Epaminonda's Blog.....: FARMECUL CARTOFILIEI – LOCOMOTIVELE ROMÂNEȘTI DE-A LUNGU VREMII

Acum un secol, Romania era recunoscuta pe plan international pentru productia de locomotive cu aburi. Muzeul Locomotivelor din Resita reprezinta mandria banatenilor si a romanilor de pretutindeni deoarece aici este pastrata o parte dintre cele mai importante locomotive cu aburi construite vreodata la noi in tara.

Infiintat in anul 1972, la un secol de la inceperea constructiei locomotivei cu aburi, Muzeul Locomotivelor are in componenta un total de 16 exponate, dintre care 14 sunt fabricate in Resita, iar celalalte doua in alte parti. Impunatoare, interesante si extrem de valoroase pentru patrimoniul tarii, locomotivele de la Resita reprezinta o pagina importanta din istoria Romaniei. Desi in zilele noastre cuvintele de lauda la adresa sectorului industrial al Romaniei vin destul de greu, in secolele trecute Romania era fruntasa la foarte multe sectoare din industrie. Unul dintre acele sectoare era fabricarea de locomotive. La Resita s-au fabricat in total aproximativ 1500 de locomotive cu aburi pana in anul 1964 cand s-a facut trecerea la locomotivele Diesel.

Dintre cele 1491 de locomotive fabricate in Resita, numai 14 fac parte din exponatele muzeului din parcul de la marginea orasului. Majoritatea locomotivelor au fost construite urmand modelul celor din Vest, cu precadere pe cel al locomotivelor vieneze. Unul dintre cele mai valoroase exponate ale muzeului este locomotiva Resicza, care face parte din prima serie de locomotive construite in estul Europei. Resicza a fost prima locomotiva fabricata la Uzinele de Fier din Resita in anul 1872 si a fost copia fidela a unui prototip fabricat in Viena. Celelalte doua construite in aceeasi serie cu locomotiva Resicza – Bogsan si Hungaria – au fost casate în anul 1937. Resicza – “opera” inginerului John Haswell – a fost un exemplar extrem de apreciat de cunoscatorii vremii. Cu o lungime de 4,48 metri si o greutate in serviciu de aproximativ 11 tone, locomotive Resicza avea nu mai putin de 45 de cai putere si prindea o viteza de 11 kilometri pe ora. Desi era o adevarata bijuterie pe sine, locomotive Resicza a fost tinuta in fata fabricii de locomotive pentru mai bine de 10 ani dupa scoaterea din uz.

Este bine cunoscut faptul că după Al Doilea Război Mondial pe lângă pierderile omenești, de o pierdere inestimabilă, au survenit și pierderi materiale extraordinar de mari. Acestea au intervenit și în sistemul feroviar românesc, unde o mare parte a materialului rulant fusese distrus în timpul bombardamentelor. Pe lângă aceste pierderi materiale, rămăsese o parte utilizabilă, într-adevăr, însă tot parcul era uzat și învechit. Astfel, în 1956 mai multe structuri ale statului, printre care și Ministerul Căilor Ferate au hotărât să ia legătura cu firma elvețiană Sulzer. Decizia este una surprinzătoare prin prisma faptului că Elveția era o țară capitalistă de prim rang, în timp ce în România era la început un regim totalitar sprijinit de Moscova.

Trebuie subliniat faptul că decizia Bucureștiului de a contracta firma elvețiană are un precedent totuși, nefiind o premieră. Precedentul se situează în 1938 când a fost achiziționată locomotiva diesel electrică de 4400 CP. Aceasta avea formula osiilor 2’ Do 1+1 Do 2’ având o viteză maximă de 110 km/h. Compania elvețiană a produs 6 locomotive intens testate pe pe rețeaua feroviară din Elveția inclusiv pe una din cele mai abrupte rampe din rețeaua feroviară elvețiană, Gothhard (anul 1959). De asemenea acestea au remorcat și un tren de marfă cu 66 de osii și de 550 de tone pe segmentul Erstfeld și Goschenen, cu porniri în rampa maximă și în curbe. Ajunse în România, primele 6 locomotive diesel electrice sunt repartizate la Depoul Brașov intrând în slujba CFR. Se vor regăsi la tracțiunea trenurilor grele de marfă, mai ales pe una din cele mai dificile linii din punct de vedere al reliefului, al declivității, linia care traversează Carpații dintre Brașov și Ploiești. Următorul depou care a primit locomotive 060-DA a fost cel de la Craiova.

Anul 1960 a consemnat transferul de tehnologie la industria românească. Astfel, la doar un an după ce și-au făcut apariția în peisajul feroviar românesc, Electroputere Craiova (înainte de naționalizare - MALAXA) a asamblat 10 locomotive tip DA, folosind echipamentele furnizate de cele 3 firme elvețiene. Ulterior construirii celor 10 locomotive în Bănie s-a semnat un contract ce prevedea producerea a încă 40 de locomotive diesel-electrice în țară. În 1961, la doar un an după asimilarea procesului tehnologic, are loc un eveniment istoric major pentru industria feroviară din România și pentru CFR. Pe porțile fabricii craiovene Electroputere ieșea prima locomotivă 060-DA produsă integral în Rmânia! Electroputere Craiova era constructorul transmisiei electrice, a cutiei și executantul montajului general. UCM Reșita se ocupase de construcția motorului diesel, a boghiurilor și a transmisiei mecanice integrate. După o perioadă, construcția boghiurilor va fi mutată de la Reșița și atribuită celor de la Caromet Caransebeș. Producția românească 100% a locomotivei 060-DA este un real succes astfel încât fabricarea crește in ritm alert.

În 1974 se construiseră 826 de bucăți dintre care o parte din ele pentru export. Ultimele locomotive diesel-electrice, de clasa 60, au fost fabricate în 1988. După 1960 este bine cunoscută explozia traficului feroviar de călători și tonajele din ce în ce mai mari și aici astfel încât locomotiva clasa 60 apare și la tractarea trenurilor de pasageri. Totuși, pe anumite secții viteza era mai mare decât cea maximă atinsă de 060-DA adică 100 km/h. Astfel inginerii români au trebuit să găsească o soluție pentru a mări viteza locomotivei diesel-electrice fără a afecta totuși performanța de tracțiune. Așadar, locomotivei i-a fost modificat raportul de transmisie al angrenajelor de tracțiune și numărul treptelor de reducere de câmp a electromotoarelor de tracțiune, de la două la trei, astfel locomotiva putând să atingă viteza de 120 km/h. Aceste locomotive modificate au fost înmatriculate ca 060-DA-1, sau clasa 62. Primele apar în 1968, ultimele fiind produse și livrate către CFR în 1991.

Această modificare adusă locomotivei diesel-electrice nu este unica, în decursul anilor cu precădere după 1970 survin mai multe modificări la aceasta cu diferite scopuri. În 1972 începe înlocuirea tradiționalului fluier elvețian cu avertizor sonor cu membrană. Tot în același an în lăcașul farului central se mai montează două faruri mai mici. Ulterior are loc și înlocuirea tablei pentru fabricarea cutiei mașinii cu una mai subțire și cu nervuri cu scopul menținerii rezistenței mecanice. Începând cu 1984 locomotivele 060-DA, vor fi dotate cu vitezometre cu memorie nevolatila, electronica, de tipul VMN, care înlocuiesc vitezometrele de tip Hasler cu memorie pe bandă de hârtie.

Fabricația uneia din cele mai de succes serii de locomotive-060-DA a continuat peste trei decenii în România, până în 1993. În tot acest timp au fost construite circa 2500 de locomotive, fiind seria cu cel mai mare număr de locomotive de același tip, pentru ecartamentul normal (1435 mm), din Europa! Dintre acestea, 1407 locomotive au fost livrate către CFR. Restul au fost trimise căilor ferate industriale din România, mai precis 160 de bucăți dar și la export în mai multe țări precum urmează: 420 locomotive la compania PKP din Polonia, 130 la BDZ din Bulgaria și 379 în China. Munca asiduă și de o profunzime deosebită a firmelor elvețiene cât și a industriei feroviare românești se reflectă și astăzi prin calitatea și fiabilitatea acestor locomotive care după mai bine de cinci-șase decenii încă circulă pe drumurile de fier ale României. Melodicitatea motorului diesel și fluierul inconfundabil al celor care încă îl au imprimă un aer aparte sectorului feroviar românesc, aer ce sperăm să îl mai întâlnim cât mai mult de acum încolo pe trasee iar ulterior, undeva la loc de cinste într-un muzeu dedicat acestor „monștrii sacrii” ai CFR.

În a doua jumătate a anilor ’60, mai exact între 1965 și 1969, au loc patru evenimente majore. În primul rând data de 9 decembrie 1965 rămâne de referință în istoria C.F.R. Atunci pleca în probe pentru prima dată în România cea dintâi locomotivă electrică. Un an mai târziu a început şi în România construcţia locomotivelor electrice 060-EA, urmată şi de realizarea variantei 060-EA1 (cu viteză maximă de 160 km/h). Partea electrică şi montajul general erau realizate la Craiova, în timp ce partea mecanică era asigurată de I.C.M. Reşiţa. Până în anul 1989 au fost construite peste 1.400 de locomotive Diesel-electrice şi aproape 1.000 de locomotive electrice.

Merită evocat un alt eveniment de importanță majoră în evoluția uzinei Electroputere, dar mai ales a dezvoltării intense a Căilor Ferate Române din acei ani. Pentru prima dată, din gara București Nord a plecat un tren de călători remorcat de o locomotivă electrică și tot atunci a fost dată în exploatare în mod oficial linia electrificată București – Brașov, în februarie 1969. Trenul cu prima locomotivă electrică pe această secție de cale ferată a plecat la 15 februarie 1969, fiind remorcat de cea de a 21-a locomotivă produsă la Electroputere Craiova, 060-EA-021. Ede remarcat numărul foarte mare de locomotive plecate pe meleagurile asiatice, cunoscute fiind relațiile cordiale între regimul Ceaușescu și regimuri precum cele de la Beijing, Hanoi sau Teheran. După evenimentele din 1989, în perioada post-decembristă, Electroputere Craiova a intrat într-un declin vizibil, asemenea întregii industrii românești. La 1 decembrie 2019, mândria de altădată a Băniei a devenit istorie!

Astăzi singurul producător de locomotive din România, Softronic - Craiova, a dezvăluit cum arată procesul său de producţie din interior şi ce componente sunt autohtone. La Softronic nu doar că proiectarea şi producţia completă are loc în România, la Craiova, ci şi producţia marii majorităţi a componentelor pentru locomotive se realizează tot aici. Produsul emblematic al Fabricii Softronic Craiova, astăzi este locomotiva “Transmontana” care a ajuns să opereze și în Suedia care a comandat 100 exemplare. În condițiile climei scandinave locomotiva funcționează ireproșabil având puterea nominală de 6000 kw sau 8152 CP. Cu asemenea parametri de putere, locomotiva românească ajunge să concureze de la egal la egal în parametri cu producători europeni precum Siemens, Alstom şi Stadler. În ultima vreme Softronic a princontracte și cu căile ferate germane și slovace. E importnat de spus că Softronic nu e continuarea directă a fostei Electroputere Craiova.

Acea fabrică a ajuns teritoriul unor mall-uri azi. Apariția Softronic în Craiova, ca o entitate privată, acum 25 de ani, a permis păstrarea acelei expertize de nepreţuit în proiectarea şi construcţia de locomotive, prin angajarea multor oameni care-şi pierduseră locurile de muncă la Electroputere. Softronic e un exemplu rar de fabrică din România care îşi produce marea majoritate a componentelor esenţiale pe interior şi asigură întreg ciclul de producţie. Deci, cea mai mare parte a valorii din preţul final e generată în România, în interiorul aceleiaşi fabrici. Şi partea cea mai admirabilă e că nu vorbim despre vreo fabrică ce ar avea procese învechite, ci despre una care operează competitiv, reuşind performanţe demne de admirat.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

UN AFORISM

Autor: Valeriu Butulescu

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Porto - Scrisori 1858 - 1983

125 ani de la apariția primului timbru românesc

Emiterea primului timbru românesc a provocat un uriaş scandal diplomatic, acum el se vinde cu prețul de 1 milion de dolari. Tipărită după model austriac, la Iaşi, pe 15 iulie 1858, la tipografia Atelia Timbrului, în timpul caimacamului Nicolae Vogoride, prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată „Cap de bour” a reprezentat o revoluţie în sistemul de comunicare poştal, dar şi o mişcare politică prin care se manifesta nesupunere faţă de dominaţia Imperiului Otoman. La 22 iulie 1858, mărcile au intrat în circulaţie la biroul poştal din Iaşi, iar la 8 august 1858 în celelalte birouri poştale moldovene, stârnind un uriaş scandal diplomatic pentru că era un semn clar că principatele române îşi doresc cu insistenţă independenţa faţă de Înalta Poartă. Marca a fost retrasă la 31 octombrie 1858. Capul de bour a fost ales datorita simbolisticii sale. Conform legendei legate de acest simbol, se spune că un voievod pe nume Dragoş era la vânătoare când, pe malul unei ape, s-a întâlnit cu o fiară teribilă: un bour. În urma luptei, căţeaua voievodului (pe nume „Molda”) moare, fiind îngropată acolo, iar voievodul botezând râul Moldova. Ulterior, întregul teritoriu luat în stăpâniere de Dragoş, între Carpaţi şi Nistru, ia numele de Moldova, iar capul de bour devine simbol heraldic al voievodului şi al urmaşilor săi la domnie. Cinci secole mai târziu, capul de bour obţine o nouă simbolistică, pe lângă cea de semn heraldic, însă de această dată sensul nemaifiind unul mitologic, ci cât se poate de concret: apare pe primul timbru romanesc. Acest timbru a fost considerat de către turci „un„fapt jignitor” (drept pentru care au ameninţat cu represalii militare, răzgândindu-se doar la presiunile ruseşti şi austrice), ştiut fiind că aceştia nu permiteau nici un fel de autonomie instituţională sau economică în teritoriile ocupate. Nici monedă proprie, însemnele sau drapel, deci nici alte însemne ale emancipării, cum putea fi condiderate propriile mărci poştale. Din punct de vedere grafic, timbrul reproducea, într-un cerc, capul de bour, semn heraldic de pe stema Principatului Moldovei, o goarnă poştală, o stea în cinci colţuri, legenda „porto scrisori” scrisă cu litere chilirice şi valoarea nominală a timbrului (au existat patru valori de: 27, 54, 81 şi 108 parale), amplasată în interiorul buclei de formă eliptică a goarnei poştale. Cercul avea dimensiunile de 19,5 mm la valorile de 27 şi 54 de parale, de 19,75 mm la valoarea de 81 parale şi de 20,25 mm la valoarea de 108 parale. Imprimarea timbrelor s-a făcut potrivit tehnicii „tête-bêche”, care presupune că al doilea timbru era rotit la 180 de grade faţă de linia de separaţie, pentru a distinge mai bine rândurile de timbre. Tirajul acestei emisiuni poştale a fost destul de mic: doar 24.000 de exemplare cu totul, dintre care 6.000 de exemplare la 27 de parale bucata, 10.000 de exemplare la 54 de parale, 2.000 de exemplare la 81 de parale şi 6.000 de exemplare la 108 parale. Imprimarea timbrelor s-a făcut pe coli de 32 de mărci poştale în patru rânduri a câte opt bucăţi. Hârtia era specială, de provenienţă străină, având grosimea, structura şi culoarea diferită. Ca adeziv pentru gumare a fost folosită gumă arabică de culoare galben-brun care era aplicată manual în straturi inegale şi neuniforme. Chiar dacă au circulat doar 99 de zile, mărcile din prima emisiune „Cap de Bour”, cu valorile nominale de 27, 54, 81 şi 108 parale, au ajuns în zilele noastre să se tranzacţioneze pentru sume impresionante, respectiv cu valori cuprinse între 5.000 şi 100.000 de euro, în funcţie de calitate, ştampilat sau neştampilat, dacă este sau nu pe scrisoare etc. După retragerea acestei prime emisiuni şi odată cu introducerea tarifului poştal unic, a fost pusă în circulaţie la 1 noiembrie 1858 a doua emisiune „Cap de bour” cu trei valori: 5 parale, 40 de parale şi 80 de parale. Această emisiune a fost destinată expedierii prin poştă a ziarelor şi imprimatelor. Acest de al doilea timbru reproducea semnul heraldic de pe stema Principatului Moldovei, o goarnă poştală, o stea în şase colţuri în loc de cinci (de pe prima emisiune), iar valoarea nominală a timbrului era scrisă cu caractere latine, alfabetul chirilic folosindu-se numai la scrierea cuvântului „PAR”. Forma rotundă a primei mărci poştale a fost înlocuită cu un dreptunghi uşor rotunjit la colţuri, cu lăţimea mai mică decât înălţimea. Imprimarea timbrelor s-a făcut tot la Iaşi, în coli de 32 de mărci poştale în patru rânduri a câte opt bucăţi. Hârtia era de provenienţă engleză, subţire, aproape transparentă, albă sau gălbuie. Această de a doua emisiune a fost retrasă la 1 mai 1862, cunoscându-se ultima dată de circulaţie fiind 3 mai 1862 la oficiul poştal din Botoşani. Mărcile poştale „Cap de bour” au fost nedantelate şi au avut putere de circulaţie numai în Moldova. A doua emisiune a totalizat 10.001 timbre.

