Epaminonda's Blog.....: ENSCHEDE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din orașul olandez ENSCHEDE, provincia

OVERIJSEEL, o obligațiune, un nodgeld, un jeton și o insignă locale.

Muzeul

Sinagoga

Stadionul

Cazinoul

Hotelul

Biserica Saint James

Biserica Grote

Arhitectură locală

Vedere generală

Obligațiune locală

Monedă locală

Jeton local

Nodgeld local (bancnotă locală de necesitate - 10 cenți)

Insignă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Centenarul Corului din Reșița 1872 - 1972

Reşiţa, oraşul cunoscut prin industrie din 1771, nu a fost numai un oraş al uzinelor, ci şi un oraş în care a existat o activitate culturală intensă. La o sută de ani de la înfiinţarea uzinei, mai precis în 1872, s-au pus bazele unui cor muncitoresc, care, sub bagheta dirijorului Iosif Velceanu, s-a făcut cunoscut în Banat. Peste câţiva ani, în 1895, s-a constituit Corul plugarilor din Reşiţa Română, sub denumirea „Reuniune de Cântări, Lectură şi Muzică a Plugarilor din Reşiţa Română”, care avea drept motto:

„Grija noastră să ne fie
Munca rodnică şi vie,
Înţelegere între fraţi,
Ani mulţi şi netulburaţi”.
Menţionăm faptul că din grupul de corişti făceau parte alături de plugari şi muncitori din uzină, chiar şi alte naţionalităţi, nu numai români. Corul plugarilor a fost condus mai ales de învăţători, care au pus în scenă şi piese de teatru, printre care îi amintim pe Ion Mărilă, Coriolan Cocora, Trandafir Lugojonel şi apoi Ion Iliasă. După anul 1905, dirijorul corului a fost învăţătorul german Adalbert Hehn, iar ocrotitorul şi organizatorul acestei reuniuni - învăţătorul Gheorghe Albu. După retragerea lui Adalbert Hehn, la pregătirea corului au urmat Avram Meda şi Ştefan Albu. Reuniunile muzical-corale şi teatrele prezentate în Reşiţa au fost completate, ulterior, şi cu acţiuni sociale de ajutorare. În anul 1907 conducerea corului a fost preluată de învăţătorul Ion Mărilă. Acesta a reprezentat, prin activitatea sa spectaculoasă, un moment foarte important în ascensiunea valorică şi conţinutul repertoriului. Cu referire la nivelul artistic şi la succesul repurtat de Corul plugarilor, presa vremii scria că „a secerat” apalauze furtunoase. Cântarea „Pe-al nostru steag e scris unire”, interpretată de toate formaţiile prezente la sărbătoarea steagului, a ridicat asistenţa în picioare, încheindu-se cu versurile lui Bolintineanu:
„Viitor de aur România are
Şi prevăd prin secoli a ei înălţare”.
În anul 1923, ziua de 19 august a însemnat pentru Corul plugarilor din Reşiţa Română o adevărată sărbătoare. La festivitatea organizată de „Asociaţia Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat”, au participat mai multe formaţii corale din Reşiţa şi împrejurimi, evenimentul având ca scop declarat „cultivarea şi popularizarea muzicii vocale şi instrumentale”. În anul 1924, corul a participat la un concert public în oraşul Lugoj. Tot în acelaşi an, în cadrul concursului organizat la Timişoara, în zilele de 27 şi 28 septembrie, sub denumirea de „Serbarea cântecului românesc”, a interpretat cântecul „Junimea parisiană”, obţinând premiul II. Merită să menţionăm juriul concursului, compus din din D. Kiriac, Ion Vidu, profesorul şi folcloristul Aurel F. Petreanu din Lugoj şi scriitorul Lucian Costin din Caransebeş. La 20 februarie 1927 se înfiinţează „Asociaţia Culturală a Plugarilor Români din Reşiţa Română”, condusă de dr. Cornel Roşu. Din acest moment s-a pus problema construirii unei clădiri destinate activităţilor culturale. Astfel, între 1928 – 1930 a fost construit „Palatul Cultural”, proiectat de arhitectul Iosif Victor Vlad, profesor universitar la Politehnica Timişoara. Clădirea a fost construită din fondurile strânse de corul plugarilor şi muncitorilor din Reşiţa Română, clădire inaugurată în data de 29 iunie 1930. În perioada cuprinsă între 1930 – 1941, Corul plugarilor din Reşiţa Română a devenit mai independent. Separat de corul condus de Ion Mărilă, a avut pe lângă spectacolele corale din Reşiţa şi turnee pe valea Bistrei, Caransebeş, Oraviţa şi Grădinari. După cel de-al doilea război mondial, activitatea coristică a mai continuat câţiva ani, iar după aceea, aceasta a cunoscut o redimensionare, fiind preluată de Casa de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa. În data de 8 februarie 2002, a fost înfiinţată „Asociaţia Culturală Reşiţa Română”, continuatoare a „Asociaţiei Culturale a Plugarilor Români din Reşiţa Română”, având ca principal scop dezvoltarea şi promovarea tradiţiilor culturale locale. Reuniunea de Cântări, Lectură şi Muzică Reşiţa Română a fost reînfiinţată, în anul 2007, cu scopul de a continua tradiţia corală, teatrală, muzicală şi de dansuri, cu participarea amatorilor.

Medalia de mai sus s-a bătut în amintirea Reuniunii medicilor și naturaliștilor ce a avut loc în anul 1872 la Mehadia, județul Caraș Severin. Medalia este confecționată din metal comun, are forma rotundă cu diametrul de 44 milimetri, fiind opera gravorului Seidan. În câmpul centrului aversului este reprezentată fântăna cu statuia lui Hercules din Băile Herculane și dedesubt inscripția: „MEHADIA 1872”. Pe revers , circular și marginal, între două cercuri este aplicată inscripția:”A MAGYAR ORVOSOK ES TERMESZETVIS GALOKXVI IK NAGYGYULESE EMLETRUL” ceea ce s-ar putea traduce: “În amintirea celei de-a XVI-a reuniuni naționale a medicilor și naturaliștilor maghiari”). În câmpul central al reversului este redat pavilionul băilor din Băile Herculane.

Mehadia este o comună a județului Caraș Severin care mai include și satele: Globurău, Plugova și Valea Bolvașnița. Denumirea comunei vine de la expresia latină "Ad Mediam" care înseamnă "la jumătate". Mehadia a fost centrul politic și administrativ al unui district românesc până în veacul al XVI-lea, din care făcea parte și Localitățile învecinate precum Băile Herculane. Prima atestare documentară a comunei parvine din anul 1323. Pe raza comunei poate fi admirat Castrul Praetorium, o veche așezare civilă la 3 kilometri nord de satul Mehadia, 80 de kilometri de Caransebeș și 29 kilometri de Orșova. La recensământul din anul 2011 populația comunei era de 4128 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 93,18% iar restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Mehadia, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,18%, baptiști – 1,3% și restul – nedeclarată sau altă etnie.

In anul 1871 ducele Karls a facut cadou localității Bailor Herculane

Statuia lui Hercules cu pielea leului de Nemeea pe umeri, confectionata din fier de tun (poza de deasupra). Pe soclul statuii este scris; "Herculi pro salute imperatorum severi et Antonini P II Conservatori Augustorum Dominorum nostrorum CI Gallus C.V. legatus eorum PR. PP. CUM SUIS" 198-211 e.n. Baile Herculane" ceea ce înseamnă; “Lui Hercules cu omagii i s-a ridicat acest altar pentru imparatii Severus Antonius Pius, C.I. Gallus, devotata augustilor nostri imparati, trimisul acestora ca guvernator al Provinciei impreuna cu ai sai 198-211 e.n. Baile Herculane." Statuia, turnată în bronz în anul 1847 de maeștrii Ramelmayer și Glantz din Viena.

