Epaminonda's Blog.....: Ro - M

În anul 1939 Banca Națională a României a lansat în circulație moneda de 250 de lei. Aversul monedei prezintă stema României, o cunună din viță de vie cu ciorchini și din spice de grâu, și inscripțiile „250 LEI” și anul emiterii „1939”.

Pe aversul monedei sunt reprezentate efigia regelui spre dreapta și inscripțiile “CAROL II REGELE ROMÂNILOR” și sub gât numele gravorului “H. IONESCU” (Haralambie). Pe cantul monedei este aplicată inscripția “MUNCA + CREDINTA + REGE + NAȚIUNE”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, greutatea – 12 grame, materialul – aliaj (argint 83,5% și cupru – 16,5%), marginea – netedă și tirajul - 10 milioane de exemplare.

Carol al II-lea, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale regina Maria.

În data de 31 august 2011 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă dedicată personalității lui Elie Carafoli. Pe aversul monedei se prezintă portretul lui Elie Carafoli, semnătura sa în facsimil și inscripțiile; “PIONIERI AI AVIAȚIEI ROMÂNE”, numele inventatorului “ELIE CARFOLI” și anii nașterii și trecerii în neființă “1901” și “1983”. Pe revers se prezintă stema României, avionul IAR CV-11, primul avion românesc de vânătoare cu aripă joasă, proiectat de inginerul roman și inscripțiile: “ROMÂNIA”, „2001” (anul emiterii), „50 LEI” (valoarea nominală) și „AVIONUL IAR CV-11”.

Moneda are următoarele carateristici tehnice; valoare nominală - 50 lei, data emiterii – 31 august 2011, seria – Pionieri ai aviației române, metal – argint, puritate – 99,9%, greutate – 15,551 grame, forma – octagon, dimensiune (raza cercului circumscris) – 14,5 milimetri, cant – neted, calitate – proof și tiraj – 500 exemplare.

Elie Carafoli a fost un inginer român, constructor de avioane, considerat unul dintre pionierii domeniului aerodinamicii, care s-a născut la data de 15 septembrie în localitatea Veria din Grecia, într-o familie de aromâni, și a decedat la data de 24 octombrie 1983 la București. Studiile și le-a început la Școala Comercială în Salonic și le-a continuat, în România, la Liceul "Mănăstirea Dealu", apoi în continuare la Școala Politehnică din București. Plecat la Paris, a audiat cursurile de mecanica fluidelor și cele de aerodinamică la Sorbona, unde și-a luat doctoratul în fizică-matematică. Intră la Laboratorul Aerotehnic de la Saint-Cyr, unde lucrează alături de Albert Toussaint și Paul Painleve. Aici realizează un tunel aerodinamic destinat vizualizării mișcării fluidelor, foarte mult apreciat la Congresele Internaționale de Aerodinamică, fiind distins în 1928 cu Médaille d'honneur. Întors în tarã, în 1928, este numit conferentiar de aerodinamicã si mecanica avionului la Scoala Politehnicã din Bucuresti si inginer sef al Serviciului studii proiectare si încercãri, iar apoi director al Fabricii de Celule (avioane) de la IAR Brasov, unde va rãmâne pânã în 1936. Aerodinamica era o disciplinã nouã, care apãruse din necesitatea de a întelege exact fenomenele ce au loc în jurul avionului, pentru a putea stabili formele cele mai potrivite pentru aeronavã si pentru a determina cu precizie fortele care actioneazã pe diversele organe ale acestora, având ca obiectiv dimensionarea si optimizarea. La IAR Brasov s-a remarcat printr-o activitate intensã, fiind un specialist în constructia si calculul avioanelor, concepând, împreunã cu Lucién Virmoux (reprezentantul Uzinelor Blériot Spad), un avion monoplan cu aripã joasã, IAR-11 CV (în 1930), printre primele de acest fel din lume. Acest avion de vânãtoare era echipat cu un motor Hispano-Suiza 12Mc, de 500 CP, si a fost destinat depãsirii recordului de vitezã pe bazã de 500 km. Principalele caracteristici ale acestui avion sunt: avergurã 11,5 metri, lungime 6,98 metri, suprafata aripii 18,2 mp, greutate totalã 1510 kg, vitezã maximã 325 km/orã, plafon 10.000 metri; timp de urcare la 5.000 metri, 5 min. 15 s. Mai târziu, proiecteazã si realizeazã aparatele IAR-14 si IAR-15, având o contributie si la proiectarea vestitului IAR-80. În 1931 devine profesor. Cercetãrile sale pentru noi forme si profile de aripã, mai rapide si mai rezistente, cu vârf rotunjit, au fost consacrate sub numele de profile Carafoli. În 1933 devine profesor titular definitiv, fiind deja recunoscut pentru cercetãrile originale privind aripa de anvengurã infinitã, metode de trasare a profilelor aerodinamice, instalațiile de vizualizare (denumite Toussaint-Carafoli), teoria suprafetelor portante permeabile, teoria jeturilor laterale la aripile de avion cu alungire micã; dezvoltã teoria aripii de anvergurã finitã, studiul interactiunii aripã-fuselaj si aripã-sol, teoria biplanului, ocupându-se si de aerodinamica supersonicã. Carafoli a rezolvat un numãr foarte mare de probleme de mecanica fluidelor si de gazodinamicã generalã. Mai amintim contributiile sale la studiul aripilor deformate, la determinarea distributiei circulatiei în lungul anvergurii aripii portante, precum si faptul cã a dat formula generalã a defecțiunii curentului în aval de aripã. Activitatea lui Elie Carafoli s-a bucurat de o largă prețuire atât în țară, cât și în străinătate. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu data de 21 decembrie 1937. În anul 1948 devine membru al Academiei RPR, iar în anul următor membru al Academiei de Științe din New York. Carafoli a mai fost: membru al Academiei Internaționale de Astronautică, al Academiei din Toulouse, președinte al Federației Internaționale de Astronautică, din partea căreia a primit medalia de argint. Pentru meritele sale excepționale în dezvoltarea industriei aeronautice, în anul 1970, a fost distins cu medalia "Carl Friedrich Gauss".

