Epaminonda's Blog.....: VASILE CÂRLOVA sau NU CANTITATEA ESTE ACEEA CARE DĂ VALOAREA ÎN LITERATURĂ

VASILE CÂRLOVA

sau

Nu cantitatea este acea

care dă valoare în literatură

„Ceva de mister – spune Ovidiu Densușianu, în volumul 2 al lucrării sale Literatura română modernă, – învăluie figura acestui poet. A trecut ca o umbră printre noi, fără ca privirile mai multora să se fi oprit asupra lui cât a trăit şi fără ca din mărturii ale timpului să putem şti mai bine cum a fost viaţa lui.”

Din păcate, tocmai asupra acestui amplu mister care „învăluie” scurta existenţă pământească a lui Cârlova, nu s-au aplecat contemporanii, atunci când multe necunoscute se puteau elucida cu uşurinţă. Poate însă că aşa i-a fost scris primului romantic din poezia românească, să rămână şi să plutească prin literatură noastră înfăşurat într-un nor enigmatic, iar viaţa sa, nefiresc de scurtă, să fie urmată de-o biografie şi mai scurtă şi plină de incertitudine.

Ne-a lăsat doar cinci poezii, care însă au însemnat începutul unui nou curent în poezia românească, o primenire şi-o reorientare a tot ceea ce zămisliseră până la el minţile poeţilor noştri. În acest sen poetul Nichita Stănescu spunea: “Cârlova vine către noi cu cinci flori şi un miliard de absenţe.”

S-a născut la 4 februarie 1809 (Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900), la Buzău, ori poate la moşia familiei, de la Nişcov, judeţul Buzău. Deşi dintr-o notiţă a lui I. Heliade Rădulescu scrisă la moartea poetului, reiese ca loc al naşterii Târgovişte, iar după Al. Odobescu acesta s-ar fi născut la Bucureşti, doar pentru Buzău există pare-se argumente demne de luat în seamă. Mai întâi ne apar rădăcinile familiei, care încep, înfipte în Valea Nişcovului, cam de prin secolul al XVI-lea şi continuă neîntrerupt cel puţin până la moartea tatălui, Ioniţă Cârlova, în 1811. Apoi, poziţia tatălui în administraţia locală a Buzăului (medelnicer şi ispravnic), între 1808 şi 1811, perioadă care include şi data naşterii poetului, face greu de crezut faptul că acest eveniment ar fi putut acea loc altundeva decât acolo unde tatăl îşi îndeplinea serviciul, iar familia îşi avea domiciliul, adică pe meleagurile buzoiene. Argumente suficiente privind acest aspect aduce Al. Oproescu, în lucrare „Scriitori buzoieni”, apărută în 1980, la Buzău.

După mamă se trăgea, aşa cum ne spune Şerban Cioculescu, în Istoria literaturii române moderne, din „neamul Lăcustenilor doljeni.” A mai avut o soră, Baliţa, cocoşată, care a murit la 20 de ani şi o alta, Elena, care a fost căsătorită cu colonelul Alexandru Florescu – aflăm din aceeaşi sursă.

Aşa cum am amintit şi mai sus, tatăl său, ispravnicul Ioniţă Cârlova, moare în 1811. La şapte ani după tată, în 1818, moare şi mama sa, Sevastiţa. Rămas orfan, poetul este luat în îngrijire de către o mătuşă, probabil soră a mamei, care era căsătorită cu stolnicul Nae Hiotu, alături de care îşi petrece copilăria la Târgovişte şi Bucureşti – de aici probabil confuzia de mai târziu, cu privire la locul naşterii sale. Are parte de o educaţie aleasă în familia stolnicului, învăţând, printre altele, franceza şi greaca. La Târgovişte este coleg cu Gr. Alexandrescu.

A început să scrie din adolescenţă, la început în limba greacă, apoi, la îndemnul prietenului său, I. Voinescu, îşi începe compoziţiile poetice în limba română. La 18 ani scrie ”Păstorul întristat”, la 19 ani, se pare că a scris mai multe poeme, din care se cunosc doar „Ruinurile Târgoviştii” şi ”Rugăciune”, iar la 21 de ani, în 1830, scrie poeziile „Înserare” şi „Marşul” şi traduce piesa lui Musaios, „Hero şi Leandru”, precum şi primul act al tragediei lui Voltaire, „Zaira”. Tot în 1830 intră în miliţia naţională, ca ofiţer de cavalerie şi, după numai un an de activitate, pe la fârşitul lunii septembrie, sau poate începutul lunii octombrie, moare la fel de misterios cum a şi trăit.

Datele despre cauza morţii sale sunt extrem de sărace şi, practic, se limitează doar la o declaraţie verbală, neverificată, culeasă la Craiova şi transmisă de Nicolae Ţinc, conform căreia poetul ar fi jucat într-o noapte la un bal, iar dimineaţă, o dimineaţă probabil mai răcoroasă de septembrie, a plecat călare la unitate. Asta se pare că i-a declanşat o „boală de piept” (tuberculoză), sau poate o pneumonie, care a evoluat rapid, decesul survenind după două săptămâni de suferinţă. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu din Bănie. Avea doar 22 de ani şi nimeni nu va şti unde ar fi ajuns creaţia lui, dacă Heliade Rădulescu putuse să scrie deja despre el, că "geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă sub pana lui".

Toate cele cinci poezii cunoscute i-au fost publicate în „Curierul românesc”, de către I. Heliade Rădulescu. Primele trei, respectiv „Păstorul întristat”, „Ruinurile Târgoviştii” şi „Înserare”, i-au fost publicate antum, iar ultimele două, adică „Rugăciune” şi „Marşul”, sunt apariţii postume.

Aspra geniului poetic al lui Vasile Cârlova, care a reuşit cu doar cinci poezii să genereze un curent novator în lirica literaturii române, s-au exprimat istorici şi critici literari de primă mărime, astfel că, un amator ca mine ar comite aproape o impietate, încercând să exprime o părere proprie în această chestiune. De aceea, am să-i las pe ei să se „exprime” şi aici.

Şerban Cioculescu scria în Istoria literaturii române moderne: „În perspectiva istoriei literare, se cuvine remarcată confluenţa a două curente hotărâtoare asupra formaţiei talentului poetului: poezia pastorală şi poezia ruinelor, din secolul al XVIII-lea francez.”

Aron Densuşianu, în Istoria limbei şi literaturei române, îl prezintă cam aşa: „El desparte timpul nou de timpul vechi. În scrierile lui răsuflă mai întâi geniul nou al limbii şi cu deosebire al poeziei române. Cu el se dezmorţeşte vocea răguşită a muzei române. Nouă limbă, noi idei şi nou avânt. Ca sub o vergă magică se schimbă deodată totul.”

Ovid Densuşianu, căruia Şerban Cioculescu spunea că i se datorează „situarea estetică a lui Cârlova”, face următoarele observaţii, referindu-se la Ruinurile Târgoviştii: „Cârlova înalţă poezia la cultul pentru ceea ce înstela trecutul nostru.”

Gh. Bogdan-Duică, într-o altă Istorie a literaturii române moderne, face o interesantă constatare: „V. Cârlova crea şi limbă literară, nu numai conţinut poetic! Cu puţine scăderi, textul Păstorului par’că-i scris astăzi.” Şi tot el spune mai departe, comentând asupra Păstorului întristat: „Căderea melodioasă, lină, a cuvintelor, care se odihnesc scurt, dar regulat în faţa silabei a şasea a versurilor, îşi are izvorul în liniştea dornică, moale, pe care peisajul a trezit-o în sufletul poetului: poezia a fost culeasă dintr-un val de simţire, ca o spumă albă ce-n joc o prinzi cu pumnii de pe creasta unui lin val de mare.”

Un mesaj emoţionant reuşeşte să lase N. Bălcescu, după 20 de ani de la moartea lui Cârlova, pe manuscrisul lucrării Românii supt Mihai-voievod Viteazul: „…Cârlova! floarea poeziei, june cu inima de foc. Ca o cometă trecătoare, tu străluceşti un minut peste România uimită şi încântată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme; dar apucaşi a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută şi o scânteie dătătoare de viaţă pentru viitor…”

Reputatul academician, critic, eminescolog, istoric literar, redactor literar și eseist basarabean, născut în anul 1942 – Mihai Cimpoi este de părere că: „Majoritatea istoriilor literare îl fixează pe Vasile Cârlova ca inaugurator al romantismului şi prevestitor al întregii evoluţii a liricii româneşti. Taxat şi drept preromantic, presimbolist, este, în fond, un preexistenţialist în sens că dă expresie sufletului mâhnit, fiind - probabil - cel mai profund poet elegiac de până la Eminescu.”

Concluzia, fără de care n-aş dori să închei acest scurt eseu, este că trecerea meteorică a lui Vasile Cârlova prin cultura românească, ca şi prin viaţă, demonstrează o dată în plus, dacă mai era nevoie de o astfel de demonstraţie, că nu cantitatea este cea care dă valoarea în literatură.

Sursa - Liviu Gogu

Deasupra este reprezentat un bust al poetului Vasile Cârlova, realizat de artistul târgoviștean Vasile Blendea, care se păstrează în Muzeul local "Vasile Blendea", adică exact casa în care a trăit și creat artistul și mai jos statuie, ridicată recent în parcul buzoian CRÂNG, în memoria poetului prea devreme plecat dintre noi.

Mai jos am postat singura medalie cunoscută dedicată poetului Vasile Cârlova, născut pe plai buzoian și trăit pe plai târgoviștean și o frumoasă poezie din creația poetului dispărut atât de timpuriu de pe lume.

Medalia - Vasile Cârlova * 1809 - 1831

Școala nr.1 "Vasile Cârlova" Târgoviște * 1833 - 1983

Şcoala “Vasile Cârlova” din Târgovişte, cunoscută ca Şcoala Nr. 1, este prima instituţie pulică de învăţământ din oraş, înfiinţată în anul 1833. La început a fost şcoală primară, apoi şcoală primară de băieţi. În 1956 a devenit şcoală mixtă de 7 ani, iar în cele din urmă şcoală generală cu clasele I-VIII. Numele poetului Vasile Cârlova i-a fost atribuit la 21 ianuarie 1960.

ÎNSERAREA

Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.

xxx

DOUĂ GLUME

DIN PERIOADA COMUNISTĂ

Pesimistul spune: E rău, e foarte rău! Mai rău nu se poate!

Optimistul spune: Ba se poate! Ba se poate!

Pesimistul spune: O să ajungem cu toţii să cerşim!

Optimistul spune: De la cine?

___________xxx_____________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA INSIGNE

ȘI MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Placheta - 13 august 1961

(Poarta Brandenburg - Berlin - Germania)

Poarta Brandenburg din piața Pariser Platz în cartierul Berlin-Mitte al Berlinului a fost construită între anii 1788 - 1791 de către Carl Gotthard Langhans și este realizată în stilul clasicismului timpuriu.

Monumentul este compus din 12 coloane dorice, care susţin Quadriga condusă de zeiţa Viktoria (sculptura aprţine lui Johann Gottfried Schadow). Este cel mai important simbol al orașului și concomitent simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria Berlinului, a Germaniei, a Europei și a lumii din secolul XX.

Ziua de 13 august 1961 a intrat în istorie ca o zi neagră, ea marcând data începerii realizării zidului Berlinului.

Timp de 28 de ani Zidul Berlinului a fost simbolul Războiului Rece, factor declanșator a multor drame, divizând un oraş, o ţară şi un continent întreg, separând numeroase familii. Bariera a fost construită pe 13 august 1961, fiind ideea liderului comunist est-german Walter Ulbricht şi nu a fost realizată cu ajutorul direct al sovieticilor, fiind construită de muncitorii şi soldaţii din Germania de Est. Zidul Berlinului a avut o lungime de 155 de kilometri şi o înălţime de 4 metri. Pentru a spori siguranţa, a fost construit un coridor suplimentar, cunoscut sub numele de Fâşia Morţii. Aceasta avea 100 de metri lăţime, era supravegheată continuu făcând astfel aproape imposibilă trecerea neautorizată în RFG. În Berlinul de Est a fost construit un turn înalt de aproximativ 365 de metri, având oficial un restaurant la ultimul etaj. Neoficial, acest etaj avea rolul de post de observaţie, căci pivota în jurul axei sale. Astfel eficienţa zidului era sporită prin construirea de astfel de turnuri. Impactul construirii zidului Berlinului a fost unul devastator pentru familile germane. Est-germanii care lucrau în Germania de Vest au fost nevoiţi să renunţe la locurile lor de muncă, pierzându-şi astfel sursele de venituri. Mai mult decât atât, membrii a numeroase familii au fost efectiv separaţi de acest zid. Pentru vizitele în Germania de Est, zidul a fost prevăzut cu opt puncte oficiale de trecere, străinii (inclusiv vest-germanii) trebuind să obţină un permis special de trecere. Reacţia Statelor Unite faţă de zidul nou construit a fost una extrem de slabă, deşi contravenea înţelegerii dintre fostele state aliate conform căreia acestea trebuiau să asigure supravegherea Berlinului. Astfel, guvernul american a declarat că va accepta zidul Berlinului fără a utiliza forţa.

Numeroşi est-germani au încercat să fugă în Germania de Vest riscându-şi astfel vieţile. Unele statistici evidenţiază că după anul 1961 au reuşit să treacă în Germania de Vest circa 5000 de locuitori ai Berlinului de Est. In urma demisiei liderului est-german, Erich Honecker, noul guvern a declarat că est-germanii pot primi vize pentru vizitele în Germania de Vest. Ca efect, zeci de mii de berlinezi au protestat în faţa punctelor de control, pretinzând să fie lăsaţi să treacă. Realizând că stăvilirea mulţimii nu putea fi realizată, grănicerii au lăsat mulţimea să treacă în Germania de Vest. Ultimul est-german care a fost ucis în timp ce încerca să treacă zidul a fost Chris Guefroy, în februarie 1989. În prezent, una din străzile Berlinului îi poartă numele. Zidul Berlinului a căzut în noiembrie 1989, fiind ulterior dărâmat cu buldozerele. În urmă au rămas un muzeu dedicat Zidului şi câteva rămăşiţe ale fostului simbol al Războiului Rece.

Președintelui suprem A.C.Cuza

Partidul Național Creștin

Alexandru Constantin Cuza a fost profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române (1936), om politic naţionalist român, născut la 8 Noiembrie 1857 în Iaşi și decedat la la Sibiu în anul 1947. La Bruxelles, în perioada studiilor a avut contact cu alţi doi români, Constantin Mille şi Vasile G. Morţun, simpatizanţi ai ideilor socialiste pe care i le transmit şi tânărului Alexandru C. Cuza. Se debarasează repede de aceste idei şi se alătură mişcări conservatoare, cu pecădere cercului junimist. Cu sprijinul lor ajunge ajutor de primar între anii1890-1891, în timp ce era primar Vasile Pogor. A reprezentat Partidul Conservator în Parlamentul României între anii 1892-1895. Intră în cercul societaţii „Junimea”, colaborează la revista ei „Convorbiri literare”. Colaborează la ziarul junimist „Era Nouă” şi la 1892-1895 se alege pentru prima dată deputat de Iaşi, când susţine “naţionalizarea şcoalelor”. Trece la conservatori, este ales deputat şi se retrage scârbit – va spune Cuza peste ani – de politica conservatorilor… Se uneşte cu A. D. Xenopol şi înfiinţează (1897) împreună „Liga în contra alcoolismului” şi publicaţia „Biblioteca Ligii contra alcoolismului.” Prof. Univ. la 27 Ianuarie 1901. Se uneşte apoi cu N. Iorga, începe (1905) să colaboreze la ziarul acestuia „Neamul Românesc” şi împreună înfiinţează (1910) “Partidul Naţionalist-Democrat.” În 1912 înfiinţează în Iaşi ziarul „Unirea” al noului partid. La 1914 ţine în Cameră un discurs pledând pentru împroprietărirea generală a ţărănimii şi pentru votul universal. Dar se desparte de Nicolae Iorga printr-o declaraţie facută în plenul Parlamentului: „de astăzi înainte, eu şi domnul Iorga nu mai avem nimic în comun din punct de vedere politic”. Nu era dispuns la niciun fel de compromis atunci cand la mijloc erau convingerile sale naţionaliste. Punctele de vedere diferite în ceea ce priveşte “chestiunea evreiască” au făcut imposibilă continuarea unei colaborări între Nicolae Iorga și A.C. Cuza. “De la o vreme, profesorul Nicolae Iorga nu mai e antisemit”. A.C. Cuza se implică alături de Constantin Pancu in Garda Conştiinţei Naţionale, probabil prima organizaţie de orientare naţionalsocialistă din ţara noastră. Susţine şi impune numerus clausus pentru evrei în învăţământul românesc. Devine doctrinarul (şi fondatorul naţionalismului creştin românesc) şi mentorul generatiei de la 1922 şi educator în naţionalism pentru Corneliu Zelea Codreanu, Ion Moţa şi alţi lideri de mai târziu ai Mişcării Legionare. Înfiinţează cu doctorul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, „Uniunea Naţională Creştină” (1922), publicând revista „Apărarea naţională". La 4 Martie 1923 înfiinţează „Liga Apărării naţionale Creştine” (L.A.N.C.), iar la 14 Iulie 1935 se contopeşte cu Partidul Naţional Agrar al lui O. Goga, dând partidului numele de „Naţional-Creştin.” Fost decan al Facultaţii de drept, în 1919, Ministru de Stat (28 Decembrie 1937 – 10 Februarie 1938). A mai scris poezii în revista Convorbiri Literare, Arhiva, Făt-Frumos, etc. Din 1939 devine membru al Consiliului de Coroană. În anul 1943 părăseşte casa din Iaşi din cauza invaziei sovietice şi se autoexilează nu prea departe, tot în Ţara pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieţii sale, în Ardeal, la Sibiu. Este înmormântat în Cimitirul Central din Sibiu.

Președintelui suprem A.C.Cuza

Partidul Național Creștin

România românilor

Hristos - Rege- Națiune

Întru amintirea aniversării celor

80 de ani de viață și celor

50 de ani de activitate

naționalistă și creștină

1937 - Izbânda

Această medalie a fost turnată în anul 1937,

este confecționată din argint și are diametrul de 60 de milimetri.

Insigna - 23 august 1944 - 1945

Ziua de 23 august 1944 în istoria României marchează acțiunea prin care regele Mihai a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministru și conducător, de fapt, al statului.

Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu, la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușise puteri discreționare și dictatoriale. În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944, deconectarea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie în caz de menținere a țării alături de Puterile Axei. Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost însă semnat, la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că timp de trei săptămâni, România a fost încă socotită ca un inamic de către aliați, deși din ziua de 24 august 1944 întorsese deja armele contra puterilor Axei. Această situație a permis Uniunii Sovietice să confiște fără împotrivire armament, muniții, vehicule, avioane și totalitatea flotei românești atât militară cât și civilă. Militarii primiseră ordin să nu se opună iar rarii care totuși au încercat, au fost luați prizonieri. În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României precum și plata de despăgubiri materiale URSS-ului în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Schimbarea de alianță a României din 23 August 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului.

Insignă sportivă din atletism - 7 noiembrie 1949

Ziua de 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 marchează evenimentul prin care grupări militare conduse de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu condus de Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii conduse de bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziție.

În noaptea de 24 spre 25 octombrie (stil vechi – calendarul iulian), 6 spre 7 noiembrie 1917 (stil nou – calendarul gregorian) a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei. Acțiunea a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci, „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare).

Insignă sportivă regalistă - A.A.F.A.R.

(Asociația arbitrilor de fotbal amator din România)

Nu dețin alte informații despre această insignă.

____________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII

1 pound 1926 - Cipru

George V, nume real George Frederick Ernest Albert (1865 - 1936) a fost suveranul Regatului Unit al Marii Britanii și al dominioanelor britanice, precum și împăratul Indiei între anii 1910 - 1936.