Cazinoul din localitatea Băile Herculane este o bijuterie arhitectonică care îmbină în mod armonios stilul baroc cu cel renascentist, azi monument istoric ajuns într-o stare avansată de degradare, cumpărat de un om de afaceri local care a promis că va investi sumele necesare pentru a aduce clădirea la stadiul la care a fost altădată. Lângă scările cazinoului creşte un maiestuos arbore Sequoia Giganteea, declarat monument al naturii. Clădirea cu suprafața construită de 2760 metri pătrați este opera arhitectului austriac Wilhelm von Doderer, Cazinoul cu coloane, aşa cum era cunoscut, era frecventat în special de elita aristocraţiei imperiale de la Viena.Edificiul a fost edificat la finele secolului al XIX-lea, dar măreția i-a venit, însă, la începutul veacului trecut, până când comuniştii au decis să şteargă orice urmă a Casei Imperiale de Habsburg şi l-au transformat într-o banală cantină. Pe vremuri, cazinoul a fost prevăzut cu sală de spectacole, restaurant şi un bazar cu 14 bolţi şi 12 ferestre. La etaj, se afla Salonul de Argint, destinat jocului de ruletă. Intrarea în salonul cazinoului se făcea de pe o terasă acoperită, iar printr-un coridor se comunica şi cu actualele hoteluri Decebal şi Traian. În 1956, Cazinoul a fost cuprins de flăcări şi doar picturile din Salonul de Argint, care reprezintă figuri mitologice, au scăpat neatinse. Deşi în salon era pictat portretul împăratului Franz Iosef, acesta nu a scăpat comuniştilor care l-au acoperit cu decoraţiuni. Cazinoul aparţine celei de-a doua etape de sistematizare a oraşului (1860-1875), numită şi etapa Franz Josef, deoarece construcţiile au fost începute ca urmare a vizitei împăratului austro-ungar din 1852. Ca şi predecesorul său, Francisc I, a apreciat calităţile curative ale izvoarelor termale. Porţiunea dintre Podul de Piatră de peste Cerna (1864), cu coridor acoperit, şi cazinou se dezvoltase atunci prin constituirea nucleului în jurul parcului, cu o compoziţie clasică, în stânga şi în dreapta axului central al zonei. Cele două ramuri simetrice au fost susţinute de pavilioanele Decebal (Pavilionul 2, din anul 1861) şi Traian (Pavilionul 1, din 1869). Acestea funcţionau şi ca hoteluri. Intrarea în Salonul de Argint (Casino-Salon sau/Kursalon) se făcea de pe o terasă acoperită cu o pânză specială, aşa cum apare pe ilustratele vremii. Printr-un coridor acoperit, se comunica cu cele două pavilioane. În urma incendiului din anul 1956, au cazut cele cinci statui de pe frontispiciu. Inspiraţi de frumuseţea locurilor şi de poveştile acestor meleaguri, mulţi poeţi şi scriitori şi-au dedicat creaţiile acestei staţiuni, printre care Cristian Andersen, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Al. Petofi, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, N. Xenopol, M. Sadoveanu, I. Minulescu, I. Slavici, Lucian Blaga şi mulţi alţii. Clãdirea pe frontispiciul cãreia stã scris “Saluti et laetitiae” adicã Sãnãtate şi bucurii, decoratã cu frize sculptate, strãjuieşte şi astãzi liniştitã parcul central.

Prefectura Județului Caraș - Severin

21 decembrie - 1989 Aniversarea Revoluției 1993 - 21 decembrie

21 decembrie '89

Medalia de mai sus s-a bătut de către Monetăria Statului la comanda Prefecturii Judeţului Caraş-Severin. Medalia este realizată din bronz aurit, este rotundă, are diametrul de 60 milimetri și cântărește 115 grame. În câmpul central al aversului medalia este reprezentat un grup de tineri revoluţionari într-o secvenţă memorabilă din zilele Revoluţiei din Decembrie 1989. Un tânăr, în picioare, ţine în ambele mâini un drapel, desfăşurat spre stânga medaliei în formă de zig-zag. În faţa sa, în stânga, se vede silueta unei tinere, în genunchi, care îngrijeşte un tânăr rănit. Sub această imagine, pe faldul drapelului, stă scris cu litere majuscule: “21 DECEMBRIE ‘89”. Pe reversul medaliei, se află, scris cu litere majuscule, următorul text: „PREFECTURA JUDEŢULUI 21 DECEMBRIE 1989 ANIVERSAREA REVOLUŢIEI 1993 21 DECEMBRIE CARAŞ-SEVERIN” În 1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se debaraseze de comunism – în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi Polonia, printr-o ,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea paşnică de la conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi RDG sau printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din decembrie 1989 a fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, după model gorbaciovist. Dar iată o prezentare cronologică a evenimenteleor revoluției anticomuniste românești, fără partipiuri politice, găsită pe net, autor Stela Vasilița, la adresa: http://www.rador.ro/2014/12/12/revolutia-romana-din-decembrie-1989/.

