Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Un afacerist american din orașul San Francisco, pe numele său Scott Newhall, patron de ziar, jurnalist, dar și colecționar, sesizează o oportunitate de afacere în mica revoluție din 1967. Cu mentalitate de colecționar, convins că și vândută ca suveniruri ar putea aduce profit, Newhall se oferă să emită monede pentru noul guvern al statului Anguilla. Prin urmare, achiziționează la prețul intrinsec al metalului 11600 monede mari de argint, de dimensiuni aproximativ asemănătoare cu ale dolarului american (și unele din aur), majoritatea din America Centrala și de Sud, dar și din Yemen sau Filipine, monede scoase din circulație cu puțin înainte.

Monedele sunt marcate cu prese hidraulice (aparent din dotarea editurilor ziarelor proprii) pe o singură față cu textul "Anguilla Liberty Dollar July 11 1967", colorat apoi cu cerneală tipografică pentru a fi vizibil. Guvernul din Anguilla nu va achiziționa decât 2000 - 3000 monede, afaceristul vânzând restul monedelor către alți cumpărători la prețul de achiziție. Moneda din imagine este bătută peste 5 pesos Mexic 1953, o monedă de peste 27 grame, cu diametru de 40 milimetri și 3 milimetri grosime, alăturând prezentând și o monedă normală însă din anul 1951.

Monedele nu au fost folosite niciodată în circulație, dar sunt incluse în catalogul Krause al monedelor neobișnuite. Ele sunt greu de considerat monede, nu se poate face diferența între cele ajunse în Anguilla și cele vândute altor cumpărători, nu se cunoaște câte au rezistat ca atare, iar valoarea lor variază în funcție de moneda peste care au fost bătute, dar așa cum aparent gândise chiar Newhall, amintesc de un moment interesant al istoriei. Sursa – Net - Bogdan Jovi – Atlasul banilor

Anguilla este un teritoriu britanic de peste mări aflat în nordul Antilelor Mici, la est de Puerto Rico și Insulele virgine și la nord de insula Sfântul Martin, undeva în Oceanul Atlantic. Teritoriul constă din insula principală Anguilla împreună cu alte insule mai mici care nu sunt populate. Are o suprafață de 90 km² și 13.500 locuitori (2006). Capitala se află în orașul The Valley. Din 1968 până în 1980 a aparținut statului insular Saint Kitts și Nevis, iar de atunci Anguilla are autonomie internă, însă rămâne dependentă față de Regatul Unit.

Miguel Gregorio Antonio Ignacio Hidalgo y Costilla Gallaga Mondarte Villaseñor, adesea figurând ca Miguel Hidalgo y Costilla, cunoscut și ca Miguel Hidalgo a fost un preot romano-catolic mexican, general și lider revoluționar rebel care a inițiat mișcarea de independență a Mexicului de sub control spaniol la începutul secolului al XIX-lea, care s-a născut la data de 31 iulie 1753 și a decedat la data de 31 iulie 1811. Miguel Hidalgo este erou național al Mexicului, fiind considerat tatăl Mexicului independent.
Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 6 octombrie 2007 prin care se popularizează Farul Cabo Roche (Cadiz).

Farul Cabo Roche este un far situat la marginea Capului Roche, în orașul Conil de la Frontera - loc cu vedere excepțională la Oceanul Atlantic. De aici se poate vedea continentul african în depărtare. Cabo Roche este un loc grozav de observare a trecerii pentru multe specii de păsări și cetacee, de exemplu Corbul de mare, Lupul de mare atlantic, Culicul mic, Pescărița mare, Chira de mare, Lopătarul, Alca atlantică și încă altele. Acest far se află pe o stâncă, este cunoscut pentru designul său pătrat și pentru cadru natural. Este o destinație populară pentru drumeții, fotografi și iubitorii de natură. Istoria farului începe în secolul al XVI-lea, când a fost ridicat un turn de veghe cunoscut sub numele de „Torre de Roche”. Această construcție a fost comandată de Felipe al II-lea ca parte a unui sistem de supraveghere de coastă.Turnul a fost construit între 1500 și 1599, cu un design pătrat care îl diferențiază de alte faruri circulare. A făcut parte dintr-un efort mai amplu de fortificare a litoralului andaluz. De-a lungul timpului, turnul a trecut prin mai multe faze, inclusiv perioade de abandon. După Războiul de Independență, clădirea a fost depopulată, deși a continuat să funcționeze ca post de veghe. În 1986, a fost restaurat și transformat într-un far, dând un nou sens existenței sale, care astăzi este cunoscut sub numele de Faro de Cabo Roche. Turnul Roche” a jucat un rol decisiv în apărarea coastelor spaniole. În secolul al XVI-lea, coasta Cádizului a suferit mai multe atacuri din partea piraților barbari. Turnul a fost esențial pentru alertarea populației și organizarea răspunsului la astfel de amenințări. Construcția sa a făcut parte dintr-un efort de a asigura coasta și de a proteja interesele comerciale ale coroanei spaniole. Farul a fost integrat într-o rețea de turnuri care formau un sistem de supraveghere colaborativ. Aceste turnuri au fost amplasate strategic pentru a permite o comunicare eficientă în cazul observării unor nave suspecte. Astfel, turnul Roche a fost legat de altele precum cele de la Atalaya și Castilnovo, întărind apărarea coastei. Farul este situat în municipiul Conil de la Frontera, în provincia Cadiz, Andaluzia. Acest loc este cunoscut pentru coasta impresionantă și stâncile sale. Fiind aproape de golfuri ascunse, oferă acces facil la mai multe zone naturale protejate. Farul este un exemplu clar de arhitectură defensivă spaniolă. Designul și construcția sa reflectă istoria de supraveghere maritimă a regiunii. Uma dintre cele mai distinctive caracteristici ale farului este planul său pătrat. Acest design este diferit de alte faruri, care sunt de obicei circulare. Turnul, construit din piatră de calcar, oferă o vizibilitate excepțională pentru navigație.

Fost teritoriu sub mandat francez (nu colonie, ca celelalte teritorii ale Africii Centrale), partea franceză din Camerun devine stat independent la 1 ianuarie 1960. Moneda prezentată aici, 50 francs 1960, marchează acest moment, având înscris nu anul emiterii, ci întreaga dată a obținerii independenței. Moneda a circulat nu doar în Camerun, ci și în celelalte foste colonii franceze: Chad, Gabon, Republica Centrafricană, Congo, fiind emisă de Banca Centrală a Statelor Africii Ecuatoriale și Camerun, care apare pe revers ca "Banque Centrale", cu sediul în capitala Camerun-ului, Yaounde, instituție care va deveni ulterior BEAC, Banca Statelor Africii Centrale (Banque des États de l'Afrique Centrale).

Pe avers moneda are reprezentarea a trei antilope elan, care va deveni imaginea comună pe aproape toate monedele BEAC. Numele țării și lozinca "Pace, Muncă, Patrie” sunt în franceză, abia la 1 octombrie 1961, când o parte din fostul teritoriu sub mandat englez al Camerunului se alipește, Camerun devenind o țară bilingvă. Simbolurile monetăriei Paris, cornucopia și bufnița, și inițialele/numele gravorilor Gabriel Bernard; Lucien Bazor (G B L Bazor) completează aversul. Moneda este confecționată din cupru-nichel, are un diametru de 31 milimetri și o greutate de 12 grame, fiind emisă într-un singur an. Sursa – NET – Bogdan Jovi - Atlasul banilor

Republica Camerun este o republică unitară din Africa centrală. Inițial a fost o colonie germană, care după primul război mondial a fost împărțită între francezi și britanici. În anul 1960 Camerunul francez a devenit o republică independentă, unindu-se cu partea sudică a Camerunului britanic în 1961 pentru a forma Republica Federală a Camerunului. A fost redenumită Republica Unită a Camerunului în 1972, și Republica Camerun în 1984. Față de alte state africane, Camerunul se bucură de o relativă stabilitate politică și socială, permițând dezvoltarea agriculturii, drumurilor și căilor ferate, precum și a unei puternice industrii petroliere. În ciuda unor reforme politice, puterea rămâne totuși în mâinile unei oligarhii etnice.