IAR CV 11 a fost un avion monoplan românesc cu aripă joasă, primul avion de concepţie şi realizare în întregime românească, cu misiunea avion monoloc de luptă. Avionul a fost proiectat de Elie Carafoli şi Lucien Virmoux, inginer francez angajat în anul 1928 la IAR Braşov în funcţia de consilier tehnic. Din echipa de proiectare mai făceau parte Ion Grosu, Ştefan Urziceanu, D. Barbieri, Vladimir Timoşenco, Ion Ciobanu şi Ion Coşereanu.Proiectul se baza pe experienţa acumulată la IAR prin fabricarea sub licenţă a avioanelor Morane-Saulnier MS 35 şi Potez 25. Avionul a fost realizat în anul 1930, an în care a avut loc şi primul zbor. Avionul era un monoloc, monoplan cu aripa plasată jos, cu tren de aterizare fix, carenat. Strucura era din lemn, cu elemente de dural la motor. Aripa era construită din trei secţiuni. Structura aripii era formată din două lonjeroane de dural rigidizate cu tuburi, hobane şi nervuri de pin. Eleroanele erau comandate prin tuburi şi biele. Toată aripa era împânzită. Fuzelajul era format dintr-un cadru de dural anterior şi patru lonjeroane rigidizate cu montanţi şi diagonale de pin şi era, de asemenea, împânzit. Ampenajele erau montate pe rulmenţi. Niciuna din suprafeţele de comandă nu aveau compensatoare. Trenul de aterizare avea un ecartament de 1,9 metri, şi atât el, cât şi bechia aveau amortizoare cu sandouri (cauciuc). Avionul era propulsat de o o elice bipală antrenată iniţial de un motor Lorraine Courlis 48-5 de 600 CP, cu care avionul a primit denumirea de CV 11/W8, deşi motorul în W avea 12 cilindri. Ulterior motorul a fost înlocuit cu unul de tip Hispano-Suiza 12 Mc de 500 CP. Iată câteva dintre caracteristicile tehnice ale avionului: lungime: 6,98 m, anvergură - 11,5 m, înălțime – 2,46 m, greutatea gol – 1100 kg și viteza maximă – 302 km/oră.