Pe data de 14 decembrie 1989, la Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă. Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze. Pe data de 15 decembrie, la Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de organele de Securitate. La Timişoara, încă din 16 decembrie dimineaţa, enoriaşii lui Laszlo Tökés revin în faţa locuinţei acestuia.

Curând li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins, scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” La Bucureşti, generalul Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj), lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt. col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc. Pastorul László Tökés este evacuat cu forţa din locuinţă pe data de 17 decembrie, ora 4.00. Dimineaţa sosesc la Timişoara grupa operativă din DSS condusă de generalul Emil Macri. Generalul Vasile Milea, ministrul apărării, ordonă, pentru descurajarea manifestanţilor timişoreni, organizarea unei demonstraţii de forţă a unităţilor MApN prin centrul oraşului. Patru coloane compuse din peste 550 militari pornesc (ora 10:00) marşul prin oraş, cu drapel şi fanfară. Mii de demonstranţi se îndreaptă spre centrul oraşului scandând lozinci anticeauşiste şi huiduind forţele de intimidare. La ora 13:30 ministrul apărării naţionale ordonă ca armata să intervină în forţă împotriva demonstranţilor timişoreni. Este atacat şi devastat, de către manifestanţi, sediul Comitetului Judeţean al PCR. Protestatarii au aruncat pe fereastră şi au dat foc documentelor partidului, broşurilor de propagandă şi altor simboluri ale puterii comuniste. Este înălţat primul drapel cu gaură la mijloc. La Bucureşti începe, la ora 16:30, şedinţa Consiliului Politic Executiv al CC al PCR în vederea reprimării de către forţele MApN şi MI a demonstranţilor de la Timişoara. La ora 16:38, soseşte la Timişoara Comandamentul special instituit de Nicolae Ceauşescu şi coordonat de Ion Coman – secretarul CC al PCR pe probleme militare – însoţit de o grupă operativă formată din ofiţeri superiori din MApN şi MI. Grupa operativă este condusă de general Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, din care mai fac parte generalii Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cârneanu, Constantin Nuţă – şeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe Diaconescu – procuror general adjunct. În jurul orelor 17:00, împotriva demonstranţilor sunt folosite tancuri cu apă şi gaze lacrimogene. Are loc o teleconferinţă cu toţi primii secretari ai Comitetelor judeţene PCR, la care participă şi comandanţii de garnizoane militare. Ceauşescu dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva demonstranţilor. La ora 18:00, generalul Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major şi prim-adjunct al ministrului apărării naţionale, preia conducerea forţelor aparţinând MapN. Începe să se tragă în mulţime. Sunt construite baricade. Acţiunile violente se extind: sunt atacate obiective militare de către persoane care practic n-au nici o legătură cu manifestaţiile. La ora 18:45 Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”. Prin urmare, toate efectivele militare primesc armament şi muniţie de război. Pe 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din strada Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat (generalul Marin Neagoe, seful Direcţiei a V-a de securitate şi gardă, generalul Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne şi generalul Iulian Vlad, şeful DSS) şi obţine de la ei promisiunea că va fi deschis focul asupra demonstranţilor. Ceauşescu pleacă apoi (ora 9:30) pentru o vizită oficială de prietenie de 3 zile în Republica Islamică Iran (îi lasă la conducere pe Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu). La Timişoara s-a decretat legea martială, care interzice populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, fluturând drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Alţi 500 de manifestanţi li se alătură, cântând “Deşteaptă-te române!”. S-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav. Generalul Mihai Chiţac a ordonat (la ora 18:30) folosirea grenadelor cu substanţe toxice împotriva demonstranţilor din faţa Catedralei din Timişoara. În faţa Spitalului Judeţean, grupul numeros de cetăţeni care vrea să-şi recupereze morţii este împrăştiat cu grenade lacrimogene (ora 19:15). La morga Spitalului Judeţean, la ora 23:00, sub comanda colonelului Ghircoiaş, începe „Operaţiunea Trandafirul”, de sustragere a cadavrelor (43) şi transportarea lor la Crematoriul Cenuşa de la Bucureşti spre a fi incinerate. În 19 decembrie la Timişoara, marea majoritate a întreprinderilor din oraş îşi încetează activitatea. Muncitorii din întreprinderile “6 Martie”, “Elba”, “Solventul” şi “Azur” declanşează acţiuni de protest. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara porneşte sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă. Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă le promite că Armata nu va trage în ei. Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”. Generalul Guşă ordonă trupelor să intre în cazărmi. Pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu revoluţionarii. În data de 20 decembrie la Timişoara, 100000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Operei din Timişoara are loc, la ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR). În clădirea Consiliului Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări, printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri libere. Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu; Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente), la celelalte se promite că va răspunde Ceauşescu personal. Pe baza listelor de revendicări, seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta. Reîntors din Iran Nicolae Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora 19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. El aprobă decretul privind instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, care intră în vigoare de la ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara. În noaptea de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii. În ziua de 21 decembrie, la Timişoara, la ora 9:00, din balconul Operei se citeşte Proclamaţia Frontului Democrat Român. La Bucureşti, în Piaţa Republicii, la ora 12:00 începe mitingul cerut de Ceauşescu cu scopul de a înfiera tulburările de la Timişoara şi de a vorbi despre nevoia imperativă de a apăra ţara de atentatele cercurilor străine la integritatea şi independenţa ei. La puţin timp după ce ia cuvântul, Ceauşescu este huiduit din mulţime. Transmisia radio-tv este întreruptă. Oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost ocupat de manifestanţi. În jurul orei 17:00 mureau primii oameni în apropierea Sălii Dalles. În zona Hotelului Intercontinental se ridică o baricadă în faţa Restaurantului Dunărea (ora 22:00).