4. Bancnota suvenir de 0 Euro, cu reprezentarea Portalului Muzeul Național Brukenthal din Sibiu și a statuii baronului Samuel Brukenthal din fața muzeului este realizată în una din imprimeriile acreditate de către Banca Centrală Europeană, având caracteristici de securitate similare bancnotelor reale și un design unic, atrăgător, asemănător, dar nu confundabil cu acestea. Proiectul de promovarea a obiectivelor turistice și marilor conducători, renumiți în întreaga lume este o inițiativă, marcă înregistrată apărută în Franța în anul 2015. De-a lungul timpului, pe aceste bancnote suvenir au apărut celebrele obiective precum: Sagrada Familia (Barcelona, Spania), Domul din Köln (Germania), Castelele de pe Valea Loarei, Poarta Brandenburg (Berlin, Germania), Arcul de Triumf (Paris, Franța). În România, mai sunt și alte obiective care apar pe celebrele bancnote: Cetatea de scaun a Sucevei, Palatul Culturii din Iași, Cetatea Alba Carolina, Masivul Bucegi, Castelul Carei, etc

Aici prezint bancnota suvenir de 0 euro – ce reprezintă un grandios monument de cultură și arhitectură din Iași – Palatul Culturii. Dacă pe revers sunt prezentate importante monumente europene de cultură și arhitectură (Sagrada Familia – Spania, Colosseumul – Italia, Poarta Brandemburg – Germania și Turnul Eiffel - Paris) pe avers este prezentat Portalul Muzeului Național Brukenthal din Sibiu și Statuia baronului Samuel Brukenthal din fața muzeului sibian. Această bancnotă e fost emisă într-un tiraj de 11000 de exemplare.

Muzeul Național Brukenthal din Sibiu este cel mai vechi muzeu din România, având sediul principal în Palatul Brukenthal, construit de către baronul Samuel von Brukenthal între anii 1778 - 1788, pe o latură a Pieței Mari. Muzeul a fost înființat în anul 1817 din colecțiile baronului Samuel von Brukenthal. Palatul a fost construit în etape, cu scopul de a fi reședință oficială a baronului von Brukenthal și sediu al colecțiilor sale. Palatul se află situat în partea de vest a Pieței Mari, având adresa Piața Mare nr. 4. Construcția a început după ce Samuel von Brukental a fost numit Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcție pe care a ocupat-o între anii 1777 și 1787. Ca model au servit palatele din Viena, construite în stilul Barocului Târziu. Clădirea a fost ridicată pe locul a două case, din care una avea loggii. Actuala fațadă principală, într-un stil Baroc auster, a fost realizată mai târziu, motiv pentru care palatul este ieșit mai în față în comparație cu frontul celorlalte clădiri din Piața Mare din Sibiu. Pe mijlocul fațadei, se află un ancadrament de piatră al portalului, susținut de coloane deasupra cărora se ridică antablamentul. Ancadramentul este decorat cu blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal și cu alte elemente decorative specifice stilului baroc: urne, rozete și festoane. În continuarea portalului este un pasaj de trecere, prin care se pătrunde în curtea interioară a palatului, care are un plan dreptunghiular. În fundalul primei curți se află un al doilea portal, cu un concept similar cu cel al primului portal, dar susținut de atlanți iar nu de coloane. Prin acest portal se face trecerea în curtea a doua, unde inițial se aflau grajdul și alte anexe gospodărești. Samuel von Brukenthal și-a organizat colecțiile de artă astfel ca să poată fi vizitate încă din anul 1790, cu trei ani înaintea deschiderii Muzeului Louvre. Deschiderea oficială a muzeului a avut loc în anul 1817, fiind astfel cel mai vechi muzeu din România.