În data de 27 noiembrie 2003 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă care marchează Anul internațional al apei pure. Pe aversul monedei se prezintă imaginea stilizată a unei picături de apă, stema României și inscripțiile: “ROMÂNIA”, “50 LEI” (valoarea nominală), “2003” (anul emiterii) și “ANUL INTERNAȚIONAL AL APEI PURE”. Pe revers se prezintă o egretă mare și inscripțiile: “REZERVAȚIA BIOSFEREI DELTA DUNĂRII” și „EGRETA ALBĂ”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoare nominală - 50 lei, data emiterii – 27 noiembrie 2003, seria – anul international al apei pure, metal – argint, puritate – 99,9%, greutate – 15,551 grame, forma – rotundă, diametru - 27 milimetri, cant – neted, calitate – proof și tiraj – 500 exemplare.

Egreta mare este o specie protejata, în prezent fiind pe cale de dispariție datorita vânării în trecut pentru penele ei ornamentale dar și în urma modificărilor habituale făcute de către om. Specia se acomodează greu cu prezenta omului în mediul sau de viata. Are înălțimea de aproximativ 90 centimetri, un penaj alb uniform și un cioc alungit de culoare galben-portocaliu. Femela depune în lunile aprilie - mai, 3 - 4 oua albastru-verzui deschis, a căror clocit este asigurat de ambii parteneri. Puii ies după o incubație de 25 - 27 zile. Egreta mare se întâlnește în anotimpul cald și în România, îndeosebi în Delta Dunării. Cuibărește prin întinderile de stuf, în locuri mai putin expuse inundațiilor, ferite de zgomot și de acțiunea umana. Toamna se retrage pentru iernare înspre Marea Mediterană, unele exemplare rămânând în zona apelor neînghețate în regiunea estica a Deltei Dunării, în iernile blânde.

Delta Dunării este situată în Dobrogea, România și parțial în Ucraina, fiind a doua ca mărime (3446 kilometri pătrați) și cea mai bine conservată dintre deltele europene. Delta Dunării a intrat în patrimonial mondial al UNESCO în anul 1991, fiind clasificată ca rezervație a biosferei la nivel național în România și ca parc national. Delta Dunării este caracterizată prin forme de relief pozitive numite grinduri și forme de relief negative reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri). În prezent, delta se prezintă sub forma unei suprafețe plane cu o pantă de 0,006 ‰, străbătută de un păienjeniș de ape: brațe de fluviu, canale și gârle, punctată de lacuri și japșe. Diferențele de altitudine, față de nivelul mării, sunt de 8-10 m în zona grindurilor și 2 - 4 m în zona depresiunilor lacustre. În arealul deltei au fost indentificate 29 de tipuri de habitate de interes comunitar. Delta Dunării conține mai mult de 360 de specii de păsări și 45 de specii de pește de apă dulce în numeroasele sale lacuri și japșe.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx__________

CÂTEVA

MATRICI SIGILARE

ALE UNOR LOCALITĂȚI

DIN JUDEȚUL TIMIȘ

Matricea sigilară reprezintă obiectul confecţionat din material dur care, care are gravată o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor și care servește pentru realizarea amprentei sigilare. Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării unei matrici sigilare. Sigiliul este principalul mijloc de garantare a unor secrete şi de asigurare a autenticităţii unor acte. Sigilile rotunde reprezintă autoritatea unei instituții. Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum. Sigilografia (nume alternativ - sfragistica) a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu. Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează reprezentarea grafică și textul unui sigiliu. Exerga este spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul matricei sigilare. Este important de reținut a nu se confunda sigilografia cu heraldica. Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele, etc. Mai jos admirăm câteva matrici sigilare vechi emise unele localități de pe raza actualului județ Timiș.

Mai jos admiri o matrice sigilară turnată în anul 1824 de către Breasla unită din orașul Jimbolia, actualul județ Timiș. Această matrice este confecționată din alamă, are forma ovală cu dimensiunile de 32 x 33 milimetri, fiind lucrată în incizie pentru sigilarea cu ceară. Înălţimea totală a piesei sigilare (rondela sigilară împreună cu mânerul) este de 65 milimetri. În centrul câmpului sigilar al matricii s-a gravat o compoziţie menită a individualiza posesorul. În emblemă apare un scut dreptunghiular, partajat în 9 cartiere. În aceste cartiere sunt aplicate figuri heraldice reprezentând meseriile reunite în breaslă. În partea superioară, în primul cartier, o potcoavă, care îi desemnează pe fierarii potcovari; în cartierul al doilea, o roată de căruţă, amintindu-i pe rotari; în cartierul al treilea, două răşchitoare încrucişate şi un pieptene de scărmănat cânepa, suprapuse de un element în formă de inimă, simboluri care vorbesc de activitatea frânghierilor. În partea centrală, în cartierul patru, un butoi care îi reprezintă pe dogari; în cartierul cinci, o şa de călărie, aşezată spre dreapta, simbol al şelarilor; în cartierul şase, un produs finit probabil căpăstru, cu hăţurile adiacente, elemente ce-i desemnează pe curelari. În partea inferioară, în cartierul al şaptelea, însemne ale fierarilor de cuie sau pintene; în cartierul al optulea, o unealtă de săpunărit, cu referire la săpunari; în ultimul cartier (al nouălea), un covrig, simbolizându-i pe brutari. Scutule ste timbrat de acvila bicefală imperială austriacă (ce poartă pe piept un scut), încoronată şi susţinut de doi lei rampanţi care stau fiecare pe un postament. Circular, în interiorul unui cerc perlat este aplicată o legendă scrisă cu litere majuscule în limba germană: K. K. PRI: VEREINIGTE: ZUNFTE: 1824 (anul turnării). Legenda aplicată ne informează că este vorba despre o breaslă privilegiată, cezaro-crăiască, unită, formată din mai multe categorii de meseriași. Se crede că matricea este opera unui meşter pecetar local care a realizat-o la cererea conducerii breslei.

Orașul Jimbolia este situat în Câmpia Banatului, județul Timiș, la intersecția unor căi de comunicație ce fac legătura dintre România și Serbia, fiind și punct de frontieră feroviar și rutier la granița dintre cele două țări. De-a lungul vremii orașul a aparșinut mai multor entitități statale; până în 1526 – Regatului Ungariei, 1526 – 1552 – Regatului Ungariei Răsăritene, 1552 – 1718 – Imperiului Otoman, 1718 – 1804 – Imperiului Habsburgic, 1804 – 1867 – Imperiului Austriac, 1867 – 1918 – Austro-Ungariei, 1918 – 1924 – Regatului Iugoslaviei și din 1924 – României. Prima atestare documentară sub numele de Chumbul este consemnată in dijmele papale din anul 1333. În anul 1766 localitatea a fost colonizată cu populație germană si denumită Hatzfeld. Orașul a revenit României la data de 10 aprilie 1924, în urma negocierii unui schimb de teritorii cu statul iugoslav. Astăzi Jimbolia este al treilea oraș ca mărime din județul Timiș, după Timișoara și Lugoj. Prezentul orașului este marcat de perspective pozitive în privința investițiilor străine, dotărilor edilitare și a dezvoltării orașului în general. La recensământul din anul 2011 orașul avea 10808 locuitori din care; români – 72,68%, maghiari – 10,81%, romi - 5,51%, germani – 2,86% și restul – necunoscută sau altă etnie. Din punct de vedere confesional structura populației orașului se prezintă astfel: ortodocși – 62,57%, romano-catolici – 22,98%, penticostali – 4,03%, nedeclarată – 7,39% și restul – altă religie. Sus am postat stema și o poză cu primăria orașului Jimbolia.