Militarii pornesc acţiunea de înlăturare a baricadei cu tancuri şi de reprimare în forţă a demonstranţilor. Soldaţii aveau ordin să tragă. În noaptea dintre 21 şi 22 decembrie, 49 de oameni au murit, 463 au fost răniţi, iar 1245 au fost arestaţi, torturaţi şi bătuţi la Jilava. De asemenea, au loc manifestaţii la Arad, Sibiu şi Târgu Mureş, Braşov, Cluj, Reşiţa, Făgăraş etc. Pe 22 decembrie dimineaţa, la primele ore, mari coloane de manifestanţi provenind de la principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul oraşului. Înaintarea lor este oprită de baraje formate din trupe de miliţie, securitate şi armată în apropierea sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu organizează o şedinţă cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe generalul Milea de trădare, care, mai târziu, este găsit împuşcat. Generalul Victor Atanasie Stănculescu este numit ministru al apărării naţionale, în locul lui Milea şi dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Radioul şi Televiziunea transmit un comunicat prin care anunţă sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de necesitate pe teritoriul României. În faţa celor peste 100.000 de demonstranţi din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu mai încearcă să vorbească mulţimii de la balconul clădirii. Se scandează lozinci anti-ceauşiste, iar acesta este huiduit. Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea Comitetului Central. În jurul orei 12:06, soţii Ceauşescu părăsesc clădirea Comitetului Central cu un elicopter. În jurul orelor 15:00 sunt arestaţi lângă Târgovişte, iar la ora 18:30 cuplul prezidenţial ajunge în unitatea militară 01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi execuţia lor. Sediile Radioului şi cel al Televiziunii sunt ocupate de manifestanţi. Radioul transmite în direct evenimentele. Televiziunea s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Între orele 14:15 şi 16:00, unităţi ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central, Banca Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte instituţii şi unităţi de interes strategic. Conform ordinelor primite, blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore. La ora 19:30, la Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu, iar după ora 23 este citit de Ion Iliescu la Radio şi Televiziune un ”Comunicat către ţară” – Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, primul document al Revoluţiei Române. La Bucureşti, după orele 18:00 şi în tot cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie unităţi militare şi alte obiective strategice (Televiziunea, sediul Comitetului Central, unitatea militară care păzea Palatul Primăverii etc) sunt atacate de grupuri diversioniste, înregistrându-se numeroşi morţi şi răniţi. În schimbul de focuri din Piaţa Republicii, trăgându-se din clădirea fostului Palat Regal ce adăpostea Muzeul de Artă spre clădirea CC al PCR şi asupra mulţimii din piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale Universitare şi distrusă o parte a Palatului Regal. Pe data de 23 decembrie dimineaţa, soldaţi în termen şi ofiţeri de la o unitate militară din Câmpina au fost trimişi, îmbarcaţi în trei autobuze, să apere Aeroportul Internaţional Otopeni unde au fost omorâţi, acţiunea soldându-se cu 39 de morţi şi numeroşi răniţi. La Bucureşti, seara, şapte ofiţeri şi subofiţeri, între care şi col. Gheorghe Trosca, şeful statului-major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, sunt ucişi într-un schimb de focuri cu militarii care apărau sediul MApN. Membrii USLA fuseseră trimişi de generalul Nicolae Militaru, ministrul apărării, la sediul ministerului pentru a întări dispozitivul de apărare. Elicopterul care-i aducea în Bucureşti, în stare de arest, pe generalii Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de interne şi şef al IGM şi Velicu Mihalea, adjunct al şefului IGM, este doborât. La Timişoara, sute de mii de oameni sărbătoresc în centrul oraşului căderea lui Ceauşescu. Continuă atacurile asupra obiectivelor apărate de armată. În ziua de 24 decembrie la Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale oraşului, la Universitate, Piaţa Victoriei sau Gara de Nord, încă se trăgea şi se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale proclamă Victoria Revoluţiei şi anunţă încetarea completă şi imediată a focului pe tot teritoriul ţării. Armata este declarată singura instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care intraseră în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. În dimineața zilei de 25 decembrie, la radio şi televiziune sunt transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală. Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417 din Târgovişte. Soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi le-a fost confiscată averea. Sentinţa a fost executată în jurul orei 14:50. La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate. Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial. La 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din cei care ştiau adevărul despre anumite evenimente au dispărut? etc