Baronul Samuel von Brukenthal, cel care a lăsat moştenire Sibiului un palat şi mai multe colecţii care au dat naştere celui mai vechi muzeu din ţară, are o statuie amplasată în Piaţa Mare din centrul istoric al municipiului reşedinţă de judeţ. Statuia din bronz are 3 metri înălţime şi cântărește peste 4,5 tone, cu tot cu soclu. Amintesc că statuia lui Samuel von Brukenthal a fost dezvelită pe 11 septembrie 2021. Aceasta a fost finanțată în proporție de 80% de omul de afaceri Mircea Ureche, directorul Boromir, celelalte 20% fiind împărțite între Clubul Lions-Brukenthal și Clubul Rotary Sibiu. Montarea statuii a trezit revolta unei părți a societății civile, pentru faptul că baronul ar fi responsabil de moartea lui Horea, Cloșca și Crișan, capii răscoalei din Transilvania – anul 1784.

Samuel von Brukenthal, nume la naștere – Brekner, a fost un jurist sas, guvernator al Transilvaniei (1777 - 1787), colecționar de artă și fondator al Muzeului din Sibiu care îi poartă numele, ce s-a născut în data de 26 iulie 1721 la Nocrih – Sibiu și a decedat în data de 9 aprilie 1803 la Sibiu. Istorii sunt de părere că guvernatorul Brukenthal nu s-a implicat în prinderea și exterminarea capilor răscoalei de la 1784.

Congo devine în 1908 colonie belgiană, o zonă aflată la est de fluviul cu același nume, spre deosebire de colonia franceză cu același nume, aflată pe coastă, în vestul fluviului. Cu un teritoriu de 80 ori mai mare decât al Belgiei, Congo Belgian a jucat un rol important în al doilea război mondial, când colonia, rămasă fidelă guvernului belgian în exil, devine un furnizor important de cauciuc pentru aliați, și de uraniu pentru SUA, utilizat la fabricarea primelor bombe atomice, inclusiv a celor utilizate la Nagasaki și Hiroshima. Din această perioadă provine moneda de 2 franci 1943, cu o formă deosebită, fiind o monedă hexagonală, dar cu colțurile nerotunjite. Este emisă într-un singur an, în Philadelphia, în 25 milioane de exemplare, din bronz, cu un diametru (deși denumirea de diagonală ar fi mai potrivită) de 3 cm, fiind singura monedă hexagonală emisă pe teritoriul Statelor Unite.

Pe o față are imaginea unui elefant și anul, iar în spatele elefantului este o monogramă, inițialele gravorului belgian Armand Bonnetain. Pe cealaltă față este valoarea, sub forma 2 Fr încadrată de două stele, iar deasupra și dedesubt, în stilul belgian bilingv, numele băncii locale, în franceză și olandeză. Inscripția în olandeză este greșită, cu "Belgish" în loc de "Belgisch", motiv pentru care monedele au avut o viață foarte scurtă, fiind înlocuite în 1946-47 cu alte monede, cu design similar, dar mai mici și de formă rotundă, emise la Pretoria.

Congo Belgian a fost titlul oficial al actualei țări africane Republica Democrată Congo (RDC) între renunțarea formală a regelui Leopold II la controlul său personal asupra statului la 15 noiembrie 1908 și obținerea de drept a independenței naționale - la 30 iunie 1960. Dominația colonială în Congo a început la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu sprijinul unui număr de țări occidentale, Leopold a obținut recunoașterea internațională a Statului Liber Congo, în 1885. Până la începutul secolului, violența folosită de oficialii statului liber împotriva indigenilor congolezi și un sistem nemilos de exploatare economică au dus la o presiune diplomatică intensă asupra Belgiei pentru a prelua controlul oficial al țării, ceea ce a făcut prin crearea Congoului Belgian în 1908. Colonia a fost împărțită în subdiviziuni administrative organizate ierarhic și condusă uniform conform unei „politici native” stabilite (politique indigène). Acest lucru diferă de practica politicii coloniale britanice și franceze, care în general favoriza sistemele de conducere indirectă, păstrând liderii tradiționali în poziții de autoritate sub supravegherea colonială. În anii 1940 și 1950, Congo Belgian a cunoscut o urbanizare extinsă, iar administrația colonială a început diverse programe de dezvoltare menite să transforme teritoriul într-o „colonie model”. Până în anii 1950, Congo avea o forță de muncă salariată de două ori mai mare decât cea din orice altă colonie africană. În 1960, ca rezultat al unei mișcări pro-independență extinse și din ce în ce mai radicale, Congo a obținut independența, devenind Republica Congo.