Bacova (în limba germană; Bakowa, Packowa, în maghiară; Bakovár) este un sat ce aparține orașului Buziaș din județul Timiș. Localitatea este dispusă la 5 kilometri depărtare de Buziaș și la jumătatea distanței din orașele Timișoara și Lugoj. Satul a fost practic întemeiat în anul 1783, când a început colonizarea cu șvabi proveniți din diferite zone ale Germaniei. Pe locul unde s-au așezat exista o pădure care a fost defrișată pentru a face loc caselor coloniștilor. Ei făceau casele din cărămizi de pământ cu paie. Pe locul locul de unde s-a luat pământul s-a format balta de la Bacova. Satului i-a fost dat numele de Bachovar, în cinstea comisarului districtual Ioan Bacho. La scurt timp după venirea primilor coloniști, în anul 1785, Bacova a fost devastată de turci. Prima atestare documentară a localității ne parvine din anul 1787 sub numele de Bachova.După 1820 a mai venit un nou val de coloniști germani din Boemia, țărani și meșteșugari cehi și slovaci. Elementul german a rămas cel dominant, ceilalți coloniști fiind asimilați. Un număr de 182 localnici, de etnii diferite, au pierit pe câmpul de luptă în cadrul celor două războaie mondiale. După 1945 circa 20% din populație a fost deportată în Rusia în actuala Ucraină in Lagarul Tsistjakowa, în zona carboniferă a Donului pentru lucrări miniere (cărbuni) în mina Krasnodar, dintre care 57 nu s-au mai întors vreodată. Pentru ei s-a ridicat un monument în cimitirul satului cu ocazia aniversarii a 200 de ani de existentă a localității (anul 1986). Comunitatea germană s-a diminuat constant, suferind un ultim șoc după Revoluția română din 1989, când marea majoritate a etnicilor germani (circa 1308) au emigrat în Germania. În anul 1998 a avut loc un cutremur cu epicentrul lângă Buziaș, care a afectat mai multe case din zonă, inclusiv din Bacova.

Urseni (în limba maghiară: Magyarmedves) este un sat al comunei Moșnița Nouă din județul Timiș, situat pe malul răului Timiș, la 10 kilometri depărtare de Timișoara, spre sud-est. Localitatea este atestată documentar pentru prima dată în anul 1403 cu numele de Medwez. În anul 1761 satul se numea Medves, nume maghiar care s-a păstrat până târziu, în ciuda faptului că localitatea a fost majoritar românească. Când Banatul s-a unit cu România în anul 1918, românii au preluat denumirea maghiară și au românizat-o în Medveș. În perioada comunistă s-a stabilit „Urseni” ca nume oficial. Astăzi Urseniul cunoaște o schimbare majoră datorată amplasării în zona suburbană a municipiului Timișoara. Satul cunoaște o dezvoltare edilitară explozivă. Există o situație care prezintă structura populației satului doar din anul 1992. Atunci satul avea 1105 locuitori, din care 888 – români, 198 – maghiari, 10 – germani și 9 – alte etnii.

Altringen (în limba germană: Altringen sau Altring, în limba maghiară: Kisrékás) este un sat din comuna Bogda, județul Timiș, situat la o depărtare de 46 kilometri spre nord de orașul Timișoara. Pe vatra satului de astăzi a existat un sat româno-sârbesc care se numea Recășel sau Recașu Mic. Acest sat este menționat în perioada medievală de mai multe ori, de către defterurile turcești, dar și de statisticile și hărțile habsburgice. În anul 1463 el se numea Rekas, iar în anul 1499 Kiss Rekas (Recășel). Între ani 1770 - 1771 vechiul sat este supus colonizării cu germani de generalul Johann Altringen, într-o perioadă în care întreg Banatul este supus colonizării cu germani. Generalul Altringen, în calitate de guvernator al Banatului, a dispus înființarea mai multor sate pentru coloniștii germani în această zonă. Printre acestea Charlottenburg (denumit după soția sa) și Altringen. Pentru a face loc coloniștilor germani, populația băștinașă de români a fost mutată în satele românești din împrejurimi. În anul 1910 germanii reprezentau 88% din populația din Altringen. După al doilea război mondial numărul lor scade vertiginos. Spre sfârșitul anilor '80, cei mai mulți au rămas în Charlottenburg și Altringen (dealtfel singurele localități ale căror nume nu au fost romanizate). În anul 1989Altringen a ajuns pe lista satelor care urmau a fi rase de pe fața pământului. Până în 1992 germanii au emigrat complet. Astăzi locuitorii sunt majoritari români, majoritatea dintre ei emigrați din alte zone ale României. Casele părăsite de șvabi au fost treptat preluate de timișoreni, actualmente satul fiind predominant un sat de vacanță pentru cei de la oraș. Recent a fost deschisă aici și o pensiune amenajată în stil șvăbesc. În anul 2002 satul avea numai 27 locuitori dintre care 24 români și 3 maghiari.