Insigna - Drumeții veterani - Herculane 2009

Insignele ,,Drumeţii Veterani – Herculane 2009” sunt confecționate de firma “Accesorii Prod din Oradea” într-un tiraj de 100 exemplare în cinci variante de culoare, din material compozit turnat emailat. Are forma ovală cu dimensiunile de 38 / 27 milimetri fiind prevăzută cu un sistem de prindere tip broșă.

Insigna - Drumeții veterani - Herculane 2009

Pe insignă este reprodusă planta din flora spontană denumită Vinca Herbacea frecvent întâlnită primăvara în zona montană. Vinca Herbacea, denumire populară Saschiu, Brebenoc, Cununiță sau Merișor este o planta erbacee, perena care creste in habitatele de stepa si este relativ rezistenta la seceta. Are frunze lanceolate, persistent lucioase si flori cu o corola cu cinci lobi de culoare albastru-violet. Înflorește în luna aprilie și face flori albastre. Preferă locurile umbroase unde formează pâlcuri compacte.

Insigna - Drumeții veterani - Herculane 2009

Florile apar în aprilie și mai, la subsuoara frunzelor, fiind dispuse pe codite lungi. Are tulpini târâtoare de aproximativ un metru pe care se formează rădăcini adventiva la nivelul nodurilor, iar frunzele sunt așezate pe tulpini aeriene de 20-25 centimetrii. Fructul este o foliolă. Este folosită ca plantă ornamentală dar și ca plantă medicinală, utilizată pentru scăderea tensiunii. Se recoltează partea aeriană, începând din aprilie până în octombrie, de când este în plină înflorire, frunzele prea putin rămânând tinere. Uscarea se face cât mai curând, în locuri ferite de lumina directă a soarelui, dar călduroase și bine aerisie, întinzându-se într-un strat subțire și fiind întoarse la 2-3 zile.

Băile Herculane este un oraș din județul Caraș-Severin, Banat, România. Are o populație de aproximativ 6000 de locuitori. Este situat pe Valea Cernei, la 5 km de principala arteră rutieră ce leagă vestul țării de București – DN6 (E70). Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 D.Hr, fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristocrația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. La recensământul din anul 2011 orașul număra 5008 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: : români – 86,7%, romi – 2,21% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Băile Herculane, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 86,82%, romano catolici * 1,61% și restul – nedeclarată sau altă religie. Deasupra am postat stema și o fotografie cu sediul Primăriei - Băile Herculane.

Insigna - Conșilier Oravița

În România, Consiliul Local este o autoritate administrativă autonomă deliberativă, compusa din primar și consilieri aleși în condițiile legii pe o perioadă de 4 ani. Consiliul Local se întrunește lunar în ședințe ordinare și, ori de câte ori este nevoie, în ședințe extraordinare. În intervalul dintre ședințe, Consiliul îsi desfășoară activitatea prin comisiile de specialitate, care propun, prin rapoarte, admiterea sau respingerea proiectelor de hotărâri sau a altor acte prezentate consiliului.

Oravița (în maghiară Oravicabánya, mai demult Németoravica, în germană Deutsch-Orawitz) este un oraș în județul Caraș-Severin, Banat, România, format din localitățile componente Ciclova Montană, Marila, Oravița (reședința), Agadici, Brădișoru de Jos, Broșteni și Răchitova. Prima atestare documentară cu actualul nume este din anul 1697 în Conscriptia lui Marsigli. Urme de locuire se găsesc însă începând cu perioada neolitică, continuând cu perioada daco-romană, când în zonă au existat exploatări miniere, și pe toată perioada evului mediu fiind suficiente mărturii asupra unei așezări cu denumiri diferite. Orașul Oravița s-a format prin unirea localităților Oravița Montană cu Oravița Română. În perioada interbelică acest oraș a fost reședința județului Caraș. Sus am postat stema actuală și o poză a Primăriei localității Oravița. La recensământul din anul 2011 orașul număra 11382 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 84,45%, romi – 2,35 % și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Oravița, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 78,59%, romano catolici – 3,57%, penticostali – 2,5%, baptiști – 1,96% iar restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva dintre premierele investiționale ce au avut loc aici:

Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc vienez în anii 1816 – 1817. La inaugurarea teatrului din Oravița au participat împăratul și împărăteasa Austriei, Francisc I și Carolina Augusta, care au fost găzduiți la Hotelul Imperial, între 7-10 octombrie 1817. Pe scena acestui teatru s-au perindat trupe din Austria, Germania, Ungaria, de la Teatrul Național din București. Aici au fost prezenți oameni de seamă ca M.Eminescu și G.Enescu. Azi, în clădirea teatrului se găsește Muzeul de istorie a teatrului și a orașului Oravița care cuprinde mai multe secții: istorie, geografie istorică, etnografie-folclor, arhiva documentară și biblioteca "Sim Sam. Moldovan-Ionel Bota" de carte și presă veche. În anul 1968, a luat ființă expoziția permanentă de istoria culturii care a fost reorganizată în anii 1973 și 1982. În cadrul acestei expoziții se găsesc tipărituri, manuscrise, afișe și documente, costume, recuzită, accesorii. Printre piesele de excepție, se remarcă lista originală de subscripție pentru construirea teatrului (1817), și afișele trupei G.A.Petculescu, prima trupă profesională din Ardeal și Banat.
Calea ferată Oravița – Baziaș a fost prima cale ferată construită pe cuprinsul României, dată în funcțiune la data de 20 august 1854.
Calea ferată Oravița – Anina este una din cele mai frumoase linii de cale ferată din Europa, doar ca nu este pusă deloc în valoare. A fost dată în folosință în anul 1863 și este cea mai veche linie ferată montană din România. O caracteristică a gării din Oravița, este aceea că are peronul la primul etaj.
Primele baraje de greutate din Romania construite în perioada 1723 – 1733 pentru spălarea minereurilor pe pârâul Oravița, cunoscute sub numele de Lacul Mare și Lacul Mic.
Cea mai veche farmacie montanistică, „La vulturul negru”, fondată în anul 1793 și atestată din 1796, conform o plăcii de la intrare, situată pe strada 1 Decembrie 1918 , la numărul 17.

Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice,

in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură reșițene și câteva trimiteri poștale din vremuri diferite.

Fabrica de alcool

Fabrica de amoniac

Fabrica de bandaje

Fabrica de locomotive

Fabrica de preparare a cărbunelui

Gara

Industria distileriei lemnelor

Intrarea în mină

Palatul comunal

Pod peste Bârzava

Sinagoga

Vila Direcțională

Vila Koch

Prefectura

Primăria

Catedrala ortodoxă

Universitatea "Eftimie Murgu"

Vedere

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Caraș-Severin, din vremuri diferite, precum și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.