pentru municipiul din sudul judeţului Vaslui, fiind cunoscut, de altfel, şi sub denumirea de "oraşul rulmenţilor". Mai bine de o treime din populaţia municipiului, de 70.000 de locuitori la sfârşitul anilor '80, "avea tangenţă" cu întreprinderea de rulmenţi, unii direct, ca angajaţi, alţii prin intermediul rudelor. Astăzi se poate se poate spune că fabrica bârlădeană este un model de privatizare și cei peste 2300 de salariați, plătiți în medie cu 370 euro pe lună, sunt mândri că 97% din producția lor merge la export.

Vaslui este un municipiu situat în estul României, reședința județului Vaslui din regiunea istorică Moldova, aproape de frontiera cu Republica Moldova. Orașul are o populație de aproximativ 70000 de locuitori. Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în amintirea trecerii lor în Dacia Orientală, ocazie cun care i-au dat numele de Basilica, după numele Împăratului Basile Bulgaroctonul (o descriere lui Macarie, în călătoria sa de la Alep la Moscova). La Vaslui s-a constituit de altfel, în secolul al XV-lea, prima școală de artă post-bizantină, care a interpretat datele iconografice bizantine în pictură, broderie, miniatură. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375, dar dovezile arheologice demonstrează continuitatea locuirii încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 Î.E.N.). Deasupra am postat stema interbelică și actuală a municipiului Vaslui, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente arhitectonice specifice orașului. Precizez că în perioada comunistă reședința județului a fost orașul Bârlad, asta și deoarece aici s-a născut liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sus am postat stema actuală iar mai jos pozele câtorva interesante monumente de cultură și arhitectură din Vaslui, din vremuri diferite.

Gara

Primăria

Casa de cultură "Constantin Tănase"

Casa Mavrocordat

Cercul militar

Hotelul Racova

Ansamblul monumental "Peneș Curcanu"

Muzeul "Ștefan cel Mare"

Prefectura

Palatul administrativ și de justiție

Strada Palatului

Strada Ștefan cel Mare

Teatrul național

Județul Vaslui este situat în partea de est a țării, provincia istorică Moldova, întinzându-se pe cursul superior și mijlociu al râului Bârlad. Județul face parte din regiunea Nord - Est, în care sunt incluse și județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț și Suceava. Județul Vaslui mai face parte și din Euro-regiunea Siret-Prut-Nistru din anul 2002. Județul se întinde pe o suprafață de 5318 kilometri pătrați, numără aproximativ 455000 de locuitori și are capitala în orașul cu același nume. Ca subunități administrative județul este compus din; 3 municipii - Vaslui, Bârlad, Huși, 2 orașe - Negrești, Murgeni și 81 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vaslui, iar jos fotografiile câtorva frumoase monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite.