Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GRECEȘTI DE COLECȚIE

1. Piesa de mai jos celebrează Centenarul eliberării orașului Salonic de sub ocupația otomană. Pe avers în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă stema Greciei, înconjurată de ramuri de măslin, suprapusă pe Turnului Alb din Salonic, simbol al orașului, deasupra inscripția „ΕΛΛΗΝΙΚΗ ΔΗΜΟΚΡΑΤΙΑ” și dedesubt valoarea nominală „100 ΕΥΡΩ” (numele țării și valoarea monedei în limba greacă). La partea inferioară se distinge un ornament decorativ care este posibil să fie simbolul monetăriei sau gravorului care au contribuit la realizarea monedei. Pe reversul monedei și tot în interiorul unui cerc periferic continuu sunt reprezentate central două ornamente decorative suprapuse și periferic circular pe părțile stânga, superioară și dreapta este aplicată inscripția: 100 XPONIA AΠΟ ΑΠΕΛΕΥΘΕΡΩΣΗ ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗΣ 1912-2012 (în traducere 100 de ani de la eliberarea orașului Salonic 1912 – 2012).

Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 20 iulie 2012
valoarea – 100 euro
diametrul – 22,1 milimetri
greutatea – 7,98 grame
material compoziție – aur
titlu – 91,7%
calitatea – proof
tiraj – 1500 exemplare
gravor – Georgios Stamatopoulos

Eliberarea Salonicului la 26 octombrie 1912, în timpul Primului Război Balcanic, a fost un moment de referință pentru istoria Greciei moderne. Orașul se afla sub control otoman și constituia un centru strategic semnificativ pentru Balcani. Pentru Grecia, ocuparea Salonicului a fost o chestiune de importanță vitală, deoarece a constituit cheia pentru ocuparea restului Macedoniei. Armata Elenă, sub conducerea Moștenitorului Tronului Elen, Constantin, a mărșăluit rapid spre Salonic, după victoriile sale de la Sarandaporo și Giannitsa. Pe 25 octombrie, trupele elene se aflau la periferia orașului, în timp ce forțele bulgare se apropiau dinspre nord. Comandantul otoman al Salonicului, Hasan Tahsin Pașa, recunoscându-și incapacitatea de a apăra orașul, a fost de acord cu capitularea necondiționată a acestuia, semnând un protocol de capitulare cu Armata Elenă. Protocolul de capitulare a fost semnat în dimineața zilei de 26 octombrie. Odată cu izbucnirea Primului Război Balcanic, Grecia a declarat război Imperiului Otoman și și-a extins granițele. Când Eleftherios Venizelos, prim-ministrul de la acea vreme, a fost întrebat dacă armata greacă ar trebui să se îndrepte spre Salonic sau spre Monastiri (acum Bitola - Macedonia), Venizelos a răspuns „Salonique à tout prix!” (Salonic, cu orice preț!). Întrucât atât Grecia, cât și Bulgaria doreau Salonicul, garnizoana otomană a orașului a intrat în negocieri cu ambele armate.

Pe 26 octombrie, de ziua de sărbătoare a sfântului patron al orașului, Sfântul Dimitrie, armata greacă a acceptat capitularea garnizoanei otomane de la Salonic. Armata bulgară a sosit la o zi după capitularea orașului către Grecia, iar Tahsin Pașa, conducătorul orașului, le-a spus oficialilor bulgari: „Am un singur Salonic, pe care l-am predat”. După cel de-al Doilea Război Balcanic, Salonicul și restul părții grecești a Macedoniei au fost anexate oficial Greciei prin Tratatul de la București din 1913.

Salonic, în limba greacă – Thessaloniki, este un oraș din nordul Greciei, al doilea ca mărime al națiunii, cu puțin peste un milion de locuitori. Salonic este al doilea centru economic, industrial, comercial și politic major al Greciei și un important nod de transport pentru Grecia și sud-estul Europei, în special prin portul său. Orașul este renumit pentru festivalurile, evenimentele și viața culturală vibrantă în general:

Târgul Internațional de la Salonic
Festivalul Internațional de Film de la Salonic
În anul 1997 a fost Capitala Europeană a Culturii
În anul 2014 a fost Capitala Europeană a Tineretului
Universitatea Aristotel a orașului este cea mai mare din Grecia și din Balcani.

Orașul a fost fondat în anul 315 î.Hr. de Casandru al Macedoniei, care l-a numit după soția sa, Tesalonic, fiica lui Filip al II-lea al Macedoniei și sora lui alexandru cel Mare. Orașul a avut o istorie îndelungată și învolburată. Stăpânirea otomană a orașului a început la 29 martie 1430 și a durat aproximativ 500 de ani. În această perioadă s-a modelat profund caracterul multicultural unic al orașului și arhitectura urbană. Ultimele decenii de control otoman asupra orașului au fost o eră de renaștere, în special în ceea ce privește infrastructura orașului. În acea perioadă, administrația otomană a orașului a dobândit o față „oficială” odată cu crearea Sediului Guvernului, în timp ce o serie de clădiri publice noi au fost construite în stil eclectic pentru a proiecta fața europeană atât a Salonicului, cât și a Imperiului Otoman. Sus am postat poza și stema Primăriei Salonic.

Turnul Alb din Salonic este un important monument și muzeu al orașului. Turnul actual a înlocuit o fortificație bizantină mai veche, menționată în secolul al XII-lea. Otomanii au reconstruit-o, după ce sultanul Murad al II-lea a cucerit Salonicul în 1430, pentru a fortifica portul orașului. Turnul a devenit o închisoare vestită și locul mai multor execuții în masă în perioada otomană. Turnul Alb a fost remodelat considerabil și văruit după ce Salonicul a intrat în componența Greciei (1912), fiind adoptat ca simbol al orașului. Turnul Alb are forma unui cilindru cu diametrul de 23 metri și o înălțime de 34 metri, deasupra căruia este amplasat un turn mai mic cu diametrul de 12 metri și înălțimea de 6 metri. Unele ambrazuri din zidul exterior sunt accesate prin intermediul unei rampe spiralate, altele - prin camerele centrale a celor șase etaje. Turnul mic adăpostește o platformă cu diametrul de 10 metri, iar platforma din fața lui amplasată pe acoperișul turnului principal are lățimea de 5 metri.

2. Piesa de mai jos celebrează Centenarul războaielor balcanice. Pe avers în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă stema Greciei și nava de luptă ABEROF precum și inscripțiile în limba greacă: Θ/K Γ. ABEΡΩΦ (numele navei – ABEROF), 100 ΕΥΡΩ (valoarea - 100 euro) și ΕΛΛΗΝΙΚΗ ΔΗΜΟΚΡΑΤΙΑ (numele țării – Republica Elenă). La partea inferioară se distinge un ornament decorativ care este posibil să fie simbolul monetăriei sau gravorului care au contribuit la realizarea monedei. Pe reversul monedei și tot în interiorul unui cerc periferic continuu sunt reprezentate bustul amiralului Pavlos Kountouriotis, suprapus peste steagul național al Greciei și inscripțiile grecești: 100 ΧΡΟΝΙΑ ΑΠΟ ΤΟΥΣ ΒΑΛΚΑΝΙΚΟΥΣ ΠΟΛΕΜΟΥΣ 1912-2012 (100 de ani de la războaiele balcanice 1912 - 2012) și ΠΑΥΛΟΣ ΚΟΥΝΤΟΥΡΙΩΤΗΣ (numele amiralului - Pavlos Kountouriotis).

Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 20 iulie 2012
valoarea – 100 euro
diametrul – 22,1 milimetri
greutatea – 7,98 grame
material compoziție – aur
titlu – 91,7%
calitatea – proof
tiraj – 1500 exemplare
gravor – Georgios Stamatopoulos

Războaiele Balcanice (în număr de două) au avut loc în anii 1912 – 1913 în Europa de sud-est. Pentru început statele Ligii Balcanice (Bulgaria, Muntenegru, Grecia și Serbia) au cucerit teritoriile otomane: Macedonia, Albania și aproape întrega Tracie, și apoi nu s-au înțeles asupra împărțirii teritoriilor cucerite. Cauza războaielor se află în incompleta apariție a statelor naționale din rămășițele Imperiului Otoman în secolul al XIX-lea. Tensiunile dintre statele balcanice legate de aspirațiile rivale în Macedonia și Tracia s-au potolit oarecum în urma intervențiilor Marilor Puteri de la jumătatea secolului al XIX-lea, care vizau asigurarea unei mai bune protecții pentru creștinii majoritari, precum și pentru păstrarea status quo. Problema viabilității stăpânirii otomane a fost însă din nou pusă după Revoluția Junilor Turci din iulie 1908 care l-a obligat pe sultan să revină asupra constituției suspendate. Sub încurajarea agenților ruși, au fost încheiate o serie de înțelegeri între Serbia și Bulgaria în martie 1912 și între Grecia și Bulgaria în mai 1912. În octombrie același an Muntenegru a încheiat, de asemenea, înțelegeri cu Serbia și Bulgaria. Primul război balcanic a urmat imediat, el fiind un precursor important al primului război mondial, deoarece Austro-Ungaria s-a alarmat de creșterea teritoriului și statutului regional al Serbiei. Această temere era împărtășită și de Germania, care considera Serbia un satelit al Rusiei. După începerea primului război mondial, armata austro-ungară a luptat timp de trei ani pentru a reuși anexarea Serbiei și Muntenegrului, lucru reușit abia atunci când Bulgaria, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman s-au alăturat Puterilor Centrale alături de Germania. Se estimează că războaiele balcanice au provocat peste 200000 de decese.

HMS G. Averof (Cuirasatul Georgios Averof) este cea mai cunoscută navă a marinei elene, cunoscută și sub numele de „cuirasatul victoriei”. A fost un crucișător blindat de tip Pisa, care a jucat un rol principal în primul război balcanic (1912-1913), asigurând suveranitatea Greciei în Marea Egee. Inițial nava a fost comandată de Marina italiană dar din motive financiare s-a renunțat la ea. Cu moștenirea bogatului binefăcător George Averoff ca avans, Grecia a achiziționat nava în 1909. Construită la Șantierul naval “Frații Orlando” din Livorno și lansată la apă în 1910, Averof a ajuns în Grecia în septembrie 1911. Fiind cea mai modernă navă de război din Marea Egee la acea vreme, a servit ca navă amiral a amiralului Pavlos Kountouriotis în Primul Război Balcanic și a jucat un rol major în stabilirea dominației grecești asupra Marinei Otomane și încorporarea multor insule din Marea Egee în Grecia. Nava era echipată cu o combinație de motoare italiene (tip Ansaldo), cazane franceze (tip Belleville), tunuri britanice (tip Armstrong) și generatoare și blindaje germane (tip Krupp). Câteva dintre caracteristicile tehnice generale ale navei au fost:

deplasament – 10 200 tone
lungime – 140,13 metri
lățime – 21 metri
pescaj (adâncimea de cufundare în apă a unei nave, măsurată până la linia de plutire) - 7,18 metri
putere instalată = 22 cazane Belleville (19000 CP)
propulsie - 2 motoare cu abur cu expansiune compusă
viteză maximă – 43,5 kilometri pe oră
armament - 2 tunuri duble de 234 mm, 4 tunuri duble de 190 mm, 16 tunuri simple de 76 mm, 4 tunuri simple de 47 mm și 3 tuburi lansoare de torpile de 430 mm
blindaj – centură: 200 mm, la mijlocul navei: 80 mm, punte – 40 mm

În anul 1952 nava a fost scoasă din uz. Astăzi nava are statut de muzeu plutitor.

Pavlos Kountouriotis (9 aprilie 1855 – 22 august 1935) a fost un amiral al Marinei Regale Elene și comandant al Flotei Egee în timpul Războaielor Balcanice. A participat la guvernarea orașului Salonic ca membru al Triandriei și a fost de două ori președinte al Republicii. De la 19 ani a servit în marina militară a Greciei. În iunie 1911, a preluat funcția de comandant pe nou construita navă de luptă „G. Averof” cu gradul de căpitan. Odată cu izbucnirea războaielor balcanice, a fost promovat la contraamiral.La sfârșitul războaielor balcanice, a fost promovat la gradul de viceamiral datorită serviciilor sale excelente. Pănă la demobilizare a fost numit în diverse funcții, cea mai mare fiind cea de Ministru al Marinei. La sfârșitul anului 1919 a demisionat din Ministerul Marinei și s-a demobilizat, primind gradul de Amiral Onorific. Către sfârșitul vieții a fost inclusiv Președintele Republicii Elene.

3. Piesa de mai jos celebrează personalitatea lui Hypocrates. Pe avers în interiorul a două cercuri, unul liniar continuu și celălalt din ornamente decorative identice, se prezintă stema Greciei, o scenă prin care Asclepios vindecă pacienți și înscrisurile în limba greacă: 200 ΕΥΡΩ (valoarea - 200 euro) și ΕΛΛΗΝΙΚΗ ΔΗΜΟΚΡΑΤΙΑ (numele țării – Republica Elenă). La partea inferioară se distinge un ornament decorativ care este posibil să fie simbolul monetăriei sau gravorului care au contribuit la realizarea monedei. Pe reversul monedei și tot în interiorul a două cercuri, unul liniar continuu și celălalt din ornamente decorative identice, se prezintă chipul din profil al lui Hypocrates, precum și inscripțiile în limba greacă: “IΠΠΟΚΡΑΤΗΣ Ο ΚΩΟΣ 460 π.Χ. - 377π.Χ. (tradus – Hipocrates din Kos 460 EN – 377 EN) și 2013 – anul emiterii monedei.

Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – cultura și civilizația greacă
data emiterii – 11 iulie 2013
valoarea – 200 euro
diametrul – 22,1 milimetri
greutatea – 7,98 grame
material compoziție – aur
titlu – 91,7%
calitatea – proof
tiraj – 1200 exemplare
gravor – Georgios Stamatopoulos
preț oficial de achiziție la data emiterii – 500 euro

Asclepios a fost zeul medicinei în mitologia greacă, preluat în mitologia romană ca Aesculapius, pronunțat pe românește Esculap. El a fost fiul lui Apollo, provenit din uniunea cu Coronis (sau Arsinoe). Asclepios a fost un premergător al medicinii. Tatăl său l-a dat în grija Centaurului Chiron care i-a împărtășit secretele taumaturgiei (practicarea de minuni) cu ajutorul cărora, mai târziu, Asclepios avea să anihileze durerile pacienților săi sau să izbutească regenerarea părților afectate de boală. Totodată Centaurul l-a inițiat în sistemul de utilizare a plantelor medicinale. Își practica sistemul de vindecare noaptea, în Epidaur folosind câine, grăsime și șarpe izbutind și vindecări miraculoase. Succesele lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie și morții ceea ce l-a supărat pe Zeus, care l-a omorât fulgerându-l. În cele din urmă, Zeus l-ar fi readus la viață făcându-l zeu pentru a preveni o dispută cu Apollo, dar l-a instruit pe Asclepios să nu mai învie pe nimeni fără aprobarea sa. Templele ridicate în onoarea lui Asclepios erau niște clinici medicale, toți preoții slujitori fiind și medici. Sanctuarul principal se afla în Epidaur. Imaginile plastice îl înfățișează ca un bărbat blajin cu barbă, având întotdeauna alături un șarpe.

Hipocrat, Hipocrate sau Hippocrates din Kos a fost cel mai vestit medic al Greciei antice și considerat „părintele medicinei” ca recunoaștere a contribuțiilor sale ca fondator al Școlii Hipocratice de Medicină, prin care a stabilit medicina ca profesie distinctă de alte domenii. El s-a născut în naul 460 Î.Hr. în Kos (Administrația descentralizată a Mării Egee), Grecia și a decedat în anul 370 Î.Hr. la Larisa, Grecia. Jurământul lui Hipocrat a devenit codicele moral al unui medic în exercitarea profesiunii, jurământ prestat și în zilele noastre în multe universități de către absolvenții facultăților de medicină. Se cunoaște foarte puțin despre ce a gândit, a scris și a făcut Hippocrate, considerat ca model de perfecțiune al medicului antic. I se atribuie progresul mare în studiul sistematic al medicinii clinice, rezumând cunoașterea medicală a școlilor precedente și prescriind practici pentru medici prin Corpusul hipocratic. Realizările practicienilor medicinei hipocratice și acțiunile lui Hippocrate însuși au fost adesea amestecate. I se atribuie lui Hippocrate faptul de a fi prima persoană care a crezut că bolile au cauze naturale, ce nu țin de superstiții și zei. Hippocrate credea că „odihna și imobilizarea sunt de o importanță capitală.” În general, medicina hipocratică era foarte amabilă cu pacientul; tratamentul era blând și punea accent pe faptul ca pacientul să rămână curat și steril. De exemplu, numai apa curată sau vinul erau folosite pentru răni, deși tratamentul „uscat” era preferabil. Uneori erau întrebuințate balsamuri liniștitoare.,Hippocrate a fost ezitant în privința administrării de medicamente și a angrenării într-un tratament specializat ce poate fi ales în mod greșit; terapia generalizată era urmată de un diagnostic generalizat.Tratamentele generalizate pe care le-a prescris includeau postul și consumul unui amestec de miere și oțet. Hippocrate a zis odată că „a mânca când ești bolnav înseamnă a-ți hrăni boala.” Oricum, medicamente puternice erau utilizate cu anumite ocazii. Această abordare pasivă a avut mult succes în tratarea unor probleme simple precum oasele rupte care necesitau contracție pentru întinderea sistemului scheletic și ușurarea presiunii în zona rănită. Unul dintre punctele tari ale medicinei hipocratice a fost accentul pus pe prognoză. În timpul lui Hippocrate, terapia medicală era foarte imatură și adesea cel mai bun lucru pe care medicii îl putea face era să evalueze boala și să-i prezică progresul bazându-se pe date colectate din istorii detaliate ale cazurilor medicale. Medicina hipocratică a fost notabilă pentru profesionismul său strict, disciplină și practică riguroasă.Lucrarea hipocratică Despre medic recomandă ca medicii să fie mereu bine îngrijiți, onești, calmi, înțelegători și serioși. Medicul hipocratic a dat atenție minuțioasă tuturor aspectelor practicii sale: a urmat dispoziții detaliate ce țin de „iluminat, personal, instrumente, așezarea pacientului și tehnici de bandajare și de aplicare a atelei” în antica cameră de operație. El chiar și-a menținut unghiile la o lungime precisă. Atât de respectat era Hippocrate încât învățăturile sale erau în mare măsură considerate ca fiind prea înalte pentru a fi dezvoltate și nu s-au făcut progrese semnificative pentru o perioadă lungă de timp.

Stema Greciei s-a aprobat în data de 7 iunie 1975 prin modificarea stemei anterioare (eliminarea coroanei regale de la partea superioară a stemei, din moment ce statul nu mai era monarhie). Ea a fost proiectată de artistul grec Kostas Grammtópoulos. Stema constă într-un scut albastru, peste care reprezentată o cruce greacă de argint, care vrea să reprezinte Biserica Ortodoxă Greacă de la anul 1828. Scutul este înconjurat de două ramuri de lauri, unite la bază.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O CUGETARE INSPIRATĂ

DIN LITERATURA ROMÂNĂ

Autor: Mihai Frunză - Brăila

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

O INSIGNĂ,

O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA

MEDALII ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

O plachetă franceză -

Pavilionul României la Expoziția Universală - Paris 1900

Expoziția Universală de la Paris, anul 1900 (15 aprilie – 12 noiembrie) a fost cea de-a cincea expoziție mondială organizată la Paris, manifestare emblematică a perioadei Belle Epoque. În 1898, arhitectul Geoerge Sterian a fost numit membru în Comisiunea centrală consultativă pentru participarea României la Expoziția Universală de la Paris din 1900, unde a participat ulterior, în calitate de comisar delegat al guvernului României. Pentru Expoziția Universală de la Paris din 1900, România a construit patru obiective (pavilioane) dintre care cel mai mare și mai reprezentativ era Pavilionul Central. Arhitectul pavilionului principal a fost francezul Jean Camille Formigé care, în acest scop, s-a documentat venind în România, de unde a preluat elemente stilistice de la Mănăstirile Curtea de Argeș, Trei Ierarhi – Iași, Hurezi - Vâlcea și Biserica Stavropoleus – București. Exponatele României au fost împărțite în 17 grupe și 89 clase, structurate în sectoarele: economice, învățământ, sănătate, știință și cultură și altele. Ele s-au bucurat de aprecierea publicului, a specialiștilor, a juriului internațional, primind 1086 recompense, dintre care 45 mari premii, 224 medalii de aur, 354 medalii de argint, 314 medalii de bronz și 149 mențiuni onorabile. Realizările românești au fost expuse pe o suprafață de aproximativ 3000 metri pătrați. Comisarul general al expoziției românești a fost Dumitru C. Olănescu (Ascanio). În colecțiile Muzeului Naţional de Istorie al României pot fi admirate 5 medali și 5 plachete primite de statul român la această expoziție. Placheta Pavilionului central al României, se prezintă astfel: unifaţă – în centru clădirea (faţada şi latura stângă). Construcţia clădirii este compusă din trei corpuri; corpul central cu o masivă cupolă în vârful căreia apare acvila conturnata, deasupra corpurilor laterale câte o cupolă sveltă cu patru mici cupole în jur (uşor spiralate); în vârful fiecărei cupole apare o pasăre stilizată. In partea inferioară (câmpul stâng) - stema ţării. Central este redată o plăcuță cu inscripția: "Palais de la Roumanie / a l'Exposition universelle / Paris 1900/" , pe trei rândurii paralele (în traducere – Palatul României la Expoziția universală Paris 1900). În câmpul din dreapta jos este redat un grup alegoric de femei și copii având ramuri de laur și cărți în mâini (greu vizibil). Piesa este opera gravorului T. Szirmai, este confecționată din bronz și are dimensiunile 83 x 107 milimetri.

(Napoleon Bonaparte) - medalie franceză

din partea Expoziției Universale Paris 1900

oferită Muzeului de Istorie Naturală București

Medalia rămâne în egală măsură document şi creaţie artistică. Multe din datele ce apar pe medalii s-au pierdut şi nu se mai cunosc amănunte, uneori esenţiale, din viaţa sau activitatea celor pentru care s-au bătut. Din dorinţa de a reaminti contemporanilor nume ce au contribuit, mai mult sau mai puţin, la prestigiul ţării noastre în lume, voi prezenta câteva medalii şi decoraţii primite de cetăţeni români din partea unor ţări străine. Voi încerca să subliniez totodată importanţa personalităţii respective, atât pentru România, cât şi pentru statul care oferă medalia, refăcând, dintr-un alt unghi, legăturile ţării noastre cu ţara respectivă. Piesele prezentate aici sunt: premii şcolare, recompense pentru participarea la concursuri sportive sau de alt gen, participarea la anumite evenimente sociale, ştiinţifice sau culturale. Aici se prezintă o medalie premiu oferită de statul francez Muzeului de Istorie Naturală Bucureşti la Expoziţia universală Paris din anul 186. Pe avers este prezentat chipul împăratul francez Napoleon al III-lea. Pe revers sunt aplicate două inscripții:

circular între un cerc liniar continuu, la exterior, și altul perlat, la interior: EXPOSITION UNIVERSALLE DE MDCCCLXVII A PARIS * RECOMPENSES * (în traducere – Expoziția Universală din anul 1867 de la Paris)
pe cinci rânduri, primul și ultimul semicircular: MUSEE / D'HISTOIRE / NATURELLE / DE / BUKAREST (în traducere – Muzeul de Istorie Naturală din București).

Piesa este opera gravorului francez Henry Ponscarme, este confecționată din bronz și are forma rotundă cu diametrul de 50 milimetri.

Napoleon al III-lea (născut Charles-Louis Napoléon Bonaparte ( 20 aprilie 1808 – 9 ianuarie 1873) a fost președinte al Franței din 1848 până în 1852 și apoi împărat până în 1870. A fost primul președinte, al doilea împărat și ultimul monarh al Franței. A creat al Doilea Imperiu Francez în 1852, iar această perioadă a cunoscut o industrializare rapidă a Franței, o extindere rapidă a infrastructurii și o creștere a influenței franceze în politica mondială după câteva decenii de instabilitate.

Muzeul de istorie naturală” din municipiul București, denumire alternativă ”Muzeului de Istorie Naturală și Antichități'', azi Muzeul Național de Istorie Naturală ''Grigore Antipa'' a fost fondat în data de 3 noiembrie 1834 prin decretul nr. 143 semnat de Alexandru Ghica, domnul Țării Românești (1834-1842), la inițiativa fratelui său, banul Ghica Mihalache, cel care a fost și primul donator important. El a oferit noii instituții culturale o colecție de 1250 monede grecești, romane și bizantine, 150 minerale, una cuprinzând 213 cochilii de moluște, precum și un important număr de pești, păsări, mamifere și fosile. Colecțiile erau depuse în incinta Colegiului ''Sf. Sava'', dar în anul 1859, existând intenția de demolare a acestuia, colecțiile au fost transferate în câteva clădiri situate în apropierea colegiului. Câțiva ani mai târziu (1863) o comisie numită de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a hotărât instalarea Muzeului Național în trei săli situate în aripa stângă a Palatului Academiei, exponatele fiind transferate acolo în luna septembrie 1864. În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Regulamentul pentru Administrarea și Organizarea Muzeului de Istorie Naturală din București ce stabilea atribuțiile personalului, activitățile destinate să îmbogățească colecțiile, programul de vizitare, precum și numirea unui profesor universitar în funcția de director. În 1903, directorul Muzeului, Grigore Antipa, a prezentat primului-ministru Dimitrie Sturza un memoriu în care demonstra necesitatea existenței unei clădiri special construite pentru a organiza "un Muzeu de Istorie Naturală demn de Capitala țării". Consiliul de Miniștri a aprobat proiectul și suma de 350.000 lei, necesară ridicării clădirii pe un teren de 23.000 mp, situat pe Șoseaua Kiseleff, nr. 1. Astfel, în anul următor (1904) au început lucrările de construcție a noii clădiri destinate Muzeului, după proiectul inginerului Mihail Rocco, fațada fiind proiectată de arhitectul Grigore Cerchez. Lucrările au fost terminate în anul 1906 și toate colecțiile au fost transferate în noua clădire, începând dificila muncă de aranjare. Inaugurarea oficială a Muzeului în noua sa clădire a avut loc la 24 mai 1908, în prezența regelui Carol I, a prințului Ferdinand și a Prințesei Maria. Cu această ocazie, au fost deschise pentru vizitare 16 săli create de Grigore Antipa, dintre care una cuprindea patru diorame bio-geografice (deșertul Sahara, savana africană, preria americană și tundra), printre primele realizate în lume și care, datorită calității lor, au servit drept model pentru multe alte muzee din țară și străinătate. Ulterior, a fost adus în clădirea muzeului Scheletul de ''Deinotherium gigantissimum'' de la Laboratorul de Geologie al Universității București (1911); au fost inaugurate noi secții - Geologie, Mineralogie, Paleontologie, Anatomie comparată, Antropologie, Etnografie generală și Ecologie -care ocupau 11 săli și a fost montată pe frontonul clădirii o placă de marmură purtând inscripția "Muzeul Național de Istorie Naturală" (1914). La 23 mai 1933, în sala centrală de la parterul Muzeului a avut loc o ședință solemnă, prezidată de regele Carol al II-lea, consacrată împlinirii a 100 de ani de la fondarea Muzeului, 40 de ani de la numirea lui Grigore Antipa în funcția de director și 25 de ani de la deschiderea Muzeului în clădirea din Șoseaua Kiseleff. Cu această ocazie, prin decret regal, Carol al II-lea a hotărât ca Muzeul să poarte numele de Muzeul Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa". În noiembrie 1996, au început lucrările de consolidare la clădirea Muzeului, necesare din cauza șubrezirii structurii de rezistență a clădirii ca urmare a cutremurelor din anii 1940, 1977, 1986 și 1990 și lucrărilor de construcție a metroului. În consecință, Muzeul și-a închis porțile pentru public, la 31 august 1997, urmând a fi redat circuitului pe etape: demisolul (1999), sălile de la parter (2000), primele două săli aflate la etaj (2001), sălile dedicate păsărilor din fauna României și primatelor din fauna mondială, aflate la etaj (2002). În prezent, muzeul pune la dispoziția vizitatorilor expoziția de bază, structurată pe 3 nivele, însumând peste 2.000 de piese. La subsol este prezentată Biodiversitatea României și sunt marcate cele cinci bioregiuni din țară: alpină, continentală, panonică, stepică și pontică. La parter, fauna mondială este aranjată biogeografic, iar la etaj se pot afla informații despre originile și evoluția vieții, paleontologie, lumea insectelor și complexitatea speciei umane. Tot pe acest nivel se găsesc spațiile interactive, destinate copiilor și nu numai acestora. Patrimoniul Muzeului însumează peste 2 milioane de piese. În cadrul colecțiilor, adevărată comoară a patrimoniului științific al Muzeului, sunt exemplarele pe baza cărora au fost descrise specii noi, așa numitele exemplare-tip. Acestea provin mai ales din fauna străină și aparțin colecțiilor de nevertebrate (6.986 exemplare), de vertebrate (91 exemplare) și de paleontologie (1 exemplare). Muzeul ''Grigore Antipa'' deține colecții zoologice care aparțin majorității grupelor de animale nevertebrate și vertebrate (inclusiv fosile), dar și colecții de anatomie comparată, geologie (minerale și roci), etnografie și antropolgie, diorame și biogrupe. După decembrie 1989, colecțiile au continuat să se îmbogățească prin materialul colectat în timpul deplasărilor din țară, dar și în expedițiile organizate de muzeu în Indonezia (1991) și Brazilia (1994). Activitatea de cercetare științifică în Muzeul ''Grigore Antipa'' este concentrată pe investigarea diversității faunistice din România și la nivel mondial, parte din rezultatele obținute având și implicații exprese în gestionarea durabilă a mediului. La muzeu se desfășoară și cercetări de biologie moleculară, ale căror rezultate sunt publicate în revista Travaux du Museum d'Histoire Naturelle ''Grigore Antipa'', care apare anual, încă din 1957. În februarie 2009, au început lucrări de modernizare a muzeului, instituția fiind redeschisă publicului la 17 septembrie 2011. În noua formulă, muzeul are cinci săli în care se proiectează documentare, 66 de infotouch-uri, proiecții 3D, plasme și sisteme interactive de prezentare a exponatelor. Există spații destinate interactivității, săli multimedia și compartimente amenajate ca laboratoare în care vizitatorii pot face sau asista la experimente științifice, demonstrații și lucrări de laborator. Misiunea muzeului este studiul biodiversității prin cercetare bazată pe colecții, petrecerea agreabilă a timpului liber, popularizarea cunoștințelor legate de fauna României și de cea mondială, precum și sensibilizarea publicului față de problemele actuale legate de protecția mediului și conservarea habitatelor.

Grigore Antipa a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog şi profesor universitar român, care s-a născut la data de 27 noiembrie 1867 la Botoșani și a decedat la data de 9 martie 1944 în București. Este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele. O vreme a lucrat şi trait în judeţul Tulcea.

Insigna - B.T.T. (Biroul de Turism pentru Tineret)

Până la instaurarea comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V.– Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta. În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și Birou național de turism pentru tineret (B.T.T.).

Mărțișor - 1 Martie 1910

An de an, de 1 Martie, ne recapatam speranta, optimismul, credinta in mai bine si sporul in toate. Martie este momentul in care oamenii incep sa caute primul ghiocel, ca semn al venirii primaverii cu adevarat. Acum frigul incepe sa se impleteasca cu razele soarelui, intunericul cu lumina si dupa o iarna grea cu omat mare invinge viata, primavara, soarele. Acest triumf al reinvierii si regenerarii este invocat prin Martisorul pe care-l daruim celor dragi, ca mic semn ce ne dorim sa le aduca fericire si noroc. Ziua de 1 Martie, Martisorul, dupa calendarul vechi, era considerata ca inceputul unui Nou An, sarbatoarea venirii primaverii. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie si se sarbatoreste din timpul romanilor, cand se sarbatorea ca zeul Marte, zeul fortelor naturii, al primaverii si al agriculturii. Inventivitatea comerciantilor nu cunoaste limite. De la pandantive clasice cu inimioare, floricele, stelute si pana la papirusuri cu declaratii solemne de dragoste si aranjamente miniaturale ikebana. Totul respira a primavara. Miroase a nou si a curat. Strazile s-au zvantat sub un soare promitator si furnicarul de oameni cauta cel mai potrivit suvenir pentru mama, iubita, prietena sau colega de serviciu. E timpul urarilor de dragoste, ghioceilor si narciselor. Semnificatia martisorului a ramas ace easi de-a lungul timpului: este un simbol al primaverii, al revenirii la viata. El ne aduce optimism si credinta. Forma acestuia s-a schimbat in timp. La inceput martisorul era simbolizat printr-o moneda. Mai tarziu aparea sub forma unor mici pietre de rau vopsite in alb si rosu insirate pe o ata. Acum margelele frumos colorate, ceramica si florile le-au luat locul. Oamenii ofera cu multa placere de 1 Martie martisoare celor pe care ii iubesc, ca simbol al admiratiei lor, ca respect si stima speciala pentru doamne si domnisoare. Martisoarele sunt un dar ce se primeste sau se ofera cu mare placere in luna Martie in Romania si reprezinta un simbol al primaverii dar si al dragostei si admiratiei. El este daruit incepand cu zorii primei zile din Martie fiintelor dragi. In general acest simbol este oferit copiilor, tinerelor fete si femeilor pentru a le proteja gingasia si sensibilitatea. Martisoarele se ofera de catre barbati tinerelor fete sau doamnelor dar pot fi oferite si de catre fete prietenelor, mamelor, bunicilor. In Moldova se practica obiceiul ca fetele sa daruiasca la randul lor martisoare barbatilor. Este frumos ca fiecare martisor sa reprezinte persoana careia ii este daruit sau urarea care vrea sa fie facuta. Un cosar poate transmite bunastare, trifoiul noroc sau ghiocelul poate exprima gingasia. Dincolo de obiceiuri si traditii, martisorul este o intrupare a bucuriei, a dragostei de viata, un semn prin care noi, oamenii, salutam renasterea naturii odata cu venirea primaverii. Martisorul este numit si “funia anului”, care se spune ca aduna laolalta saptamanile si lunile in cele doua anotimpuri stravechi ale calendarului popular: vara si iarna, simbolizate de snurul bicolor. Impletirea alb-rosie a snurului se regaseste in steagul calusarilor, la bradul de nunta, la podoabele junilor si in multe alte obiceiuri stravechi. Impletirea celor doua culori simbolizeaza regenerarea vietii. Rostul snurului era ca, prin impletirea celor doua fire ce simbolizeaza unitatea contrariilor (lumina-intuneric, caldura-frig, iarna-vara), sa se aduca sanatate si paza de boli. Cele doua culori impletite mai simbolizeaza dragostea si ura, viata si moartea sau binele si raul. In calendarul vechi, 1 Martie marca inceputul unui Nou An. Martisorul, o podoaba de mici dimensiuni, cu snur-alb rosu, a fost creat cu rol de talisman menit sa poarte noroc si sa insoteasca urarile de dragoste, sanatate, bucurie si bunastare. Inca de pe timpul romanilor, venirea primaverii era un prilej de cinstire a zeului Marte, stapanul fortelor naturii si al agriculturii. In zona Moldovei si Bucovinei din vechi timpuri, martisorul era compus dintr-o moneda de aur si argint, prinsa cu ata alba-rosie. Copiii il purtau in jurul gatului, iar fetele il prindeau in par si il pastrau pana la inflorirea arborilor. La sfarsitul lunii martie, martisorul era atarnat de un copac, obicei care s-a pastrat si in zilele noastre. Snurul martisorului este atasat mai multor obiecte artizanale care intruchipeaza animale, flori, litere si alte simboluri cu diverse semnificatii. In unele zone geografice, mamele leaga un martisor cu moneda de aur sau argint de mana copiilor inainte de rasaritul zilei de 1 Martie, pentru a-i feri de boli. In comunitatile traditionale bucovinene, fetele ofera cu multa bucurie martisorul, in ziua de 1 Martie, flacailor din sat. In Dobrogea, martisoarele sunt purtate pana la sosirea cocorilor, apoi aruncate in aer pentru ca fericirea sa fie mare si inaripata. Transilvanenii leaga snurul alb-rosu de ferestre, usi si coarnele animalelor pentru a alunga duhurile rele. Impletirea alb-rosie a snurului se regaseste in steagul calusarilor, la bradul de nunta, la podoabele junilor si in multe alte obiceiuri stravechi. Ei bine...iata povestea martisorului... Odata soarele coborî într-un sat, la hora, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit si l-a rapit dintre oameni, inchizându-l într-o temnita. Lumea se intristase. Pasarile nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndraznea sa-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânar voinic s-a hotarât sa plece sa salveze soarele. Multi dintre pamânteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute sa-l biruie pe zmeu si sa elibereze soarele. Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pâna când zmeul a fost doborât. Slabit de puteri si ranit, tânarul elibera Soarele. Acesta se ridica pe cer înveselind si bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns sa vada primavara. Sângele cald din rani i s-a scurs în zapada. Pe când acesta se topea, rasareau flori albe, ghioceii, vestitorii primaverii. Pâna si ultima picatura de sânge se scurse în zapada imaculata. De atunci tinerii împletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei le ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul înseamna dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii. La originile martisorului a stat o moneda de aur sau de argint, dupa alte surse, la care se atasa o sfoara facuta din doua fire rasucite, una rosie si alta alba ( sau alb si negru), ce semnificau lupta vietii asupra mortii, a sanatatii impotriva bolii si care era purtata in general de persoanele sensibile (copii si fete tinere). Exista credinta, conform careia, aceasta amuleta aducea noroc si fericire. La inceputurile sale martisoarele erau purtate la gat sau la mana, si erau atarnate de o cordea rosie sau de un gaitan compus din doua fire rasucite de matase alba si rosie, sau dintr-un fir de arnici rosu sau unul din bumbac alb. In zilele noastre, martisorul se poarta o perioada de timp bine determinata si nu mai este purtat la gat ci la incheietura mainii sau prins in piept cu convingerea ca toate dorintele se vor implini. In trecut, in Moldova si Bucovina copii si fetele purtau o moneda de aur sau argint legata la gat timp de 12 zile dupa care o prindeau in par si-o tineau astfel pana la inflorirea primul pom sau pana la sosirea berzelor. Altele agatau martisorul pe un trandafir iar cu moneda isi cumparau branza, pentru a avea o fata alba si frumoasa tot anul. Scoaterea martisorului, conform ritualurilor, are un scop bine intemeiat: sa marcheze astfel tranzitia dintre sfarsitul iernii si noul anotimp care incepe. Un obicei de la sate este ca taranii sa puna copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca. Poporul mai stie ca martisorul trebuie purtat ca lucru sfant, nu ca pe o podoaba ori ca jucarie. Ca sa se respectam traditia, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. El se poarta de la 1 martie pana cand se arata semnele de biruinta ale primaverii: pina se aude cucul cantand, pana infloresc ciresii ori trandafirii, pana vin berzele sau randunelele. Dupa, martisorul nu se arunca, ci se leaga de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc. Martisorul se poarta in zilele Babei Dochia, care sunt intre 1-9 martie si exista si acum obiceiul de a-ti alege o anume zi din aceasta perioada, care spune ca asa cum va fi in acea zi, asa va fi tot anul tau. O zi insorita va prevesti un an bun, iar una mohorata un an prost. Martisorul este strans legat de traditia romaneasca: el nu se intalneste decat in spatiul carpatic si in zonele limitrofe, la romani si la unele populatii invecinate, care l-au preluat de la acestia. Obiceiul este cu mult anterior crestinismului, stand in legatura cu scenariul ritual al anului nou agrar, celebrat primavara.Pana in veacul trecut, martisorul se daruia copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva - de 1 martie, inainte de rasaritul soarelui. Snurul era legat la mana, prins in piept si purtat, dupa zone, pana la Macinici, Florii, Paste, Armindeni, sau pana la inflorirea unor pomi fructiferi. Apoi era agatat, ca semn benefic, pe ramurile inflorite de macesi, vita-de-vie, visin, cires, se punea sub closca ori se agata la icoana. Ziua scoaterii martisorului era marcata de o petrecere numita „bautul martisorului“. Cu trecerea timpului, de snurul bicolor s-au legat monede de argint si de aur. In ziua de astazi, de acest snur se atarna obiecte artizanale, intruchipand diferite animale, flori, litere etc. Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia, probabil o veche zeitate agrara, care, ajunsa la varsta senectutii, moare si apoi renaste la echinoctiul de primavara. Sarbatoarea traditionala de 1 Martie a devenit un prilej de omagiere a sexului frumos. Scopul purtarii Martisorului este sa-ti apropii soarele. Prin aceasata te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, frumusete, veselie si sanatate, cinste si iubire. Daruind un un martisor este ca si cum ai darui o farama de soare.