Cea mai scumpă piesă filatelică românească este ziarul Zimbrulu-Vulturulu, francat cu nu mai puţin de 8 mărci de 5 parale Porto Gazetei, din a doua emisiune Cap de Bour. Acesta a fost şi obiectul uneia dintre cele mai mari tranzacţii filatelice din ultimele decenii, fiind vândut în decembrie 2007, la o licitaţie la Geneva, cu aproximativ un milion de dolari (inclusiv taxe).
În prezent, în lume, mai există circa 750 de exemplare de „Cap de Bour” din prima emisiune, dintre care 50 se află în România.

P.D. - (Partidul Democrat)

P.D. (Partidul Democrat) a fost un partid din România, apărut pe eșichierul politic la 11 mai 1993 prin schimbarea denumirii FSN (Frontul Salvării Națională – partidul Revoluției Române) în PD (Partidul Democrat) care a adoptat o doctrină politică social-democrată, de centru-stânga. A participat la guvernare împreună cu coaliția de centru-dreapta Convenția Democrată Română (CDR) între 1996 și 2000, iar după 2000 a adoptat o orientare de centru-dreapta. În decembrie 2007, în urma deciziei de fuzionare cu Partidul Liberal Democrat (PLD), a luat numele de Partidul Democrat Liberal (PD-L). De-a lungul istoriei, partidul a absorbit alte partide mai mici, între care: Partidul Democrat al Muncii, Partidul Unității social Democrate, Frondul Democrat Român și și în final Partidul Liberal Democrat. PD a insistat pe menținerea măsurilor de protecție socială, în condițiile în care guvernul trebuia să ia unele măsuri nepopulare, cum ar fi închiderea unor mari întreprinderi de stat înființate în timpul regimului comunist și care fuseseră întotdeauna neperformante, sau deveniseră neperformante în deceniul anilor 1980. Măsurile au condus la proteste de masă și la acțiuni sindicale importante. Alegeriele din anul 2000 găsesc Partidul Democrat într-o mare pierdere de imagine. Uzura cauzată de guvernarea dificilă în vreme de criză economică a fost cu atât mai adâncă cu cât toți membrii Consiliului Politic ocupaseră posturi de miniștri. Mai mulți vicepreședinți (Adrian Severin, Victor Babiuc, Stelian Duțu) fuseseră înlăturați din diverse motive de la conducere. Dacă partidul reușește un 8% în alegerile parlamentare, Petre Roman abia adună 3% din voturile exprimate pentru președinție. Unicul succes semnificativ obținut de PD la alegerile din 2000 a fost câștigarea Primăriei Capitalei de către Traian Băsescu, fostul ministru al transporturilor. Partidul Democrat a trecut în opoziție, dar filonul social-democrat de centru-stânga pe care se situa oferta sa electorală a devenit din ce în ce mai mult exploatat de PDSR, care a adoptat o atitudine mai moderată sub președinția lui Adrian Năstase.

Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae, a fost un episcop și unul dintre cei mai populari sfinti din calendar, este prăznuit anual în data de 6 decembrie. De origine greceasca (Nikolaos), numele este format din doua cuvinte: nike, „victorie“ (de la nikao, „a invinge“), si laos, „popor“, putandu-se talmaci prin „obsteasca biruinta“. Sfântul Nicolae din Mira s-a născut în anul 280 la Patara, Lichia și a decedat în anul 345 la Mira, astăzi Kocademre, în apropiere de Kale, Turcia. Mare parte din viață a trait-o pe vremea tiranilor imparati romani Dioclitian si Maximilian. Adoptând un mod de viață retras și izolat si dând dovadă de nespusa bunatate, a fost facut arhiereu. Cu frică de Dumnezeu a cinstit creștinătatea și a propăvăduit cu îndrăzneală și glas slobod dreapta credință. Pentru activitatea sa, el și alți creștini au fost întemnițați de către șefii cetății Lichia și aprig schingiuiți. Credinciosul Constantin, ajuns împărat al romanilor, a dispus eliberarea tuturora acelora care au fost închiși pentru credința curată în Dumnezeu. La primul Sinod de la Niceea, organizat de împăratul Constantin, a participat și Nicolae, ocazie cu care a fost înzestrat cu darul facerii de minuni. Ajuns la adânci bătrâneți s-a mutat la Domnul și de acolo continuă să facă minuni pentru aceia care i-o cer prin rugăciune. Din data de 9 mai 1087 moaștele sale se păstrează la loc de cinste în catedrala din Bari, în sudul Italiei, unde anual adună credincioși din toate colțurile lumii. El este cunoscut ca patron al Rusiei, Scoției și Serbiei.

Uniunea Centrală a Cooperației Meșteșugărești

10 ani de activitate culturală de masă

Cooperaţia meşteşugărească reprezintă astăzi o alternativă socio-economică, realizată prin intermediul şi în folosul oamenilor, având ca scop amplificarea solidarităţii sociale şi întrajutorarea membrilor cooperatori, participând în acelaşi timp activ la dezvoltarea comunităţilor locale din care aceştia fac parte. Sunt astfel integrate principalele trăsături specifice ale sectorului: libertatea de acţiune economică, responsabilitatea individuală şi securitatea socială. Sectorul cooperatist meşteşugăresc, bazat pe proprietatea privată a meşteşugarilor asociaţi, şi-a demonstrat de peste 130 de ani viabilitatea şi implicarea în dezvoltarea economiei şi societăţii româneşti. Începuturile cooperaţiei meşteşugăreşti din România datează din anul 1879 când a fost înfiinţată prima organizaţie de acest fel – „Societatea meseriaşilor de încălţăminte” (Bucureşti). Uniunea Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti – U.C.E.C.O.M. a luat fiinţă în anul 1951, fiind reorganizată în anul 2006 (în baza Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei), având permanent, de la înfiinţare până în prezent, rolul de organizaţie de reprezentare a cooperaţiei meşteşugăreşti, la nivel naţional şi internaţional. Potrivit actualului său statut, U.C.E.C.O.M. este constituită cu scopul de a asigura reprezentarea şi promovarea intereselor economice, sociale şi culturale ale cooperatorilor şi ale membrilor asociaţi în relaţiile cu administraţia publică, cu autoritatea de stat, cu alte persoane fizice şi/sau juridice, publice sau private,cu organismele internaţionale similare, precum şi pentru susţinerea şi promovarea principiilor cooperatiste.

Set două insigne pionierești

Pionierii au fost una dintre cele mai vaste și eficiente structuri ideologice create de regimul comunist din România, având scopul clar de a modela tânăra generație conform principiilor politice ale vremii. Înființată oficial pe data de 30 aprilie 1949, organizația nu a fost concepută ca o simplă grupare de tineret cu activități recreative, ci ca un mecanism fundamental al statului. Obiectivul central era crearea „omului nou”, un cetățean devotat regimului, educat de la o vârstă fragedă să vadă realitatea exclusiv prin filtrul ideologiei de stat și să se conformeze cerințelor autorităților fără a le contesta. Calitatea de pionier era acordată copiilor cu vârste cuprinse între șapte și paisprezece ani, procesul de admitere începând de regulă în clasa a doua. Intrarea în rândurile organizației se făcea printr-o ceremonie solemnă, încărcată de formalism, în cadrul căreia elevii depuneau un jurământ de credință față de patrie. Momentul culminant al ceremoniei era înmânarea eșarfei roșii, cunoscută sub denumirea de cravată de pionier, care avea un tiv tricolor și era prinsă cu un inel transparent din plastic. Această eșarfă completa uniforma obligatorie, compusă de obicei din cămașă albă, pantaloni sau fuste de culoare bleumarin, iar la evenimentele festive se adăugau elemente distinctive, precum berete albe. Structura organizației era una de tip ierarhic și cvasimilitar, menită să obișnuiască elevii cu disciplina severă și cu raportarea constantă către superiori. La nivelul fiecărei clase funcționa un detașament de pionieri, iar totalitatea detașamentelor dintr-o școală forma o unitate. Fiecare structură avea propriii comandanți, aleși formal dintre elevii cu rezultate bune la învățătură, care primeau șnururi colorate purtate pe umăr pentru a le semnala vizual gradul. Pionierii participau frecvent la adunări și parade atent coregrafiate și supravegheate de cadrele didactice, evenimente unde erau folosite elemente de recuzită propagandistică precum steaguri roșii de mici dimensiuni și instrumente muzicale, în special goarne, pentru a marca importanța acțiunii. Activitatea pionierilor se extindea mult dincolo de perimetrul școlar, implicând numeroase ore dedicate muncii patriotice. Elevii erau organizați periodic în brigăzi pentru a colecta materiale refolosibile, cum ar fi fierul vechi, sticlele, borcanele sau maculatura, iar toamna erau frecvent trimiși la munci agricole pentru a ajuta la strângerea recoltei. Pe lângă aceste sarcini, statul asigura și o rețea de facilități, cum ar fi Casele Pionierilor, unde copiii puteau participa la cercuri tehnice, artistice sau sportive. De asemenea, regimul organiza tabere de vară, cea mai renumită fiind tabăra de la Năvodari, care, deși erau percepute de copii ca oportunități de vacanță, erau strict controlate și presărate cu activități de propagandă și instrucție. Apartenența la Organizația Pionierilor reprezenta doar o etapă intermediară într-un traseu politic atent planificat de la naștere și până la maturitate. La împlinirea vârstei de paisprezece ani, pionierii care demonstrau ascultare, activism și rezultate bune la învățătură făceau trecerea către Uniunea Tineretului Comunist, cunoscută sub acronimul UTC, acesta fiind următorul nivel al ierarhiei politice. Sistemul pioniereasc a funcționat neîntrerupt până în luna decembrie a anului 1989, când schimbarea regimului politic a dus la desființarea sa imediată. Astăzi, analiza istorică demonstrează că, dincolo de amintirile legate de jocurile copilăriei, organizația a fost un sistem implacabil de formare ideologică, destinat să creeze o generație de cetățeni uniformizați.

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia."Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie. Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

U.T.C. - (Uniunea Tineretului Comunist)

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..