Liebling este o comună a județului Timiș formată din satele: Cerna, Iosif și Liebling (reședința). Localitatea Liebling este situată în partea de sud-vest a județului Timiș, la o distanță de 35 kilometri față de municipiul Timișoara. Prima atestare documentară a localității apare în secolul al XIII-lea sub numele de Besd sau Desd. Comuna Liebling a fost înființată în anul 1786 prin colonizarea etnicilor germani (șvabi). La recensâmântul din anul 2011 comuna avea 3723 locuitori dintre care; români - 86,94%, romi – 4,27%, maghiari – 3,38% și restul – necunoscută sau altă etnie. Din punct de vedere confesional structura populației comunei se prezintă astfel; ortodocși – 76,81%, penticostali – 6,47%, greco catolici – 4,75%, romano catolici – 4,64%, baptiști – 1,74% iar restul – nedeclarată sau altă religie.

Municipiul Timișoara (în graiul bănățean Cimișoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Темишвар/Temišvar, în limba bulgarilor bănățeni Timišvár; în traducere (lb. maghiară): „Cetatea de pe Timiș”) este reședința și cel mai mare oraș al județului Timiș din regiunea istorică Banat, vestul României. În anul 2010, având 303708 locuitori, era al treilea oraș, ca număr de locuitori, din România. Numele localității vine de la râul Timiș (trecând actualmente la sud de municipiu), numit de romani în antichitate Tibisis sau Tibiscus. Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega (Tisa). După avari teritoriul a fost invadat de pecenegi, cumani, bulgari, valahi și apoi maghiari. Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în sec. X, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situata pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în anii 1212 sau 1266. În anul 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. Deasupra am postat stemele veche, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Timișoara, iar dedesubt pozele câtorva inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din frumosul oraș de pe Bega, din vremuri diferite.

Baia comunală

Palatul Lloyd

Catedrala ortodoxă

Casa Huniade

Primăria

Domul și Monumentul Sfintei Treimi

Liceul piariștilor

Hotelul Continental

Muzeul de artă

Palatul Loefler

Piața Traian

Prefectura

Fabrica de bere Timișoreana

Bănăția

Banca austro-ungară

Fabrica de țigarete

Fabrica Turul

Liceul de fete Carmen Sylva

Palatul cultural

Direcția de postă și telegraf

Școala specială de artilerie

Sinagoga

Teatrul Franz Josef

Județul Timiș este situat în vestul țării, în regiunea istorică Banat, România. Numele său provine de la râul Timiș care îl traversează. Județul se întinde pe o suprafață de 8697 kilometri pătrați, fiind cel mai mare din țară, numără aproximativ 660000 de locuitori și are reședința în municipiul Timișoara.Din punct de vedere administrativ județul se compune din 2 municipii - Timișoara și Lugoj, 8 orașe - Sânnicolaul Mare, Jimbolia, Buziaș, Făget, Deta, Gătaia, Recaș, Ceacova și 89 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Timiș, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, alte locuri de vizitat și trimiteri poștale ilustrate.

Casa Tuchinsky

Peștera albastră

Gara - Jimbolia

Statuia Sfântului Florian - Jimbolia

Vedere - Balinț

Vedere - Banloc

Cetatea - Ceacova

Conacul - Petala

Conacul - San Marco

Mănăstirea Săracă - Șemlacul Mic

Castelul - Banloc

Vedere - Bogda

Cazinoul - Buziaș

Izvorul Josef - Buziaș

Izvorul Mihaly - Buziaș

Biserica romano catolică - Cenad

Vedere - Cenei

Vedere - Făget

Gara - Lugoj

Vedere - Periam

Școala - Saravola

Vedere - Satchinez

_________ooOoo________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII

Frans Kaisiepo a fost al patrulea guvernator al provinciei Papua și erou național indonezian, care s-a născut la data de 10 octombrie 1921 și a decedat la data de 10 aprilie 1979.