Asociația chinologică română

Câine de rasă ocrotit - nr. 114768

Chinologie (din greacă: kyn, -"câine"; și logos, -"știință") este știința care se ocupă cu studiul și creșterea câinilor. Arăt încontinuare câteva dintre momentele dezvoltării chinologiei românești prin activitatatea chinologilor arădeni. In anul 1921 au luat fiinta Clubul Foxterrieri din Arad si Clubul Amatorilor de Caini de Politie din Arad. Aceste doua cluburi au organizat activitatea chinologica din Arad si din judetele invecinate, stimuland dezvoltarea miscarii chinologice. Dintre manifestarile chinologice organizate in acea perioada de chinologii aradeni amintim expozitia clubului de Fox Terrier din anul 1929 la care au participat peste 200 de exemplare, aproximativ 100 fiind din Arad. Activitatea chinologica a fost intrerupta de cel de al doilea razboi mondial. Anul 1969 este un an important pentru chinologia romana, este anul infiintarii asociatiei chinologice. La data de 17 noiembrie 1969 s-a infiintat la Arad Asociatia de Crescut si Dresat Caini din Romania, prima asociatie chinologica din Romania si care a fost aprobata de Consiliul de Ministri din R.S.R. In anul 1972, cu ajutorul chinologilor maghiari Asociatia Chinologica Romana este admisa ca membra al Federatiei Chinologice Internationale. Chinologii aradeni au avut in acea perioada o intensa activitate pentru popularizarea cainilor de rasa in randul oamenilor. De asemenea sau tiparit mai multe publicatii de specialitate: revista „Ciinele”, colectia „Totul despre câini” care cuprinde patru carti: „Micul ghid canin”, Reproductia speciei canine”, „Eredopatologie canina” si „Zoopsihologie canina”. Din anul 1972 pana in anul 1976 Asociatia Chinologica Romana a functionat in cadrul AVIROM, care a avut sediul central la Arad, organism care includea alaturi de crescatorii de caini, crescatorii de pasari de curte si porumbei si era sub controlul direct al Ministerului Agriculturii. Prima expozitie s-a organizat in anul 1971 pe stadionul fabricii arădene de zahar. Expozitiile incepeau intotdeauna cu parada raselor, demonstratii de dresaj, curse de ogari. In anul 1976 s-a organizat, pe stadionul Gloria, una dintre cele mai mari expozitii chinologice din Romania, fiind prezenti peste 800 de caini. In anul 1978, la Arad, s-a infiintat prima scoala nationala de dresaj si s-a organizat prima tabara de dresaj. De la infiintare anual s-au organizat la Arad expozitii chinologice. Asociatia chinologica din Arad a organizat in anul 2002 si anul 2005 Campionatul Europei Centrale si de Est considerat cel mai important eveniment continental organizat sub egida F.C.I..

Campionatul național de karate SKDUN - 2026

Karate-dō este o artă marțială japonează (sport) în care se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize și proiectări. Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat chinezul gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922 când a sosit în Japonia la Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Există numeroase stiluri de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc: Chito-ryu, Goju-ryu, Hon-Do- ryu, Isshinryu, Kyokushin, Shaolin, Shito-ryu, Shotokan, Fudokan, Tameshiwari, Wado-ryu, World Oyama Karate și altele. Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie (rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

____________ooOoo____________

UN DOCUMENT ISTORIC