În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Prin Uniunea Tineretului Comunist s-a urmărit înregimentarea tineretului din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. Tineretul era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. Ideologii comunişti împărtăşeau credinţa că orice ființă umană poate fi transformată radical în urma unui intens proces de manipulare prin propaganda de masă. Această credinţă a comuniștilor era întărită de supoziţii sumbre despre natura umană şi a societăţii. Exista siguranța că, pe scară largă, la nivel social, utilizând instrumente coercitive şi de control, omul poate fi schimbat, supus, subordonat, mai ales tineretul în formare. Marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Acest lucru se observă foarte bine în atitudinea faţă de tineri. Din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, aceștia apăreau ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală. Totuși, erau trataţi cu infinită suspiciune. Reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega interesele. Totodată, acestea erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii, intelectualii, soldaţii şi muncitorii. După spusele lui Lenin, pentru regimul comunist, aceste organizaţii aveau menirea de a funcţiona pe post de „curele de transmisie” între Partidul Comunist şi popor. Stalin a adoptat aceleaşi idei. El considera că, din rândul organizaţiilor de masă, trebuie să facă parte: asociaţiile fără partid ale femeilor, organele de presă, uniunile de tineret, sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist a fost o organizație de tineri creată de către Partidul Comunist din România. Prin aceasta se urmărea înregimentarea tineretului român, din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. În cadrul UTC, tineretul român era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. În mai toate scrierile din perioada comunistă, cu privire la Uniunea Tineretului Comunist, se evidenția importanța pe care aceasta o juca în rândul tuturor tinerilor. UTC se afla sub conducerea Partidului Comunist Român. Conducerea comunistă aprecia UTC ca fiind acea organizație care reușește mereu să-și găsească loc în fruntea luptei maselor de tineri. Aceștia, alături de întregul popor, au acţionat pentru afirmarea năzuinţelor de unitate şi independenţă naţională, de progres social şi prosperitate economică a patriei.

Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, “Daciada” a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia conducătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii. Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-modelism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d. Sus am postat logo-ul competiţiei sportive naţionale "Daciada". „Primii în sport, primii în producţie”, era motto-ul anilor 80 pe buzele tuturor şi se referea la Daciada, o competiție cu şase milioane de participanţi sau „bunul întregului popor”, cum îl numeau liderii partidului comunist. Prima Daciadă, în total fiind șase, a avut loc în 1978. Vizitele lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord i-au deschis acestuia apetitul pentru manifestaţii grandioase şi demonstraţii de masă. Un moment important în organizarea mişcării sportive l-a reprezentat şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 1976, în cadrul căreia a fost examinat programul privind dezvoltarea activităţii de educaţie fizică pe perioada 1976-1980. Partidul fixa cincinale nu doar pentru activitatea economică, ci şi pentru cea sportivă. Astfel, cincinalul sportiv 1976-1980 prevedea „stimularea activităţilor sportive de masă, asigurarea participării tineretului, maselor largi populare, în formele cele mai variate, la practicarea tuturor sporturilor, acţionându-se în acest fel pentru mai buna utilizare a timpului liber”. În numele Daciadei s-au construit săli de sport, stadioane, s-a investit în infrastructură și s-a propagat mesajul la nivel național. Multe dintre bazele sportive create atunci au dăinuit peste ani, cu minime investiții, altele au intrat în paragină. Ca să ajungi să participi la Daciada, trebuia să întrunești anumite condiții, iar una prioritară era să fii cetățean model. Sportul era destinat maselor de oameni, deși după competiții se alegea elita. Dar fenomenul era încurajat și propagat de la vârste fragede peste tot. Devenise o adevărată onoare să fii ales și susținut să participi la un astfel de eveniment. Regulamentul Daciadei a fost aprobat în august 1977 şi prevedea că rolul acestei manifestaţii este să asigure:

dezvoltarea intensă şi multilaterală a educaţiei fizice şi sportului de masă, oameni puternici şi sănătoşi, apţi pentru muncă;
ridicarea nivelului general al activităţii sportive de performanţă la nivel mondial, care să ducă la creşterea prestigiului României în lume.

____________ooOoo___________

UN DOCUMENT ISTORIC