xxx

"SĂ FIE PEȘTELE LINIȘTIT"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

UN CAREU DE DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx_________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

90 de ani de la Marea Unire - Alba Iulia 1918 - 2008

Societatea Numismatică Română

(Regele Ferdinand. regina Marii, mareșalii Averescu și Prezan)

150 de ani de la Unirea Principatelor Române 1859 - 2009

Secția Numismatică Brașov

(Al.I.Cuza, M.Kogălniceanu, Decebal și M.Viteazu )

Produsul de mai sus este o frumoasă medalie realizată prin grija Secției Numismatice Brașov, sub îndrumarea Societății Numismatice Române, iar ea celebrează două importante evenimente istorice naționale:

90 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri – Alba Iulia, cu personalitățile: Regele Ferdinand, Regina Maria, Mareșalii Alexandru Averescu, Constantin Prezan și harta României Mari
150 de ani de la Unirea Principatelor Române, cu personalitățile: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Decebal, Mihai Viteazu și harta Principatelor Unite Române.

Compoziția artistică a ambelor fețe, avers și revers, este opera lui Ștefan Samoilă – președintele Secției Numismatice Brașov, iar machetarea lucrării și execuția acestei a fost realizată de firma Bograve Advertising din București. Medalia s-a realizat într-un tiraj de 100 de exemplare, din Zn-Al, nichelată, aurită și acoperită cu email, are diametrul de 70 milimetri, grosimea 6,3 milimetri și greutatea de 162 grame.

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa. Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrând armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta.

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prințesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, lângă Ismail, în regiunea Odessa de astăzi, în familia clucerului domnesc (în Moldova şi Muntenia, dregător responsabil de aprovizionarea curţii domneşti), Constantin Averescu, mama sa, Casuca Averescu, fiind o femeie deosebit de religioasă, care l-a influențat pe micul Alexandru în acest sens. A urmat, timp de un an, cursurile Seminarului Teologic din localitatea natală, apoi a renunţat la studii, pentru a se înrola, la 10 martie 1876, ca voluntar în escadronul de „jandarmi–călări” din Ismail, care a participat la războiul ruso-turc din anii 1877-1878. În anul 1881, a absolvit cursurile Școlii militare de la Mănăstirea Dealu, de unde a obţinut gradul de sublocotenent. În anul 1884, a urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia, absolvită în 1886, cu brevet de ofițer de stat major. În Italia avea să se căsătorească cu Clotilda Caligari, fosta primadonă a Operei din Milano. În anul 1889, obţine gradul de căpitan, în anul 1892 devine profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi, iar în anul 1894 este promovat la gradul de maior. Averescu a fost un remarcabil teoretician militar. În perioada 1894-1896, este numit comandant al Școlii Superioare de Război, unde a redactat şi predat cursuri de tactică, strategie, organizare-mobilizare sau geometrie militară. Între anii 1896-1898, a fost atașat militar al României la Berlin, o poziţie extrem de importantă pentru relațiile militare ale României, având în vedere că Germania era, la acea dată, principalul nostru furnizor de armament. În anul 1898, obţine gradul de locotenent-colonel şi, timp de un an, devine comandant al Regimentului 4 Roșiori. Între anii 1899 și 1904 se află în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major al Armatei, iar în anul 1906 este avansat la gradul de general de brigadă. La 13 martie 1907, Averescu este numit în funcția de ministru de Război, poziţie din care a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din anul 1907. Averescu a avut dificila misiune de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova, fiind organizatorul uneia dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istoria României. Între anii 1911-1913 este șef al Marelui Cartier General, la 1 aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia. În perioadele 14 – 26 august 1916 şi 26 septembrie 1916 – 30 ianuarie 1918, a fost comandant al Armatei a II-a, poziţie din care s-a remarcat, în perioada Primului Război Mondial, în bătăliile de la Mărăști și Oituz, din anul 1917, în care a respins ofensiva trupelor germane conduse de feldmareşalul Mackenzen. Pentru destoinicia și curajul de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, a fost decorat de către regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”, modelul „1916”, clasa a III-a (la 22 martie 1917), clasa a II-a (la 21 iulie 1917), clasa I (la 15 decembrie 1921). În anul 1918, într-un moment dificil pentru ţara noastră, regele Ferdinand îi încredinţează lui Averescu formarea unui nou guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, acesta reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, la 20 februarie 1918, la Buftea, fiind înlocuit apoi în fruntea guvernului de Alexandru Marghiloman. Tot în anul 1918, Averescu a demisionat din Armată, trecând la o carieră politică. În noaptea de 2/3 octombrie 1938, Alexandru Averescu a trecut la Domnul, la București, fiind apoi înmormântat, cu mari onoruri, în cripta eroilor de la Mausoleul de la Mărăşeşti.

Constantin Prezan a fost unul dintre mareșalii Românie, erou al Primului Război Mondial, care s-a născut la data de 27 ianuarie 1861 în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov și a decedat la data de 27 august 1943 în satul Schintea, județul Vaslui. Ofițerul Prezan este provenit din arma geniu și a studiat la școli militare de prestigiu din România și Franța. El a parcurs toată ierarhia militară de la sublocotenent (1880) la mareșal în rezervă (1930) ocupând diverse funcții. A participat direct la următoarele conflicte militare: al doilea război balcanic (1913), primul război mondial (1916 - 1918) și operația de apărare a Marii Uniri (1918 - 1920). Pentru meritele sale a fost decorat cu importante ordine și medalii, printre care de 3 ori Ordinul Mihai Viteazu (1916, 1917 și 1920) și Ordinul Național Steaua României. A fost membru de onoare al Academiei Române și Academie de Științe din România. Constantin Prezan a evitat să se implice activ în viața politică, deși a avut o serie de demnități politice, mai mult onorifice. La vârsta de 82 de ani a încetat din viață înhumat în curtea reședinței sale de la Schinetea. A fost înmormântat cu funeralii naționale, fiind condus pe ultimul drum de înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regele Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalul Ion Antonescu, fostul său colaborator. În cuvântul de rămas-bun, acesta a ținut să arate că mareșalul Constantin Prezan, fostul șef al Marelui Cartier General al Armatei Române victorioase în Primul Război Mondial, „este un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”.

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1836 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Al.I.Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Într-o ședință secretă a Adunării Țării Românești, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea aceluiași Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii politice. Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al Moldovei a declanșat în Iași o manifestație așa cum Iașul nu mai cunoscuse până atunci. Mii de oameni, masați în piața palatului, au aclamat ore întregi alegerea lui Cuza, iar orașul a fost iluminat timp de patru zile. La lumina torțelor, procesiuni însumând mase mari de oameni, veneau să-l felicite pe domn. A urmat o perioadă dificilă încheiată totuși cu succes, actul de voință al românilor din cele două Principate a fost recunoscut de Marile Puteri ale lumii^.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planul de a-l constrânge pe domnitor să demisioneze în nopatea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica. Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Mihail Kogălniceanu (născut 9 septembrie 1867 la Iași și decedat la data de 1 iulie 1891 la Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric șu publicist, care a devenit cel de-al treilea prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea Principatelor din 1859 în timpul domniei

lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat mai multe opere împreună cu Vasile Alecsandri și Ion Ghica. A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăilene....

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara anului 106 in provincie romana.

Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă.

Pentru a-şi realiza scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere.
Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea.
Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli.
Mama lui Mihai Viteazul, de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.
Ce caracter avea Mihai Viteazul. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea.
Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate.
S-a căsătorit din interes cu Doamna Stanca? Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes.
Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi.
Marula, fiica nelegitimă. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate.
Povestea de iubire cu fiicele dregătorului muntean Ivan Norocea. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă.
Apropierea de soţia lui Sigismund Bathory. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Pragă. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihahai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory. SURSA – NET Adevărul.ro Târgu Jiu

Medalionul unei trezorier al unei loji masonice

Produsul de mai sus reprezintă Medalionul trezorierului unei loji masonice, care se prezintă sub forma a două chei încrucișate și a trei frunze de accacia. Produsul este prevăzut cu un inel prin care poate fi trecută o panglică de mătase albastră pentru prindere la gât. Piesa este confecționată din bronz aurit, are dimensiunile de 73 x 73 x 13 x 72 centimetri și poate fi admirat în colecția Muzeului Național de Istorie – Brukenthal din Sibiu. Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei.

În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Insigna - 1 Mai - P.M.R.

Partidul Muncitorec Român (ortografiat Partidul Muncitoresc Romîn pentru o perioadă limitată în intervalul de timp 1954 – 1964, abreviat PMR) este numele sub care a funcționat Partidul Comunist Român aproape două decenii, de la unificarea cu Partidul Social Democrat, din anul 1948 până la dobândirea denumirii consacrate la data de 24 iulie 1965. După 1990, a mai existat un mic partid neocomunist cu același nume, care însă nu a avut o activitate politică notabilă. De-a lungul vremii acest partid a fost condus de:

Gheorghe Gheorghiu-Dej: 1948 – 1954 și 1955 – 19 martie 1965
Gheorghe Apostol: 1954 - 1955
Nicolae Ceaușescu: 22 martie 1965 – 24 iulie 1965

Organul de presă al partidului a fost ziarul Scânteia, iar ideologia sa a fost: comunismul, marxism-leninismul, centralismul democratic național comunist.

În anul 1889 Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, data de 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia. La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymerket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți. În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8. În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pentru pace universală”. 1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și SUA, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă. În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiție a mișcării muncitorești internaționale. În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum P.S.M. și P.R.M.. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890. În perioada comunistă, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După defilare cu mic, cu mare, muncitorii din toate sectoarele de producție se îndreptau cu avânt, de la primele ore ale dimineții, spre locul de desfășurare a serbărilor câmpenești organizate în lungul și-n latul țării. Își întindeau păturile pe iarbă, mâncau mititei, beau bere și ascultau rapsozii veniți să le răsplătească efortul de peste an. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În ultimii ani Poșta Română nu a mai emis nici o marcă poștală cu ocazia zilei de 1 Mai și nici nu există speranțe să mai scoată. Astăzi doar amintirile țin loc de parade festive în sufletul oamenilor. Locurile de muncă au început să dispară, muncitorii fericiți s-au împuținat, mulți dintre ei lucrând “afară”. În Romania, sărbătoarea de 1 Mai continuă, dar fără obiectul muncii.

Aleargă România

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la evenimentul Aleargă România. “Aleargă România!” este un eveniment virtual cu kilometri reali, care încurajează stilul de viață activ și depășirea propriilor limite, și care se adresează atât celor cu experiență în sport, cât și celor care se află la început. Nu este vorba despre o cursă competitivă, ci de o Comunitate de susținere reciprocă. Evenimentul oferă participanților atât o motivație suplimentară pentru a practica unul sau mai multe sporturi la alegere, cu frecvență, pe tot parcursul uni an, cât și informații interesante despre localitățile prin care vor „trece” în drumul spre finiș. Participanții nu se întâlnesc la o linie de start reală, ci fiecare își face antrenamentele obișnuite în zona lui de domiciliu (unde și când dorește) și își convertește kilometrii din viața reală, încărcându-i treptat în contul său și avansând astfel pe harta virtuală a traseului înspre finiș. Se pot contabiliza inclusiv kilometrii realizați în cursele din lumea reală. Puteți alege dintre 4 sporturi separate: mers, alergare, ciclism, înot, iar pentru fiecare sport există mai multe opțiuni de distanță:

Mers: Tura dus (983 km), Tura dus-întors (1966 km);
Alergare: Tura dus (983 km), Tura dus-întors (1966 km), Tura circulară (3.004 km);
Ciclism: Tura circulară (3.004 km), Tura circulară dus-întors (6.008 km);
Înot: 100 km, 250 km sau 500 km.

Toți participanții care completează distanța pentru care s-au înscris primesc statutul de Finisher și catarama personalizată sau medalia evenimentului, la alegere. „Aleargă România!” este cu siguranță o provocare, dar una total realizabilă! Iată că acum aveți motivația de a face sport cu regularitate și ocazia de a câștiga și purta cu mândrie un simbol care dovedește că ați străbătut toată România! Important pentru noi toți este să ducem această provocare până la capăt; contează mai puțin cât de repede ajungem la linia de sosire, cât faptul că am găsit tăria, consecvența și determinarea pentru a persevera până la linia de sosire.

Colegiul de informații pentru apărare

Despre produsul de mai sus nu am găsit informații concrete în lumea internetului. La orice căutare “Colegiul de Informații pentru Apărare” internetul îmi afișa informații despre “Colegiul Național de Apărare”, ori din câte înțeleg eu cel două instituții de specializare militară nu sunt identice. Bănuiesc faptul că instituția Colegiul de Informații pentru Apărare își are sediul în cadrul Academiei naționale de informații “Mihai Viteazu” și ea prelucrează, analizează, sistematizează toate informațiile din domeniul securității naționale.

A.S. - I.N.M.T.

Cu referire la insigna de mai sus am oarece dubii. Primele două litere majuscule (AS) ar putea însemna Asociație studențească, Asociație științifică sau Asociație sportivă, iar următoarele litere majuscule (INMT) înseamnă conform internetului – Institutul Național de Motoare Termice București. Acest institut, denumit astăzi Master București, fostă Institutul Național de Motoare Termice (INMT), este o companie românească care are ca obiectiv cercetarea și dezvoltarea în domeniul științelor fizice și naturale. AVAS deține 66,6% din capitalul Master SA, iar ceilalți acționari minoritari sunt bănci și societăți de investiții financiare care cumulează 33,2% din acțiuni. Principale obiecte de activitate ale institutului erau:

cercetarea si proiectarea intr-o viziune unitara, in familii, a noilor generatii de motoare termice cu piston si turbomotoare, inclusiv a unor echipamente specifice acestora, in solutii conventionale sau neconventionale, pentru uz general sau cu destinatie speciala, folosind si documentatiile achizitionate pe baza de licente;
activitatea de prognoza, tipizare si standardizare in domeniul motoarelor termice;
realizarea unui fond propriu de solutii energetice, constructiv-functionale si tehnologice originale, brevetabile, aplicabile pe motoarele proprii si utilizabile pentru schimb de brevete si licente cu institute similare sau firme de specialitate din strainatate;
realizarea si incercarea modelelor functionale, executia si omologarea motoarelor termice de baza, reprezentative din noile familii;
fabricarea de motoare termice de constructie speciala in unicate sau serii foarte mici;
realizarea, in regim de microproductie, de aparatura de masura si control specializata pentru dotarea laboratoarelor si standurilor de incercari proprii, a institutelor de profil si intreprinderilor care produc si exploateaza motoare termice;
specializarea in activitatea de cercetare, proiectare si productie a studentilor si cadrelor didactice de la Institutul politehnic din Bucuresti, in domeniul motoarelor termice;
specializarea si reciclarea cadrelor tehnice cu profil de activitate motoare termice:
coordonarea, pe baza de programe unice, a activitatii desfasurate de catre institutele de cercetari-proiectari si catedrele de invatamint superior, de profil, in vederea adaptarii pentru diferite utilizari a prototipurilor omologate si a unor diversificari si perfectionari de motoare si subansamble componente din fabricatia curenta.

Conform Decretului 71 / 1975 acest institut s-a înființat pe data de 1 iulie 1975, in componenta Institutului central de cercetari pentru constructiile de masini si in subordinea Ministerului Industriei Constructiilor de Masini Grele.

____________ooOoo____________

O OBLIGAȚIUNE ROMÂNEASCĂ

CU CUPOANE DETAȘABILE